DUHOVNICUL NU LEAGĂ ȘI DEZLEAGĂ CE VREA EL

Când rămân nedezlegate păcatele?

Când creștinul nu-și mărturisește toate păcatele asemenea lui Iuda și când duhovnicul nu le dezleagă.

Duhovnicul nu are voie să le dezlege până ce creștinul nu primește canonul rânduit.

Dacă duhovnicul dezleagă pe cineva ”mai înainte de a face acela canonul sau mai înainte de a mărturisi ( de a se făgădui ) ca îl va face, unul ca acela se face vinovat de toate păcatele celui pe care l-a dezlegat ”(A se vedea „Carte folositoare de suflet” și „Învățătură către duhovnic” de Sf. Nicodim Aghioritul ).

**************

Pe cât este de mare dregătoria duhovnicilor, pe atât este de mare trebuinţa şi pe atât de mare osteneala pentru a putea  fi lucrată cu folos şi cu roadă. Duhovnicii, cu adevărat, pe rând, unul după altul, au primit de la Sfinţii şi purtătorii de Duh Apostoli puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, după hotărârea Domnului :

„Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”  (Ioan 20, 23).

Acest lucru este numai al lui Dumnezeu. Doar că este necesar să se ostenească şi aceştia, pentru a cunoaște care păcate se cuvine să lege sau să dezlege, precum a spus Petru, verhovnicul Apostolilor către Clement, Papă al Romei :

„Vei lega ceea ce se cuvine să fie legat şi vei dezlega ceea ce se cuvine să fie dezlegat.”

Făcându-se mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, duhovnicii împacă, adică îi împrietenesc din nou pe oameni cu Dumnezeu. Este însă trebuinţă ca ei să cunoască foarte bine felul şi ştiinţa acestei împăcări, precum a spus fericitul Pavel :

„Pentru că Dumnezeu Cel ce întru Hristos împacă lumea  punând întru noi cuvântul împăcării” (2 Cor. 5, 19).

Ei sunt doctorii şi primitorii de oaspeţi pe care i-a rânduit Domnul, după pilda Evangheliei, la sălaşul cel de oaspeţi al Bisericii, ca să poarte grijă de cei bolnavi, adică de păcătoşii aceia care sunt răniţi de tâlharii cei nevăzuţi, adică de diavoli. De aceea este mare trebuinţă ca ei să cunoască ce răni se cuvine să fie arse, care să fie tăiate şi la care să pună pansament. Apoi să cunoască la care oameni să folosească vin şi asprime şi la care să întrebuinţeze untdelemn şi blândeţe.

Duhovnicilor, cu adevărat, li s-a dat să fie judecători, să judece poporul lui Dumnezeu, cel numit cu numele lui Hristos. Însă li s-a dat lor şi să cerceteze cu multă atenţie, ca să afle adevărul şi dreptatea, care sunt ascunse în acest fel de judecăţi, ca nu cumva să se întâmple şi să facă judecată nedreaptă, părtnitoare sau din neştiinţă sau pentru altă oarecare patimă, ci ca să se împlinească la dânşii ceea ce a spus dumnezeiescul Pavel:

״ Cel duhovnicesc toate le judecă, iar el nu este judecat de nimeni” (1 Cor. 2, 15). Acestora li s-a dat să fie asemenea vânătorilor, precum potrivit îi numeşte Proorocul Ieremia:

״Şi după aceea voi trimite vânătorii şi îi vor vâna pe ei din găurile stâncilor” (15, 16). Li s-a dat să fie asemenea preoţilor Legii vechi, care curăţau pe cei leproşi :

„Mergând arătaţi-vă pe voi preoţilor” (Luca 17, 14).

Li s-a mai dat ca să ştie şi multe meşteşuguri şi să facă mari osteneli, pentru a  putea vâna de prin pădurile şi de prin codrii păcatului pe ticăloşii păcătoşi. Să aibă multă luare aminte, pentru a putea  cunoaşte care lepră, adică ce păcat este de moarte şi care este vrednic de iertare, care este în parte şi care este cuprinzător, care este la suprafaţă şi care este înrădăcinat în adânc.

Şi ca să spun pe scurt, duhovnicii au fost rânduiţi să fie păstori ai oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos. Este însă nevoie  să verse multe sudori, urcându-se până pe culmile munţilor, pogorându-se prin văi, alergând şi căutând încoace şi încolo, să afle oaia cea rătăcită – păcătosul, zic – care este vânat de fiară-diavolul şi aflându-o, să o ridice pe umerii lor şi să o aducă mântuită, ca pe un dar de mult preţ, la Cel dintâi dintre păstori, Hristos după cum se spune :

״Toţi cei dimprejurul lui vor aduce daruri ”(Psalm 75).

Tu nu vei putea să întorci păcătoşii la tine, dar ei, dimpotrivă pot să te întoarcă pe tine la dânşii. Aceia te vor atrage pe tine la voia lor şi nu tu pe aceia la voia ta – lucru pe care îl opreşte Dumnezeu, spunând către Ieremia :

״Se vor întoarce aceia către tine, iar tu nu te vei întoarce către dânşii”(Ier. 15, 19).

Iar de câtă primejdie şi de câtă pierzare de suflet sunt pricinuitoare acestea ție şi celor ce se pocăiesc, fiecare poate întețege. Drept aceea Nichifor Hartofilax, dezlegând unele întrebări ale lui Teodosie Zăvorâtul, spune: 

״Cu adevărat primejdios lucru şi cu îndrăzneală este a lega şi a dezlega pe cei ce au căzut în greşeli şi a nu face leacurile potrivite cu patimile”(nu sunt canonisiți cum trebuie).

Despre cunoştinţa ce se cade să aibă duhovnicul despre Dumnezeieştile Scripturi, despre Dogme şi despre Sfintele Canoane(pentru a ști cum să-i canonisească pe cei ce au greșit):

Se cuvine tu, cel ce vrei să te faci duhovnic, să ai cunoştinţă şi iscusinţă deosebită de Scriptura Vechiului Testament şi de cea a Noului Testament, de Dogmele credinţei ce se cuprind în Simbolul credinţei, adică în Crez şi chiar mai mult şi mai cu dinadinsul, de toate Canoanele Sfinţilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi, cu a căror citire se cuvine să te îndeletniceşti ziua şi noaptea, încât să le ştii pe de rost. Să te culci cu dânsele ca şi Alexandru cel Mare cu „Iliada” lui Homer.

Pe acestea să le respiri în fiecare ceas şi în fiecare clipă, de vreme ce vrei să te faci cârmaci al Corabiei Sfintei Biserici şi vrei să ţii în mâinile tale Canoanele acestea, care sunt ca o cârmă a Bisericii. Pentru aceasta trebuie să fii iscusit şi să ştii cum se cuvine să întorci cârma şi să o ţii cu meşteşug astfel încât, la vremea potrivită, când te vei face duhovnic adică, prin această cârmuire cu iscusinţă să izbăveşti de furtuna păcatului pe păcătoşi.

Căci, precum spunea un dascăl, mare lucru este acesta, adică doctorii să se îndeletnicească de-a pururea cu citirea cărţilor celor doctoriceşti, pentru a afla vreo doctorie nouă cu care să poată lungi viaţa cea vremelnică a vreunui bolnav. Dimpotrivă, duhovnicii rareori sau cu greu deschid vreo carte dumnezeiască pentru a învăţa vreo doctorie prin care să dea viaţă veşnică şi mântuire păcătoşilor.

Dimpotrivă, duhovnicii rareori sau cu greu deschid vreo carte dumnezeiască pentru a învăţa vreo doctorie prin care să dea viaţă veşnică şi mântuire păcătoşilor.

Despre păcatele cele de moarte, cele vrednice de iertare şi cele ale lipsirii(care nu ne opresc de la Sf. Împărtășanie):

P e lângă acestea se cuvine să ştii că, precum doctorul are nevoie să ştie care sunt bolile trupului, aşa şi tu, cel ce vrei să te faci duhovnic, trebuie să cunoşti care sunt bolile sufletului, adică păcatele, pentru a  ştii cum să le vindeci. Şi chiar dacă bolile sufletului, adică păcatele sunt de multe feluri trebuie să ştii că acestea se împart în trei:

■ păcatele cele de moarte,

■ păcatele vrednice de iertare,

■ păcatele lipsirii şi ale nelucrării.

Păcatele de moarte sunt după cum spun Ghenadie Scholarul, Coresie, Mărturisirea Ortodoxă şi Hrisant, Patriarhul Ierusalimului: păcatele cele de bună voie, care strică, fie numai dragostea cea către Dumnezeu sau şi pe cea către aproapele şi îl fac pe acela care le săvârşeşte vrăjmaş lui Dumnezeu şi vinovat morţii celei veşnice a chinului iadului. Cele mai cuprinzătoare sunt:

– mândria,

– iubirea de argint,

– desfrânarea,

– invidia,

– îmbuibarea pântecelui,

– mânia şi

– trândăvia sau lipsa de grijă.

Păcatele cele ce se pot ierta(păcatele care se pot ierta prin pocăință si nu ne opresc de la Sf.Împărășanie):

Iar vrednice de iertare sunt păcatele cele de bună voie, care nu strică dragostea cea către Dumnezeu şi pe cea către aproapele, nici nu îl fac pe credincios vrăjmaș lui Dumnezeu și vinovat morții celei veșnice. La acestea sunt supuşi chiar şi sfinţii, după spusa fratelui Domnului, Iacov: ״Că multe greşim toţi”(Iacov 3, 2) şi după a apostolului Ioan:”De vom spune că nu avem păcat, pe noi ne înşelăm”( 1 Ioan 1, 8) şi după Canoanele 125, 126, şi 127 ale Sinodului din Cartagina. Iar acestea sunt după cum spun Coresie şi Hrisant:

Vorba deşartă, cea dintâi mişcare şi pornire a mâniei, cea dintâi mişcare a poftei, cea dintâi mişcare a urâciunii, minciuna cea cu glumă, invidia trecătoare, când râvneşti asupra cuiva, când ai mâhnire mică pentru bunătăţile aproapelui şi cele asemenea.
Greu de hotărât sunt pricina și deosebirea amănunțită care o au păcatele de moarte și cele vrednice de iertare, de vreme ce alţii fac alte deosebiri în rândul păcatelor celor de moarte şi ale celor vrednice de iertare, tâlcuind cuvântul apostolului Ioan care spune:

”Este păcat spre moarte şi este păcat nu spre moarte” precum şi al lui Mitrofan al Smirnei, care spune: Păcat spre moarte este tot păcatul care se pedepsea în legea veche cu moartea, precum: hula împotriva lui Dumnezeu, uciderea de bună voie, perversiuni sexuale şi altele. Iar nu spre moarte sunt acelea care nu se pedepseau cu moartea, precum: uciderea fără de voie şi altele.”

Iar Anastie Sinaitul (întreb. 54) spune că păcat spre moarte este acela care se face cu ştiinţă, nu cu neştiinţă.

Dar şi hula împotriva lui Dumnezeu şi păcatul cel mare săvârşit cu ştiinţă, precum uciderea sau preacurvia, sunt spre moarte. Iar canonul al 5-lea al Sinodului al VII-lea Ecumenic numeşte păcat spre moarte pe cel nepocăit şi neîndreptat.

 Păcatele lipsirii:

Păcate ale lipsirii se numesc lucrurile sau cuvintele bune sau gândurile acelea pe care putea cineva să le facă sau să le gândească, dar s-a lenevit și nu le-a făcut, nici nu le-a spus, nici nu le-a gândit. Acestea se nasc, precum am spus, din păcatul cel de moarte al trândăviei.

 Eu ştiu foarte bine că pe aceste păcate ale lipsirii, oamenii nu le cunosc nicicum că sunt păcate. Pentru că puţini sunt aceia care socotesc păcat faptul că nu au făcut milostenia pe care puteau şi aveau mijloacele necesare să o facă sau că nu au dat acel sfat bun pe care puteau să-l dea aproapelui sau să facă rugăciune sau altă faptă bună și nu le-au făcut.

Însă ştiu prea bine că Dumnezeu pentru acestea va cere socoteală în ziua judecăţii. Şi cine oare ne încredinţează de aceasta? Pilda slugii leneşe, care avea un talant şi l-a îngropat în pământ: aceasta a fost osândită nu pentru că a făcut vreun păcat sau nedreptate (pentru că ce i s-a dat, l-a înapoiat neștirbit), ci pentru că, putând să-l înmulţească, s-a lenevit şi nu l-a înmulţit. ״Se cuvenea, spune, să dai argintul meu schimbătorilor și eu venind aș fi luat ce-i al meu cu dobândă”Mt. 25,26.

Ne încredințează de aceasta și pilda celor cinci fecioare neînțelepte care au fost osândite nu pentru altceva, decât pentru lipsa undelemnului.
La fel şi păcătoşii care la judecată vor sta de-a stânga. Aceştia nu vor fi osândiţi pentru că au făcut vreun păcat, ci pentru lucruri pe care trebuia să le facă şi nu le-au făcut: ״Că am flămânzit şi nu mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu mi-aţi dat să beau” (Matei 25, 42).

Păcate ale lipsirii se numesc şi câte răutăţi puteau şi aveau mijloace să le oprească cu cuvântul sau cu lucrul şi nu le-au oprit, nu le-au împiedicat. Pentru aceasta sunt şi certaţi împreună cu cei ce le fac, după Canonul 25 al Sinodului din Ancira, Canonul 51 al Marelui Vasilie şi Canonul 25 al Sfântului Ioan Postitorul.

Pentru aceasta, un dascăl aseamănă păcatele lipsirii cu otrava şi muşcarea aspidei. Că precum aceasta omoară fără a aduce durere omului (şi alexandrinenii cu aceasta ucideau pe cei ce făceau mici greşeli, precum spune Galinos), aşa şi păcatele acestea omoară sufletul fără a da durere şi fără ca păcătoşii să simtă și să sufere.

Deci tu, o, părinte duhovnic, trebuie să te străduieşti în tot chipul pentru a întoarce păcătosul la treptele păcatului cele dinapoi şi mai mici şi să-l opreşti de a trece la cele dinainte şi mai mari. Iar mai mult decât toate trebuie să te sârguieşti să-l smulgi din deznădăjduire, indiferent în care treaptă a păcatului s-ar afla.

CUM SE FACE POCĂINȚA?

„Pe lângă aceasta se cuvine încă să ştii, o, părinte, care vrei să te faci duhovnic, cele zece porunci şi care sunt cei ce le încalcă pe acestea, după cum spune Mărturisirea Ortodoxă”.

Pentru aceasta punem aici pe cei ce greşesc la cele zece porunci şi pentru tine, duhovnicul şi pentru cel ce se pocăieşte.

– Pentru tine, pentru a-i cunoaşte pe aceştia şi în felul acesta să întrebi cu uşurinţă la spovedanie, pe cei ce se pocăiesc, dacă au greşit încălcând poruncile.

 – Iar pentru cel ce se pocăieşte, pentru a-şi cerceta conştiinţa sa mai înainte de a se spovedi şi să vadă de a greşit la vreuna din aceste zece porunci, pentru ca, aflând cu uşurinţă păcatele sale, să le ţină minte şi să le spovedească pe toate aşa cum trebuie:

– păcatele vrednice de iertare,

– păcatele lipsirii şi ale nelucrării. Acestea sunt păcatele care prin pocăință se dezleagă. Pocăința însemnând mărturisirea cu zdrobirea inimii și făgăduința că, cu mila lui Dumnezeu, să  nu mai greșească și promisiunea că va respecta canonul.

Sf. Atanasie al Antiohiei:

„Dacă vom cădea în oarecare lucruri mici, omenești și ușor de iertat de exemplu, fiind furați de limbă, de auz sau de ochi, de slava deșartă, de întristare și irascitabilitate sau ceva din unele ca acestea, atunci făcându-ne reproșuri nouă înșine și mărturisindu-ne lui Dumnezeu așa să ne împărtășim din Sfintele Taine crezând că împărtășirea dumnezeieștilor taine  ni se face spre curățirea unora ca acestea, adică aceste păcate mici, nu însă și de cele grele și necurate pe care le-am fi făcut”.

  

ESTE UNA ȘI ACEAȘI CARTE, DOAR CĂ UNA ESTE O EDIȚIE MAI VECHE ȘI CEALALTĂ ESTE O EDIȚIE MAI NOUĂ.

https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/10/20/sfantul-nicodim-aghioritul-carte-folositoare-de-suflet/

pastorala20102014.files.wordpress.com/2013/06/sfc3a2ntul-nicodim-aghioritul-de-cautat-carte-foarte-folositoare-de-suflet.pdf