Predica Părintelui Spiridon – Despre orbirea duhovnicească a celor care stăruie în erezie si în învățături greșite. Despre nevoința rugăciunii.

OAMENII SUNT TOT MAI ORBI DUHOVNICESTE. CARE SUNT ORBII DE ASTĂZI? SĂ ÎNVĂȚĂM TREPTELE RUGĂCIUNII DE LA ORBUL DIN IERIHON!
Frați creștini, Biserica creștină unică și adevărată există de 2000 ani, de când Duhul Sfânt s-a pogorât peste cei 12 Sfinți Aposoli la Ierusalim, iar continuarea și dezvoltarea istorică a Bisericii înființate la Cincizecime este Biserica noastră creștin ortodoxă pe care o mărturisim în Crez: “ Cred (…)Întru Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească Biserica”. 
Biserica noastră Ortodoxă este Sfânta și desăvârșită!
Ea nu are nevoie de nicio unificare cu niște grupări așa zis creștine, pentru că noi avem tot ce ne este necesar pentru mântuire. Grupările eretice dacă ar vrea sincer mântuirea, ar trebui să se pocăiască, să se lepede de învățăturile eretice, să accepte și să creadă în toată învățătura ortodoxă, apoi prin smerenie să primească botezul ortodox și să devină membri adevărați ai Bisericii unice creștine, cea creștin ortodoxă.
Situația bisericească în care ne aflăm astăzi este consecința pătrunderii de peste 100 de ani în viața  Ortodoxiei a panereziei ecumeniste, prin trădarea săvârșită de vârfurile conducerii bisericești, adică patriarhii Constantinopolului împreună cu ierarhii din jurul lor. Aceștia au cedat ispitei de a colabora cu reprezentanții străini ai diverselor grupări protestante.
Care erau principalele învățături pe care le susțineau acești eretici protestanți? Ei spuneau că este neapărat necesară o unificare a confesiunilor așa zis creștine, unificare în care urmăreau să cuprindă și Bisericile Ortodoxe locale. Punctul lor de plecare era faptul că toate confesiunile creștine( așa zisele biserici care nu aveau dreapta învățătură de credință, ci numai părți din Adevăr amestecate cu multe învățături false) trebuiau să se unească, pentru ca, toate împreună, să realizeze în viitor așa zisa biserica universală – biserica ecumenică, cum o visau ei.
Adevărul pe care ereticii nu-l vor recunoaște vreodată este faptul că chiar dacă s-ar realiza în viitor unificarea grupărilor eretice( falsele biserici), acestea nu vor realiza Biserica Adevărată.
Încă din  perioada de început a mișcării eretice și viclene a ecumenismului, au existat unele împotriviri ale unor ierarhi cu viață sfântă: Sfântul Ilarion Troitki, Sfântul Luca al Crimeei, Sfântul Serafim Sobolev, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici și alții. Astfel, unele Biserici Ortodoxe locale s-au opus  de la început amestecului ecumenismului în viața lor, dar, din nefericire, ulterior, datorită condițiilor vitrege istorice, a prigoanei regimului ateist, a amestecului factorilor politici în problemele interne ale Bisericii, a presiunii statului turc asupra Patriarhiei Ecumenice, ecumenismul a pătruns tot mai mult prin cedările și trădările patriarhilor, a mitropoliților și a episcopilor și apoi și a preoților profesori din facultățile de teologie. Așa s-a ajuns ca în zilele noastre, în Biserica Ortodoxă Română învățătura ecumenistă să fie generalizată și obligatorie la toate nivelurile de studii teologice( începând de la cele din seminarele teologice și de la manualele de religie din școli până la cel mai înalt nivel de studii aprofundate- doctorale și postdoctorale). 
Consecința acestor aspecte a fost și este că niciun ierarh, niciun preot profesor de la facultatea de teologie sau stareț de mănăstire să nu poată ocupă un post important, de conducere, în Biserică, decât după ce a parcurs stagii de pregătire în mișcarea ecumenistă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că un cleric cu funcție înaltă de conducere va ajunge, va acționa, va cugeta în spiritul învățăturilor false ale ecumenismului. Acel ierarh care a studiat ani de zile la facultățile apusene, fie papistase, fie protestante și s-a împrietenit cu dușmanii dreptei credințe și a întreținut relații amicale și cordiale cu ei, a locuit, a mâncat și s-a rugat cu ei ani de zile( fapt interzis de Sfinții Părinți), acest cleric niciodată nu va avea curajul să îi mustre în față pe eretici. Ca nu cumva aceștia să se trezească la realitate și să-și dea seama că au căzut în afara Adevărului și dacă rămân în confesiunile lor, vor merge la osânda cea veșnică. 
Ecumeniștii spun despre noi că dacă îi mustrăm pe eretici și le arătăm adevărul, suntem lipsiți de dragoste. Dar noi nu facem decât să urmăm învățăturile Sfinților Părinți.
Concluzia logică este că ecumeniștii își închipuie că ar avea mai multă dragoste decât au avut Sfinții!
Care este consecința practică a ecumenismului? Slăbirea progresivă și pierderea conștiinței mărturisitoare a creștinilor ortodocși. Adică bietul nostru creștin ortodox( aspect valabil mai ales la păstori, la episcopi și preoți) nu mai are curajul să afirme public și să lupte, să apere adevărul: adică faptul că Biserica Ortodoxă este unica biserica adevărată și în afara ei nu mai este nicio altă așa zisă biserică( acele așa zise biserici sunt toate grupări eretice sortite osândei veșnice).  Creștinii ortodocși nu mai au curajul să spună că Biserica nu și-a pierdut niciodată unitatea, că ereticii sunt cei ce s-au despărțit de Biserică, Biserica rămânând întreagă și unică .
Dar ce s-a întâmplat cu noi, cei puțini care ne-am trezit și urmând calea Sfinților Părinți ne-am ridicat împotriva legiferării ereziei ecumeniste în Biserică, prin sinodul eretic din 2016? Consecința faptului că ne-am opus trădării și minciunii și am încetat comuniunea cu episcopul eretic care a acceptat documentele din Creta, a fost faptul că am fost izgoniți din mănăstiri și parohii. Preoții care au făcut mărturisiri publice de credință au fost judecați abuziv, condamnați pe nedrept și caterisiți. Am fost etichetați ca schismatici, dușmani ai unității bisericii, răzvrătiți și oameni care facem tulburare. Aceasta în timp ce adevărații dușmani ai Bisericii, care ar trebui grabnic judecați și pedepsiți ca niște păstori vicleni, stau liniștiți în vechile lor posturi de conducere de unde mențin poporul în întuneric și înșelare, pregătindu-l pentru primirea blestematului de antichrist.
Dacă citiți cu atenția cartea Apocalipsei, veți vedea acolo că în vremurile din urmă Biserica se va retrage în pustie. O întrebare firească se pune: cine va merge în pustie, la viața aspră, plină de necazuri și de lipsuri? Oare se vor retrage ierarhii eretici de astăzi care trăiesc o viață de desfătare și de lux și fac ceremonii impresionante și foarte costisitoare, în catedrale uriașe cu imensități de mulțimi de oameni păcăliți de ei și cu invitați din străinătate? Sau se referă profeția Sfântului Ioan Evanghelistul la aceste mici comunități creștine prigonite care s-au făgăduit să păstreze adevărul? Este evident că Sfântul Ioan Evanghelistul se referă doar la cei prigoniți.
 Fraților, de ce suntem noi astăzi prigoniți și izgoniți ca niște dușmani? Pentru un singur motiv! Pentru că vrem să păstrăm învățătura Bisericii Sfântă, curată, întreagă, fără lipsuri și fără adaosuri, adică exact așa cum ne-au lăsat-o moștenire Sfinții Apostoli, Sfinții mucenici și Sfinții Părinți. Această este “ vina ” noastră pentru care suferim și mărturisim, deși puțini oameni înțeleg acest lucru. Însă noi nu ne descurajăm, nici nu vom ceda vreodată, pentru că nu de la oameni așteptăm răsplată, ci de la Dumnezeu, Cel ce ne-a chemat la această luptă și El însuși ne susține. Am pierdut cele materiale și trecătoare, care oricum le lăsăm aici, în această lume deșartă, dar am primit în schimb darurile spirituale incomparabil mai bogate, de la Dumnezeu cel Viu, Care s-a retras aici, cu noi , în micile comunități prigonite. Ne-am restrâns pe orizontală că să ne înălțăm mai ușor pe verticală. Să știți că cei ce ne-am angajat în lupta această de mărturisire a Adevărului, pentru a rezista, avem neapărată nevoie de o întărire a vieții noastre duhovnicești. Pericopa evanghelică a duminicii treizeci și una după Cincizecime, tocmai despre acest lucru ne vorbește: ne cheamă să urcăm pe treptele desăvârșirii duhovnicești,  a înaintării în viața de rugăciune. Am citit cu toții Pericopa vindecării orbului din Ierihon.  Tâlcuirea acestei Evanghelii de către Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov ne oferă învățături profunde și tainice. Iată cum, în câteva cuvinte descrie minunea vindecării orbului:” În vremea în care Mântuitorul ieșea din Cetatea Ierihonului însoțit de Apostoli și de o mulțime mare de popor, gălăgios, pe drumul dinafara cetății ședea și cerșea  milostenie, un orb. Auzind zgomotul pe care mulțimea de oameni îl făcea, orbul a întrebat, să afle pricina. Astfel, a aflat că Iisus care trecea pe acolo, a atras o mulțime mare de oameni care Îl însoțea pe cale. Auzind aceasta, îndată orbul a început să strige tare: “Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” Însă oamenii care mergeau înaintea Domnului căutau să îl oprească pe orb, poruncindu-i să tacă. Dar orbul nu ceda și striga mai stăruitor și mai puternic: “Fiul lui David, miluiește-mă!”Atunci Domnul s-a oprit și a poruncit ca orbul să fie adus la el. L-au chemat pe orb. Auzind vestea că-l cheamă, orbul s-a bucurat, și-a dat jos haina de deasupra și s-a înfățișat Domnului. Mântuitorul a întrebat: “Ce vrei de la mine?” Orbul i-a răspuns:” Doamne, vreau să îmi dai vederea!” Iar Domnul a zis:” Vezi! Credința ta te-a mântuit! În momentul acela, omul care fusese orb și-a redobândit vederea atât cea trupească cât și cea duhovnicească și îndată a mers pe urmele lui Iisus Hristos slăvind pe Dumnezeu”.
Fraților, orbirea trupească afectează puțini oameni, dar orbirea sufletească îi afectează  pe cei mai mulți dintre oameni. Orice păcat savârșește omul, efectul inevitabil este că-i împietrește inima și îi slăbește vederea sufletească. Cu cât omul păcătuiește mai mult și mai des, cu atât este mai orb sufletește. Chiar dacă vede bine cu ochii trupești cele trecătoare și materiale, păcatele și patimile rele îl fac să fie orb și să nu vadă lumea spirituală. Omul vede cu trupul, dar nu vede cu duhul. Această deficiență el nu o simte, nu îl deranjează pentru că intervin demonii care după ce l-au ajutat să păcătuiască îi sugerează gânduri rele, cum să trăiască ca să îi fie lui bine în cele materiale, în  viața această pământească. Omul orb duhovnicește se crede sănătos și e mulțumit că vede trupește și nu caută ca să se înalțe, ca să vadă cele mai presus de lumea deșartă și trecătoare.
Zice Sfântul Ignatie Briancianinov:” Omul orb duhovnicește nu vede nici pe Dumnezeu, nici împărăția cea veșnică, nici pe sine nu se vede așa cum este, nu vede nici menirea pentru care a fost zidit omul, nu vede nici moartea care îl așteaptă, apoi înfricoșătoarea Judecată. Ce poate fi mai trist și mai nefericit decât aceasta? Omul nu recunoaște că este orb și lucrează și viețuiește numai după lucruri deșarte și vremelnice. Este ca un om fără minte care aleargă după năluciri. Dar vine la un moment dat și moartea la care nu s-a gândit niciodată și se trezește total nepregătit în făță Judecății lui Dumnezeu.”
Dacă privim cu realism în jur, ce observăm? Că în ciuda faptului că în aceste vremuri tehnicile electronice s-au dezvoltat înfricoșător de mult, oferind omului instrumente prin care să vadă cu ochii trupești oriunde și orice ar dori, de fapt oamenii sunt tot mai orbi duhovnicește, tot mai bolnavi la suflet. Ca să înțelegeți mai bine, priviți în jur cum oamenii stau cu ochii ațintiți pe ecranele televizoarelor, tabletelor, computerelor și smartphone-urilor. Își irosesc sănătatea, timpul și puterile trupești cu ochii nedezlipiți de pe idolii acestui veac. Oare nu sunt mai de plâns acești oameni amăgiți și orbi, preocupați de lucruri deșarte și vătămătoare decât orbul din Ierihon? Acesta, deși era neputincios, căuta cu toată puterea să se apropie de Dumnezeu. Acesta este unul din motivele importante pentru care majoritatea creștinilor nu mai merg pe calea pocăinței, ci pe calea cea largă inspirată de duhul lumesc. Prin faptul că noi creștinii ne găsim mereu timp să vizionăm cu plăcere ofertele vizuale de pe internet dar nu găsim timp, nici dispoziție pentru rugăciune și lupta de despatimire, oare prin această nu ne atragem singuri pedeapsa lui Dumnezeu asupra  noastră? Zicem că postim! Dar nu pătrundem mai adânc pentru a ne păzi simțurile de lucrurile vătămătoare sau deșarte. Atunci de ce ne mirăm că suntem atât de slabi duhovnicește, că nu putem răbda un necaz, că ne pierdem nădejdea când trebuie să răbdăm o nedreptate sau că nu putem să nu ripostăm greșit atunci când cineva ne atinge egoismul?
Dar astăzi mai există încă o categorie periculoasă de orbire spirituală, pe care nici Dumnezeu nu o vindecă. Nu pentru că nu ar putea, ci pentru că cei ce suferă de ea nu vor să fie vindecați. Este vorba de situația în care anumite învățături antipatristice sunt răspândite și propovăduite ca învățuri ortodoxe. Ați auzit de teoria falsă că Biserica este episcopo-centrică! Adică, cel ce nu ascultă pe episcop în orice situație (deși acel episcop propovăduiește public o erezie), acela -spun episcopii de azi- că va cădea în schismă, că va ieși în afara Bisericii. Cei ce susțin că Biserica este episcopo-centrică spun că orice încetare a comuniunii bisericești cu episcopul recunoscut canonic determină starea de schismă. Ei spun în mod fals că nici un cleric nu are voie să înceteze comuniunea cu episcopul său, decât după ce ierarhul respectiv a fost judecat și condamnat de un sinod ortodox. Cei ce susțin acestea se află în stare de rătăcire și orbire sufletească. Din ce cauză? Pentru că atunci când episcopul greșește în privința învățăturii de credință și propovăduiește public o credință greșită, încetarea comuniunii bisericești cu acesta, nu numai că nu este schismă, ci este obligatorie întrucât reprezintă singura cale prin care cei ortodocși se îngrădesc de erezie și evită osândirea împreună cu episcopul eretic. Așa învață Sfinții Părinți : Sfântul Grigorie Teologul zice:” mai bună este despărțirea de dragul bunei cinstiri, decât bună înțelegere păcătoasă”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune:”este și o ruptură bună, și este și o înțelegere rea. Că înțelegerea nu este pretutindeni bună, după cum nici dezbinarea pretutindeni rea”. Ruptura cea bună este oprirea comuniunii bisericești cu episcopul care propovăduiește învățături neortodoxe, iar înțelegerea rea este atunci când preoții (deși văd rătăcirea episcopului), totuși continuă să păstreze comuniunea bisericească cu el. 
  Mai este larg răspândită astăzi o stare de orbire care afectează pe mulți preoți. E vorba de o stare în care se complac și se autoamăgesc multi, inventând motive pentru a rămâne pasivi și nepăsători. Aceștia zic:”Dacă episcopii au greșit la Sinodul din Creta, aceasta nu ne afectează pe noi, ei vor da seama, noi ne vedem de treburile noastre ca și cum nimic nu s-a întâmplat”. Realitatea este cu totul alta, față de cea pe care ei se străduiesc s-o ignore. Fiecare din acești preoți mărturisește cu glas tare că episcopul pe care-l ei îl pomenesc la liturghie,<< drept învață cuvântul adevărului >>. Aceasta înseamnă că preotul crede și mărturisește aceeași credință eretică ecumenistă, ca și episcopul său, pe care îl pomenește. Consecința inevitabilă este că preoții (care se prefac că nimic nu s-a schimbat) se osândesc împreună cu episcopul ecumenist, atrăgând în același păcat și comunitatea de credincioși care îl urmează.
Alt exemplu de orbire spirituală- atunci când profesorii de teologie spun că unele canoane sunt facultative, nu sunt obligatorii, că le poți încălca fără să păcătuiești. Așa zic ei despre Canonul 15 al Sinodului din Constantinopol din 860, că ar fi facultativ, iar unii spun că ar fi neclar și că nu ar mai fi valabil astăzi . Însă Sfinții Părinți ne-au arătat că întotdeauna ei au mers pe calea aceasta. Când erezia a pătruns în Biserică, ei au încetat comuniunea cu cei ce au propovăduit erezia pentru a nu se face părtași la căderea lor.
 Cetatea Ierihonului din pericopa evanghelică mai sus pomenită nu a fost aleasă la întâmplare ca loc al vindecării orbului. Orașul Ierihon se află într-o depresiune, într-o zona foarte joasă, aridă, extrem de călduroasă . Această cetate descoperă tainic și alegoric starea de cădere a oamenilor păcătoși. Deci se referă la fiecare dintre noi.
Trebuie să înțelegem că orbul din Ierihon ne reprezintă pe fiecare dintre noi, pentru că toți suntem păcătoși și avem diferite forme de neputințe.
Ce vrea să însemne faptul că orbul a ieșit din orașul Ierihon și a încetat să mai ia parte la lucrările pe care le făceau locuitorii cetății? Alegoric înseamnă că el a încetat să mai facă păcate vădite cu trupul său. Ducea o viață aspră, se hrăneau doar din milostenia pe care o primea de la trecători.
Cine erau trecătorii despre care ni se spune în Evanghelie? Erau oamenii aleși, trimiși de Dumnezeu, purtători ai Duhului Sfânt. Rolul acestor oameni trecători pe calea vieții era să călăuzească pe orice om care dorea mântuirea.
Orbul din Ierihon a ieșit într-adevăr din Cetate dar nu s-a putut îndepărta prea mult de ea și de aceea  zgomotul cetății încă îi tulbura sufletul. Asemenea lui și omul păcătos aflat la începutul întoarcerii lui la Dumnezeu, deși părăsește păcatele grosolane și mari, totuși nu poate să se desprindă cu totul de celalalte păcate care lucrează în interiorul și în exteriorul sufletului său.
De aici înțelegem că la începutul lucrării pocăinței gândurile rele și sentimentele păcătoase, în mod inevitabil ne tulbură mintea și inima. Primul lucru pe care îl simte omul care dorește să se apropie de Dumnezeu este că nu știe și nici nu poate să se roage corect.
Omul la începutul pocăinței sale este un orb duhovnicește, de aceea omul nu –L cunoaște pe Dumnezeu, nici nu are o înțelegere mulțumitoare despre Dumnezeu și înțelegerea Evangheliei.
La început omul se roagă mai mult trupește pentru că nu are înțelegere duhovnicească. Ca o concluzie asupra acestei stări de început a nevoinței de rugăciune, cuviosul Marcu Ascetul autor filocalic spune:” Orb este orice om care strigă și grăiește: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Cine era David? Era un prooroc. Deci orbul e cel ce  nu înțelege că Iisus nu este un simplu om, ci este Însuși Dumnezeu întrupat. “
Despre treptele înaintării în rugăciune aflăm dacă  ascultăm cu atenție detaliile relatării evanghelice, ajutați de explicațiile Sfântului Ignatie Briancianinov.
La început când cerșea, omul stătea jos, pe pământ. Așa se întâmplă cu omul aflat pe treaptă de început a nevoinței rugăciunii. Faptul că stă jos și nu se ridică arată că omul nu are ridicare sau sporire duhovnicească.
Ei bine, pe lângă lipsa lui de experiență în privința acestei rugăciuni, mai intervin și duhurile rele care stau în jurul nevoitorului. Aceste duhuri demonice nu s-au depărtat de el pentru că prin viața lui păcătoasă pe care a dus-o anterior, ele au primit drepturi să îl stăpânească. De aceea demonii se străduiesc și acum să îl țină în robie.
Printre toate faptele bune pe care le poate face un credincios, ceea ce îi irită cel mai mult este rugăciunea. De aceea când omul se apucă de rugăciune, demonii încearcă pe toate căile să îl facă pe om să tacă, să renunțe la lupta lui de a se apropia de Dumnezeu. Cum lucrează demonii asupra credinciosului care se roagă? Îi aduc tot felul de gânduri pe care omul tot luând aminte la ele, i se împrăștie mintea și pierde legătura cu Dumnezeu. Îi amintește de păcatele săvârșite, îi amintește de chipurile de oameni care l-au necăjit, îi stârnește plăcere în trup, somnolență, uscăciune și răceală sufletească. Sau îi spun, îi șoptesc gândul că este inutilă rugăciunea și că strădania lui nu aduce nicio roadă.
Acum dacă privim la realitățile zilelor noastre putem să constatăm un lucru trist, asemănător celui descris în Evanghelia vindecării orbului din Ierihon: anume că atunci când creștinii merg pe calea mărturisirii Adevărului și vor să se apropie de Hristos, Cel ce este Adevărul, atunci din mulțimea însoțitorilor Mântuitorului Hristos care îl înconjoară se ridică păstori eretici care fac lucrarea duhurilor demonice. Acești păstori eretici sau stareți, preoți, profesori, încearcă cu argumente false să oprească lupta marturisitorilor de a apăra Ortodoxia. În acest caz este nevoie de o credință și o convingere întemeiată pe învățătura patristică pentru a rezista asalturilor forțelor răului. Ce a făcut orbul din Ierihon? Nu s-a descurajat de cei ce încercau să-l oprească. Și mai tare striga, mai intens se ruga:” Fiul lui David, fie-ți milă de mine!” Pentru noi ce înseamnă acest lucru? Că pe lângă nevoință trupească, post, metanie, priveghere, mai trebuie să adăugăm stăruință, rugăciune cât mai deasă și mai stăruitoare, făcută cu umilință. Trebuie să facem rugăciune care să ne angajeze toate puterile noastre trupești și sufletești.  Dar în același timp să nu ne punem încrederea în noi înșine și să facem lepădare de sine și să facem numai voia lui Dumnezeu.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune: ”Condiția de căpetenie a sporirii în rugăciune este această: rugăciunea să fie făcută întotdeauna cu cea mai mare evlavie și cu luare aminte”. Aici se vede cât de mult greșesc oamenii care-și fac pravila numai ca să fie făcută, ca și cum ar vrea să scape de o povara. Și aceasta îi duce la înșelare. Când mintea e cu luare aminte la rugăciune, atunci și inima participa la rugăciune. Fapt care se exprimă prin simțirea sentimentului de pocăință. Ar trebui atunci când ne rugăm să nu ne grăbim, ci să închidem mintea în cuvintele rugăciunii, așa încât niciun cuvânt să nu scape înțelegerii și luării aminte. Dar trebuie știut că sporirea, lucrarea rugăciunii nu depinde numai de puterile și de dorința omului, ci ea depinde de Duhul Sfânt. Această taină o descoperim tot în Evanghelia vindecării orbului. Astfel, după multă stăruință în rugăciune a cerșetorului orb, Iisus s-a oprit din mersul Său și a poruncit să îl cheme pe orb la Sine. Cine este acel trimis care l-a ajutat pe orb să se înfățișeze înaintea lui Iisus? Este Duhul lui Dumnezeu. Acest Duh al lui Dumnezeu Îl descoperă pe Fiul lui Dumnezeu. Împrăștierea minții la rugăciune este un semn al sufletului supus patimilor. Aceasta se întâmplă pentru că mintea, în loc să ia aminte numai la Dumnezeu, ea se preocupă de gânduri aduse de draci. La polul opus, starea de adâncă și  statornică  luare aminte la rugăciune vine din prezența și lucrarea Harului dumnezeiesc în sufletul omului. Această luare aminte profundă și neabătută în cuvintele și înțelesurile rugăciunii nu vine din firea omenească și nici din puterile omenești și este prima harismă duhovnicească pe care o dăruiește Dumnezu omului care s-a nevoit mult și a sporit în lucrarea rugăciunii. Aceasta o știm de la Sfinții Calist și Ignatie Xantopulos .  
Poate că aceste lucruri vi se par foarte înalte și greu de atins și de aceea încerc să vă spun niște lucruri mai simple și mai accesibile. Rugăciunea este oglinda sufletului. Dacă vrei să știi cât de mult îl iubești pe Dumnezeu atunci trebuie să răspunzi la niște întrebări simple: cât de mult te rogi și cu câtă evlavie te rogi? Oare atunci când ne rugăm noi, ne gândim că ceea ce rostim este poate ultima noastră rugăciune? Ce a făcut orbul când a auzit că Iisus îl cheamă la Sine? S-a bucurat mult! A lepădat haina de deasupra, adică omul scapă de toate gândurile deșarte, de visările și de amăgirile nefolositoare și de aici înainte omul tinde cu toată ființa spre Dumnezeu.
            Cred că observați cum fiecare etapă și mișcare din comportarea  orbului din Ierihon corespund unor trepte foarte fine ale sporirii nevoitorului în lucrarea rugăciunii. Sfântul Ignatie spune că prin lepădarea hainei de deasupra, omul sporit duhovnicește leapădă toate formele exterioare de rugăciune. În această etapă omul reușește cu ajutorul Harului să se adune cu toate puterile sufleteșți în cămara duhovnicească a inimii sale. Aici se poate vorbi despre o rugăciune a inimii, o rugăciune curată. Deci omul simte că se află înaintea lui Dumnezeu. Ce a făcut orbul după ce s-a înfățișat fericit înaintea Domnului, înaintea lui Hristos? Fiind întrebat:” Ce voiești să-ți fac?”, el a zis:”Doamne, să văd!” Observați că deja omul a dobândit cunoștință duhovnicească, pentru că nu Îl mai numește “om, fiul lui David”, ci îi spune “Doamne”. Deci știe că se adresează lui Dumnezeu. Deci de aici înțelegem că numai cel ce a dobândit înțelegerea duhovnicească a depășit stadiul rugăciunii cu gura, își recapăta vederea duhovnicească așa cum L-a vindecat Hristos pe cel ce fusese orb. După ce și-a recăpătat vederea duhovnicească, adică i s-au deschis ochii duhovnicești, acum a putut să Îl vadă pe Dumnezeu așa cum este și de aceea i-a adus închinarea cuvenită lui Dumnezeu. Iar cel ce fusese vindecat și de orbirea trupească și de cea duhovnicească, acum Îl urma cu mare credință și Îl slăvea pe Dumnezeu cu toată evlavia.
Credința cea dreaptă este temelia vieții duhovnicești și singura posibilitate de a înainta în orice virtute. Fără credință ortodoxă, credinciosul nu poate avea nici smerenie și nici alte virtuți. De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice că  mai lesne este să aprinzi un foc în zăpadă decât să găsești smerenie la oamenii căzuți în erezie. În zilele acestea grele când suntem lipsiți și de duhovnici iscusiți și de dascăli neînșelati ai rugăciunii avem nevoie mai mult decât oricând de a ne strădui fiecare cu nevoința rugăciunii.
Mulți creștini fac o mare greșeală atunci când caută să găsească numai sfinți iar când  găsesc un om virtuos, un părinte lăudat pentru faptele sale bune îl consideră sfânt încă din timpul vieții și își întemeiază toată strădania lor pentru mântuire pe lucrarea acestui Părinte, crezând astfel că ei sunt scutiți de un efort prea mare. Cel pe care ei îl consideră Sfânt se roagă pentru ei, așa cred ei. Pierderea cea mare pe care ei nu o sesizează este că ei nu se angajează într-o nevoință personală serioasă, nu dobândesc o relație vie cu Dumnezeu, nu înaintează pe calea despătimirii și pe deasupra, dacă acel părinte cade în vreo înșelare, ucenicii vor prelua în mod absolut și neselectiv toate câte le văd la Părintele lor. Așa s-a ajuns ca în zilele noastre ca unele personalități duhovnicești care au impresionat prin  viața lor de nevoință și prin faptele lor bune, totuși au săvârșit și unele abateri și greșeli pentru că nu au cunoscut și nici nu au urmat mereu și în toate încercările calea descrisă de Sfinții Părinți. Însă noi, cunoscându-ne vulnerabilitatea noastră și lipsa noastră de vedere duhovnicească, apreciind cu realism atât neputința noastră cât și greșelile cele din trecut, să stăruim în rugăciune și în cercetarea învățăturilor Sfinților Părinți, cu luare aminte și evlavie, până când Hristos ne va vindeca asemenea orbului din Ierihon. Amin!
Sursa
Alte predici ale Părintelui Spiridon:
Reclame
Publicat în Fără categorie, Pr.Spiridon | Lasă un comentariu

Sf. Efrem Sirul – „Să nu adormi cândva, având vrajbă asupra cuiva, ca nu cumva noaptea să vă despartă pe voi unul de altul și să afli osânda neiertată”.

Imagine similarăDupă cum zice Pavel: „La cei pângăriți și necredincioși, nimic nu este curat. Ci și mintea lor este pângărită, asemenea și cugetul.”


Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre pocăinţă şi umilinţă

Fratii mei iubiți, până avem vreme, să plângem întru rugăciunea noastră, ca să ne izbăvească pe noi Domnul de plânsul cel nesfârșit și de scrâșnirea dinților și de focul gheenei și să ne bucure pe noi în viața cea fără de sfârșit, acolo de unde a fugit durerea, întristarea și suspinul, unde nu este moarte și stricăciune, ci numai bucurie și veselie și inimă bună și celelalte bunătăți, pe care le-a gătit Domnul celor ce-L iubesc pe El. Fericit, și de trei ori fericit, este cel care se va învrednici de bunătățile acestea și vrednic de jale și ticălos este cel ce se lipseste de ele, că zice Domnul: „Ce va folosi omul, de va dobândi lumea toată, dacă sufletul său își va pierde?” Deci, să nu prețuim peste măsură veacul acesta, sărac și trecător, ca să nu ne fie nouă și mai amar focul cel neadormit și viermele cel veșnic și înveninat.
Deșteaptă-te, o, leneșule, și urmează în viața ta pe Hristos. Vezi pe cei ce sunt împreună cu tine, cum se nevoiesc și se sârguiesc pentru mântuirea lor, cum candelele lor sunt luminoase și gura lor pururea laudă pe Dumnezeu, Cel fără de moarte. Nu urma pe cei ce se risipesc, ci pe cei ce se nevoiesc; nu pe cei ce se desfătează, ci pe cei ce se înfrânează, nu pe cei ce râd, ci pe cei ce plâng, nu pe cei ce cântă din fluiere, ci pe cei ce se roagă; nu pe cei cu râsul, care cântă cântece drăcești, ci pe cei ce cântă cuvinte duhovnicești; nu pe cei ce lăutăresc, ci pe cei ce citesc. Să nu râvnești celor bogați, ci celor smeriți cu duhul. Mulțumește Domnului împreună cu David. Întru smerenia noastră, și-a adus aminte de noi Domnul. Nu iubi pe cei ce se îmbată, ci pe cei ce flămânzesc și însetoșează. Nu pe cei iubitori de vrajbă și sfăditori, ci pe cei împăciuitori. Nu pe cei aspri și fără de omenie, ci pe cei pașnici și milostivi. Nu pe cei dârji, ci pe cei blânzi. Să nu te numeri cu ocărâtorii, că ocărâtorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Și toate ale lor sunt păcate. După cum zice Pavel: „La cei pângăriți și necredincioși, nimic nu este curat. Ci și mintea lor este pângărită, asemenea și cugetul.”
Deci, păzește-ți cu hotărâre sufletul tău, iubite. Vezi, o, frate, să nu ai vrajbă asupra cuiva, de este cu putință, nici măcar un ceas. Nici să dormi cândva, având vrajbă asupra cuiva, ca nu cumva noaptea să vă despartă pe voi unul de altul și să afli osânda neiertată. Niciodată să nu încetezi a te ruga; când poți pe față, iar când nu poți, măcar în minte. Să nu aștepți ziua Duminicii, nici loc deosebit, nici biserica, ci, oriunde te vei afla, în țarină, arând, ori pe cale umblând, ori oi păscând, ori în casa ta șezând, de rugăciunea ta să nu te depărtezi. Deci, vezi, o, iubite, să nu ai vrajbă asupra cuiva, că nu primește Dumnezeu rugăciunea celui ce uneltește răul asupra vecinului său. Păzește-te să nu faci otrăviri, nici vrăji. Iar tu, ca un ucenic credincios, fugi de acestea, având adevărul și mântuitoarea și de viață făcătoarea Cruce și pe Domnul, Cel ce pe ea S-a pironit, Care păzește pe toți cei ce iubesc preacurata și de viață făcătoarea Cruce. Lui i se cuvine slava în vecii vecilor! Amin.
Publicat în Despre iertare, Fără categorie, Sf. Efrem Sirul | Lasă un comentariu

„ZELOŢII” antiecumenişti au devenit un fel de terorişti în Biserica noastră ARHIMANDRIT ZAHARIA ZAHAROU

Este foarte trist că părintele Zaharia, ucenic al marelui pr Sofronie si a sf Siluan a ajuns să facă așa afirmații grave, lăundându-l pe Patriarhul Daniel care ne-a trădat credința ortodoxă la sinod prin semnătura dânsului, ca fiind ortodox.
Parintele Arhimandrit Zaharia Zaharou este ucenicul Parintelui Sofronie Saharov care, la randul sau, a fost ucenic al Sfantului Siluan Athonitul. In prezent, parintele Zaharia este duhovnic in manastirea intemeiata de Parintele Sofronie, Sfantul Ioan Botezatorul din Essex, Anglia.
*************
„ZELOŢII” antiecumenişti au devenit un fel de terorişti în Biserica noastră ARHIMANDRIT ZAHARIA ZAHAROU
Imagine similară
Cuvântul de mai jos reprezintă un răspuns al arhimandritului Zaharia Zaharou de la Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia, formulat în timpul unei conferinţe ţinută în Episcopia Devei şi Hunedoarei.
„Zeloţii” aceştia antiecumenişti au devenit un fel de terorişti în Biserica noastră. Zelotismul ţine de logica omenească. Dacă însă am aborda lucrurile cu rugăciune, am găsi calea cea dreaptă. Vedem adesea că este cu neputinţă să ai un dialog cu „zeloţii”, pentru că aceştia trăiesc, se mişcă şi vorbesc la un nivel foarte jos: acela al înţelegerii raţionale. Ei reprezintă o adevărată piedică în slujirea ierarhilor, nelăsându-i să-şi facă lucrarea în Biserică. Eu nu cred că vreunul dintre aceşti „zeloţi” ar fi mai înţelept sau mai îmbunătăţit duhovniceşte decât Patriarhul Daniel. Atunci când începem să criticăm asemenea oameni – precum Patriarhul sau Episcopii –, cu siguranţă ne aflăm pe o cale primejdioasă.
Există un ecumenism rău, dar există şi unul bun. Vorbim despre unul rău atunci când relativizăm totul şi spunem că toţi una sunt. Ecumenismul cel bun este o adevărată artă de a-i evangheliza pe cei de altă credinţă în orice prilej întâlnit. De pildă, „zeloţii” de astăzi s-ar scandaliza să-L vadă pe Mântuitorul la fântâna lui Iacov stând de vorbă cu femeia samarineancă – care era, de fapt, o femeie desfrânată. Dar Iisus, Care cunoştea cele tainice ale inimii, a cinstit-o şi S-a smerit înaintea ei, aducându-o la o stare duhovnicească înaltă. El a văzut înlăuntrul sufletului ei căutarea cea adevărată.
Eu sunt de părere că ar trebui să avem încredere în Episcopii noştri şi, cunoscându-i pe aproape toţi Patriarhii, vă spun că sunt oameni serioşi, care nu ar trăda Biserica… Dacă suntem cu adevărat ortodocşi, nu avem a ne teme de nimic. Exprimând adevărurile Tradiţiei noastre ortodoxe – fără a intra în polemici şi contraziceri – nu facem decât să revelăm şi să arătăm celorlalţi unicitatea acestei credinţe.
Am găsit un argument foarte simplist la aceşti „zeloţi” care acuză sinodul din Creta: anume că noi am atribuit termenul de „Biserică” şi romano-catolicilor şi protestanţilor – ştiut fiind că „Biserica este una singură”. Dacă însă urmărim firul istoric al sinoadelor, vom vedea că şi catolicii au fost menţionaţi
(în actele sinodale rămase) tot cu numele de „Biserică”. Noi toţi ştim că Biserica este Una şi aceasta este cea ortodoxă şi din acest motiv nu oferim Sfintele Taine nici unui non-ortodox. Oare nu este de ajuns aceasta: că noi nu dăm cele sfinte celor care nu mărturisesc adevărata credinţă? Trebuie neapărat să-i insultăm? Credeţi că Patriarhii Bartolomeu şi Daniel nu ştiu că „Biserica este Una, sfântă”? Cine ar putea şti mai bine decât ei?
Aceasta este mărturia Bisericii noastre: „Biserica este Una” şi aceea este cea ortodoxă, pentru că noi nu dăm Sfintele Taine celor care nu sunt membrii ei. Trebuie însă să avem un cuvânt bun pentru toţi cei care intră în dialog cu noi.
Am să vă povestesc o întâmplare. Un părinte de neam elin – care trăia la Milano – s-a întâlnit în Sfântul Munte cu un profesor grec de Teologie, care se retrăsese în Athos. Şi l-a întrebat fostul profesor: „Ce faci, părinte, în mediul acela eretic din Milano?” Preotul a răspuns: „Noi acolo trăim şi slujim Sfânta
Liturghie pentru fraţii noştri care, datorită anumitor împrejurări, au ajuns să vieţuiască în Italia.” Iar profesorul ajuns athonit a mai adăugat: „Şi ce faceţi cu ereticii aceia care vă înconjoară?” „Îi primim cu blândeţe şi le spunem câte un cuvânt bun ori de câte ori se întâmplă să-i întâlnim” – i-a răspuns părintele. „Lăsaţi-i mai bine să cadă în prăpastie şi să piară!”, a proferat fostul dascăl. După cum puteţi observa (şi) din această întâmplare, asta este mentalitatea „zeloţilor”, care, încetul cu încetul, îi duce până într-acolo încât ei înşişi se exclud din Biserică.
Marele sinod din Creta. „Zeloţii” spun că acesta nici măcar nu este un sinod. În ultimii 70 de ani, toate Bisericile ortodoxe şi-au manifestat dorinţa de a se întruni într-un sinod. Convocarea lui a avut drept scop de a dovedi lumii întregi că „Biserica este Una” şi că are un cuvânt unic – un unic răspuns la toate problemele cu care se confruntă. Acest sinod nu şi-a propus să ia în discuţie nici o problemă dogmatică fundamentală.
Nu ştiu cât de credibil sunt în afirmaţia mea, însă am luat parte la cele două sesiuni preliminare ale  inodului, în care s-au elaborat şi discutat documentele semnate de către întâistătătorii Bisericilor. Împreună cu un alt ieromonah din mânăstirea noastră, părintele Nicolae, care este rus de origine, am fost chemaţi să lucrăm în echipa de traducători. Şi am tradus acele documente din greacă în rusă, dar n-am găsit nici o chestiune de natură dogmatică în acele acte, ci toate scoteau în evidenţă aspectul filantropic al Bisericii din ziua de astăzi.
La acest sinod s-au discutat doar probleme pastorale: despre cum să se prezinte lumii de astăzi adevărul credinţei noastre, care ar trebui să fie relaţia dintre Biserică şi Stat şi cum ar trebui să se raporteze Biserica noastră la celelalte confesiuni creştine. Documentele sinodului lasă loc de diversitate în abordarea acelor probleme, diversitate ce rezidă din condiţiile de viaţă diferite în osebite părţi ale lumii.  le îngăduie o anumită flexibilitate.
De pildă, la acest sinod, Biserica Georgiană a insistat să nu se accepte căsătoriile între ortodocşi şi heterodocşi. Preşedintele de onoare al acestui sinod, Patriarhul Bartolomeu, a spus: „Dacă acest lucru este cu putinţă în Georgia, nu vă împiedică nimeni să-l păstraţi. Noi însă nu putem impune acest lucru întregii lumi ortodoxe contemporane.” Iar Arhiepiscopul Dimitrios al Americii – care are sub oblăduirea sa aproape şase milioane de credincioşi – a adăugat: „Dacă aplic acest principiu şi interzic căsătoriile cu heterodocşii, îmi voi pierde 95% dintre credincioşi! Făcând însă pogorământ, nu doar că izbutesc să-i păstrez, dar reuşesc să-i aduc în Biserică şi pe copiii care rezultă din aceste căsătorii.” Şi toţi ceilalţi întâistătători ai Bisericii Ortodoxe au fost de acord cu acest lucru.
Astfel, pot spune cu toată nevrednicia că, după părerea mea, n-am observat în toate documentele sinodului nici cel mai mic lucru care să nu fie în acord cu credinţa noastră ortodoxă. Nu vreau să continui cu argumentele întrucât nu vreau să par că îl apăr pe Părintele Patriarh Bartolomeu. În ciuda tuturor dificultăţilor, Patriarhul Bartolomeu a fost foarte fericit că s-a putut organiza acest sinod, pe care l-a condus într-un mod foarte duhovnicesc. Cred, de asemenea, că Patriarhul Daniel a avut dreptate când a propus ca asemenea întruniri sinodale să aibă loc la fiecare cinci ani.
Ştiu că au fost câţiva ierarhi care s-au abţinut să semneze documentele finale ale sinodului, dar cred că în cazul lor au fost nişte motivaţii omeneşti – despre care n-aş vrea să vorbesc acum. Personal, eu n-am imţit nici cea mai mică primejdie  că aş fi trădat ca ortodox. De fapt, mai înainte de a începe sinodul, „zeloţii” au afişat panouri publicitare cu textul: „Biserica ortodoxă va fi trădată şi vândută catolicilor!” Este pentru prima dată când se întâmplă aşa ceva. Odinioară, credincioşii mai întâi aşteptau încheierea  ucrărilor sinodului  şi abia apoi îşi exprimau părerile în legătură cu hotărârile luate. Să ştiţi că  dinamica zelotismului este de aşa natură încât cei care îi cedează treptat ies afară din Biserică. Or,  fântul Ioan Hrisostom ne îndeamnă să nu părăsim corabia Bisericii – chiar dacă se clatină pe valuri –, pentru că ea va ajunge la liman.
Publicat în Fără categorie, Parintele Arhimandrit Zaharia Zaharou | Lasă un comentariu

Prea Fericitul Părinte Teoctist și Patriarhul Bartolomeu la ziua de naștere a pr Cleopa.

Iată că din nefericire și cuvioșii noștri părinți în privința ecumeniștilor arătau relații de prietenie. La ziua de naștere pr Cleopa se îmbrățișează cu Prea Fericitul Părinte Teoctist care ne-a trădat credința si la fel si cu Patriarhul Bartolomeu.

Prea Fericitul Parinte Teoctist, Patriarhul Romaniei,Prea Fericitul Parinte Bartolomeu Patriarhul Greciei. Prea Sfintitul Episcop al Romanului Ieftimie,Mitropoliti Episcopi si preoti.

**************

Publicat în Fără categorie, Pr.Cleopa | Lasă un comentariu

Conferința cu Gheron Sava de la Iași 25.11.2018

***********

Publicat în Conferințe Gheron Sava Lavriotul, Fără categorie | Lasă un comentariu

„A nu te prezenta la un vot reprezintă dovada faptului că tu îți exerciți o opțiune…deci: neprezentarea la vot reprezintă o opțiune electorală, spune decizia Curții Constituționale”.

Părintele Iustin de la Mănăstirea Oașa: Cine nu merge la vot sâmbătă, este un laș Neprezența la vot este păcat strigător la cer După aceea vei da socoteală pentru toate care vor urma, că or să urmeze foarte multe
http://www.radiovoceasufletului.ro/2018/09/30/parintele-iustin-de-la-manastirea-oasa-cine-nu-merge-la-vot-sambata-este-un-las-neprezenta-la-vot-este-pacat-strigator-la-cer-dupa-aceea-vei-da-socoteala-pentru-toate-care-vor-urma-ca-or-sa-urmeze/
Deci: vom răspunde la dreapta judecată pe lângă pacatele noastre si pentru că am îngăduit să se aprobe o așa urgie.

la minutul 26,08 Există o decizie a Curții Constituționale care spune că: „a nu te prezenta la un vot(referindu-se la alegeri)reprezintă dovada faptului că TU îți exrciți o opțiune…deci: neprezentarea la vot reprezintă o opțiune electorală spune decizia Curții Constituționale. Atentie! în condițiile în care nu ai fost presat să nu te duci la vot.
Deci, neprezentarea la vot, o vor considera în favorea lor ca să aprobe  o așa urgie.
Așa că, să nu mai stăm pe gânduri să participăm în număr cât mai mare la vot ca să nu fim părtași la o așa urgie, ca nu cumva să vină urgia lui Dumnezeu peste noi.
Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Ieromonah Spiridon, cuvânt de folos – pescuirea minunată. Cum trebuie să fie un ierarh mărturisitor? pe cine să urmăm? care este starea creștinilor de asătăzi. Să ne trezim și să încercăm să trezim și pe alții, până nu va fi prea târziu! Adevărul trebuie mărturisit întreg până la capăt.

Evreii din acea vreme încă nu ajunseseră să descopere cine este cu adevărat Iisus Hristos, dar simțiseră  că nimeni până atunci nu vorbise ca și El și mai ales că nimeni dintre pământeni nu săvârșise minuni atât de mari. Oriunde se auzea că vine Iisus din Nazaret se făcea o mare forfotă, oamenii simpli lăsau toate și se îngrămădeau să asculte pe cel ce vestea cuvântul lui Dumnezeu. Așa citim în Evanghelie:”…mulțimea îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” Lc 5,1.
Ne punem întrebarea dacă mai seamănă preocupările spirituale ale poporului creștin de astăzi cu cele ale poporului evreu de acum 2000 de ani? Mai exact, mai au creștinii setea de a asculta cuvântul lui Dumnezeu, lăsând la o parte grijile lumești? Răspunsul trebuie să-l dăm fiecare dintre noi. Mă tem că majoritatea credincioșilor au pierdut această sete de cunoaștere duhovnicească, că oamenii citesc tot mai puțin în ultima vreme. Dar dacă oamenii sunt atât de mult preocupați de grijile și datoriile lumești, atunci cum vor reuși să depășească ispitele tot mai viclene ale veacului din urmă pe care-l trăim?
Unii creștini din zilele noastre se amăgesc pe ei înșiși, zicând că dacă ar fi trăit și ei pe vremea când Mântuitorul viețuia pe pământ și L-ar fi văzut și auzit cu simțurile lor, atunci ar fi fost și ei mai credincioși și mai râvnitori. Numai că ei, fără să-și dea seama, fac o mare greșeală. Ei nu țin cont de faptul că Hristos pe care L-au văzut și propovăduit Apostolii este identic cu Hristos pe care Îl propovăduiește Biserica Ortodoxă astăzi prin toate Sfintele Taine și Sfintele Slujbe. Acestor creștini înșelați care caută să-și justifice credința lor formală le răspunde Sfântul Simeon Noul Teolog printr-un cuvânt înfricoșător :” Cel care-L aude acum strigând în fiecare zi prin Sfintele Evanghelii și vestind voia Tatălui Celui binecuvântat și nu-L ascultă cu frică și cu cutremur(Ef 6,5) și nu păzește cele poruncite de El, n-ar fi suportat nicidecum să creadă în El, chiar dacă ar fi fost de față, L-ar fi văzut și L-ar fi auzit învățând. Mai mult, mi-e teamă că, necrezând de fel, l-ar fi hulit socotindu-l potrivnic lui Dumnezeu și nu Dumnezeu adevărat.” Cateheza 29, pag 30.
Revenind la relatarea evanghelică vedem că după ce a încetat să învețe mulțimile, Mântuitorul a poruncit lui Simon (viitorul Apostol Petru) să ducă corabia în larg să arunce mrejele pentru a pescui. Dacă la început Simon a vrut să se împotrivească spunând că o noapte întreagă s-au ostenit zadarnic, totuși, după aceea, a ascultat de porunca Mântuitorului. Existau destule motive să renunțe: avea părerea că știau bine îndeletnicirea pescuitului, erau obosiți și era timpul să se întoarcă la casele lor și nu în ultimul rând nu puteau avea încredere deplină în cel pe care nu Îl cunoșteau decât puțin. Însă toate aceste motive le-a lepădat atunci și s-a hotărât să facă ascultare, zicând:” dar pentru vorba Ta voi arunca mrejele,,.
Ceea ce a urmat cunoaștem, desigur, că,, au prins mulțime de pești încât li se rupeau mrejele” Lc 5,6.
 Cauza uimirii ucenicilor nu era doar cantitatea enormă de pește pe care o adunaseră, ci un fapt mai greu de înțeles la o lectură superficială a Evangheliei. Poate că în viața unor pescari s-a mai întâmplat uneori să reușească să prindă cantități mari de pește, însă să pescuiești într-un anumit loc ascultând de porunca cuiva care vede în adânc este un lucru cu totul ieșit din comun. Astfel a apărut în inima ucenicilor convingerea că Iisus Hristos este:” Cel ce vede în adânc”. Deci Hristos vede dincolo de limitele de la care omul obișnuit nu poate pătrunde.
Noi spunem în textele bisericești că Iisus Hristos este știutorul inimilor, adică Dumnezeu fiind, cunoaște toate tainele ascunse în inimile oamenilorEl știe și evenimentele viitoare, dar nu le determină automat, ci așteaptă ca omul să conlucreze liber cu El. Asteaptă ca omul să asculte necondiționat de El. Dacă omul refuză să facă voia lui Dumnezeu, atunci El nu-l forțează, ci îl lasă pe om să rătăcească și să simtă roadele neascultării lui. Dumnezeu atât de mult rabdă până într-atât încât îl lasă pe om să lupte împotriva adevărului, să” izbească cu piciorul în țepușă” (FA 9,5)pentru ca astfel să se întoarcă la pocăință. 
Se pune întrebarea care e criteriul după care Mântuitorul i-a ales pe ucenici?
Oare i-a ales pentru că erau oameni de vază ai societății? Sau pentru că erau aristocrați, sau pentru că ar fi fost învățați în cele ale lumii? Sfântul Apostol Pavel arată că nicidecum nu acestea erau criteriile alegerii ucenicilor, căci zice:” tocmai pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de rușine pe cei înțelepți; tocmai pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de rușine pe cei tari” 1Cor 1,27.
Atunci care a fost criteriul alegerii celor 12 ucenici? A fost capacitatea de a se lepăda de sine, capacitatea de a face ascultare necondiționată.  Acest lucru se vede din relatarea evangheliilor unde scrie că ucenicii au lăsat toate și L-au urmat grabnic și entuziast pe Hristos. Învățăm și noi de aici că dacă vrem să devenim ucenici ai lui Hristos, trebuie să facem ceea ce au făcut Apostolii în această pildă. Trebuie să ne lepădăm de noi înșine, trebuie să ne smerim cu ușurință, zicând de fiecare dată : pentru cuvântul tău voi face ceea ce îmi ceri, numai cu dorința de a odihni sufletul tău( a aproapelui cu care conviețuim). 
Se plâng oamenii astăzi că Dumnezeu nu ne mai dăruiește părinți duhovnicești, dar nu vor să vadă și cauza pentru care se întâmplă aceasta. Motivul e că nu mai sunt nici ucenici adevărați care să iubească ascultarea. Numai cel ce a fost la început un ucenic bun și statornic, va putea deveni prin creștere duhovnicească un adevărat părinte, care să poată și el forma alți ucenici.
Să încercăm să aruncăm o privire asupra situației bisericești din zilele noastre. Știm că e vreme de răspândire liberă a ereziei, de aceea pentru a ne raporta corect la această situație trebuie să analizăm cum au luptat Sfinții mărturisitori cu ereziile din vremea lor.
Înainte de toate trebuie să lămurim o învățătură ce reiese chiar din pilda acestei duminici. Oare numai Mântuitorul este Cel ce vede în adânc? Nu, ci Dumnezeu a dat această harismă și Sfinților care L-au urmat întru totul și au împlinit mereu toate poruncile Lui. Cum s-ar putea înțelege mai simplu această harismă a vederii în adânc?
            E o putere de înțelegere însoțită de discernământ duhovnicesc a unor situații dificile care nu pot fi pricepute doar cu puterile firii omenești.
Sfinții Mărturisitori care luptau cu ereziile aveau în suflete o convingere și o încredințare că luptă pentru adevăr, nu numai dintr-o convingere provenită din mintea omenească, adică pentru motivul că știau bine învățătura bisericii, ci aveau acea vedere în adânc, erau văzători ai tainelor. Inima lor curată era sălaș al lucrării harului și de aceea Dumnezeu le descoperea tainic în inimă un adevăr mai presus de fire. Sfinții simțeau în ei un foc lăuntric care îi îndemna:” mergeți până la capăt, suportați cu curaj și demnitate orice necaz, prigoană, sau suferință, mărturisiți adevărul în care credeți și pe care-l iubiți”! Sfinții mărturiseau învățăturile dogmatice cu acrivie și precizie teologică în cuvânt( nu exista nimic neclar sau ambiguu în mărturisirea lor). Cuvântul Sfinților era cu putere, comportarea lor era plină de pace, departe de orice interese egoiste, erau lipsiți de orice urmă de răutate față de dușmanii dreptei credințe, aveau multă compătimire pentru cei înșelați. Iar creștinii din vremea lor văzând cu câtă claritate și tărie, cu cât curaj și iubire mărturiseau sfinții adevărul, se trezeau ca dintr-un somn din înșelarea în care fuseseră duși din neștiință de păstorii căzuți în erezie. Și după aceea ce făceau? Îi părăseau pe eretici, opreau comuniunea cu ei și se alăturau Sfinților pe calea cea îngustă a mărturisirii. Aceasta este pescuirea minunată pe care au lucrat-o Sfinții mărturisitori cu oamenii din toate vremurile. 
Când privim la lupta Sfântului Maxim Mărturisitorul de a apăra Ortodoxia de atacurile ereticilor monoteliți ne punem întrebarea cum de nu s-a înfricoșat, nici nu a slăbit, nici n-a încetat lupta, deși vedea ce dușmani puternici avea de înfruntat (împărați eretici, patriarhi și mitropoliți căzuți și solidari între ei în aceeași tabără eretică, stareți de mânăstiri și popor mult înșelat). Acest Sfânt nu s-a oprit din mărturisirea lui, nici atunci când se părea că toți sunt împotriva lui, pentru că avea în sine” vederea tainelor”, simțea darul pe care i l-a dat Dumnezeu, iar Sfântul Maxim a pus în lucrare acest dar în folosul celor mulți, măcar că a suferit cumplit pentru aceasta. Sfântul  Maxim nu a apucat să vadă în timpul vieții lui pământești biruința adevăratei învățături bisericești, dar aceasta nu l-a descurajat deloc. Nici nu avea nevoie de o confirmare, aici pe pământ, a adevărului pentru care lupta, deoarece era deplin convins prin har că ceea ce învăța el era singura dogmă mântuitoare.
De ce Sfântul Teodor Studitul a suferit toate prigoanele din partea iconomahilor(izgonirea din mănăstire, închisoare, bătăi, foame, umilințe) fără să se infricoșeze și fără să-i pese dacă va vedea aici, pe pământ, încununarea luptei lui celei drepte? Avea prin har încredințarea că numai luptând pentru dogma cinstirii icoanelor se poate mântui cineva. Nu mai avea nevoie, el care era văzător al tainelor, să îi fie confirmată cu argumente ale logicii pământești corectitudinea luptei purtate.
Dar Sfântul Teodor a mai făcut un lucru remarcabil atunci când a văzut că mulți creștini se clatină în vremuri de prigoană, neștiind ei ce să facă. Acestora Sfântul le-a scris multe epistole prin care le-a arătat în detaliu cum să ducă lupta cea bună cu ereticii.
Abia la câteva zeci de ani după sfârșitul martiric al Sfântului Teodor Studitul(la Sinodul din Constantinopol, anul 843) oamenii s-au putut convinge de adevărul pe care l-a mărturisit și apărat acest Sfânt. 
 Cum se explică faptul că Sfântul Grigorie Palama nu a luat în seamă calomniile și atacurile nedrepte ale patriarhului de Constantinopol, Ioan Kalekas? Știm că pentru îndrăzneala Sfântului Grigorie de a mustra public erezia patriarhului și de a întrerupe comuniunea cu el, acesta a trebuit să îndure condamnarea nedreaptă și pedeapsa absurdă cu anatema. Cine i-a dat Sfântului Grigorie Palama curajul să meargă până la capăt și să mărturisească învățătura ortodoxă despre energiile necreate? Era harul lui Dumnezeu, prin care acest Sfânt Ierarh vedea în adânc și nu se oprea la vorbăria deșartă și la amenințările conducătorilor înșelați ai acestei lumi. Simțea că nu are cum să se oprească, pentru că adevărul trebuie mărturisit întreg, până la capăt.
Și dacă venim la timpurile mai apropiate de noi să luăm aminte cum au luptat Sfinții Ierarhi Mărturisitori în vremea prigoanei bolșeviceSă privim la jertfa Ierarhilor, preoților, monahilor și laicilor pravoslavnici ruși care n-au acceptat nici cel mai mic compromis cu mitropolitul Serghie și cu clericii aflați în ascultare față de el. Toți acești mărturisitori au înțeles trădarea Ortodoxiei pe care o săvârșise mitropolitul Serghie punând Biserica la dispoziția ateilor. Cum de au avut acești clerici convingerea și puterea să rabde judecăți nedrepte, acuzații mincinoase de schismă pentru că au îndrăznit să oprească pomenirea mitropolitului trădător? Și nu numai acestea, dar am văzut mai departe cum acești ierarhi, preoți, monahi și credincioși au mers liniștiți și bucuroși la chinuri și moarte în închisorile și lagărele sovietice, ca și cum s-ar fi dus la o nuntă. De unde le-a venit lor această putere? De la firea omenească? Nu, ci din harul ce lucra în ei făcându-i văzători ai tainelor.
Când privim astăzi la lupta acestor martiri-” ei de care lumea nu era vrednică “(Evrei, 11,38)  mai înțelegem un lucru important: că ei nu s-au sacrificat numai ca să se salveze pe ei înșiși, ci au căutat să-i cuprindă în mrejele dragostei lor pe cât mai mulți din cei ce doreau să se mântuiască. Aceasta e lucrarea pescuirii lor minunate, care continuă în istorie până în zilele noastre. 
 Profeția rostită de Mântuitorul ucenicului Petru și tuturor celorlalți :” nu te teme, de acum vei fi pescar de oameni” s-a împlinit cu toți cei 12 Sfinți Apostoli prin întemeierea Bisericii Creștine din Ierusalim și prin lucrarea Apostolilor de creștinare a evreilor și a neamurilor păgâneMrejele care sunt lăsate în larg sunt aceleași, adică învățăturile neschimbate ale Evangheliei. Pescarii de oameni din vremurile noastre sunt episcopii ortodocși ajutați de preoți ortodocși, pentru că numai ei sunt urmașii adevărați ai Sfinților Apostoli într-o succesiune neîntreruptă de 2000 de ani. Am putea asemăna comunitatea creștinilor ortodocși cu un staul de oi cuvântatoare care este păstorită de oameni aleși de Dumnezeu:” întâi Apostoli, al doilea profeți, al treilea învățători” 1 Cor 12,28.
Multe necazuri și răutăți s-au abătut asupra Bisericii Ortodoxe de-a lungul veacurilor, dar peste toate a ieșit biruitoare, cu mila și ajutorul lui Dumnezeu.
De peste 100 de ani (din anul 1903) s-a infiltrat în viața Bisericii și s-a dezvoltat nepedepsită cea mai vicleană și mai periculoasă dintre toate ereziile apărute vreodată, anume panerezia ecumenismului. Caracteristica acestei mișcări de origine ocultă este că nu are o doctrină clar precizată, ci doar o sumă de principii formulate în mod vag și general, niște idealuri umaniste atractive prin care se încearcă să fie duși în rătăcire majoritatea oamenilor. Una din învățăturile eretice de bază ale ecumenismului este că în prezent Biserica este dezbinată într-o mulțime de așa zise biserici și că fiecare din ele deține numai unele părți din adevărul de credință. Ecumeniștii consideră că în momentul în care toate aceste “biserici parțiale și nedepline” se vor uni într-o largă și unică confederație religioasă atunci va apare ” biserica  adevărată”. Prin aceste învățături false se atacă în mod direct toată eclesiologia ortodoxă, pentru că toți Sfinții mărturisesc că Biserica Creștină Ortodoxă este unica Biserică adevărată – ea este” Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” 1 Tim 3,15. Nu există biserici eterodoxe, în afara Bisericii Ortodoxe, ci doar confesiuni eretice, iar membrii lor dacă doresc să se mântuiască trebuie să se pocăiască, să lepede toate învățăturile rătăcite, să le anatematizeze împreună cu susținătorii lor, apoi să primească Botezul ortodox. 
Întrucât vremurile pe care le străbatem sunt dificile, credincioșii caută măcar o sfătuire în legătură cu problemele multe care îi asaltează. În acest sens ne bucurăm să reascultăm înregistrări cu predicile unor ierarhi români care vorbeau cu câțiva ani în urmă, curajos și convingător, despre unele pericole abătute asupra vieții bisericești. Erau incriminate păcate grave care se răspândeau în societate, atât din cauza propagandei venite din străinătate, cât și din cauza unor legi anticreștine aprobate și impuse de politicieni. Era vorba de răspândirea neîngrădită a prostituției, a pornografiei, a drepturilor acordate minorităților sexuale, violența și imoralitatea difuzată în tot spațiul mediatic sub forma unei agresiuni fără precedent în istorie asupra societății românești. Circulă și acum între creștini aceste înregistrări mai vechi și fiecare așteaptă de la cel căruia i le-a dăruit să audă vreun cuvânt de apreciere. Oamenii ar dori să-i lauzi pe acești ierarhi în comparație cu cei actuali care sunt mai supuși față de conducătorii lumești decât cei din trecutul apropiat.
Dar eu mă simt dator să atrag atenția că acele discursuri frumoase și edificatoare ale ierarhilor din trecutul apropiat nu și-au făcut efectul, ci au rămas doar niște niște cuvântări frumoase și neputincioase pentru că erau lipsite de un lucru esențial. Este vorba aici despre o carență veche de peste un secol a politicii bisericești a ierarhilor ortodocși români.
Care este acel lucru care lipsește din discursul ierarhilor? Este contraofensiva ortodoxă probată prin fapte. Aceasta înseamnă că după ce au descris și evaluat atacul forțelor răului aspra creștinătății ortodoxe ar fi trebuit să apară prompt și contra-reacția. Atunci când o cetate este atacată de dușmani nu e suficient să avertizezi despre pericolul produs de ei, ci trebuie obligatoriu să te înarmezi și să lupți dacă vrei să supraviețuiești. Mă gândesc că un ierarh contemporan mărturisitor ar trebui să facă afirmații de genul următor:,, În cazul în care voi, politicienilor(sau orice categorie de conducători lumești), nesocotiți voința creștinilor și ne siliți să acceptăm legile voastre împotriva poruncilor Evangheliei, atunci noi, clerul și poporul, în frunte cu patriarhul, vom porni război împotriva voastră cu toate armele spirituale cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, și cu care suntem datori să ne apărăm Biserica și neamul. Vă facem cunoscut că vom înceta orice colaborare sau legătură cu puterea de stat anticreștină. Această schimbare a raporturilor între puterea bisericească și puterea statală va fi urmată de mai multe măsuri concrete: neacceptarea amestecului factorului politic în alegerea ierarhilor, refuzul subvențiilor de la stat în ceea ce privește salariile preoților și a personalului bisericesc neclerical și a construirii și restaurării de biserici dar cu recuperarea bunurilor bisericești confiscate în mod abuziv de către autoritățile laice de-a lungul timpului, revizuirea relațiilor Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni eterodoxe ignorând principiile ecumenismului, oprirea activității bisericești din instituțiile statului, canonizarea Sfinților Martiri ai secolului XX fără a fi necesară avizarea sau acordul din partea puterii politice lumești, nesupunere civică în privința legilor cu conținut anticreștin( cum ar fi impunerea actelor biometrice, drepturile și privilegiile acordate minorităților sexuale în detrimentul drepturilor creștinilor, condiționarea cununiei religioase de săvârșirea prealabilă a căsătoriei civile etc), mustrarea publică a conducătorilor lumești pentru greșelile și abuzurile pe care le săvârșesc împotriva poporului credincios ortodox și alte măsuri în acest sens care privesc relația între Biserică și stat. Vom merge pe calea cea îngustă a mărturisirii și suportării prigoanei, bine știind că «noi trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni » (FA5, 29)”.
Fără îndoială multor credincioși din zilele noastre le va părea exagerat un asemenea mod de mărturisire a credinței. Însă de-a lungul istoriei Sfinții Ierarhi Mărturisitori ne încredințează nu numai că este corectă această contra – ofensivă ortodoxă probată prin fapte, ci este singura cale posibilă pentru mântuire atunci când păgânii sau ereticii atacă Biserica. În acest sens oferim câteva exemple.
Sfântul Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei și a întregii Rusii în momentele cele mai dificile, când imperiul țarist se prăbușea în anarhie, s-a ridicat singur și a pedepsit cu anatema pe bolșevicii aflați la putere și prigoneau fără cruțare Biserica . Într-o scrisoare pastorală din 1918 Sfântul Tihon scria:,, Ne întoarcem cu profundă durere spre acești monștri și le adresăm un avertisment de care să se teamă :<<Smintiților! Reveniți-vă! Încetați masacrele! Purtarea voastră nu e numai crudă, ci cu adevărat satanică, vrednică de focul cel veșnic în viața viitoare și de un blestem înfricoșător asupra urmașilor voștri aici pe pământ! În numele puterii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, vă excomunicăm, aruncând asupra voastră anatema, dacă purtați încă numele de creștin, căci prin naștere ați aparținut Bisericii Ortodoxe. >>.”
Dacă nu ar fi făcut această faptă eroică de contra – ofensivă ortodoxă ar fi pierdut totul, inclusiv mântuirea. Comuniștii l-au arestat, însă au renunțat să-l ucidă, pentru că știiau că poporul îl iubea foarte mult și se temeau că dacă îl vor omorî, ei îl vor cinsti ca pe un Sfânt.
Un alt exemplu de mărturisire ortodoxă îl constituie jertfa Sfântului Ierarh Ambrozie Mărturisitorul Patriarhul Bisericii Ortodoxe din Georgia. Acesta fusese arestat împreună cu alți ierarhi din Sinod pentru că expediase în străinătate un memorandum în care descria prigonirea de către rușii sovietici a  Bisericii din Georgia, că ascunsese tezaurul Bisericii și că s-a împotrivit să fie cedate statului bisericile pentru a fi profanate. Sfântul Ambrozie Patriarhul declara în fața Tribunalului Sovietic:,, Așa cum strămoșilor noștri li se părea dulce primirea suferințelor pentru patrie și credință, la fel de plăcută îmi va fi și mie această pedeapsă pe care mi-o va da Tribunalul Suprem pentru că nu am tăcut în ceea ce privește apărarea Bisericii naționale și libertății poporului georgian. Aceasta va fi încununarea crucii pe care o port de o viață, anume de 37de ani de când slujesc lui Hristos.,, Pentru această înfruntare curajoasă a comuniștilor a fost condamnat la ani grei de închisoare, dar nu a cedat nimic și nu a făcut nici cel mai mic compromis cu dușmanii credinței. Prin toate faptele vieții sale nu doar că și-a câștigat cununa de martir, dar a arătat poporului creștin că în vremuri de prigonire numai calea mărturisirii este singura cale de mântuire.
Aflând noi aceste modele de mărturisire a credinței ne întrebăm : oare s-a auzit vreodată în ultima sută de ani să fi rostit vreun ierarh ortodox român că îi sunt plăcute pedepsele date de dușmani pentru că nu a vrut să trădeze drepturile Bisericii? 
Răspunsul este negativ, din nefericire. Nimeni n-a auzit astfel de mărturisiri curajoase.
Datorită acestei lașități manifestate la vârfurile conducerii bisericești, nici preoții din vremea noastră nu îndrăznesc să iasă pe calea mărturisirii. Astăzi, majoritatea preoților urmează același model de comportare ca și cel al ierarhilor lor, ierarhi care cedează drepturile Bisericii conducătorilor lumești ostili față de credință.
Un alt exemplu de Sfânt Ierarh Mărturisitor  din secolul al XX lea este Sfântul Gorazd, episcop de Boemia, din Cehoslovacia.Acesta, inițial a fost preot catolic, dar ulterior, s-a convertit la Ortodoxie împreună cu 100.000 de catolici cehi. A fost hirotonit episcop al Moraviei și Sileziei.  În anul 1942 a fost arestat de naziști din cauza implicării lui în mișcarea de rezistență națională împotriva ocupației naziste a Cehiei. În cripta catedralei în care slujea a adăpostit mai mulți luptători din mișcarea de rezistență, dar a fost trădat și pus în situația de a -și salva preoții și credincioșii ortodocși de represaliile naziștilor. Pentru a salva viețile oamenilor nevinovați din comunitate și a preoților coslujitori, s- a predat pe sine în mod liber și și-a oferit viața în schimbul salvării vieții acestora. Într-o scrisoare adresată Protectoratului german, Sfântul Gorazd scria : „Mă pun pe mine însumi la dispoziţia autorităţilor. Sunt gata să suport orice, chiar şi pedeapsa cu moartea”. A fost arestat, închis, torturat și în cele din urmă condamnat la moarte și împușcat, iar Biserica Ortodoxă pentru jertfa, curajul și dragostea lui față de poporul credincios ortodox, l-a trecut în rândul Sfinților Mucenici.
Văzând cele trei exemple de Sfinți Ierarhi Marturisitori, se desprinde concluzia că atunci când Biserica este prigonită (indiferent de felul agresiunii exercitate de atei, eretici, păgâni), singura posibilitate de mântuire este mărturisirea și apărarea curajoasă a Adevărului, iar cei ce nu mărturisesc- prin aceasta-se leapădă de credință.
În vremurile acestea periculoase pentru mântuire, singurii păstori adevărați și văzători ai tainelor, sunt Sfinții care au condamnat deja în cuvântul scris sau vorbit erezia ecumenismului: Sfântul Sfințit Mucenic Ilarion Troițki, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Sfântul Ierarh Filaret de New York,  Sfântul Ierarh Serafim Sobolev, Sfântul Cuvios Iustin Popovici, Sfântul Cuvios Serafim Rose, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Ierarhi ca Augustin Mitropolit al Florinei, Arhiepiscop Averkie Taușev și alții. De la acești păstori adevărați trebuie să învățăm noi, preoții cei de astăzi, arta pastorală de a pescui oamenii, nu din marea inviforată a acestei vieți, ci din apele tulburi și otrăvite ale ereziei pierzătoare. Este adevărat că noi nu avem înălțimea lor duhovnicească, nici puterea și experiența luptei lor, dar avem dorința să facem ascultare necondiționată de ei, știind că aceasta e singura cale de mântuire. Dacă simțim că scrierile și pilda vieții lor ne-a mișcat inimile și am pornit prin fapte să urmăm lor, acesta ar fi un semn că ne putem considera și noi o parte mică și neînsemnată a pescuirii lor minunate.
Dar, oare Sfinții Apostoli numai o singură pescuire minunată au săvârșit în viața lor? Chiar atât de ignoranți să fim încât să credem că după ce Sfinții Apostoli au reușit să convertească la creștinism o cetate, ori o provincie, s-au oprit numai la atât, s-au izolat de restul lumii și și-au abandonat misiunea încredințată lor de Mîntuitorul? Iată ce mărturisește Sfântul Apostol Pavel:” Că dacă eu binevestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud ; fiindcă asupra mea stă trebuința. Că vai mie dacă nu voi binevesti!”1 Cor 9, 16.
Atunci când episcopii abandonează lupta de apărare a Ortodoxiei și trec de partea ereziei, atunci ar trebui să se ridice eșalonul al doilea reprezentat de preoți. Dacă nici aceștia nu-și fac datoria de păstori și mărturisitori atunci lupta lor trebuie să o preia monahii și chiar simplii credincioși. Mărturisirea curajoasă a adevărului nu e o harismă acordată rareori numai anumitor credincioși, ci este o datorie pentru tot creștinul care vrea să împlinească porunca Evangheliei:” Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fața oamenilor, îl voi mărturisi și eu pe el în fața Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor, de acela Mă voi lepăda și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri. “Mt10, 32-33.
Dogmele și Canoanele dogmatice sunt hotarele veșnice care descriu precis limitele credinței ortodoxe. Dincolo de aceste hotare se cade pe tărâmul blestemat al ereziilor. 
 Atunci când un creștin cunoaște aceste învățături și face ascultare de un păstor care respectă cu acrivie dogmele, devine inacceptabil pentru el să le nesocotească chiar și în mod parțial sau inconstant- numai pentru anumite perioade de timp.
Ce înseamnă faptul că un credincios, după ce i s-a explicat de multe ori, cu toate argumentele, că trebuie se îngrădească de erezia ecumenismului, refuză să o facă și participă alternativ când la slujbele ortodocșilor îngrădiți, când la slujbele ecumeniștilor? Aceasta arată că pentru el este totuna să viețuiască într-o ”casă zidită pe stâncă “ (Mt 7,24) reprezentată de poruncile dumnezeiești, cu a viețui într-o” casă zidită pe nisip” (Mt 7,26), adică o casă a părerilor eronate omenești amestecate cu învățături relativiste de origine demonică. Așa cum”nimeni nu poate sluji la doi domni” Mt 6, 24, tot așa nimeni nu poate avea concomitent și o credință ortodoxă și o credință eretică. Oamenii ar trebui să înțeleagă că acei credincioși care nu s-au îngrădit, au rămas în comuniune cu episcopii și preoții ecumeniști și au o credință diferită de a noastră, a ortodocșilor îngrădiți. Credința noastră este moștenirea întreagă primită de la Sfinții Apostoli, Sfinții mucenici și Sfinții Părinți, pe care vrem să o păstrăm fără adaosuri, fără lipsuri și fără schimbări. Acesta este motivul pentru care nu avem nici un amestec bisericesc cu ei.
Dacă totuși, după toate eforturile depuse de a determina pe acel om să nu mai frecventeze adunările (slujbele) ecumeniștilor, el tot nu renunță la acest păcat atunci, cu durere și părere de rău, el trebuie exclus temporar din comunitatea ortodoxă îngrădită de erezie. În acest caz preotul  ar trebui să-i spună :” Frate(soră) drag(ă), atunci când te vei hotărî să te desparți definitiv de ecumeniști, noi te vom reprimi între noi, dar până atunci noi nu te mai putem primi la slujbele noastre, ci doar ne rugăm pentru pocăința ta.”
În urmă cu 2 ani ne-am angajat pe calea dificilă și dureroasă a mărturisirii Ortodoxiei, cu scopul de a apăra și păstra dreapta credință întreagă, neschimbată și nefalsificată de eretici. Am făcut acest pas nu dintr-o pornire egoistă sau ambiție personală, ci având binecuvântarea tuturor Sfinților Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii
Poate că unii nu înțeleg că îngrădirea de erezie trebuie făcută după regulile lăsate de Sfinții Părinți, nu după păreri și impresii personale, pentru că în acest ultim caz lupta cu erezia devine o iluzie și un model greșit ce poate duce în rătăcire mulți credincioși. 
            Creștinătatea de azi a ajuns la o asemenea decădere încât cei ce sunt creștini doar cu numele nu numai că sunt lipsiți de vedere duhovnicească, dar se și laudă cu orbirea lor, fapt pentru care adesea trâmbițează în public concluzii greșite. Astfel ei zic:” Noi vedem că nu s-a schimbat nimic odată cu aprobarea documentelor Sinodului din Creta, pentru că nici dogmele, nici slujbele nu s-au schimbat.” Prin aceasta demonstrează că sunt orbi și nu pot să vadă cum ecumeniștii au anulat sinodalitatea Bisericii, au stricat dogma despre unicitatea Bisericii, au batjocorit în mod viclean Taina Cununiei, au relativizat importanța postului, iar mai nou caută să necinstească și Taina Preoției prin faptul că nesocotesc adevărul Sfintei Scripturi( anume că preotul poate fi bărbat al unei singure femei- Tit 1, 6).
            În vremurile acestea de apostazie premergătoare evenimentelor apocaliptice sunt mulți pescari răi și vicleni care își întind cu iscusință plasele lor nenumărate și dese cu scopul de a prinde pe cât mai mulți oameni spre a-i duce spre pierzare. Pescari duhovnicești care să știe să pescuiască în adânc, sunt din ce în ce mai rari în vremurile noastre.
Revenind la relatarea evanghelică a acestei duminici, vedem că se încheie într-un mod fericit:” și trăgând ucenicii luntrile la țărm și lăsând totul i-au urmat Lui.” Lc 5,11.
Ce înțelegem de aici? Faptul că după ce, cu binecuvântarea Domnului Iisus Hristos, au prins în mod neașteptat o mulțime mare de pești, mai apoi s-au lăsat pe ei înșiși să fie pescuiți de Mântuitorul, devenind din pescari-Apostoli și stâlpi ai Bisericii. Aceasta este a doua pescuire tainică, care o depășește neasemănat de mult pe prima. Este răspunsul chemării la apostolat al primilor ucenici ai Mântuitorului.
Se spune că ucenicii au lăsat toate și au urmat lui Hristos. Dar fiind săraci, ce puteau ei să lase?
Au lăsat toate dorințele firești, adică nevoia de hrană, de odihnă, nevoia de a avea un adăpost liniștit și sigur și în general orice bun pentru viața trupească. Au lăsat și disprețuit toate bunurile după care se zbat și aleargă în general oamenii. Și ce au primit apostolii ca urmare a lepădării dorințelor firești? Au primit harul de a învăța arta de a salva și păstori sufletele omenești.
Preotul Martir rus Valentin Sventitski scria pe la anul 1920 că: ” În vremurile din urmă se vor contopi pseudo-creștinismul cu anti-creștinismul. Ca urmare istoria de secole a creștinismului va sfârși într-o stare de profundă și totală minciună și necredință. În fapt, popoarele se vor înstrăina de Evanghelie, cu toate că o vreme, Biserica va continua să-și exercite asupra lor o autoritate aparentă și o putere neputincioasă.” Această profeție se conturează tot mai clar pe zi ce trece. Acum nu ne rămâne decât să ne trezim și să încercăm să trezim și pe alții, până nu va fi prea târziu. 

Publicat în Fără categorie, Pr Spiridon de la Rădeni | Lasă un comentariu

Predica Părintelui Xenofont la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 15 august 2018

Publicat în Fără categorie, Pr.Xenofont | Lasă un comentariu

Cuvânt de folos al Părintelui Xenofont la Duminica Vindecării lunaticului și a prăznuirii Sf. Ioan Iacob Hozevitul- 05.08.2018-Despre post, rugăciune și necesitatea pazei minții față de toate gîndurile și sentimentele noastre

[I Cor.4, 9-16;Mi.17,14-23]”<< Acest neam (de demoni) nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.>> Dacă acest neam e izgonit de rugăciunea şi postirea altuia, cu cât mai mult el nu poate să intre în cel ce însuşi e postitor şi rugător.
Iată ce îngrădire! Deşi demonii sunt mulţime nenumărată şi văzduhul e plin de ei, nu pot face nimic celui care se îngrădeşte prin rugăciune şi prin post. Postul este înfrânarea desăvârşită, rugăciunea este desăvârşita părtăşie (comuniune) cu Dumnezeu; postul apără de bântuirile din afară, iar rugăciunea aţinteşte dinlăuntru asupra vrăjmaşilor o panoplie de foc. Pe postitor şi rugător, demonii îl simt de departe şi fug de el, ca să nu primească lovituri dureroase.
Ne e îngăduit să gândim că acolo unde nu este post şi rugăciune s-a şi înfiinţat demonul?
Da. Demonii, sălăşluindu-se în om, nu întotdeauna îşi fac simţită adăstarea, ci se ascund, învăţându-şi gazda la tot răul şi abătând-o de la tot binele în chip hoţesc, aşa încât acesta este încredinţat că singur face tot, împlinind de fapt voia vrăjmaşului său. Tu doar apucă-te de rugăciune si de post, si vrăjmaşul va fugi îndată, aşteptând prilejul de a se întoarce; într-adevăr se întoarce, îndată ce omul părăseşte rugăciunea şi postul.” Astfel tâlcuiește Sfântul Teofan Zăvorâtul evanghelia vindecării lunaticului.
Sfântul Luca al Crimeei ne spune că Domnul era străin după duh de marea parte a poporului, nu era înțeles, Îl supărau, Îl numeau mincinos și lingușitor, slujitorul lui Belzebut… Ca și Mântuitorul, cei ce i-au urmat pilda vieții sale ( drepții și Sfinții Vechiului Testament și al Noului Testament), au avut de suferit la fel. Acesta e destinul tuturor Sfinților și al tuturor celor ce s-au mântuit și se vor mântui până la sfârșitul lumii.
Domnul nostru Iisus Hristos vindecă în final pe copilul demonizat arătând însă cât de importante arme sunt în războiul nevăzut adevărata rugăciune și adevăratul post unite cu o credință puternică.
Postul îl desface pe om de patimile trupești, iar rugăciunea de cele sufletești. Aceste două virtuți trebuie să le avem împreună. Căci rugăciunea fără post este spurcată cu simțăminte păcătoase, mai ales ale împătimirii de plăceri.
De asemenea postul fără rugăciune, citire, smerită cugetare ne duce la hrănirea patimilor sufletești din noi precum: cugetarea semeață, slava deșartă, disprețul altora. Cine dorește să citească mai multe despre acestea, îl îndemn să caute lucrarea „Experiențe ascetice” a Sf. Ignatie Briancianinov.
Pentru a ne ruga bine, o importanță capitală o are luarea aminte la rugăciune; rugăciunea trebuie rostită rar; închipuirile la rugăciune nu trebuiesc primite; lacrimile și suspinele să ne însoțească rugăciunea și să căutăm simțămintele de pocăință. De asemenea să ne recunoaștem propria păcătoșenie pentru ca Dumnezeu să ne primească rugăciunea.
Să iubim tăcerea  pentru a ajunge la o bună rugăciune, să ne aducem aminte cât de des de moarte, să primim defăimările semenilor.
Să cugetăm cât mai mult la Legea și învățăturile dumnezeiești și să nu uităm atunci cînd ne rugăm, indiferent de ce ne dorim să ne dăruiască Dumnezeu, să cerem ca totdeauna să se facă voia Lui.
Extrem de importante sunt rugăciunile scurte(„Doamne Iisuse”) pe care trebuie să le rostim cât mai des până ajungem să le spunem neîncetat. Despre această lucrare a rugăciunii găsim în partea a IV a „Experiențelor ascetice”. Această carte împreună cu „Ofrandă monahilor contemporani” și „Predici” ale Sf. Ignatie Briancianinov vi le recomand să le citiți nu numai o dată, ci de mai multe ori.
Tot despre rugăciune, în cartea cu același nume a Sfântului Teofan Zăvorâtul, aflăm că:
-este important să ajungem să ne rugăm atât cu mintea cît și cu inima,
-este necesar să cugetăm la sensul cuvintelor rugăciunii înainte cu ceva timp de a ne ruga,
-trebuie să repetăm cuvintele rugăciunii până vom înțelege și vom trăi fiecare cuvânt,
-trebuie să zăbovim pe îndelete asupra acelor cuvinte ale rugăciunilor ce ne nasc în suflet simțăminte adânci
– este necesar să dobândim și celelalte virtuți pe lîngă dobândirea rugăciunii cu luare aminte
– trebuie să împlinim principala condiție pentru a izbândi în rugăciune și anume- curățirea inimii de patimi și de orice atașament pământesc, căci în caz contrar rugăciunea noastră va rămâne doar la prima treaptă( aceea a rostirii doar cu gura)( sfaturi desprinse din „Rugăciunea ” de Sfântul Teofan Zăvorâtul. Foarte multe lucruri  importante pentru mântuire găsim și în alte scrieri ale Sf Teofan Zăvorâtul: „Ce este viața duhovnicească și cum o putem dobândi”, „Calea spre mântuire”, „Sfaturi înțelepte”, „Viața lăuntrică”, „Învățături și scrisori despre viața creștină”,” Despre felurite probleme de credință și viață „etc.)
Să trăim toată clipa cu multă luare aminte la gîndurile și sentimentele dintru noi pentru a-l suprinde pe vrăjmașul ce se ascunde de noi și să-l izgonim prin gînduri de la Sfinții Părinți sau din Sfânta Scriptură sau din canoane  și să facem rugăciune smerită către Dumnezeu.
Ca să fim mai siguri de izbândă, să ne folosim neîncetat de arma defăimării de sine!  „Pentru că oricât de înaltă ar fi viețuirea noastră, dacă n-am câștigat inima înfrântă, această viețuire e prefăcută și neroditoare.” Sf. Ignatie Briancianinov- „Experiențe ascetice” , vol I.
Defăimarea de sine ne ajută să ne recunoaștem păcătoșenia și ne aduce lacrimile de pocăință, iar  darul străpungerii inimii și al lacrimilor este  semnul ca pocăința noastră a fost sau este primită. Dar  să fim atenți căci numai lacrimile de pocăință ne sunt de folos, nu cele din alte pricini nemântuitoare de suflet.
De asemenea, fără post nu ne putem apropia de Sfânta Împărtășanie, conform canoanelor. Astfel, Sf. Ioan Iacob Hozevitul a refuzat să împărtășească o preoteasă pentru că nu ținuse post 3 zile înainte de Sfânta Împărtășanie( în afara posturilor mari) conform Sfintelor Canoane.
Sf. Ioan Iacob Hozevitul, sarbatorit în această duminică,  făcea dese trimiteri la Pidalion (pe care îl considera ca o busolă care ne arată încotro trebuie să mergem), la scrierile Sf. Paisie Velicicovchi și la  Sf. Nicodim Aghioritul.
Închei cu un cuvânt de mare folos pentru noi de la Sf. Ioan Iacob Hozevitul:
„Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi.
Şi nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pământeşti sau de la cei destrăbălaţi cari nu pot uşor să vatăme pe creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, cari sunt duşmani ascunşi cu atât mai periculoşi, cu cât cred că ei sunt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpânitorului acestei lumi.
Predica lor e ca o hrană prielnică care a început să se strice şi în loc să hrănească otrăveşte pe cei cari o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândul creştinilor. Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi. „Mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela.” (Matei cap. 5)
Vorbesc şi fraţii mincinoşi de sfânta şi prea dulce ortodoxie, de dragoste, de curăţie, pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele „filosofice” şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numeşte „om” (…)”
Cât despre apostazie, a cărui gravitate este atât de minimalizată astăzi, Sf. Ioan Iacob Hozevitul zicea  că  în vechime, conform canoanelor, cel ce apostazia nu era împărtășit pînă la moarte dacă era laic, iar de era preot era caterisit. Iată cît de grav este păcatul apostaziei. Cât despre clericii din vremea sa spunea că laudă dogmele ateiste și că făceau tovărășie cu ateii și nimeni nu se depărta de ei, nici nu erau pedepsiți. Ca urmare, și din acest motiv, Sfântul de când a fost hirotonit și până la sfârșitul vieții sale pământești nu a mai slujit cu nici un preot.
Să luăm aminte la toate acestea, noi cei ce trăim aș zice vremurile din urmă, și să fim atenți, așa cum am mai spus și la dobândirea virtuților, și la pocăință și la rugăciune cu smerenie și la îngrădirea de erezie dar și la toate celelalte provocări- actele biometrice, păcatul avorturilor atât de răspîndit, deasa împărtășanie dată în mod iresponsabil și toate celelalte lucruri la care trebuie să fim atenți.
Poate așa Îl vom milostivi pe Dumnezeu ca sa ne miluiască sufletele noastre! Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale și ale tuturor Sfinților Săi,
Amin!
Pr. Xenofont
https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/2018/08/05/cuvant-de-folos-al-parintelui-xenofont-la-duminica-vindecarii-lunaticului-si-a-praznuirii-sf-ioan-iacob-hozevitul-05-08-2018-despre-post-rugaciune-si-necesitatea-pazei-mintii-fata-de-toate-ginduri/
Publicat în Fără categorie, Pr.Xenofont | Lasă un comentariu

Predica Părintelui Xenofont în Duminica Vindecării Slăbănogului din Capernaum, Rădeni 2018- Ca să vindeci trupul de boli trebuie mai întâi să vindeci sufletul

Publicat în Fără categorie, Pr.Xenofont | Lasă un comentariu