Răspunsuri și dezbateri ținute la Conferința Ortodoxă de la Tg. Frumos, de Părinții athoniți Gheron Sava, Hariton, Evghenie și Alipie. Traducerea este făcută de Pr. Ioan Staicu

Erezia este o boală care ne conduce la moarte.
Desigur cu toții ați auzit de sinodul din Creta…O să fac o scurtă sinteză a ceea ce s-a hotărât acolo ca să înțelegeți trădarea care a avut acolo.
1.) Au recunoscut ereziile ca fiind membre ale bisericii.
Această erezie a ecumenismului este propovăduită din anul 1902. Și ce spune această erezie?
– Că toate ereziile sunt mădulare ale lui Hristos. Deci această erezie anulează luptele Sfinților Părinți și dogma Bisericii.
– Că principalul organ al Bisericii este Consiliul Mondial al Bisericilor(C.M.B)
Ceea ce a avut loc în Creta la acest sinod tâlhăresc a fost că au recunoscut ereziile ca mădulare ale Bisericii lui Hristos. Asta e cea mai mare blastfemie care s-a spus vreodată în istoria Bisericii. Pentru că ea anulează simbolul de credință(crezul)în care spunem că credem Într-una sfântă soborniceasă apostolească Biserică și anulează întreaga Evanghelie în care Însuși Hristos ne-a spus că doar în Biserică există mântuire. Astăzi se propovăduiește că poți să fii protestant, papistaș și totuși te mântuiești.
2.) Au anulat sistemul sinodal al Bisericii. Adică au introdus papismul în care avem un episcop care face ce vrea.
Acest sinod din Creta au anulat canoane ale sinoadelor ecumenice. Îngăduie ca în mod legal sau permis să aibă loc căsătorii mixte. Iar aceste căsătorii sunt de fapt o consecință a ecumenismului, pentru că devreme ce nu există erezii nu există căsătorii mixte.
La acest sinod a fost anulat principiul sau instituția postului, și în general toată desfășurarea sinodului a fost ca să transforme Biserica în ceva lumesc…
Sf. Nicodim Aghiritul spune: pentru a fi aplicate sfintele canoane din Pidalion trebuie să existe sinod. Și ca să fie cineva caterisit acest lucru trebuie făcut de un sinod.
Un lucru pe care nu-l înțeleg unii este că există 2 tipuri de eretici: cei care nu au fost judecați încă de un sinod și despre acești eretici vorbesc sfintele canoanele înclusiv canonul 15 al sinodului 1-2 Constantinopol pentru că acest canon nu ne spune să întrerupem comuniunea cu cineva care deja a fost condamnat ci să întrerupem comuniunea cu cineva care propovăduiește erezia dar încă nu a fost condamnat.

Reclame
Publicat în Fără categorie, Pr Sava | Lasă un comentariu

Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie

Imagini pentru ViaÅ£a şi învăţătura stareÅ£ului Siluan AthonitulDespre cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Stareţului îi plăcea să spună: „în toată vremea şi în orice împrejurare e bine să căutăm să fim luminaţi de Dumnezeu, pentru a şti ce trebuie să facem şi ce trebuie să spunem”.
Cu alte cuvinte, în orice împrejurări trebuie să căutăm să cunoaştem voia lui Dumnezeu şi căile care ne îngăduie să o împlinim.
Căutarea voii lui Dumnezeu e lucrul cel mai important al vieţii noastre, căci intrând în curentul acestei voinţe omul e introdus în viaţa veşnică şi dumnezeiască.
Există diferite căi pentru a ajunge la cunoaşterea voii lui Dumnezeu.
– Una din ele e cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Dar cu toată desăvârşirea lor — sau mai degrabă în virtutea desăvârşirii lor —, poruncile evanghelice enunţă voinţa lui Dumnezeu într-un mod universal, în timp ce adeseori omul, care în viaţa sa de zi cu zi întâlneşte situaţii extrem de diferite, nu ştie ce trebuie să facă pentru ca faptele sale să se integreze în curentul acestei voinţe divine.
Pentru ca o acţiune să ajungă la un scop bun, nu e de ajuns să cunoaştem voia lui Dumnezeu aşa cum este ea exprimată în mod general în poruncile Sale, adică să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată tăria noastră, şi pe aproapele ca pe noi înşine. Mai trebuie să fim luminaţi de Dumnezeu cu privire la modul precis de a realiza aceste porunci în viaţa noastră; mai mult, pentru aceasta avem nevoie de ajutorul unei puteri date de sus.
Cel a cărui inimă e plină de iubirea de Dumnezeu şi e mişcat de această iubire lucrează îmboldit de motivaţii apropiate de voinţa lui Dumnezeu, dar acestea nu sunt decât apropiate. Plinătatea desăvârşirii fiindu-ne încă inaccesibilă, suntem cu toţii obligaţi să ne adresăm neîncetat lui Dumnezeu prin rugăciune, cerându-i înţelepciune şi ajutor.
Omului îi lipseşte nu numai desăvârşirea iubirii, ci şi atotştiinţa desăvârşită. Fapte care purced, pe cât se pare, din cele mai bune intenţii au adeseori minări contrare dorinţelor noastre, ba chiar consecinţe fatale. Aceasta pentru că mijloacele sau modul lor de înfăptuire au fost rele sau pur şi simplu nepotrivite cu situaţia dată. Auzim adeseori oameni care caută să se justifice invocând bunele lor intenţii; dar acest lucru nu e de ajuns. Viaţa omenească e plină de greşeli de acest gen. De aceea, omul care iubeşte pe Dumnezeu caută să fie întotdeauna luminat de sus, plecându-şi neîncetat urechea lăuntrică la glasul lui Dumnezeu.
Practic, acest lucru se petrece astfel: când un creştin, şi înainte de toate un episcop sau un preot, se află în faţa nevoii de a lua într-ο anumită împrejurare o hotărâre potrivită cu voia lui Dumnezeu, el va face lăuntric abstracţie de toate cunoştinţele sale, de toate ideile sale preconcepute, de dorinţele şi de proiectele sale; eliberat astfel de „eul” său propriu, el se roagă cu luare-aminte în inima sa. Şi primul gând ce se va naşte din această rugăciune în sufletul său îl va primi ca pe un semn venit de sus.
Acest mod de a căută cunoaşterea voii lui Dumnezeu printr-un recurs nemijlocit la Dumnezeu prin rugăciune, mai cu seamă în greutăţi şi necazuri, îl va conduce pe om la starea de care vorbeşte stareţul: „El aude în sufletul său răspunsul lui Dumnezeu şi începe să înţeleagă cum anume îi călăuzeşte Dumnezeu pe oameni… Cu toţi trebuie să învăţăm să recunoaştem astfel voia lui Dumnezeu. Dar dacă nu ne vom sili să o aflăm, nu vom cunoaşte niciodată această cale”.
Sub forma sa cea mai desăvârşită, această căutare presupune practica rugăciunii neîncetate, atenţia fixată în inimă. Dar pentru a auzi în sine însuşi glasul lui Dumnezeu fără nici un echivoc, omul trebuie să-şi taie voia proprie şi să fie gata să sacrifice totul, ca Avraam, şi chiar, potrivit cuvântului Sfântului Pavel, ca Hristos Care „S-a făcut ascultător Tatălui Său până la moarte” {Flp 2,8).
Omul angajat pe această cale va înainta pe ea de îndată ce va cunoaşte prin experienţă cum anume lucrează în om harul Duhului Sfânt, şi o neînduplecată tăgăduire de sine se va înrădăcina în inima lui, altfel spus dacă renunţă hotărât la mica sa voie proprie cu scopul de a cunoaşte şi săvârşi sfânta voie a lui Dumnezeu. Unui astfel de om i se va dezvălui adevăratul sens al întrebării puse de stareţul Siluan părintelui Stratonic: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?”
Cuvintele Sfinţilor Părinţi: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” {FA 15, 28), îi vor deveni familiare; va înţelege cu claritate pasajele din Vechiul Testament şi Noul Testament în care vede sufletul intrând în dialog nemijlocit cu Dumnezeu. Va înainta astfel spre adevărata înţelegere a modului în care vorbeau apostolii şi prorocii.
Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este chemat la plinătatea unei comuniuni nemijlocite cu Dumnezeu. De aceea, toţi oamenii fără excepţie vor trebui să urmeze această cale; dar experienţa vieţii arată că aceasta e departe de a fi accesibilă tuturor. Motivul e acela că majoritatea oamenilor nu aud glasul lui Dumnezeu în inima lor, nu-1 înţeleg, şi urmează mai degrabă glasul patimilor din sufletul lor care acoperă cu gălăgia lor glasul discret al lui Dumnezeu.
Pentru a scăpa din această situaţie, există în Biserică o altă cale: cea care constă în a cere sfat părintelui duhovnicesc şi a asculta de acesta. Stareţul însuşi prefera şi urma această cale; trimite la ea şi o menţionează în însemnările sale. Socotea că smerita cale a ascultării era în general mai sigură decât toate. Era ferm convins că mulţumită credinţei celui care cere sfatul, răspunsul părintelui duhovnicesc va fi întotdeauna bun, folositor şi plăcut lui Dumnezeu. Credinţa în puterea tainei Bisericii şi în realitatea harului Preoţiei i se întărise încă şi mai mult din ziua în care-1 văzuse pe stareţul Avraam schimbat la faţă „după chipul lui Hristos”, „înveşmântat într-o strălucire negrăită”. Acest lucru se petrecuse la Vechiul Russikon, în timpul vecerniei, în Postul Mare.
Plin de o credinţă binecuvântată, el trăia realitatea Sfintelor Taine ale Bisericii, şi socotea că, vorbind chiar şi numai dintr-un punct de vedere omenesc, adică rămânând pe un plan pur psihologic, avantajele ascultării faţă de un părinte duhovnicesc sunt uşor de remarcat. Spunea că atunci când un duhovnic răspunde în exerciţiul slujirii sale întrebărilor ce îi sunt puse, el este liber în acea clipă de lucrarea patimilor sub care se găseşte cel care-1 întreabă; astfel, el va vedea lucrurile mai limpede şi va fi mai deschis faţă de lucrarea harului dumnezeiesc.
În majoritatea cazurilor, răspunsul părintelui duhovnicesc va avea un caracter nedesăvârşit, ba chiar relativ, nu fiindcă duhovnicul ar fi lipsit de harul cunoaşterii, ci pentru că cel care-1 întreabă nu are puterea de a împlini un act duhovnicesc desăvârşit De aici, în ciuda caracterului relativ al indicaţiilor date de duhovnic, acestea vor aduce întotdeauna roade bune, cu condiţia ca să fie primite cu credinţă şi urmate cu credincioşie. Din nefericire, această cale e de obicei falsificată de faptul că cine cere sfatul, nevăzând în faţa lui decât un „om”, şovăie în credinţa sa şi din această pricină nu primeşte întâiul cuvânt al părintelui duhovnicesc, îi aduce obiecţii, opunându-i propriile sale idei şi îndoieli.
Pe această temă stareţul Siluan a avut o convorbire extrem de importantă cu egumenul mănăstirii, arhimandritul Misail (t 22 ianuarie 1940), om duhovnicesc care, pe cât se vădea, se bucura de bunăvoinţa şi ocrotirea dumnezeiască.
Stareţul l-a întrebat pe egumen: „Cum poate cunoaşte un monah voia lui Dumnezeu?”
„Trebuie să primească întâiul meu cuvânt ca expresia voii lui Dumnezeu, a răspuns egumenul. Harul dumnezeiesc va odihni peste cel ce face aşa, dar dacă cineva mi se împotriveşte, atunci ca om mă retrag.”
Iată sensul cuvântului egumenului Misail: când cerem sfat unui părinte duhovnicesc, acesta se roagă să fie luminat de Dumnezeu, dar ca om răspunde pe măsura credinţei lui, potrivit cuvântului Apostolului Pavel: „Credem, şi de aceea vorbim” (2 Co 4,13); dar nu uită că: „Cunoaşterea noastră este în parte, prorocia noastră este în parte” (1 Co 13,9). în dorinţa sa de a nu face greşeli, atunci când dă un sfat sau o povăţuire el se supune judecăţii lui Dumnezeu; de asemenea, de îndată ce se loveşte de o obiecţie sau pur şi simplu de o rezistenţă lăuntrică din partea celui care-1 întreabă, el nu mai insistă pe ceea ce a spus şi nu-şi îngăduie să afirme că cuvântul său e expresia mai presus de greşeală a voii lui Dumnezeu, şi „ca om se retrage”.
Această conştiinţă a găsit o expresie memorabilă în viaţa egumenului Misail. într-o zi, a cerut să vină la el un frate, părintele S., şi i-a încredinţat o ascultare complicată, cu anevoie de împăcat cu rugăciunea inimii. Fratele a acceptat-o cu râvnă şi, după ce s-a închinat după obicei, s-a îndreptat spre uşă. Numaidecât egumenul l-a chemat înapoi.
Cu capul uşor înclinat pe piept, i-a spus cu un ton calm şi plin de gravitate: „Să ştii bine, părinte S.: Dumnezeu nu judecă de două ori; când faceţi un lucru ascultându-mă, eu voi fi judecat de Dumnezeu, iar voi nu veţi pătimi pierderea harului.”
Dacă cineva se împotrivea câtuşi de puţin unei porunci sau unei povăţuiri a egumenului Misail atunci, fără să ţină seama de postul administrativ pe care-1 ocupa, acest viteaz ascet răspundea de obicei: „Bine! faceţi cum vreţi”, şi nu mai repeta cuvântul. La fel şi stareţul Siluan tăcea de îndată ce întâlnea cea mai mică împotrivire.
De ce? Pe de o parte, pentru că Duhul Sfânt nu suferă nici silă, nici discuţie; pe de altă parte, pentru că voia lui Dumnezeu e un lucru mult prea mare. Voia lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă în întregime în cuvântul părintelui duhovnicesc — care cuprinde în mod inevitabil un anumit grad de relativitate —, nici nu-şi poate găsi în acesta expresia perfect adecvată. Numai cine primeşte cuvântul părintelui său duhovnicesc cu credinţa că acesta e plăcut lui Dumnezeu, fără să-l supună judecăţii sale proprii, „fără să gândească”, numai acesta a găsit calea cea adevărată, pentru că unul ca acesta crede aievea că „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Mt 19,26). Aceasta e calea credinţei, cunoscută şi confirmată de experienţa milenară a Bisericii.
Abordarea acestor teme ce fac parte din „taina cea ascunsă” a vieţii creştine, şi ca atare depăşesc cadrul vieţii obişnuite şi al unei experienţe duhovniceşti restrânse, nu este un lucru întotdeauna lipsit de primejdie. Mulţi ar putea înţelege greşit sensul cuvintelor punându-le incorect în practică şi astfel, în loc de a face bine, ele ar putea fi vătămătoare, mai cu seamă dacă omul abordează viaţa ascetică cu o încredere trufaşă în sine.
Când i se cerea sfat, stareţului nu-i plăcea şi nu voia să dea răspuns încrezându-se „în mintea sa”. îşi aducea aminte de cuvintele Sfântului Serafim din Sarov: „Când vorbeam după mintea mea, făceam greşeli”; şi adăuga zicând că aceste greşeli puteau fi uşoare, dar puteau fi şi foarte grave.
Starea duhovnicească de care vorbea părintelui Stratonic spunându-i că „cei desăvârşiţi nu zic nimic de la ei înşişi… ei spun ceea ce le dă Duhul să zică” nu e dată întotdeauna nici chiar celor ajunşi aproape de desăvârşire. Tot aşa nici apostolii şi ceilalţi sfinţi nu săvârşeau necontenit minuni, şi Duhul prorociei nu lucra întotdeauna cu aceeaşi putere în proroci, ci uneori lucra în ei cu forţă, alteori îi părăsea.
Stareţul făcea o distincţie netă între „cuvântul întemeiat pe experienţă” şi insuflarea nemijlocită primită de sus, sau cuvântul „dat de Duhul”. Cel dintâi nu e, fireşte, lipsit de valoare, dar cel de-al doilea e mai înalt decât el şi mai vrednic de crezare (cf. 1 Co 7,25).
Când era întrebat, spunea uneori hotărât şi fără să şovăie: „Voia lui Dumnezeu e să faceţi aşa”; dar uneori răspundea că nu ştia voia lui Dumnezeu faţă de acea persoană. Spunea că nici măcar sfinţilor Dumnezeu nu le-a descoperit întotdeauna voia Sa pentru că acela care li se adresa o făcea cu o inimă necredincioasă şi vicleană.
Potrivit stareţului, cine se roagă din toată inima cunoaşte multe necazuri în rugăciunea sa: luptă cu vrăjmaşul, luptă cu oamenii, luptă cu sine însuşi, cu patimile, cu imaginaţia. în asemenea condiţii, mintea nu e curată, şi nimic nu este limpede. Dar când rugăciunea devine curată, când mintea unită cu inima stă înaintea lui Dumnezeu, când sufletul, liber de zborul patimilor şi al imaginaţiei, simte în el prezenţa harului, atunci omul care se roagă poate auzi insuflările harului.
Când cineva încearcă să cunoască voia lui Dumnezeu prin rugăciune, fără a avea suficientă experienţă care să-i permită să deosebească „după gust” lucrarea harului de lucrările patimilor, mai cu seamă de cea a mândriei, este absolut indispensabil ca el să se adreseze părintelui său duhovnicesc. în prezenţa oricărui fenomen duhovnicesc sau a unei insuflări, câtă vreme n-a auzit părerea povăţuitorului său, el trebuie să se ţină cu stricteţe de regula ascetică „de a nu primi şi de a nu respinge nimic”.
„Neprimind”, creştinul se fereşte de primejdia de a lua o lucrare sau o sugestie demonică drept lucrare dumnezeiască şi de a se obişnui astfel „să ia aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor” (i Tim 4,1) şi să dea astfel demonilor închinarea datorată numai lui Dumnezeu.
„Nerespingând”, omul scapă de o altă primejdie, cea de a atribui demonilor ceea ce vine de la Dumnezeu de a cădea prin aceasta în păcatul „hulei împotriva Duhul Sfânt”; e ceea ce făceau fariseii atunci când spuneau că Hristos scotea pe demoni cu puterea lui Beelzebub, căpetenia demonilor.
Această primejdie din urmă e mai cumplită decât cea dintâi, fiindcă sufletul se poate obişnui să respingă harul, să-l urască şi să se încăpăţâneze într-o asemenea stare de împotrivire faţă de Dumnezeu, încât ajunge să facă acest lucru şi în veşnicie, astfel că „acest păcat nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în veacul viitor” (cf. Mt 12, 22—32). Dimpotrivă, în primul caz, omul îşi va recunoaşte mai repede greşeala şi va dobândi mântuirea prin căinţă, căci nu există păcat care să nu poată fi iertat, afară de cel de care nu ne căim.
Ar mai fi multe de spus despre această regulă ascetică extrem de importantă de „a nu primi şi a nu respinge” şi despre modul în care ea se aplică în viaţa duhovnicească. Dar cum sarcina pe care ne-am fixat-o e de a nu expune decât principiile fundamentale, fără a intra în amănunte, trebuie să ne întoarcem la tema noastră.
În forma sa cea mai desăvârşită, cunoaşterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune e un lucru extrem de rar şi nu este cu putinţă decât cu preţul unor îndelungate eforturi şi a unei mari experienţe în lupta împotriva patimilor, dobândită, pe de o parte, ca urmare a multe şi grele ispite demonice şi necesitând, pe de altă parte, mari intervenţii din partea lui Dumnezeu. Dar rugăciunea din toată inima pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu e un lucru bun şi necesar pentru toţi: pentru cel ce porunceşte şi pentru cel ce se supune, pentru învăţători şi pentru ucenici, pentru bătrâni şi pentru tineri, pentru părinţi şi pentru copii. Stareţul insista ca toţi, fără excepţie şi indiferent de starea, condiţia şi vârsta lor, să ceară mereu lui Dumnezeu să-i lumineze în toate, ca aşa să-şi poată apropia treptat căile lor de căile voii sfinte a lui Dumnezeu, până ce vor atinge desăvârşirea.
Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie
https://traianbadarau.files.wordpress.com/2018/04/viata-si-invatatura-staretului-siluan-athonitul.pdf
Publicat în Fără categorie, Sf.Siluan | Lasă un comentariu

SF. IOAN SCĂRARUL: DESPRE MULTA VORBIRE ŞI TĂCERE

Sfantul Ioan Scararul1) Am arătat pe scurt în cele de pînă acum că e un lucru foarte primejdios, care se furişează chiar în cei ce par duhovniceşti, a judeca 408, sau mai degrabă a fi judecat şi a fi osîndit de limbă409. Dar acum urmează să vorbim puţin, la locul cuvenit ei şi despre pricina, sau uşa prin care intră sau iese aceasta.
(2) Multa vorbire este catedra slavei desarte, prin care aceasta se arata pe sine si se face cunoscuta. Multa vorbire este semnul nestiintei, usa clevetirii, calauza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea strapungerii, nascatoarea trandaviei sau pricinuitoarea ei, inainte-mergatoarea somnului, imprastierea mintii adunate in sine, pierzatoarea pazei de sine, racitoarea caldurii, intunecarea rugaciunii. (…)
3) Tăcerea întru cunoştinţă este maica rugăciunii410,  izbăvirea din robie, păzirea focului411, supraveghetoarea gîndurilor, straja în faţa vrăjmaşilor 412, închisoarea plînsului, prietena lacrimilor, lucrătoarea pomenirii morţii, zugravul chinurilor, iscoditoarea judecăţii, slujitoarea îngrijorării, duşmana îndrăznelii, soaţa liniştei, protivnica iubirii de a fi învăţătoare, adaus de cunoştinţă, pricinuitoarea vederilor, înaintare nevăzută, urcuş neobservat.
4) Cel ce-şi cunoaşte greşelile îşi înfrînează limba. Iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu413 şi, vorbind cu El fără să ştie cum, e luminat de Dumnezeu414. Tăcerea lui Iisus a ruşinat pe Pilat şi liniştea unui om duhovnicesc mistuie slava deşartă.
5) După ce a spus un cuvînt, Petru a plîns cu amar, pentru că nu şi-a adus aminte de cel ce a zis : «Zis-am: păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea»(Ps. 38, 1) şi de altul care a zis : «E mai bine a cădea de la înălţime pe pămînt, decît din pricina limbii»(Inţ. Sir. 20, 19).
6) Nu voiesc să scriu multe despre acestea, deşi vicleniile patimilor mă îndeamnă 415. Dar am auzit odată pe cineva, dornic să afle de la mine ceva despre linişte, care zicea că multa vorbire se naşte numaidecît din una din acestea : fie dintr-o îndelungată vieţuire şi deprindere vicleană şi neînfrînată (căci limba, fiind şi ea un mădular al trupului, cere ceea ce a învăţat şi s-a obişnuit), fie, la cei ce se nevoiesc şi mai ales la ei, din slava deşartă; iar uneori şi din lăcomia pîntecelui.
Pentru aceea adeseori mulţi înfrînîndu-şi pîntecele, cu oarecare forţare, închid şi limba şi multa ei vorbire în tăcere.
7) Cel ce se gîndeşte cu grijă la moarte îşi opreşte cuvintele. Şi cel ce a agonisit plînsul sufletului se fereşte de vorba multă ca de foc.
8) Cel ce iubeşte liniştea şi-a pus lacăt la gură. Iar cel ce doreşte să dea ocol lumii e alungat din chilie.
9) Cel ce a cunoscut mirosul focului celui prea înalt, fuge de însoţirea cu oamenii, cum fuge albina de fum. Căci pe ea fumul o alungă; iar aceluia însoţirea cu oamenii îi lucrează împotrivă.
10) Puţini pot opri apa fără de zăgazuri, dar şi mai puţini îşi pot opri gura neînfrînată.
A fost treapta a unsprezecea. Cel ce a biruit-o a tăiat deodată mulţim» e de rele.
**********
408. Ed. 1970 : «Spune că chiar celor ce socotesc că e rău a judeca, sau chiar celor ce par să fie duhovniceşti, li se întîmplă de multe ori, din neatenţie, sau din moleşala minţii, să li se furişeze aplecarea spre cele ce nu se cuvin, sau păcatul».
409. Cel ce judecă va fi judecat, deci, osîndit de propria lui limbă.
410. Tăcerea întru cunoştinţă este tăcerea minţii ocupată cu pătrundere a într-o lume necunoscută încă, pe care caută să o înţeleagă. Nu e o tăcere care nu gîndeşte la nimic. Cînd se scufundă în Dumnezeu şi în cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu, ea dă naştere rugăciunii.

411. «Izbăvirea din robia» celor ce ne îngustează şi ne silesc la repetarea aceloraşi lucruri. «Păzirea focului», pentru că e descoperirea a ceva nou, descoperirea unor noi înţelesuri ascunse în infinitatea dumnezeiască. Şi aceasta ne încălzeşte.
412. «Tăcerea întru cunoştinţă nu numai că ne păzeşte de vrăjmaşi, d a r nici nu-i lasă să se apropie».
413. Cine s-a cunoscut cum trebuie, ştie că e indefinit şi nu se poate descrie. Işi dă seama de apofaticul (negrăitul) omenesc. Pe lîngă aceea, cunoscîndu-se pe sine a ajuns la smerenie, adică la cunoştinţa micimii şi nepriceperii sale, şi nu vrea să spună cuvînt. Căci orice cuvînt vrea să înveţe pe altul ceva. Dacă numai în tăcere se cunoaşte pe sine, ca negrăit, numai în tăcere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrăit.
414. Tăcerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu, e pe de altă parte convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El cunoaşte pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, şi-I răspunde prin smerenia sa. Iar aceasta e o lumină ce-i vine din Dumnezeu. Ε lumina măreţiei Lui, Care-i luminează micimea sa dar i-o şi umple de Dumnezeu, ca dependentă de Dumnezeu. «De-ţi vei păzi limba ta, frate, ţi se va da ţie de la Dumnezeu harul străpungerii inimii, ca să vezi în ea sufletul tău, şi prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Dar dacă limba ta te va birui, crede-mi mie în ce-ţi spun : niciodată nu vei putea ieşi din întuneric». Alta : «Dacă nu ai inima curată, să ai măcar gura curată».
415. «Vicleniile patimilor ne îndeamnă să vorbim adeseori pătimaş despre ele, adică despre vorbărie, despre tăcere şi despre altele, dar nu mă supun lor, căci nu pot, vorbind despre tăcere, să cad în vorbărie».
**********
Sursa: Scara Sfantului Ioan Scararul 
Publicat în Despre clevetire(bîrfa), Fără categorie, Sf Ioan Scărarul | Lasă un comentariu

Sfântul Ioan Scărarul – CUVÎNTUL XX Despre frica laşă sau nebărbătească

Imagini pentru Sfântul Ioan Scărarul - scara
1) Cel ce se îndeletniceşte cu virtutea în mînăstiri de obşte, sau în însoţirea cu alţii, nu e războit de obicei prea mult de frică. Dar cel ce petrece în locurile mai sihăstreşti să se lupte ca să nu-l ia în stăpînire odrasla slavei deşarte, sau fiica necredinţei, adică frica.
2) Frica laşă este o simţire copilărească în sufletul îmbătrînit de slava deşartă. Frica laşă este o slăbire a credinţei, arătată în aşteptarea plină de spaimă a unor
lucruri neprevăzute548.
3) Frica laşă este o primejdie mai înainte de frică; sau ea este o simţire plină de tremurare a inimii, clătinată şi speriată de nenorociri îndoielnice. Frica laşă este lipsa încredinţării. Sufletul mîndru este robul fricii laşe, pentru că se bizuie pe sine şi se teme de zgomotele lucrurilor şi de umbre549. 4) Cei ce plîng şi nu se sperie de dureri nu sînt stăpîniţi de frică550. Dar cei ce se înfricoşează de ceva îşi
ies din minţi. Şi pe drept cuvînt. Căci e drept Cel ce părăseşte pe cei mîndri. El vrea să fim pedepsiţi, ca şi noi şi ceilalţi să nu ne trufim.
5) Toţi cei fricoşi sînt iubitori de slavă deşartă. Dar nu toţi cei ce nu se tem sînt şi smeriţi la cuget. Pentru că nici tîlharii şi jefuitorii de morminte nu au frică, precum se ştie551.
6) În locurile în care te-ai obişnuit să-ţi fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric. Iar de vei tremura puţin, această patimă copilărească şi de rîs va îmbătrîni împreună cu tine552. Mergînd, înarmează-te cu rugăciunea. Ajungînd acolo, întinde mîinile în sus şi biruieşte pe vrăjmaşi, cu numele lui Iisus, căci nu e în cer şi pe pămînt armă mai tare553. Izbăvit de boală, preamăreşte pe Cel ce te-a izbăvit. Căci mulţumindu-I, te va acoperi în veci.
7) Aşa cum nu vei putea umple niciodată stomacul dintr-odată, tot aşa nu vei putea birui nici frica dintr-odată. Şi pe măsura plînsului, va scădea şi ea mai repede şi pe măsura lipsei lui vom rămîne fricoşi. «Mi se înfioară părul şi trupul», zicea Elifaz (Iov 4, 14), «povestind viclenia dracilor».
8) Uneori se înfricoşează mai întîi sufletul, alteori trupul şi de la el trece şi la celălalt. Cînd înfricoşîndu-se trupul, frica aceasta fără motiv nu pătrunde şi in suflet, e aproape izbăvirea de boală. Dar cînd primim cu suflet deschis toate cele neaşteptate, întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică.
9) Nu întunericul şi pustietatea locurilor îi întăreşte pe draci împotriva noastră, ci lipsa de rod a sufletului ; dar uneori şi pedepsirea noastră din iconomie.
10) Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decît numai de Stăpînul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme şi de umbra sa. Trupul se înfricoşează cînd stă lîngă noi în chip nevăzut un duh ; dar cînd sufletul se veseleşte, smerindu-se, stă de faţă un înger. De aceea, cunoscînd din lucrare starea de faţă a acestuia, să sărim mai repede la rugăciune, căci bunul nostru păzitor a venit să se roage împreună cu noi554Cel ce a biruit frica laşă e vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu. 
547. «Cel ce asemenea lui David, cugetă toată ziua la legea Domnului, cugetă şi noaptea la ea prin închipuire, ca să se împlinească şi cu el cuvîntul care zice : «Şi întru legea Lui va cugeta ziua şi noaptea» (Ps. 1,2); sau : «Eu dorm şi inima mea veghează» (Cînt. Cînt. 5, 2).
548. «Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea credinţei şi de iubirea de trup».
549. «Cînd cineva cade din măsura chibzuielii, devine atît fricos cît şi îndrăzneţ. Căci sufletul lui e slăbit. Pentru că, precum trupul, cînd a pierdut compoziţia (sincrasia) echilibrată, a devenit greu de stăpînit şi se predă tuturor patimilor, aşa şi sufletul, cînd a pierdut puterea sa şi smerita cuge-tare, primind o deprindere slăbănoagă, se face şi laş şi îndrăzneţ şi fără minte, şi nu se mai cunoaşte pe sine. Iar cel ce nu se cunoaşte pe sine, cum va cunoaşte cele mai presus de sine ?»
550. Ed. 1970 : «Άπηλγηχότε ς sînt poate cei ce nu-şi cruţă trupul lor şiaşteaptă fără supărar e şi fără întristare orice li s-ar întîmpla». P.G. «Plînsul nemîngîiat, primit în suflet, s-a ridicat mai presus de frică».
551. A sfîntului Isaac : «Buna îndrăznire şi dispreţuirea primejdiilor vin una din două : fie din inima învîrtoşată, fie din multa credinţă în Dumnezeu. Învîrtoşării inimii îi urmează mîndria, iar credinţei, smerita cugetare a inimii».
552. P.G. «Precum mormolocii înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mîndri». In formularea ed. 1970: «O numeşte patimă copilărească, pentru că obişnuieşte să-i războiască pe cei prunci cu vîrsta în Hristos. La cei desăvîrşiţi, e vrednică de rîs; căci şi mormolocii sperie pe copii şi nu pe cei desăvîrşiţi».
553. «Nu e cu putinţă ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul». Frica de Dumnezeu dă cura j de a birui orice frică laşă de ceva de pe pămînt. Pe lîngă aceasta, frica de Dumnezeu nu e propriu zis o frică nici de El că-i va face vre-un rău ; cu atît mai puţin de orice altceva, ştiind că Dumnezeu îl va apăra , sau că dacă va pierde în cele pămînteşti chiar viaţa sa prezentă, o va avea plină de toate bunătăţile în cer. Cel ce se încrede în Dumnezeu, deci, nu se teme. Dimpotrivă, cel ce are frică de cele pămînteşti şi nu se bizuie decît pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eul propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor, ca să nu mai zic a patimilor.
554. «Smerenia cugetului şi simplitatea luminată de darul deosebirii(discernămîntului) ne va face să cunoaştem deosebirile duhurilor».
********
mai citiți și acestea:
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/category/despre-frica/
Publicat în Despre frică, Fără categorie, Sf.Ioan Scărarul | Lasă un comentariu

Predica Parintelui Spiridon de Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 15 august 2019

Publicat în Fără categorie, Pr.Spiridon | Lasă un comentariu

Predica Părintelui Xenofont la Pogorârea Sfântului Duh, 16 iunie 2019

Publicat în Fără categorie, Pr.Xenofont | Lasă un comentariu

Predica Părintelui Xenofont la Duminica Samarinencei, 26 mai 2019

 

Publicat în Fără categorie, Pr.Xenofont | Lasă un comentariu

Sinaxar în Duminica Slăbănogului – Carte de rugăciuni „Penticostar” tipărită anul 1936 PDF

Sinaxar in Duminica Slabanogului: In aceasta zi, Duminica a patra dupa Pasti, facem pomenirea slabanogului si praznuim, ca atare, minunea vindecarii lui, facuta de Domnul.
S-a asezat in aceasta zi si pomenirea minunii acesteia, fiindca Hristos a savarsit-o in vremea Cincizecimii iudeilor. Astfel, suindu-se in Ierusalim, cu prilejul sarbatorii acesteia, a venit la scaldatoarea cea cu cinci pridvoare, pe care o zidise Solomon, si careia i se mai spunea si scaldatoarea oilor pentru ca aici se spalau maruntaiele oilor junghiate spre jertfa la templu; cel ce intra in ea, dupa ce ingerul, venind o data pe an, tulbura apa, se facea sanatos.
Si venind acolo, a aflat un om zacand de treizeci si opt de ani, pentru ca nu avea pe nimeni care sa-l arunce in apa. Din acest fapt invatam, mai intai, cat de buna este rabdarea si asteptarea; si apoi, ca deoarece Dumnezeu avea sa dea Botezul curatitor de toate pacatele, randuise in Legea Veche sa se savarseasca minuni prin mijlocirea apei, astfel incat, atunci cand avea sa vina Botezul, sa poata fi primit cu usurinta.
Deci, Iisus a venit la acel slabanog ce se numea Iaron si l-a intrebat: «Vrei sa te vindeci?», dar acesta i-a raspuns ca n-are cine sa-l ajute. Iar Iisus stiind bine ca suferinta acestuia dureaza de atata timp, i-a zis: «Ridica-ti patul tau si umbla». Si slabanogul indata s-a ridicat insanatosit, si luandu-si patul pe umeri, pentru ca fapta aceasta sa nu para o nalucire, a pornit spre casa lui. Dar fiind zi de sambata, era impiedicat de iudei sa mearga. El insa aducea in sprijinul sau pe Cel care il vindecase si Care ii spusese sa umble sambata, cu toate ca nu stia cine era Acela. Caci Iisus, dupa cum se spune, fiindca se adunase acolo multime multa, S-a dat la o parte, indepartandu-Se.
Dupa aceasta Iisus l-a aflat in templu, si i-a zis: «Iata, te-ai facut sanatos; de acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie tie mai rau». Unii zic, fara sa aiba insa dreptate, ca Hristos ar fi spus aceasta deoarece acesta avea sa-L loveasca mai tarziu peste obraz, atunci cand Iisus se va gasi in fata arhiereului Caiafa, si ca, din cauza aceasta, el urma sa primeasca pedeapsa focului vesnic, mai rea decat aceea pe care o avusese mai inainte, mergand in ea, nu numai treizeci si opt de ani, ci de-a pururea. Mai adevarat este insa ca, prin aceste cuvinte, Domnul a aratat ca suferinta slabanogirii i-a venit acestuia de pe urma pacatelor, caci nu toata suferinta vine de pe urma pacatelor, ci si din boala naturala, din lacomia de mancare, din nepasare, ca si din multe alte pricini.
Deci, slabanogul, cunoscand ca Cel ce l-a insanatosit este Iisus, s-a dus si a spus acestea iudeilor, care, intaratandu-se de manie, cautau sa ucida pe Hristos, pentru ca, vezi Doamne, strica odihna sambetei. Iar Hristos le-a grait lor multe, aratandu-le ca este un lucru drept a face bine si sambata; si ca El este Cel ce a poruncit sa fie pazita sambata,ca Unul care este asemenea Tatalui, si ca, precum Tatal inca lucreaza, tot asa lucreaza si El (Ioan, cap. V).
Sa se stie apoi ca acest slabanog este altul decat acela din Evanghelia de la Matei (cap. IX). Ca vindecarea aceluia s-a petrecut in casa, ajutat fiind de oameni, iar Domnul, cu acest prilej a grait: «Iarta-ti-se tie pacatele»; pe cand vindecarea acestuia s-a savarsit in pridvor, si acesta nu a avut om care sa-l arunce in scaldatoare, precum spune Sfanta Evanghelie, ci si-a ridicat singur patul, ca si acela.
Acele cinci foișoare pline de bolnavi închipuiesc că era bolnavă seminția evreiască la cele cinci simțiri: La vedere, la pipăire, la pipăire, la gust, la auz și la miros. La acestea erau bolnavi feciorii evreiești că nu aveau ochi curați, pentru că vedeau minunile și nu le băgau în seamă. Nu aveau gust mulțumitor de vreme ce mâncând mană, căutau cărnuri. Nu aveau mirosul întreg al miresmei Stăpânului, ci au voit putoarea diavolului. Nu aveau auz curat, pentru că ascultau fluierăturile șerpilor, iar nu învățăturile proorocilor. Nu aveau pipăitul de folos, de vreme ce pe idoli îi numeau dumnezei, lepădându-se de Dumnezeul cel viu. 
Vindecarea slabanogului se praznuieste acum, fiindca si ea s-a petrecut in rastimpul Cincizecimii; ca si a orbului si ca si intamplarea cu samarineanca.
Astfel praznuim pe Toma si pe Mironosite, spre dovedirea invierii lui Hristos din morti; iar pe celelalte, petrecute pana la inaltare, le praznuim fiindca au fost savarsite in chip deosebit, in timpul praznuirii de catre iudei a Cincizecimii. Si pentru ca astfel, cel putin, le aminteste Sfanta Evanghelie de la Ioan.
Cu indurarea Ta cea nesfarsita, Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi, Amin.
Publicat în Despre rugăciune, Fără categorie | Lasă un comentariu

Sfântul Ioan Gură de Aur – 74. Cum să facem mustrările

Imagine similarăIată, mergeţi la omul acela, care trăieşte în neregulă cu o femeia… Mustrarea voastră fie aşa…
Mai întâi aduceţi-i laudă pentru cele bune ale lui. Spălaţi-i, ca să zic aşa, rana, cu aceste laude, ca şi cu o apă călduţă, spre a-i micşora umflătura. Spuneţi-i că înşivă nu sunteţi decât un biet om, învinuiţi firea cea obişnuită a oamenilor, arătaţi-i că toţi trăim în păcat, cereţi-i iertare pentru că v-aţi luat o însărcinare peste puterea voastră, adăugând că dragostea îşi ia povara de a îndrăzni toate.
Aduceţi apoi, sfatul vostru, nu pe glas de poruncă, ci ca un frate. Când, prin mijloacele acestea, veţi fi micşorat rana, când veţi fi înmuiat mai dinainte durerea ce va veni, din pricina tăieturii mustrării ce-i veţi face, când vă veţi fi cerut, cu stăruinţă, iertare şi veţi fi rugat pe fratele vostru să nu se tulbure; când, mulţumită acestora, veţi fi înlănţuit într-un fel pe suferind, daţi-i lovitura, nici cu prea multă tărie, dar nici prea cu moliciune, ca nu cumva el, fie să nu se dea deoparte, fie să nu ţină socoteală de ea.
De nu veţi lovi drept, nimic nu faceţi – de loviţi prea tare, voi sunteţi pricina că el se va răzvrăti. De asemenea, când, spre isprăvire, ajungeţi la reproşuri, amestecaţi-le cu laude – şi cum fapta lui, în ea însăşi, nu dă prilejul (traiul cu acea femeie în felul acesta nemeritând lăudare) aşezaţi-vă pe temeiul intenţiei şi ziceţi: „Ştiu că ai făcut aşa pentru dragostea lui Dumnezeu, pentru că ai văzut pe această necăjită, uitată de toţi, fără ajutor, i-ai întins mâna”. Vorbiţi aşa, chiar dacă acela căruia-i spuneţi, n-ar fi avut gândul acesta – şi adăugaţi apoi, mereu cerându-vă iertare: „îţi vorbesc în felul acesta nu ca să-ţi dau poruncă, ci pentru a-ţi aduce aminte ceva. Ştiu, ai făptuit aşa pentru dragostea lui Dumnezeu, dar bagă de seamă, ca din binele acesta, să nu iasă, în alt fel, vreun rău. Păstrează, de vrei, femeia la tine, măreşte mai departe lucrarea de devotare pe care ai început-o, nimeni nu te împiedică, dar dacă poate ieşi de aici o pagubă, mult mai mare ca profitul, trebuie să veghezi, te rog, la aceea ca grija ce-ai luat să aduci liniştea unui suflet, să nu fie pricină de poticnire pentru altele”.
Nu  adăugaţi  aşa,  dintr-odată,  care-s  pedepsele  pentru cei care pricinuiesc poticnirile. Chemaţi chiar mărturisirea lui, zicându-i: N-ai nevoie să înveţi din gura mea, ştii acestea fară să ţi le spun, ce pedeapsă ameninţă pe oricine va face  să poticnească pe unul  din  aceştia,  mici…” îndulciţi  astfel  vorbirea voastră –  faceţi  neputincioasă mânia  –  şi,  acestea  săvârşite,  daţi   leacul  mustrării… Sfaturile să fie scurte; nu-i nevoie să daţi lecţii lungi.
Dimpotrivă, semnele îngăduinţei voastre să fie dese şi repetate. Chemaţi mereu dragostea – învăluiţi mereu ceea ce e greu de primit în vorbirea voastră – lăsaţi fratelui vostru slobozenia faptei, ziceţi-i: „îţi dau numai o părere, un sfat, – eşti stăpân să-l urmezi, – nu te silesc la nimic, las totul în mâna ta”.
De vom săvârşi astfel mustrarea, vom reuşi bine să îndreptăm pe cei ce păcătuiesc…

***********

Apostolul spune: „Să dea învăţătură, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da lor Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi pentru a-i face voia . Întinde mreaja dragostei nu ca să cadă cel neputincios, ci, dimpotrivă, ca să se vindece! Arată că din toată inima ta vrei să faci ca binele (pe care 1-ai primit tu) să fie binele tuturora!
Aruncă undiţa cea plăcută a dragostei, şi astfel, cercetând cu ea cele ascunse, scoate din prăpastia pierzării pe cel pe care îl îneacă gândurile sale. Păruta lui învăţătură bună vine sau din prejudecată, sau din neştiinţă. Arată-i că învăţătura lui e străină de învăţătura încredinţată de Hristos Sfinţilor Apostoli. Iar dacă omul care s-a abătut din calea cea dreaptă va voi să primească sfatul tău, el, după cuvântul proorocului, cu viaţă va vieţui , iar tu îţi vei izbăvi sufletul tău.
Dar dacă nu vrea, ci stăruie în îndărătnicia lui, tu, ca să nu te acoperi de vină, mărturiseşte-ţi numai credinţa ta, cu îndelungă răbdare şi bunătate, ca să nu-ţi ceară Judecătorul din mâna ta sufletul lui. Nu fi cu ură, nu-i întoarce spatele, nu-l prigoni! Dimpotrivă, arată-i dragoste curată şi adevărată. Câştigă-i dragostea!
De n-ai avea alt folos, acesta este marele folos, acesta-i marele câştig, că vă iubiţi unul pe altul, că aţi învăţat să fiţi ucenici ai lui Hristos. Căci spune Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste unii faţă de alţii! Apostolul a arătat că, dacă nu e dragoste, nimic nu foloseşte: nici cunoaşterea tainelor dumnezeieşti, nici credinţa, ori darul proorociei, ori sărăcia de bună voie, nici mucenicia pentru Hristos.
Că spune Apostolul: „De-aş avea toate tainele şi toată ştiinţa şi credinţă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Şi de-aş grăi în limbi îngereşti şi de-aş împărţi toată avuţia mea şi de-aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Dragostea îndelung rabdă, nu se semeţeşte, nu caută ale sale, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă ”.
4. Nimeni dintre voi, mult iubiţilor, n-a avut atâta dragoste pentru Hristos câtă a avut sfântul suflet al lui Pavel! Nimeni dintre oameni, afară numai de el, n-a fost cu îndrăznire a rosti asemenea cuvinte; îi ardea sufletul spunând: „Împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu ; şi: Că aş fi dorit eu însumi a fi anatema de la Hristos pentru fraţii mei!”
şi iarăşi: Cine este slab şi eu să nu fiu slab? A avut atâta dragoste pentru Hristos! Cu toate acestea, n-a ocărât pe nimeni, n-a silit pe nimeni, n-a dat anatemei pe nimeni. De-ar fi făcut aceasta, n-ar fi adus lui Dumnezeu atât de multe neamuri şi atâtea cetăţi întregi! Dimpotrivă, făcea acestea vorbind frumos, rugând, îndemnând, deşi era umilit, lovit, pălmuit şi luat în râs de toţi.”
http://www.ioanguradeaur.ro/426/despre-anatema/
Sub numele de eretic Apostolul îl ințelege pe cel neîndreptat sau mai bine zis, pe cel ce nu dă speranța de îndreptare. Căci, după cum îl trece cu vederea pe cel ce da speranta de schimbare este rezultatul tindaviei, tot asa a umbla cu lingusiri si cu binele pe linga cei ce nu dau semne de indreptare este semn de cea mai mare prostie si timpenie, fiindca prin aceasta noi ii facem mai cutezatori.
(Sfântul Grigorie de Nyssa): ”Atunci cand discuti cu ereticii, nu pleca de la premisa ca poti sa ii convingi sa isi schimbe convingerile, ca nu stai in fata unor oameni, ci dialoghezi cu satana, care nu se lasa convins de nimic, ci se eschiveaza continuu, nebăgând în seamă nici un argument
SF IGNATIE BRIANCIANINOV: „Iar daca vrei sa doftoricesti pe cei neputinciosi, apoi afla ca bolnavii au mai multa nevoie de ingrijire decat de mustrari aspre. Ci tu, fara a ajuta pe altii, te bagi pe tine insuti in boala grea si chinuitoare”.
Avva Dorotei: „Să luam aminte, dar, fraţilor! să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca şi de a fraţilor noştri; să ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne să nu căutăm fără ruşine unul în obrazul altuia. Că şi acesta (precum au zis din sfinţii cei bătrâni) este un chip al îndrăznirii.
De se va întâmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcând şi lăsându-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu frică de Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l îndrepteze, sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie să-i zici: iartă-mă frate, precum văd nu umblăm cu bună rânduială şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care ştii, că fratele are evlavie; bătrânului său sau egumenului, ca după greşeală să-l îndrepteze. Însă cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – să faci aceasta – şi nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l ruşinezi, nu ca să-l osândeşti.
Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îţi spun, chiar şi duhovnicului tău de vei spune o greşeală a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defăimare şi înfruntare, clevetire faci şi este păcat.
Cercetează-ţi, de aceea, bine inima. şi de vezi într-însa vreo mişcare de patima, mai bine să taci şi să nu zici nimic. Iar dacă nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei să-i spui (te supără adică cugetul înlăuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tău cât şi greşeala fratelui zicând: ştiinţa mea mărturiseşte că pentru îndreptarea fratelui vreau să-ţi spun, dar simt înlăuntru un gând amestecat, poate pentru că am avut odată mânie asupra lui, sau este de la vrăjmaşul să mă oprească, să nu se facă îndreptare, nu ştiu. Iar egumenul îi va spune că este de trebuinţă să-i spună sau să nu-i spună.
Să ştii însa şi aceasta. Se întâmplă uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi nici pentru stricăciune sau vreo pizmă, ci numai din simplă vorbă. Iar fratele aflând că a fost defăimat se scandalizează, din aceasta se face scârbă şi se adaugă şi altă stricăciune.
Aşadar, la ce foloseşte bârfirea? Căci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasă Dumnezeu să se aţâţe tulburare sau sminteală, sau să se pricinuiască vreo stricăciune”.
„…Insă niciodată…. nu ştiu să fi grăit vreodinioară cuvânt ca să smintesc sau să întristez pe cineva dintre fraţi”.
Publicat în Fără categorie, Sf.Ioan Gură de Aur | Lasă un comentariu

AVVA DOROTEI – Cuvântul 15: Pentru Sfântul şi Marele Post Despre Sfântul și Marele Post

Deci, cine va vrea să se curăţească de toate păcatele de peste an întru aceste zile, întâi trebuie să se păzească de îmbuibarea hranei, căci din mâncarea cea multă, precum au zis Părinţii, se naşte toată răutatea; să se ferească a nu dezlega postul decât de mare nevoie; să nu caute hrană pentru îndulcirea gâtlejului şi să nu se îngreuieze cu saţul mâncării şi al băuturii, ci să mănânce numai cât să-şi ţină viaţa.

***************

AVVA DOROTEI – Cuvântul 15: Pentru Sfântul şi Marele Post Despre Sfântul și Marele Post

       În Legea Veche scrie că Dumnezeu a poruncit evreilor să dea în tot anul zeciuială din toate ale lor(Numerii 18,26). Și împlinind aceasta li se binecuvânta toată averea lor.
       Sfinții Apostoli știind aceasta, au vrut să ne dea, spre ajutorul sufletelor, mai mare și mai înaltă decât toate faptele bune, o zeciuială a însăși zilelor vieții noastre, pe care să le zeciuim și să le dăm Domnului, ca să se binecuvinteze lucrurile noastre și de pe întreg anul să ne curățim păcatele ce am greșit.
       Astfel au socotit și hotărât ca din trei sute șaizeci și cinci de zile, ca o o zeciuială, să fie aceste șapte săptămâni ale Sfântului Post și așa le-au dăruit lui Dumnezeu. Mai pe urmă însă, Sfinții Părinți au găsit de cuviință ca să mai prisosească încă o săptămână. Mai întâi, pentru ca să se gătească de mai înainte cei ce vor să intre osteneala postului, și apoi, pentru ca să se cinstească numărul postului ce a postit Domnul nostru Iisus Hristos; căci din opt săptămâni, scoțând sâmbetele și duminicile, rămân patru zeci de zile, afară de Sâmbăta cea Mare, fiindcă această sâmbătă este prea sfântă și mai deosebită decât toate sâmbetele anului. Iar din cele șapte săptămâni, scoțând sâmbetele și duminicile, rămân treizeci și cinci de zile, la care adăugând și postul Sâmbetei celei Mari și jumătate din noaptea Paștilor până dimineața, se fac treizeci și șase de zile, și jumătate, care sunt zeciuiala celor treisute șaizeci și cinci de zile ale anului. Aceasta este, precum am zis, zeciuiala întregului an, pe care Sfinții Apostoli ne-au sfințit-o spre pocăință, fiindcă este curățitoare a păcatelor de peste tot anul.
       Deci, tot cel ce se va păzi pe sine curat și va petrece cu cuviință în aceste zile, fericit este, fraților, pentru că, deși ca un om a greșit din neputință sau din lene, a dat lui Dumnezeu zeciuiala acestor sfinte zile, spre îmblânzire și spre iertarea păcatelor sale, fiindcă s-a nevoit cu luare aminte și a petrecut cu smerenie; s-a grijit pentru sine, s-a pocăit de păcatele sale și curățindu-se de greșelile ce a făcut în cursul anului își ușurează sufletul de greutate și așa se apropie de sfânta zi a Învierii, se împărtășește neosândit cu Preacuratele Taine, ca unul ce s-a curățit prin ostenelile acestor zile, fiindcă a petrecut cu pocăință, cu bucurie duhovnicească și a ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, să prăznuiască cele cinci zeci de zile, care sunt ridicarea sufletului din cădere. Că aceasta înseamnă să nu plecăm genunchii în biserică până la Pogorârea Duhului Sfânt.
       Deci, cine va vrea să se curăţească de toate păcatele de peste an întru aceste zile, întâi trebuie să se păzească de îmbuibarea hranei, căci din mâncarea cea multă, precum au zis Părinţii, se naşte toată răutatea; să se ferească a nu dezlega postul decât de mare nevoie; să nu caute hrană pentru îndulcirea gâtlejului şi să nu se îngreuieze cu saţul mâncării şi al băuturii, ci să mănânce numai cât să-şi ţină viaţa.
Căci sunt două feluri de lăcomii:
       – Una, când cineva caută să aibă întotdeauna numai bucate bune, cu gust dulce şi plăcut, însă nu mănâncă mult. Unii ca aceştia, când mănâncă o bucată dulce după pofta lor, o mestecă multă vreme în gură, ca să prelungească gustul şi dulceaţa ei. Aceasta se numeşte lemarghie, adică lăcomia gâtului.
       – Alta este mâncarea multă. Nu caută bucate bune, nici nu se uită dacă sunt alese, ci, fie că sunt bune, fie că sunt proaste, tot într-un fel le socotește, căutând numai să fie cât mai multe ca să-și umple pântecele. Aceasta se numește gastrimarghie, adică lăcomia pântecelui.
       – Altul este luptat de mâncare multă, nu caută bucate bune, nici nu-i pasă de plăcere, ci într-un fel le socoteşte ori bune ori rele; numai multe să fie ca să-şi umple stomacul şi să-şi umple pântecele. Aceasta se numeşte gastrimarghie, adică lăcomia pântecelui.
       De acestea trebuie să fugim cu toată luarea aminte dacă vrem să ne curăţim de păcatele noastre. Acestea nu folosesc nici trupului, aţâţă şi patimile, iar celui ce le face i se socotesc drept păcat.
       Căci, după cum împreunarea cea după Lege, prin cununie, la faptă este în acelaşi chip ca şi curvia, însă scopul este cel care face mare deosebire lucrului, căci acela se împreună cu muierea lui prin blagoslovenie, pentru facerea de copii, iar celălalt împotriva rânduielii, numai pentru ca să-şi împlinească pofta, aşa este şi la bucate: tot una este a mânca, fie pentru trebuinţa vieţii, fie pentru desfătare. Cel care face păcatul, însă, este scopul. A mânca după trebuință înseamnă a socoti cât ai mâncat ziua și văzând că ceea ce ai mâncat te-a îngreuiat, mai scazi din hrană, mâncând mai puțin, ferindu-te de îngreuiere. Iar dacă ai slăbiciune și ai trebuință de ajutorul hranei, mai adaugi. Astfel îți împlinești trebuința cu înțelepciune. Ții todeauna o măsură; nu pentru plăcere, ci pentru ați chivernisi viața, sănătatea trupului. Și orice va mânca cineva trebuie să mănânce cu binecuvântare și să nu socotească că i se cade să aibă vreo mângâiere, ci să se osândească în gândul său că nu este vrednic de nici o hrană. Nici de se va întâmpla să se facă vreunui frate slăbănog o iconomie și mângâiere pentru vreo trebuință și neputință sau nevoie, să nu se obrăznicească a cere și el asemenea odihnă, căci îi este spre vătămare. Și să nu socotiți, fraților, că odihna strică puțin sufletului.
       Când eram în obște, am mers să văd pe unul din Bătrânii cei mulți și mari ce erau acolo și găsesc pe un frate care îi slujea, mâncând cu dânsul împreună. Eu îi zic în taină: „Nu știi frate, că Bătrânii aceștia pe care îi vezi că mănâncă și li se face o oarecare mângâiere, se aseamănă cu cei ce au slujit și și-au umplut lăzile lor de bogăție și după ce și-au pecetluit comorile lor, au mai slujit deosebit ca să aibă de cheltuială la trebuințele lor, ca să nu scoată din comorile lor, ci ceea ce au în ladă pecetluit să rămână neatins și cheltuiesc din prisosul ce au mai câștigat. Adică au muncit, s-au străduit mult din tinerețea lor și nu s-au mulțumit numai că s-au ostenit pentru paza tinerețelor, ci au prisosit și pentru bătrânețe. Dar noi, nici ladă încă nu avem, nici nu am câștigat vreun ban, apoi de unde cheltuim?”.
       De aceea, abia să avem hrană pentru trebuințele noastre și pururea să ne osândim că nu suntem vrednici de nici o slujbă, ci nevrednici chiar de viața călugărească. Așa gustând câte puțin și cu grijă, nu ne va fi spre osândă. Acestea pentru înfrânarea pântecelui.
       Dar avem datoria nu numai aceasta să o păzim, ci să ne ferim şi de tot păcatul, ca să postim şi cu limba, precum postim cu pântecele. Să fugim de grăirea de rău, de minciuni, de înjurături, de vorbe deşarte, de mânie, în scurt de tot păcatul ce se face cu limba. De asemenea să postim şi cu ochii, să nu vedem cele necuviincioase, să nu privim fără ruşine unde nu se cuvine, să nu ne uităm fără frică acolo de unde izvorăşte primejdia. Să oprim de asemenea şi mâinile şi picioarele de la toată fapta rea.
       Astfel postim, precum zice Marele Vasile, „post primit” prin înstrăinarea de tot răul și prin stăpânirea simțirilor noastre de la toată lucrarea cea rea, să ne apropiem de ziua cea sfântă a Învierii, precum am zis, întineriți din nou și curați și vrednici de împărtășirea cu Sfintele Taine, ieșind spre întâmpinarea Domnului nostru Iisus Hristos, ce vine călare pe mânzul asinei, ca să intre în cetetea Ierusalimului și să-L primim cu stâlpări de finic și cu ramuri de măslin.
       Dar oare de ce vine călare pe mânz? Cuvântul lui Dumnezeu a încălecat pe dobitoc, ca să întoarcă sufletul nostru din dobitocie, care, precum a zis proorocul, „alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor”(Ps 48,12) și ca să-l pună sub dumnezeirea Lui. Iar întâmpinarea cea cu stâlpări de finic se face ca unui biruitor al vrăjmașului, căci finicii sunt neam de biruință și de vitejie. Iar ramurile măslinilor închipuiesc mila ce o cer cei ce le țin în mâini. Ca și cum fiind supărați de vrăjmașul de obște, după ce Îl proslăvim ca pe un biruitor prin stâlpările de finic, ne arătăm apoi și cu ramurile de măslin, cerând ajutor și milostivire, spre împilarea celui ce ne-a obidit și necăjit .
       Drept aceea, și noi întâmpinăm pe Stăpânul nostru Hristos cu stâlpări de finic, ca pe un biruitor, că Acesta a biruit pe vrăjmașul nostru; iar cu ramuri de măslin în mâini ne arătăm cerându-I milă, ca să birum și noi pe vrăjmașul de obște, precum le-a biruit și Domnul nostru pentru noi. Că Lui se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea în veci. AMIN
**************

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Dositei, ucenicul Cuviosului Dorotei(19 februarie)

       Cînd a fost vremea mîncării, i-a zis ava Dorotei: „Mănîncă să te saturi, numai să îmi spui cît mănînci”. Şi a venit, spunîndu-i: „Am mîncat o pâine şi jumătate”. Pîinea era de patru litri şi i-a grăit ava: „Îţi ajunge, Dositei?” El răspunse: „Atîta îmi ajunge, stăpînul meu”. Ava zise: „Oare eşti flămînd?” El a răspuns: „Nu, stăpîne, nu sînt flămînd”. Atunci i-a grăit: „Altă dată să mănînci o pîine şi a patra parte din alta; apoi să desparţi acea a patra parte în două şi să mănînci jumătate”. Dositei, făcînd aşa, i-a zis ava: „Ţi-e foame Dositei?” El răspunse: „Mi-e foame puţin, stăpînul meu”.Nu după multe zile i-a zis ava: „Cum te afli, Dositei? Ţi-e foame?”Dositei răspunse: „Nu, stăpîne, cu rugăciunile tale sînt bine”. Grăit-a lui ava: „Să scoţi, dar, cealaltă jumătate din a patra parte şi să mănînci o pîine şi a patra parte”. Dositei a făcut aşa şi după puţine zile iarăşi i-a grăit ava: „Cum te afli acum, fiule? Ţi-e foame?” El răspunse: „Sînt bine, stăpîne”. Grăit-a lui sfîntul: „Desparte şi cealaltă parte a patra în două şi mănîncă o jumătate şi jumătate să o laşi”.
Dositei a făcut aşa şi Dumnezeu, ajutîndu-i puţin cîte puţin, din şapte litre a venit la opt unghii, (24 grame), căci şi în mîncare(este un obicei)se face obişnuinţă şi cît se obişnuieşte cineva a mînca, atît şi mănîncă.

*********

       Cu întreagă înțelepciune mănâncă și bea, precum se cuvine fiilor lui Dumnezeu.
***********
       Întrebare: Dacă se cuvine a face pogorământ trupului în rânduiala lui, când nu desăvârșit s-a îmbolnăvit? Iar dacă îi este cuiva rău cu obișnuita hrană, sau și nimic nepătimind nu primește hrana aceea ca și cum i-ar face rău, dacă face bine.
       Răspuns: Dacă vede omul pe sine tulburându-se de boală, nici luptându-se, se cuvine a se pogorî trupului puțin. Iar de este luptat, și nu este arătat că și neputință este aceasta, de la draci este, căci întru adevărata osteneală care este de la Dumnezeu, războiul slăbește. Pe care se cuvine, când este război, a ne osteni trupul chiar de ar cădea în boală, căci scapă sufletul. Iar dacă arătată ar fi pricina neorânduielii și dacă din călătorie, sau din răni, rău se îmbolnăvește trupul, de folos este a se face pogorământ, dar cu măsură, iar nu prin cuviință; că și dracii grijesc de aceia. Iar întru reaua întocmire este câte unul care poate să-și silească puțin cugetul, dar nu-l silește. Iar dacă nu poate, să facă pogorământ puțin. Cu neputință este și aceasta.
       Iar dacă știe cineva că hrana aceasta sau aceea îi pricinuiește bolă, nu se cuvine a mânca dintr-însa căci întru aceea se va birui și se cuvine să se păzească. Grijește-te a nu cădea în uitare și să nu crezi că te faci sănătos cu ceea ce Dumnezeu ajută și izbăvește.
*************
       Și așa, mâncările cele ce întăresc trupul a le folosi, iar nu pentru îndrăcirea pântecelui. A se împărtăși din toate câte puțin și nu pe unele a le defăima și pe altele a le slege, și din acestea a voi să-și umple pântecele. Mai mare decât toate este dreapta socoteală. Și de vin fără de prieteni și fară de boală sau de slăbiciune, să nu te împărtășești.
***********
       O lacomule cu pântecele, cela ce cauți a sluji pântecelui tău, mai bine este ție a pune în pântecele tău cărbuni de foc, decât prăjiturele egumenilor și ale stăpânitorilor! Varsă-ți mila ta spre toți și fă-te sfiit către toți.
*************
Publicat în Despre lăcomia pântecelui, Fără categorie | Lasă un comentariu

SOARTA CELOR CE L-AU LUAT ÎN RÂS PE DUMNEZEU

Scrie în Biblie (Galateni 6:7): “Să nu vă lăsaţi înşelaţi; să nu râdeţi de Domnul: căci ce a semănat omul, aceea va şi culege”.
Iată povestea câtorva bărbaţi şi femei care L-au luat în râs pe Domnul:
Imagine similară
John Lennon (Cântăreţ):  Cu câţiva ani înainte de a muri, într-un interviu pentru o revistă americană, el a declarat: “Creştinătatea va lua sfârşit, va dispărea. Nu este nevoie să îmi susţin această idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Iisus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuţi decât El” (1966).
Lennon, după ce a declarat că membrii formaţiei Beatles erau mai cunoscuţi decât Iisus Christos, a fost împuşcat de şase ori.
Tancredo Neves (Preşedinte al Braziliei):
În timpul campaniei prezidenţiale, acesta a declarat că, dacă ar obţine 500.000 de voturi din partea partidului său, nici Dumnezeu nu l-ar mai putea îndepărta de la Preşedinţie.
Bineînteles, a obiţnut voturile, însă s-a îmbolnăvit cu o zi înainte de a deveni preşedinte, apoi a murit.
Cazuza (Compozitor, cântăreţ şi poet bi-sexual):
În timpul unui spectacol în Canecio (Rio de Janeiro), în timp ce îşi fuma ţigarea, a pufăit fumul în aer şi a spus: “Doamne, asta e pentru Tine.”
A murit la vârsta de 32 de ani, de CANCER pulmonar, într-un fel groaznic.
Cel care a construit Vasul Titanic
După ce s-a încheiat construirea Vasului Titanic, un reporter l-a întrebat cât de sigur era Vasul.
El a răspuns cu un ton ironic: “Nici chiar Dumnezeu nu îl poate scufunda”. Cred că ştiţi cu toţii ce a urmat.

Imagini pentru Marilyn Monroe (Actriţă)

Marilyn Monroe (Actriţă): A fost vizitată de Billy Graham, în timpul unei reprezentaţii a unui spectacol. Acesta a declarat că Spiritul Lui Dumnezeu l-a trimis să îi predice.
Dupa ce a ascultat ceea ce a avea de spus predicatorul, ea a replicat: “N-am nevoie de Iisus al tău”. O săptămână mai târziu, a fost găsită moartă, în apartamentul ei.
Bon Scott (Cântăreţ): Fostul vocalist al formaţiei AC/DC. Într-un cântec din 1979, el spunea: “Nu mă opriţi: mă îndrept pe drumul meu, pe drumul care duce în infern”.
Pe 19 februarie 1980, Bon Scott a fost găsit mort, înecat cu propria vomă.
Campinas (in 2005): În Campinas, Brazilia, un grup de prieteni, beţi, au luat, în drum, o altă prietenă… . Mama a însoţit-o până la maşină şi, îngrijorată de starea în care se aflau prietenii ei, i-a spus, ţinând-o de mână pe fata care se aşezase în masină: “Fiica mea, mergi cu Dumnezeu şi fie ca El să te apere.”
Aceasta a răspuns: “Poate doar dacă El (Dumnezeu) merge în portbagaj, pentru că aici, înăuntru,…. e deja plin.”
Peste câteva ore, a sosit vestea că tinerii au fost implicaţi într-un accident mortal, toţi au murit, maşina era de nerecunoscut, nu se mai putea spune ce tip de maşină fusese, însă, în mod surprinzător, portbagajul era intact. Poliţia a declarat că nu vedea în ce mod a putut rămâne intact portbagajul. Spre surprinderea lor, în portbagaj au găsit un carton de ouă, iar ouăle erau toate întregi.
Christine Hewitt (ziaristă şi redactoră de emisiuni de divertisment din Jamaica )
Ea a declarat că Biblia (Cuvântul lui Dumnezeu) este cea mai proastă carte scrisă vreodată.
În iunie 2006 a fost găsită arsă în maşina proprie.
Mulţi alţi oameni importanţi au uitat că nu există nici un alt nume căruia să i se fi acordat atâta autoritate, precum numele Domnului Nostru Iisus Hristos.
Mulţi dintre aceştia au murit, numai Domnul Nostru Iisus Hristos a murit şi a înviat şi este viu.
Publicat în Diverse, Fără categorie | Lasă un comentariu