Despre adevărata pace sufletească dumnezeiască 

Image result for singhel ioan buliga
Cu toții dorim să avem liniște și pace, însă puțini dintre noi facem ce trebuie pentru a le avea. Cum putem avea liniște și pace atunci când suntem plini de griji lumești, și când ne îndulcim cu pofte trupești, care numai la liniște nu ne duc?
Cu toții dorim să avem liniște și pace, însă puțini dintre noi facem ce trebuie pentru a le avea. Cum putem avea liniște și pace atunci când suntem plini de griji lumești, și când ne îndulcim cu pofte trupești, care numai la liniște nu ne duc? Este ca și cum am dori să stăm în Rai, dar să fim un fel de Dumnezeu, adică să dirijăm totul și să avem și nerușinarea de a trăi în păcat. La fel este și cu liniștea, când ne lepădăm de păcat și odihnim pe Dumnezeu în noi, atunci avem liniște adevărată. Altfel suntem într-un permanent zbucium, datorită păcatelor noastre.
În zadar ne mutăm dintr-un loc în altul, în zadar găsim fel de fel de motive, pentru a pleca în altă parte. Dacă nu am pus hotar păcatului și nu am luat o hotărâre să ne smerim pentru a scăpa de păcat, atunci o să ne mutăm dintr-un loc în altul împreună cu zbuciumul dinăuntrul nostru. La Ierusalim sau Muntele Athos, la biserică sau mănăstire, oriunde am fi, nu vom avea liniște atunci când nu avem lepădare de sine și nu facem pocăință pentru păcatele noastre.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 269)

*****

Related imageSF SILUAN
Starețul discuta într-o zi cu un student care vizita muntele Athos,și care vorbea despre libertate.Ca întodeauna starețul urmărea cu mare atenție  ideile și sentimentele interlocutorului său.viu și simpatic, dar puțin naiv.La drept vorbind,concepția sa despre libertate se reducea, pe deoparte, la căutarea de libertăți politice ,iar ,pe de altă parte la posibilitatea dată fiecăruia de a acționa după imboldurile și dorințele lui.
Drept răspuns starețul i-a expus felul său de a vedea lucrurile  și propriile sale aspirații:
„Cine nu dorește libertatea?Toată lumea o dorește ,dar trebuie să știm în ce anume stă ea și cum să o găsim…Pentru a ajunge liberi,trebuie înainte de toate să „ne legăm pe noi înșine ”.Cu cît ne vom lega mai mult pe noi înșine ,cu atît va fi mai mare libertatea minții noastre…
Trebuie să legăm în noi înșine patimile, ca să nu ne stăpînească;trebuie să le legăm ca să nu-I vatăme pe semenii noștri ….
Libertatea de obicei e căutată pentru puterea de a face ce vrem.Dar acest lucru nu e libertate,ci domnia păcatului asupra noastră.Libertatea de  a ne deda desfrânării sau de a mînca pe săturate  și de a ne îmbăta,de a pizmui sau de a silui și a omorî sau a face vreun alt lucru de acest fel nu este nicidecum libertate;fiindcă așa cum spune Domnul„tot cel ce împlinește păcatul e rob al păcatului”.Trebuie să ne rugăm mult penteu a ne slobozi de acestă robie .Credem că adevărata libertate stă în a nu mai păcătui, în a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele nostru din toată inima și din toată puterea nostră.
Adevărata libertate e a rămâne neîncetat în Dumnezeu”
Cine poartă întru sine pacea Duhului Sfânt, acela revar­să această pace asupra celorlalţi, şi cine poartă întru sine duhul răului, acela revarsă acest rău şi asupra celorlalţi.
DESPRE IUBIRE SI DESPRE TACERE
Cel ce vrea să-şi păzească inima în pace, are nevoie de patru lucruri şi anume:
-trebuie mai întâi să se străduiască să facă mai mult voia altora decât pe a sa;
-în tot ce este trecător, să aleagă totdeauna a avea mai puţin, decât mai mult;
-să caute totdeauna locul cel mai de jos şi să fie plecat la toţi;
-să dorească totdeauna să se roage ca voia lui Dumnezeu să se facă deplin întru sine. Cel ce face aşa, umblă în calea păcii şi a repausului şi ajunge la adevărata libertate.
Din Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuş spre înviere, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 2007, p. 213-215
ATENȚIE!!..
Pr.Cleopa a avut multe învățături bune care pe mulți a ajutat,dar avînd în vedere că nu e sfânt asta e un semn de întrebare….și dacă la acești părinți contemporani găsim lucruri care contravin învățăturilor Sfinților Părinți trebuie să luăm aminte! Așa si la pr Cleopa să luă aminte că are mult bune dar are și abateri grave de la învățăturile Sfinților Părinți,si asta nu e bine…așa cum spunea si el
Parintele Cleopa : “Auzi cum amesteca diavolul otrava cu mierea ca sa te duca in iad?”…. „Diavolul mai intai te invata bine, pana i te inchini lui. Iar dupa ce te inchini lui, te duce la pierzare”
iată aici cîteva din abaterile lui:
********
* ,,Părintele Cleopa” – demascarea unui mit
https://ortodoxianecenzurata.wordpress.com/2011/05/13/parintele-cleopa%E2%80%9D-%E2%80%93-demascarea-unui-mit/
* RĂTĂCIRILE ECUMENISTE ale Arhim. ILIE CLEOPA din cartea “CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ”
http://silviu-ion.blogspot.it/2017/01/despre-ratacirile-ecumeniste-ale-arhim.html
*“Marii duhovnici” Cleopa, Arsenie Papacioc si botezul orthodox
https://ortodoxianecenzurata.wordpress.com/2011/02/18/%E2%80%9Cmarii-duhovnici%E2%80%9D-cleopa-arsenie-papacioc-si-botezul-ortodox/
Sînt unii care contest această postare cum că ar fi blogul stiliștilor…dar ei au luat de pe blogurile noastre…iată:
* Dialoguri cu Parintele Arsenie Papacioc – Despre Sfintele Taine
http://www.sfaturiortodoxe.ro/prarsenie_sfinteletaine.htm
Anunțuri
Publicat în Despre pace, Fără categorie | Lasă un comentariu

Sf. Macarie de la Optina -despre pacea cea falsă și mincinoasă

Related image “Gandurile care aduc descumpanire si neliniste sunt de la diavol. Gandurile ‘dupa Dumnezeu’ aduc siguranta, indrazneala si pace.

Cat despre oamenii care traiesc, chipurile, o anumita fericire, desi nu au o viata duhovniceasca si desi nu se intereseaza de trairea crestina autentica, de trairea interioara, si sunt plini de pace si de fericire, ei bine, afla ca acestia traiesc o pace falsa – pacea stricacioasa a lumii acesteia -, nu adevarata pace a Domnului nostru Iisus Hristos.
De fiecare data cand ne adunam fortele sufletesti si punem cu hotarare bazele unui nou inceput al vietii interioare, in calea noastra intalnim o furtuna de tot felul de piedici si ispite. Dar tocmai datorita acestui razboi demonic, lupta duhovniceasca ne aduce roade. Dar ce tot zic! Acest razboi pe care-l purtam este absolut necesar, fie ca suntem calugari, fie ca suntem mireni.
Insa cei care, traind in fericirea lor inselatoare, nu cunosc problemele deosebite si greutatile vietii duhovnicesti, cei care sunt multumiti de ei insisi si satisfacuti, fara sa le pese si fara sa se intristeze de nimic, acestia poate ca, intr-adevar, vor trai peste o suta de ani pe acest pamant trecator, dar nu vor gusta niciodata din pacea pe care noi o cautam si pe care am inceput de pe acum sa o gustam. Aceasta este pacea de “mai presus de minte“, care ii daruieste sufletului Duhul cel Sfant. 
Este pacea care se dobandeste numai cu efort si cu stradanie. Este darul lui Dumnezeu, oferit la capatul multor lupte cu noi insine si cu demonii. Astazi ne da un strop mic, maine, o inghititura, dupa aceea, si mai mult, si tot asa, viata intreaga, plina de razboaie, furtuni, piedici si amaraciuni, pe drumul nostru duhovnicesc“.
(Sfantul Macarie de la Optina – “Povete duhovnicesti“, Editura Egumenita)
Se intampla ca insusi omul duhovnicesc nu-si cunoaste patimile, pentru ca adesea, dupa cum arata Sfantul Maxim Marturisitorul, ele se afla in stare de nelucrare (anergesia) sau, altfel spus, sunt inactive ori dormiteaza. Nemiscarea lor indelungata il face chiar pe cel veghetor sa se socoteasca lipsit sau izbavit de ele. Iar atunci, pacea sufletului sau nu este altceva decat o mare inselare.
Intr-adevar, pe langa pacea pe care o rodeste nepatimirea, la care se ajunge pe culmile nevointei, cand omul este cu adevarat izbavit de orice patima, exista, dupa cum arata Evagrie, o stare de pace mincinoasa, care rezulta din retragerea demonilor, atunci cand acestia sunt siguri ca in fapt bietul suflet se afla in stapanirea lorDe pilda, atunci candfie slava desarta, fie mandria iau locul tuturor celorlalte patimi.
Se mai poate ca, prins in multimea si agitatia treburilor lumesti, omul sa nu-si simta patimile, preocuparile de zi cu zi impiedicandu-l sa-si cunoasca starea.
Publicat în Despre pace, Fără categorie | Lasă un comentariu

Pr.Nicodim Măndiță – „Omul fiind din firea lui iubitor de sine, îi vine tare uşor să învinuiască pe alţii , în loc să se învinuiască pe sine afirmând că pentru păcatele sale i se întâmplă toate relele”

Image result for Pr.Nicodim Măndiță

Sunt oameni ce aduc pagubă?

Eram cu părintele Nicodim, în grădină, la rugăciune. S-a auzit un zgomot la poartă. Părintele a mers să dea drumul. Câţiva bărbaţi şi mai multe femei au venit pentru mărturisire. Până să facă molitfa,
Părintele obişnuia adeseori să spună cuvânt de folos. Când s-a făcut o pauză, un om mai bătrân a întrebat :
– Cuvioase Părinte, poate să fie om rău la mână şi om bun la mână? Este adevărat sau sunt numai vorbe?
– Omul fiind din firea lui iubitor de sine, a zis Părintele, îi vine tare uşor să învinuiască pe alţii, în loc să se învinuiască pe sine afirmând că pentru păcatele sale a pierdut sau a pătimit aşa sau altfel. El găseşte îndată pricină că din cauza cutărui om rău la mână s-a păgubit. Când omul este credincios lui Dumnezeuşi-şi petrece viaţa după voia Lui cea sfântă, casa şi tot avutul lui este binecuvântat. Cel ce petrece viaţa în necredinţă, cum nu trebuie şi cu obrăznicie, calcă poruncile lui Dumnezeu. Casa aceluiaşi avutul său nu mai sunt binecuvântate de Dumnezeu, căci el nu are nici o comuniune cu El.

Viața părinteluiNicodim Măndiță (1889 – 1975)– volumul 2 
https://www.scribd.com/doc/277257711/Viata-Parintelui-Nicodim-Mandita-1889-1975-Volumul-2

****

Avva Dorotei :

Dar pentru că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi înşine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptăţiri, ne asemănăm cu un vas, foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuţiciune, din care, dând cineva cu o pietricică şi spărgându-l, iese afară toată putoarea.
Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas, sau numai i-a dat prilej să iasă afară ? Asemenea este şi cel ce se îndreptăţeşte şi zice: eu şedeam cu pace şi cutare cuvânt al fratelui, m-a tulburat. Lui i se pare că era liniştit, dar patima o avea în sufletul său şi nu o simţea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricică, care numai făcându-i loc, putoarea a început a ieşi din inimă, iar nu ea a pricinuit-o.
Cel ce îşi voieşte folosul şi îndreptarea şi sporirea spre cele mântuitoare, nu numai că nu i se cade să se tulbure de un cuvânt prost sau de o faptă de întristare (din partea fraților), ci mai vârtos se cuvine să mulţumească şi să vadă în acel frate un făcător de bine şi un doctor al inimii lui,
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/09/26/cel-ce-isi-voieste-folosul-si-indreptarea-si-sporirea-spre-cele-mantuitoare-nu-numai-ca-nu-i-se-cade-sa-se-tulbure-de-un-cuvant-prost-sau-de-o-fapta-de-intristare-din-partea-fratilor-ci-mai-v/

*********

Avva Dorotei

Pentru ca cel ce nu are voia sa, orice face îl multumeste, pe toate socotindu-le ca fiind dupa voia sa, ori asa, precum am zis, se afla întru  nepatimire : ca toata tulburarea si ispita, prigonirea si bântuiala, nu ne vin din alta parte, fara numai ca voim sa se faca voia noastra.
Publicat în Fără categorie, Pr. Nicodim Măndiță | Lasă un comentariu

Sf.Serafim de Sarov – Despre dobândirea Duhului Sfânt…

Risultati immagini per Scopul vietii crestine - Sf. Serafim de Sarov
Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta.
De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis:
„Cel ce nu aduna cu Mine risipeste” (Luca 11:23).
Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna.  
*********
INTRODUCERE
Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut in 1759, in orasul Kursk. Parintii sai erau niste crestini ortodocsi evlaviosi, pilde de adevarata duhovnicie. La varsta de 10 ani, Serafim a fost tamaduit in chip minunat dintr-o boala grea cu ajutorul icoanei Nascatoarei de Dumnezeu din Kursk. De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. A fost tuns calugar cand avea 27 de ani si, curand dupa aceea, hirotonit diacon. Profunzimea si curatia participarii Sfantului Serafim in slujbele dumnezeiesti sunt vadite, deoarece i s-a ingaduit sa vada ingerii, si in timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare l-a vazut pe Domnul Insusi.
La 34 de ani a fost hirotonit preot, si a fost numit duhovnic al manastirii de maici Diveievo. In acelasi timp, a primit si blagoslovenie pentru a incepe o viata de pustnic in padurea ce inconjoara Sarovul. Traia intr-o cabana mica, daruindu-se in intregime rugaciunii, postului si citirii Scripturii si a scrierilor Sfintilor Parinti. Sfantul Serafim obisnuia sa mearga la manastire Duminicile pentru a primi Sfanta Impartasanie; apoi se intorcea in padure.
In 1804, Sfantul Serafim a fost atacat de talhari si batut de moarte. Ranile provocate de acest atac l-au facut sa umble de acum inainte aplecat de spate, avand trebuinta de un toiag pentru a merge. Dupa aceasta intamplare, Sfantul a inceput sa se roage continuu, mult mai fierbinte, timp de o mie de zile si o mie de nopti, petrecand cea mai buna parte a timpului sau in genunchi pe o piatra de langa chilia sa si strigand „Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Apoi a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. Supunandu-se cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. Ascultand de o vedenie dumnezeiasca, Serafim si-a incetat tacerea si a inceput sa vorbeasca, spre folosul celorlalti. Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale „Hristos a Inviat!”. Ii numea pe toti „bucuria mea”. In 1825 s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata. Sfantul Serafim a raposat la 2 ianuarie 1833, ingenuncheat fiind in fata icoanei Nascatoarei de Dumnezeu.
O pilda al harului Duhului Sfant lucrator in viata si cuvintele Sfantului Serafim a ajuns la noi cand, in noiembrie 1831, un crestin ortodox evlavios pe nume Nikolai Motovilov s-a intalnit cu Sfantul Serafim, notand convorbirea avuta. Notele lui Motovilov au fost transcrise si publicate de catre Serghei Nilus, care a scris urmatoarea introducere:

Aceasta descoperire este fara indoiala de importanta mondiala. Intr-adevar, in esenta nimic nu este nou in ea, pentru ca intreaga revelatie a fost data Apostolilor din chiar ziua Pogorarii Duhului Sfant, la Rusalii. Dar acum, cand oamenii au uitat adevarurile fundamentale ale vietii crestine si sunt afundati in intunecimea materialismului sau in indeplinirea rutinata si de suprafata a „nevointelor ascetice”, descoperirea Sfantului Serafim este cu adevarat extraordinara, asa cum si el insusi a socotit-o. „Nu-ti este dat numai tie sa intelegi aceasta”, spune Sfantul Serafim catre sfarsitul descoperirii, „ci prin intermediul tau, este data intregii lumi!” Ca stralucirea unui fulger, aceasta minunata convorbire lumineaza intreaga lume ce era deja cufundata in nepasare si moarte duhovniceasca, cu mai putin de un secol inainte de lupta impotriva crestinismului din Rusia si intr-o vreme in care credinta crestina se afla intr-o decadere accentuata in Vest. Aici Sfantul lui Dumnezeu ni se infatiseaza asemenea proorocilor prin care Insusi Duhul Sfant a vorbit.

Redam totul, cuvant cu cuvant, fara nici o interpretare proprie.

S. A. Nilus
 

Scopul vietii crestine

“Era joi”, scrie Motovilov. “Ziua era posomorata. Stratul de zapada masura 20 de centimetri; fulgi uscati si tari cadeau abundent din cer, atunci cand Sfantul Serafim si-a inceput conversatia cu mine, pe un camp din apropierea chiliei sale, de cealalta parte a raului Sarovului, la poalele dealului ce se coboara spre mal. Mi-a spus sa sed pe buturuga unui copac pe care tocmai il taiase si s-a asezat inainte-mi.
“Domnul mi-a aratat” spuse marele Staret (batran), “ca in copilarie ati avut o puternica dorinta de a cunoaste scopul vietii crestine, si ca ati intrebat, mereu, multe persoane duhovnicesti despre acesta”.
Trebuie sa recunosc ca de la varsta de 12 ani acest gand m-a macinat continuu. De fapt, am intrebat multi preoti despre el, dar raspunsurile lor nu m-au satisfacut. Acest lucru nu avea de unde sa fie stiut de batran.
“Dar nimeni”, continua Sfantul Serafim, “nu v-a dat un raspuns potrivit. Vi s-a spus:
“Mergi la biserica, roaga-te lui Dumnezeu, pazeste poruncile Domnului, fa fapte bune – acesta este scopul vietii crestine”.
Unii au fost chiar indignati de faptul ca va macina o asemenea curiozitate profana si v-au spus:
“Nu cerceta lucruri care te depasesc”.
Dar nu v-au explicat asa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim va va explica care este cu adevarat acest scop”.
„Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant.
Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta.
De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Cel ce nu aduna cu Mine risipeste” (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna. Scriptura spune: 
„In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El” (Fapte 10:35).
„Precum vedem intr-o alta pilda sfanta, omul care face lucruri drepte este placut Domnului. Vedem Ingerul Domnului infatisandu-se, la vremea rugaciunii, lui Cornelie, sutasul cel drept si cu frica lui Dumnezeu, si graindu-i: 
„Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se numeşte Petru. Acesta iti va spune cuvintele vietii vesnice, prin care te vei mantui tu si cei ai casei tale”.
Astfel Domnul intrebuinteaza toate mijloacele Sale dumnezeiesti pentru a-i darui unui astfel de om, in schimbul faptelor sale bune, sansa de a nu-si pierde rasplata din viata ce va sa vina. Dar pana se sfarseste aceasta viata, trebuie sa punem inceput cu o dreapta credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi si care, prin dobandirea de catre noi a harului Duhului Sfant, aduce in inimile noastre Imparatia lui Dumnezeu si ne deschide calea spre castigarea binecuvantarilor vietii ce va veni. Dar primirea de catre Dumnezeu a faptelor bune care nu sunt savarsite din dragoste de Hristos se limiteaza la aceasta:
Ziditorul daruieste mijloacele pentru a le face sa vieze (cf. Evrei 6:1). Sta in puterea omului a le face sa traiasca sau nu. De aceea Domnul a spus iudeilor: „Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra” (Ioan 9:41). Daca un om precum Cornelie este placut in fata Domnului pentru faptele sale bune, desi acestea nu sunt facute de dragul de Hristos, si apoi crede in Fiul Sau, asemenea fapte ii vor fi socotite ca fiind facute din dragoste de Hristos. Dar in situatia contrara, omul nu are nici un drept sa se planga atunci cand binele pe care l-a facut este nefolositor. Acest lucru nu se petrece niciodata atunci cand binele este savarsit din dragoste pentru Hristos, intrucat fapta buna pentru El nu numai ca ne aduce o cununa a dreptatii in lumea ce va veni, dar si in aceasta viata ne umple cu harul Duhului Sfant. Mai mult, s-a zis: „Dumnezeu nu da Duhul cu masura” (Ioan 3:34-35).
„Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobandirea Duhului Sfant este adevaratul scop al vietii crestine, in vreme ce rugaciunea, postul, pomenile si alte fapte bune facute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace ale dobandirii Duhului Sfant.”
„Ce intelegeti prin dobandire?” l-am intrebat pe Sfantul Serafim. „Cumva, nu prea pricep.”
„Dobandirea este acelasi lucru cu luarea in posesie”, mi-a raspuns el. „Stiti ce inseamna a dobandi bani? Dobandirea Duhului Sfant este asemenea. Stiti foarte bine ce inseamna a dobandi in sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu. Scopul oamenilor obisnuiti este sa adune sau sa faca bani; cat pentru nobilime, se adauga primirea de onoruri, distinctii si alte recompense pentru serviciile aduse stapanirii. Dobandirea Duhului Sfant este de asemenea un capital, dar datator de har si vesnic, si se obtine pe cai foarte asemanatoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social si temporal. Dumnezeu Cuvantul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieste viata noastra cu o piata, iar lucrarea vietii noastre pe pamant, o numeste negot. El spune tuturor: „Negutatoriti pana ce voi veni” ( Luca 19: 13), „rascumparand fiecare ocazie, caci zilele sunt rele.” ( Efeseni 5:16). Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tau fa astfel incat sa primesti binecuvantarile ceresti, prin bunuri pamantesti. Bunurile pamantesti sunt fapte bune facute din dragoste pentru Hristos, ce pogoara harul Preasfantului Duh asupra noastra.”

PILDA FECIOARELOR NEBUNE

„In pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune, cand cele nebune au ramas fara de untdelemn, cele intelepte le-au spus: „Mergeti la cei ce vand si cumparati.” (Matei 25:9). Dar dupa ce au cumparat, usa camarii mireselor era deja inchisa, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se talcuieste ca fiind lipsa de fapte bune in vremea vietii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corecta. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, cand sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este virtutea suprema, o stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor celorlalte fapte bune.
„Eu cred ca ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtutile, dar, in ignoranta lor duhovniceasca, au crezut ca viata crestina consta doar in facerea de bine. Facand fapte bune, ele credeau ca fac lucrarea lui Dumnezeu, dar putin le pasa daca au obtinut harul Duhului Sfant. Aceste moduri de viata, bazate doar pe facerea de bine, fara a incerca cu atentie daca aduc harul Duhului Sfant, sunt mentionate in cartile Sfintilor Parinti.
„Exista o alta cale ce pare buna la inceput, dar care sfarseste in adacul iadului.”
Antonie cel Mare, in scrisorile sale catre monahi, spune despre asemenea fecioare:
”Multi calugari si fecioare nu au stiinta despre feluritele vointe care lucreaza in om, si nu stiu ca suntem influentati de trei voi:
– prima este voia Domnului cea a-tot-desavarsita si a-tot-mantuitoare;
– a doua este voia noastra omeneasca care, chiar daca nu este distrugatoare, nu este nici mantuitoare;
– si a treia vointa este cea a diavolului – pe de-a-ntregul distrugatoare.”
Aceasta a treia vointa, a vrajmasului, il indeamna pe om sa nu faca fapte bune, sau sa le faca din mandrie, sau doar de dragul virtutii, decat de dragul lui Hristos.
A doua, propria noastra vointa, ne indeamna sa facem totul pentru a ne satisface patimile, sau ne invata ca si vrajmasul, sa facem lucruri bune doar de dragul binelui si nu pentru harul care este astfel dobandit.
Dar prima, vointa a-tot-mantuitoare a Domnului, consta in a face bine doar pentru dobandirea Duhului Sfant, ca o comoara vesnica si nesfarsita, de nepretuit. Se poate zice, intr-un fel, ca dobandirea Duhului Sfant este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor celor nebune. Au fost numite nebune doar pentru ca uitasera rodul trebuincios al virtutii, harul Duhului Sfant, fara de care nimenea nu este si nu poate fi mantuit, caci: „Prin Duhul Sfant fiecare suflet este inviorat, iar prin curatire este transfigurat si luminat de Sfinta Treime, intr-o Sfanta taina.”
„Untdelemnul din candelele fecioarelor intelepte putea sa arda cu tarie multa vreme. Deci aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut sa-si intalneasca Mirele, care venea la miezul noptii. Impreuna cu El, au putut intra in camara de nunta a bucuriei. Insa cele nebune, desi s-au dus sa mai cumpere untdelemn atunci cand li s-au stins candelele, nu s-au putut intoarce la timp si au gasit usa deja inchisa. Piata este viata noastra; usa de la camara de nunta care s-a inchis si impiedica drumul catre Mire este moartea omeneasca; fecioarele intelepte si cele nebune sunt sufletele crestinilor; untdelemnul nu este fapta buna, ci harul Prea Sfantului Duh dobandit prin fapte bune si care preschimba sufletele dintr-o stare la cealalta – de la starea stricacioasa la starea nestricacioasa, din intuneric la lumina, de la staulul existentei noastre (unde patimile sunt legate precum animalele fara de minte si ca fiarele salbatice) in templul Dumnezeirii, in luminoasa camara de nunta a vesnicei bucurii intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul, Izbavitorul si vesnicul Mire al sufletelor noastre.

****

„Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastra, adica neatentia noastra fata de grija pe care ne-o poarta, atunci cand Domnul spune: „Iata, Eu stau la usa si bat” (Apocalipsa 3:20), intelegand prin „usa” cursul vietii noastre care nu a fost inca oprit de moarte! O, cat as vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca in aceasta viata sa fii pururea in Duhul lui Dumnezeu! „In ceea ce va voi afla, in aceea va voi judeca,” graieste Domnul.
„Vai noua daca El ne gaseste prea-incarcati de grijile si necazurile acestei vieti! Caci cine va putea sa duca supararea Sa, cine va suporta mania fetei Sale? De aceea s-a spus: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita.” (Marcu 14:38), adica sa va lipsiti de Duhul lui Dumnezeu, caci privegherea si rugaciunea ne aduc harul Sau.
„Desigur, fiecare fapta buna, facuta din dragoste pentru Hristos, ne daruieste harul Duhului Sfant, dar rugaciunea ne da acest har in mod deosebit, pentru ca intotdeauna este la indemana, ca o unealta de dobandire a harului Duhului Sfant. De pilda, ai vrea sa mergi la biserica, dar nu afli nici o biserica sau slujba s-a terminat; ai vrea sa dai de pomana unui cersetor, dar nu este nici unul sau nu ai ce sa ii dai; ai vrea sa-ti pastrezi fecioria, dar nu ai puterea sa o faci din pricina firii tale sau din pricina tariei vicleniilor vrajmasului, carora nu te poti impotrivi datorita slabiciunii tale omenesti; ai dori sa faci alte fapte bune de dragul lui Hristos, dar nici nu ai taria sau iti lipseste prilejul. Acestea, cu siguranta nu se aplica rugaciunii. Rugaciunea este la indemana oricui, bogat ori sarac, nobil ori umil, puternic ori slab, sanatos ori bolnav, drept ori pacatos.”
„Puteti judeca cat de mare este puterea rugaciunii, atunci cand este savarsita din toata inima, chiar si in cazul unei persoane pacatoase, in urmatoarea pilda din Sfanta Traditie. Cand, la rugamintea unei mame disperate careia ii murise singurul fiu, o prostituata pe care o intalnise, inca necurata dupa ultimul ei pacat, miscata fiind de durerea adanca a mamei, a strigat catre Domnul:
„Nu de dragul unei sarmane pacatoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-si jeleste fiul si crezand cu tarie in bunatatea Ta cea plina de dragoste si in puterea Ta cea nemasurata, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!”
Si Domnul l-a ridicat din morti.
„Vezi, iubitorule de Dumnezeu! Mare este puterea rugaciunii, iar ea aduce indeosebi Duhul lui Dumnezeu, si este cel mai usor de savarsit pentru toata lumea. Vom fi fericiti intr-adevar daca Domnul Dumnezeu ne afla pazindu-ne si plini de darurile Sfantului Sau Duh. Atunci putem nadajdui plini de incredere ca „vom fi rapiti… in nori ca sa intampinam pe Domnul in vazduh” (1 Tesalonicieni 4:17) Care vine „cu putere multa si cu slava” (Marcu 13 :26) „sa judece vii si mortii” (1 Petru 4:5) si „va rasplati fiecaruia dupa faptele sale” (Matei 16:27).
„Iubitorule de Dumnezeu, tu binevoiesti a crede ca este o mare bucurie sa vorbesti cu sarmanul Serafim, socotind poate ca nu este lipsit de harul Domnului. Atunci, ce-am mai putea spune despre Insusi Domnul, obarsia fara de cadere a fiecarei binecuvantari, cereasti si pamantesti? Intr-adevar, in rugaciune ni se ingaduie sa vorbim cu El, cu Insusi Dumnezeul si Mantuitorul nostru cel plin de har si de datator de viata. Dar chiar si aici, trebuie sa ne rugam numai pana cand Dumnezeu Duhul Sfant se pogoara asupra noastra, cu harul Sau ceresc, in masura cunoscuta de El. Si cand El binevoieste sa ne viziteze trebuie sa ne oprim din rugaciune. Pentru ce ar trebui atunci sa ne rugam Lui, „Vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste pre noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre”, cand El deja a venit la noi sa ne mantuiasca, pe cei ce ne incredem Lui, si Il chemam cu adevarat cu Numele Sau cel sfant, ca sa-L putem primi cu smerenie si dragoste pe Mangaietorul, in casa sufletelor noastre, flamanzind si insetand dupa venirea Sa?
„Voi explica aceasta, iubitorule de Dumnezeu, printr-o pilda. Inchipuiti-va ca m-ati chemat in vizita si ca, in urma acestei invitatii, am venit sa stam de vorba. Dar continuati sa ma chemati, spunandu-mi: „Intra, te rog! Hai intra!” Atunci eu voi fi silit a cugeta: „Care este problema lui? Este nebun?”
„Asa, si cu Domnul Dumnezeul nostru Sfantul Duh. De aceea se spune: „Opriti-va si cunoasteti ca eu sunt Dumnezeu; Inaltat voi fi intre neamuri. Inaltat voi fi pe pamant” (Psalmul 45[46]:10). Adica voi aparea si voi continua sa apar tuturor celor care cred in Mine si Ma cheama, si voi vorbi cu ei precum am grait odata catre Adam in Rai, catre Avraam si Iacov si alti slujitori de-ai Mei, Moise si Iov, si cu cei asemenea lor.
„Multi explica ca aceasta tacere se refera numai la problemele lumesti; cu alte cuvinte, ca in timpul rugaciunilor in care vorbesti cu Dumnezeu trebuie „sa fii linistit” in ceea ce priveste problemele lumesti. Dar iti voi spune, in numele Domnului, ca nu este numai necesar sa fii mort fata de acestea la rugaciune, ci cand prin puterea nemasurata a credintei si a rugaciunii Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant se indura sa ne viziteze, si vine la noi in intregimea bunatatii Sale nespuse, trebuie sa fim morti si fata de rugaciune.
„Sufletul vorbeste in timpul rugaciunii, dar la pogorarea Duhului Sfant trebuie sa ramanem intr-o tacere desavarsita, pentru a asculta limpede si cu intelegere toate cuvintele vietii vesnice pe care El se va milostivi atunci sa ni le spuna. Sunt trebuitoare atat trezvia eplina a sufletului si a duhului, cat si neprihanirea feciorelnica a trupului. Aceleasi cerinte au fost facute la Muntele Horev, cand israilitilor li s-a spus ca nici macar sa nu isi atinga nevestele, vreme de trei zile, inainte de aparitia lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Caci Dumnezeul nostru este un foc ce arde tot ce este necurat, si nimeni cu trupul sau duhul intinat nu poate intra in partasie cu Dansul.”
DOBANDIREA HARULUI
„Da, parinte, dar alte fapte bune, savarsite din dragoste pentru Hristos, in scopul dobandirii Duhului Sfant? Ati vorbit numai de rugaciune.”
„Dobandeste harului Duhului Sfant si prin practicarea celorlalte virtuti, de dragul lui Hristos. Fa negot duhovnicesc cu ele; fa negot cu acelea care iti aduc profitul cel mai mare. Strange capital din belsugul harului lui Dumnezeu, aduna-l in banca cea vesnica a lui Dumnezeu, care iti va aduce dobanda nematerialnica, nu patru sau sase procente, ci suta la suta pentru o rubla duhovniceasca, si chiar nesfarsit mai mult decat atat.
De pilda :
– daca rugaciunea si privegherea iti dau mai mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza;
– daca postirea iti da mult din duhul lui Dumnezeu, posteste;
– daca milostenia iti da mai mult, fa pomeni.
Masurati fiecare virtute facuta din dragoste pentru Hristos in acest fel.
„Acum va voi spune despre mine, umilul Serafim. Sunt dintr-o familie de negutatori din Kursk. Astfel, pe cand nu eram inca in manastire, obisnuiam sa facem negot cu bunurile care ne aduceau cel mai mare castig. Fa astfel, fiul meu. Si asa cum in afaceri scopul de capatai nu este nici pe departe cel de a face negot, ci obtinerea a pe cat se poate mai mult castig, astfel si in „afacerea” vietii crestine scopul principal nu este, nici pe departe, rugaciunea sau savarsirea unor alte fapte bune. Desi apostolul spune: „Rugati-va neincetat” (I Tesalonicieni 5:17), totusi, dupa cum va amintiti, el adauga: 
„Vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte in limbi.” (I Corinteni 14:19).
Iar Domnul spune:
„Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel care face voia Tatalui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7:21), adica cel ce face lucrarea Domnului si, mai mult, o face cu cinstire, caci „blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebagare de seama” (Ieremia 48:10). Iar lucrul Domnului este: credinta in Dumnezeu si in Acela pe care L-a trimis, Iisus Hristos (Ioan 14:1; 6:29). Daca noi intelegem poruncile lui Hristos si ale Apostolilor asa cum trebuie, afacerea noastra ca si crestini consta nu in sporirea numarului faptelor noastre bune, care sunt numai mijloace de indepartare a scopului vietii crestine, ci in obtinerea castigului cel mai mare de pe urma lor, adica dobandirea darurilor celor mult bogate ale Duhului Sfant.
„Cat doresc, iubitorule de Dumnezeu, ca insiva sa puteti dobandi aceasta sursa nesfarsita a harului dumnezeiesc, si sa va puteti intreba mereu: Sunt intru Duhul Domnului ori nu? – nu este nici o pricina pentru a jeli. Sunteti pregatit sa va infatisati de indata la infricosatoarea judecata a lui Hristos. Caci „In ceea ce te voi gasi, in aceea te voi judeca.” Dar daca nu suntem in Duhul, trebuie sa aflam de ce nu suntem si ce pricina l-a facut pe Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant sa ne paraseasca. Trebuie sa-L cautam iar si trebuie sa continuam cautarea, pana ce Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant este aflat si este iarasi cu noi, prin bunatatea Lui. Trebuie sa atacam vrajmasii care ne indeparteaza de El, pana ce si tarana lor nu va mai fi, precum a spus Profetul David, „Urmari-voi pe vrajmasii mei si-i voi prinde pe dansii si nu ma voi intoarce pana ce se vor sfarsi. Ii voi zdrobi pe ei si nu vor putea sa stea, cadea-vor sub picioarele mele.” (Psalmul 17:41-42[18:38-39]).”
„Aceasta este, fiul meu. Asa trebuie sa faci negot duhovnicesc intru virtute. Imparte darurile harului Duhului Sfant celor care au trebuinta de ele, asa cum o lumanare aprinsa ce arde cu foc pamantesc da lumina si aprinde alte lumanari, pentru a-i lumina pe toti cei din alte locuri, fara a-si slabi lumina ei. Daca astfel este cu focul pamantesc, ce vom spune despre focul harului Prea Sfantului Duh al lui Dumnezeu? Pentru ca bogatia pamanteasca, impartind-o – scade, dar bogatiile ceresti ale harului lui Dumnezeu cu cat sunt impartite, cu atat mai mult sporesc intru cel ce le imparte. Astfel, Domnul Insusi s-a bucurat a-i grai samaritencei: 
„Oricine bea din aceasta apa va inseta iarasi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va inseta in veac; ci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa, care curge spre viata vesnica.” (Ioan 4:13-14)”
 

PREZENTA DUHULUI SFANT IN ISTORIE

„Parinte”, am spus eu, „imi vorbiti mereu despre dobandirea harului Duhului Sfant ca scop al vietii crestine. Dar cum si unde il pot vedea? Faptele bune sunt vizibile, dar Duhul Sfant poate fi vazut? Cum pot sti daca El este sau nu cu mine?”
„In ziua de azi”, raspunse batranul, „datorita racelii noastre aproape universale fata de sfanta noastra credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, si a lipsei noastre de atentie fata de lucrarile Proniei Sale Dumnezeiesti in noi si fata de partasia omului cu Dumnezeu, am ajuns atat de departe, incat se poate spune ca aproape am parasit adevarata viata crestina. Marturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neinteles; cand, de pilda, prin gura lui Moisi, Duhul Sfant glasuieste: „Si Adam L-a vazut pre Domnul Dumnezeu umbland prin Rai” (cf. Facerea 3:8), sau cand citim cuvintele apostolului Pavel: „Am mers in Ahaia, si Duhul Domnului nu a mers cu noi; ne-am intors in Macedonia, si Duhul Domnului a venit cu noi.”Infatisarea lui Dumnezeu catre om este mentionata de mai multe ori, in alte pasaje ale Sfintei Scripturi.
„De aceea unii oameni spun: „Aceste pasaje sunt de neinteles. Este intr-adevar cu putinta ca oamenii sa il vada pe Dumnezeu atat de limpede?” Dar nu este nimic de neinteles aici. Aceasta neputinta de a intelege se datoreaza faptului ca ne-am indepartat de simplitatea cunoasterii crestine originale. Sub pretextul educatiei, am ajuns la o asemenea ignoranta, incat lucrurile pe care stramosii nostri le-au inteles asa de usor, noua ni se par aproape de neconceput. Chiar si intr-o convorbire obisnuita, ideea aparitiei lui Dumnezeu printre oameni nu parea ciudata. Astfel, cand prietenii l-au certat pe Iov pentru hula impotriva lui Dumnezeu, el le-a raspuns: „Cum poate fi asa cand eu simt Duhul Domnului in suflarea mea?” (cf. Iov 27:3). Adica, „Cum as putea sa Il hulesc pe Dumnezeu cand Duhul Sfant sta cu mine? Daca l-as fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfant s-ar fi departat de la mine; dar priviti! Ii simt suflarea in narile mele.”
„Se zice ca Avraam si Iacov L-au vazut pe Domnul si au stat de vorba cu El in acelasi fel, si ca Iacov chiar s-a luptat cu El. Moisi si toti oamenii care erau cu el L-au vazut pe Dumnezeu atunci cand a primit de la El tablele legii, in muntele Sinai. Un stalp de nori si un stalp de foc, sau cu alte cuvinte, harul vadit al Duhului Sfant, i-au calauzit pe oamenii Domnului in pustie. Oamenii nu l-au vazut pe Dumnezeu si harul Duhului Sau Sfant in timp ce dormeau, in vise, sau in inflacararea unei imaginatii dezordonate, ci in realitate si trezvie.
„Am devenit atat de neatenti la lucrarea mantuirii noastre, incat interpretam gresit si multe alte cuvinte din Sfanta Scriptura, si asta pentru ca nu cautam harul Domnului, si pentru ca, in mandria mintilor noastre, nu ii ingaduiam sa se salasluiasca in sufletele noastre. De aceea nu avem adevarata luminare de la Domnul, pe care El o trimite in inimile oamenilor care flamanzesc si inseteaza profund dupa dreptatea sau sfintenia Sa.”
Multi talcuiesc versetul din Biblie „Dumnezeu a suflat suflare de viata in fata lui Adam”, intaiul-zidit, cel ce a fost facut de El din tarana, cum ca pana in acel moment nu era nici suflet omenesc, nici duh in Adam, ci exista doar trupul facut din tarana. Aceasta talcuire este gresita, pentru ca Domnul l-a zidit pe Adam din tarana, asa cum descrie Sfantul Apostol Pavel: „Intreg duhul vostru, si sufletul, si trupul sa se pazeasca, fara de prihana, intru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5:23). Si toate acesta parti ale firii noastre au fost facute din tarana, si Adam nu a fost zidit mort, ci o fiinta lucratoare, ca toate fapturile Domnului ce vietuiesc pe pamant.
Important este lucrul ca daca Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat dupa aceea in fata sa, aceasta suflare de viata – adica harul Domnului Dumnezeului nostru Sfantul Duh, Care purcede din Tatal, sade in Fiul si este trimis in lume de dragul Fiului – Adam ar fi ramas fara Sfantul Duh in el. Sfantul Duh e Cel care L-a inaltat pe Adam la demnitatea dumnezeiasca. Desi desavarsit, el a fost facut si superior celorlalte fapturi ale Domnului, ca o incununare a zidirii pe pamant; el ar fi fost ca toate celelalte fapturi, care desi au un trup, suflet si duh, fiecare dupa felul sau, nu au pe Sfantul Duh intr-insele. Dar cand Domnul Dumnezeu a suflat in fata lui Adam suflarea de viata, atunci, dupa cuvintele lui Moisi: „Adam s-a facut fiinta vie” (Facerea 2:7), adica plinit si asemenea lui Dumnezeu in toate felurile, si ca El, pururea nemuritor.
Adam era imun la actiunea elementelor, in asa masura, incat apa nu il putea ineca, focul nu il putea arde, pamantul nu il putea inghiti in adancurile sale, si vazduhul nu ii putea face rau in nici un fel. Toate ii erau supuse, el fiind cel iubit de Dumnezeu, ca imparatul si stapanul zidirii, si toate il priveau ca pe incununarea desavarsita a fapturilor Domnului. Adam a fost facut atat de intelept de aceasta suflare de viata, care a fost suflata in fata sa de buzele ziditoare a lui Dumnezeu, Facatorul si Stapanitorul a toate, incat nu a existat si probabil nu va mai exista om mai intelept si mai inteligent decat el, vreodata pe pamant. Cand Domnul i-a poruncit sa dea nume tuturor fapturilor, el a dat fiecareia un nume care-i exprima pe deplin toate calitatile, puterile si insusirile daruite de Dumnezeu atunci cand a zidit-o.
„Ca rezultat al acestui dar, al harului dincolo de fire al lui Dumnezeu, care i-a fost daruit prin suflarea de viata, Adam putea sa Il vada, sa Il inteleaga pe Dumnezeu umbland in Rai, sa Ii priceapa vorbele, sa inteleaga convorbirile sfintilor ingeri, limbile tuturor fiarelor, pasarilor si reptilelor si tot ceea ce ne este acum ascuns, noua fapturilor cazute si pacatoase. Toate acestea ii erau foarte vadite lui Adam, inainte de caderea sa. Domnul Dumnezeu i-a dat si Evei aceeasi intelepciune, tarie, putere nemarginita si toate celelalte insusiri bune si sfinte. El nu a zidit-o din tarana, ci din coasta lui Adam, in Edenul incantarii, Raiul pe care El l-a asezat in mijlocul pamantului.
„Pentru ca ei sa poata mereu sa pastreze cu usurinta insusirile nemuritoare, dumnezeiesti si desavarsite ale acestei suflari de viata, Dumnezeu a asezat in mijlocul gradinii pomul vietii, cu roade inzestrate de intreaga esenta si plinatate a suflarii Sale dumnezeiesti. Daca nu ar fi pacatuit, Adam si Eva, precum si toti urmasii lor, ar fi putut sa manance mereu din roadele pomului vietii si, astfel, sa pastreze de-a pururea puterea datatoare de viata a harului dumnezeiesc.
„Ei ar fi putut, de asemenea, sa-si pastreze pururea toate puterile trupului, sufletului si duhului lor intr-o stare de nemurire si tinerete vesnica, si ar fi putut continua, in aceasta stare a lor de nemurire si fericire, pentru totdeauna. In prezent, insa, ne este greu chiar si sa ne inchipuim un asemenea har.
 „Dar prin gustarea din pomului cunostiintei binelui si a raului – care a fost inainte de vreme si impotriva poruncii lui Dumnezeu – ei au invatat osebirea dintre bine si rau si au fost supusi tuturor consecintelor de dupa nerespectarea poruncii Domnului. Apoi, au pierdut acest dar nepretuit al harului Duhului lui Dumnezeu, pentru ca, pana la venirea in lume a lui Dumnezeu-omul, Iisus Hristos, „inca nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7:39).
„Totusi aceasta nu inseamna ca Duhul lui Dumnezeu nu era in lume deloc, ci doar ca prezenta Sa nu era atat de vadita. Se manifesta doar exterior, si doar semnele prezentei Sale in lume au fost cunoscute de oameni. Astfel, de pilda, multe taine legate de mantuirea ce va veni a neamului omenesc i-au fost descoperite atat lui Adam cat si Evei, dupa caderea lor. Lui Cain, in ciuda lipsei de cinstire si a neascultarii sale, i-a fost usor sa inteleaga vocea care purta harul si dumnezeirea, in cuvintele acuzatoare. Noe a vorbit cu Dumnezeu. Avraam L-a vazut pe Dumnezeu si ziua Sa si s-a bucurat (in Ioan 8:56). Harul Duhului Sfant lucrand exterior se mai reflecta in toti proorocii Vechiului Testament si in sfintii Israilului. Dupa aceea, iudeii au intemeiat scoli prorocesti anume, in care fii proorocilor erau invatati sa deosebeasca semnele manifestarii lui Dumnezeu sau a Ingerilor, si sa distinga lucrarile Duhului Sfant de fenomenele naturale obisnuite, ale vietii pamantesti lipsita de har. Simeon, care L-a tinut pe Dumnezeu in bratele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim si Ana, si nenumarati alti slujitori ai lui Dumnezeu au avut parte mereu de diferite aparitii dumnezeiesti, descoperiri, si au auzit voci, care au fost insotite de intamplari minunate vadite. Cu toate ca nu cu aceeasi tarie ca la poporul lui Dumnezeu, prezenta Duhului lui Dumnezeu a lucrat totusi si in paganii care nu-L cunosteau pe adevaratul Dumnezeu, pentru ca, chiar si printre acestia, Dumnezeu a gasit oamenii alesi. De pilda, au existat fecioarele-prorocite pe nume sibile, care si-au inchinat fecioria unui Dumnezeu necunoscut, dar lui Dumnezeu, Ziditorul lumii, atotputernicul ocarmuitor al universului, asa cum era conceput El de pagani. Cu toate ca filosofii pagani au ratacit si in intunericul necunoasterii lui Dumnezeu, totusi, ei au cautat adevarul, care este iubit de Dumnezeu. Din pricina acestei cautari placute lui Dumnezeu, ei s-au putut bucura de Duhul Domnului. Se spune ca neamurile care nu-L cunosc pe Dumnezeu indeplinesc din fire cerintele legii si fac ceea ce este placut Lui (cf. Romani 2:14). Domnul lauda astfel adevarul, caci spune El insusi despre acesta, prin Sfantul Duh: „Adevarul din pamant a rasarit si dreptatea din cer a privit.” (Psalmul 84:12[85:11]).
„Deci vezi, iubitorul de Dumnezeu, atat la sfantul popor iudeu, un popor iubit de Dumnezeu, cat si la paganii care nu-L cunosteau pe Domnul, s-a pastrat o cunostinta despre Dumnezeu – astfel, fiul meu, cu o intelegere limpede si rationala a felului in care lucreaza Domnul Dumnezeul nostru Sfantul Duh in om, si cu ajutorul simtamintelor noastre launtrice si exterioare, ne putem incredinta ca aceasta este cu adevarat lucrarea Duhului, si nu o amagire a vrajmasului. Astfel a fost, de la caderea lui Adam, pana la venirea in lume a Domnului nostru Iisus Hristos, in trup.
„Fara aceasta constientizare perceptibila a lucrarilor Sfantului Duh, care a fost pastrata mereu in firea omeneasca, oamenii nu ar fi putut sti cu siguranta ca rodul samantei femeii, care fusese fagaduit lui Adam si Evei, a venit in lume sa zdrobeasca capul sarpelui. (Facerea 3:15).
„La urma, Sfantul Duh i-a prevestit Sfantului Simeon, care avea atunci 65 de ani, taina zamislirii fecioresti si a nasterii lui Hristos din prea-curata si pururea Fecioara Maria. Dupa aceea, dupa ce a trait prin harul Sfantului Duh al Domnului vreme de trei sute de ani, in cel de-al 365-lea an al vietii sale, el a grait deschis in templul Domnului: stia cu siguranta, datorita darului Sfantului Duh, ca acesta este cu adevarat Hristos, Mantuitorul lumii, a Carui zamislire si nastere dincolo de fire, din Sfantul Duh, i-a fost prezisa de un inger, cu 300 de ani inainte.
Si mai a fost si Sfanta Ana, o proorocita, fiica lui Fanuil, care de la vaduvie I-a slujit Domnului Dumnezeu, in templul Sau, vreme de 80 de ani, si care era cunoscuta ca o vaduva dreapta, o slujitoare curata a lui Dumnezeu, prin darurile deosebite ale harului pe care le-a primit. Si ea a anuntat ca El este cu adevarat Mesia, Care fusese fagaduit lumii, adevaratul Hristos, Dumnezeu si Om, Imparatul lui Israil, Care a venit sa mantuiasca pe Adam si intreaga omenire.
„Dar cand Domnul nostru Iisus Hristos a implinit intreaga lucrare a mantuirii, dupa Invierea Sa, a suflat asupra Apostolilor, a restaurat suflarea de viata pe care o pierduse Adam, si le-a dat lor acelasi har al Prea Sfantului Duh al lui Dumnezeu de care s-a bucurat Adam. Dar asta nu a fost tot. Le-a mai spus ca este mai bine, pentru ei, ca El sa mearga la Tatal, pentru ca daca nu s-ar duce, Duhul n-ar mai veni in lume. Dar daca El, Hristosul, se duce la Tatal, Il va trimite pe Acesta in lume, si El, Mangaietorul, ii va indruma pe ei si pe toti ceilalti ce le vor urma invataturile intru deplinatatea adevarului, si le va aminti tot ce le-a spus El pe cand era inca in lume. Ce a fost apoi fagaduit a fost „har peste har” (Ioan 1:16).
„Apoi, in ziua Rusaliilor, El le-a trimis in mod solemn, intr-un vant puternic, Sfantul Duh, in chipul unor limbi de foc, care i-au luminat pe fiecare dintre ei, au intrat intru ei si i-au umplut de puterea arzatoare a harului dumnezeiesc, care sufla ca si cu roua si lucreaza cu bucurie in sufletele care iau parte la puterile si faptele sale (Fapte 2). Si acest har arzator al Sfantului Duh, care ne este dat noua tuturor, celor credinciosi in Hristos, prin Taina Sfantului Botez, este pecetluit prin Taina Mirungerii pe partile osebite ale trupului nostru, dupa cum este randuit de catre Sfanta Biserica, pastratoare vesnica a acestui har. Se spune: „Pecetea darului Sfantului Duh.” Pe ce ne punem noi pecetea, Inaltimea ta, daca nu pe vasele care contin niste comori foarte pretioase? Dar ce poate fi mai important si mai pretios pe pamant, decat darurile Sfantului Duh, care ne sunt trimise de sus, in Taina Sfantului Botez? Acest har al botezului este atat de mare si atat de indispensabil, atat de trebuitor pentru om, incat nici chiar un eretic nu este lipsit de acesta pana la moarte; adica, pana la sfarsitul perioadei hotarate de pronia dumnezeiasca, ca o incercare de-o viata a omului pe pamant, pentru a se vadi ce va putea savarsi acesta (in timpul acestei perioade care i-a fost daruita de Dumnezeu) cu mijloacele puterii harului, care i-a fost dat de sus.”
„Si daca nu am pacatui niciodata dupa botez, ar trebui sa ramanem pentru totdeauna sfinti ai Domnului, sfintiti, neprihaniti si liberi de toata necuratia trupului si a sufletului. Dar problema este ca noi crestem in statura, dar nu crestem in har si in cunoasterea lui Dumnezeu, asa cum a sporit Domnul nostru Iisus Hristos; din contra, ajungem incetul cu incetul din ce in ce mai ticalosi si pierdem harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, devenind pacatosi in diferite grade, si oameni foarte pacatosi. Dar daca un om este starnit de intelepciunea lui Dumnezeu Carele cauta mantuirea noastra si imbratiseaza totul, si daca reuseste sa-si inchine cele dintai ceasuri ale zilei lui Dumnezeu si sa se pazeasca pentru a-I gasi mantuirea vesnica, atunci, in ascultarea glasului sau, trebuie sa se zoreasca a darui o pocainta adevarata, pentru toate pacatele sale, si trebuie sa lucreze virtutile ce se opun pacatelor faptuite. Atunci, prin virtutile faptuite pentru Hristos, va dobandi Sfantul Duh Care lucreaza intru noi si aseaza intru noi Imparatia lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu nu spune in zadar: 
„Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru.” (Luca 17:21) si ca „se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea.” (Matei 11:12).
Acestia sunt oamenii care, in pofida legaturilor pacatului care ii incatuseaza si (prin violenta lor si impingandu-i spre noi pacate) ii impiedica sa vina la El, Mantuitorul nostru, cu pocainta desavarsita, spre a se intelege cu El, se straduiesc sa-si rupa aceste legaturi, sfidand toata puterea lanturilor pacatelor – asemenea oameni apar la sfarsit inaintea fetei Domnului, fiind prin harul Sau mai albi decat zapada. „Veniti sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum este purpura, ca zapada le voi albi.” (Isaia 1:18)
„Astfel de oameni au fost vazuti odata de sfantul prooroc Ioan Teologul imbracati in vestminte albe (adica, in vestminte ale dreptatii) si avand in mana ramuri de finic (ca semn al biruintei), cantandu-i Domnului o cantare minunata: Aliluia. Si nimeni nu putea imita frumusetea cantarii lor. Un Inger al Domnului a spus despre ei: „Acestia sunt cei ce vin din stramtorarea cea mare si si-au spalat vestmintele lor si le-au facut albe in sangele Mielului.” (Apocalipsa 7:9-14). Au fost spalate cu suferintele lor si au fost facute albe, prin impartasirea cu Tainele preacurate si datatoare de viata, ale Trupului si Sangelui Mielului celui prea-curat si fara de pata – Hristos – Care a fost jertfit mai inainte de toti vecii, din propria Sa voie, spre mantuirea lumii, si Care este jertfit si impartit pana in ziua de azi, si nu se sfarseste niciodata (in Taina Impartasaniei). Prin Sfintele Taine ni se da mantuirea vesnica si nebiruita ca o incredintare spre viata vesnica, ca un raspuns bun la infricosatoarea Sa Judecata si ca un inlocuitor de pret dincolo de intelegerea noastra, pentru acel rod al Pomului Vietii de care ar fi vrut sa o lipseasca potrivnicul omenirii, Lucifer, cel cazut din ceruri. Desi vrajmasul si diavolul a amagit-o pe Eva, si Adam a cazut impreuna cu ea, totusi Domnul nu numai ca le-a dat un Mantuitor in rodul samantei femeii, Care a calcat cu moartea pe moarte, dar ne-a si dat  tuturor in femeie, Pururea Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, care zdrobeste capul sarpelui in ea si in toata omenirea, o pururea mijlocitoare catre Fiul ei si Dumnezeul nostru, precum si o rugatoare nebiruita si neincetata chiar si pentru cei mai deznajduiti pacatosi. De aceea Maica Domnului este numita „Rana a Diavolilor”, caci nu este cu putinta pentru un diavol sa distruga un om, atata vreme cat omul insusi a cerut ajutorul Maicii Domnului.

HARUL ESTE LUMINA

„Si trebuie sa explic mai departe, Inaltimea ta, deosebirea intre lucrarile Sfantului Duh, Care salasluieste in chip tainic in inimile celor cred in Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, si lucrarile intunecimii pacatului, care la propunerea si indemnul diavolului, se faptuiesc pradalnic in noi. Sfantul Duh ne aminteste cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos si intotdeauna lucreaza biruitor cu El, bucurandu-ne inimile si calauzindu-ne pasii pe calea pacii, in timp ce duhul mincinos, diavolesc, lucreaza in felul opus Domnului, iar lucrarile sale in noi sunt razvratite, incapatanate si pline de pofta carnii, pofta ochilor si mandria vietii.”
„Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac.” (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfantului Duh ca rasplata a dreptei credinte in Iisus Hristos, chiar daca, din pricina slabiciunii omenesti, sufletul sau ar muri pentru vreun pacat sau altul, totusi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos „Care ia pacatul lumii” (Ioan 1:29), si daruieste fara de plata har peste har. Despre acest har, care s-a aratat intregii lumi si omenirii intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: „Intru El era viata si viata era lumina oamenilor.” (Ioan 1:4); si mai apoi: „Si lumina lumineaza in intuneric; si intunericul nu a cuprins-o niciodata.” (Ioan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfantului Duh, care ne este dat la botez in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in pofida caderii omului in pacat, in pofida intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa lumineze in inimile noastre cu lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri stravechi) a meritelor de nepretuit ale lui Hristos. In cazul lipsei de pocainta a pacatosului, aceasta lumina a lui Hristos striga catre Tatal: „Avva, Parinte! Nu fii suparat de aceasta lipsa de pocainta pana la sfarsit (al vietii sale).” Apoi, la trecerea pacatosilor pe calea pocaintei, sterge pe deplin toate urmele pacatului din trecut si il imbraca, inca o data, pe fostul pacatos, intr-un vestmant al nestricaciunii, tesut din harul Sfantului Duh. Dobandirea acestuia este scopul vietii crestine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu.
„Va voi spune altceva, pentru a putea intelege mai limpede ce inseamna harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut si cum lucrarile sale se manifesta, in mod deosebit, in cei ce sunt luminati de acesta. Harul Sfantului Duh este lumina care il lumineaza pe om. Intreaga Sfanta Scriptura vorbeste despre aceasta. Astfel, sfantul nostru parinte David a spus: 
„Faclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cararilor mele.” (Psalmul 118:105),
si 
„De n-ar fi fost legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu.” (Psalmi 118:92). Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfant care este exprimat in Lege, in cuvintele poruncilor Domnului, este faclia si lumina mea. Daca acest har al Sfantului Duh (pe care incerc sa il dobandesc cu atata grija si ravna, incat cuget la dreptele Tale judecati de sapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat in mijlocul intunericului grijilor, care sunt de nedespartit de chemarea inalta a rangului meu imparatesc, de unde as putea primi o scanteie de lumina care sa-mi lumineze drumul pe cararea vietii, ce este intunecata de reaua vointa a vrajmasilor mei?”
„De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, in fata multor martori, in ce fel harul Sfantului Duh lucreaza in oamenii pe care El i-a sfintit si luminat cu marile Sale insuflari. Amintiti-va de Moisi dupa convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai. El stralucea atat de tare, cu o lumina atat de grozava, incat oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit sa poarte un voal cand a aparut in public. Amintiti-va Schimbarea la Fata a Domnului, in Muntele Tabor. O lumina mare L-a inconjurat „si vestmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada” (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au cazut cu fata la pamant de frica. Iar cand Moisi si Ilie I s-au alaturat in acea lumina, un nor i-a umbrit pentru a ascunde stralucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se infatiseaza harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, intr-o lumina nestricacioasa, tuturor celora care le dezvaluie Dumnezeu lucrarea sa.”
Publicat în Despre dobândirea Duhului Sfânt, Fără categorie, Sf.Serafim de Sarov | Lasă un comentariu

Sf.Paisie Aghioritul – Cel care se pleaca cu smerenie si primeste loviturile de la ceilalti se vindeca de propriile sale umflaturi, se infrumuseteaza duhovniceste ca un inger si astfel incape pe poarta cea strâmta a raiului.

Risultati immagini per Cuviosul Paisie Aghioritul, “Epistole“Smerenia

  • “Fericiti sunt acei oameni care au reusit sa imitessf.Paisie pamantul cel smerit care, desi este calcat de toti, totusi ii tine pe toti cu dragostea sa si-i hraneste cu afectiune ca o mama buna, el, care a dat si materie pentru trupul nostru la creatie. El primeste cu bucurie orice i-am arunca, de la roade bune pana la gunoaie necurate, pe care le transforma fara zgomot in vitamine si le ofera cu imbelsugare, neincetat, prin roadele sale, oamenilor buni si rai.
  • Omul smerit, porecum se vede, este cel mai puternic din lume, deoarece biruieste, dar si ridica cu multa usurinta multa greutate straina cu contiinta sa neimpovarata de nici un pacat. Desi traieste dispretuit si nedreptatit pentru pacate straine, pe care si le insuseste cu dragoste, launtric insa simte cea mai mare bucurie din lume, pentru ca este defaimat de aceasta lume desarta. Ocarile, nedreptatile si altele de acest fel sunt cele mai bune bisturie pentru cei care au gresit, caci cu ele se curata ranile vechi. Insa pentru cei care nu au gresit, ele sunt cutite de calau. Unii ca acestia daca le primesc cu bucurie pentru dragostea lui Hristos, sunt numarati impreuna cu mucenicii.
  • Cei inaintati in varsta, care nu primesc ocarile si observatiile aspre ca sa se tamaduiasca sau sa ia plata (cand nu sunt vinovati), sunt mai fara minte decat pruncii, care nici nu vor sa auda de doctor, deoarece se tem de injectii si de aceea rabda continuu febra si tusea.
  • Mai multa recunostiinta trebuie sa aratam celor ce ne-au ocarat si ne-au scos spinii sufletului nostru, decat celor ce ne-ar fi sapat in dar ogorul si ne-ar fi descoperit necunoscuta noastra vistierie ascunsa.
  • Nu foloseste sfaramarea genunchilor cu nenumarate metanii celui ce nu-si sfarma in acelasi timp si fata sa cu smerenia, cu pocainta launtrica.
  • Cel care cere smerenie de la Dumnezeu, dar nu primeste pe omul pe care i-l trimite ca sa-l smereasca nu stie ce cere, deoarece virtutile nu se cumpara ca alimentele de la bacanie, cate kilograme voim, ci ne trimite Dumnezeu oameni ca sa fim pusi la incercare, sa lucram virtutea, sa o dobandim si astfel sa ne incununam.
  • Cel care se pleaca cu smerenie si primeste loviturile de la ceilalti se vindeca de propriile sale umflaturi, se infrumuseteaza duhovniceste ca un inger si astfel incape pe poarta cea stramta a raiului.
  • Fericit este omul acela ce si-a curatit umflaturile sale si merge pe calea Domnului cea cu scarbe purtand in spate greutate straina (clevetiri, ocari si celelalte) si lasandu-i pe semeni sa-i impleteasca cununi nevestejite prin defaimari. Iar aceasta dovedeste smerita cugetare, care nu cerceteaza ce zic oamenii, ci ceea ce va spune Dumnezeu in ziua Judecatii.
  • Cel care incearca sa dea explicatii celui iubitor de judecata sau celui putin la minte si are pretentia de a afla intelegere de la ei, dovedeste ca nici el insusi nu este bine, deoarece cel pervers este mai rau decat cel putin la minte, pentru ca mintea lui este intunecata de rautate si egoism.
  • Insa cei care au smerenie au si bunatate si iluminare dumnezeiasca si nu se poticnesc niciodata de cursele celui viclean in calatoria lor duhovniceasca.
  • De cele mai multe ori noi insine pricinuim cele mai multe ispite atunci cand ne amestecam in treburile altora, adica atunci cand vrem sa ne inaltam pe noi insine.Nimeni nu urca la cer printr-un urcus lumesc, ci prin cel duhovnicesc. Cel ce merge pe jos calatoreste intotdeauna in siguranta si nu cade niciodata.
  • Cel ce nu se sfatuieste in calatoria sa duhovniceasca incurca drumurile, se osteneste mult si intarzie. Daca nu se va smeri ca sa intrebe, chiar si mai tarziu, cu greu va ajunge la destinatia sa. Pe cand cei care se sfatuiesc calatoresc odihniti, cu siguranta, sunt acoperiti de harul lui Dumnezeu si se lumineaza, pentru ca se smeresc.
  • Cei care au ganduri bune si se misca cu simplitate isi marturisesc toate gandurile lor si, din multa lor smerenie, cred ca nu au nici un bine, desi se nevoiesc cu marime de suflet. Unii ca acestia ascund inlauntrul lor cea mai mare comoara duhovniceasca, pe care nici ei nu o cunosc, nici ceilalti oameni si astfel nu este risipita nici de ei insisi, nici nu este furata de altii.
  • Daca se smereste cineva inaintea omului smerit si sensibil se foloseste mult, in timp ce daca te smeresti inaintea omului care dispretuieste smerenia, cerandu-i sfat sau spunandu-i neputintele tale, il faci mai mandru si mai nerusinat.
  • Omul care nu are smerenie si ganduri bune este plin de indoieli si semne de intrebare. Si deoarece este mereu chinuit, la inceput are nevoie de un staret cu multa rabdare, care sa-i dea continuu explicatii, pana ce i se va curata mintea si inima ca sa poata vedea curat.
  • Omul smerit si binevoitor, fiindca are curatie sufleteasca si liniste launtrica si exterioara, are si profunzime duhovniceasca putand astfel sa prinda intelesul adanc al ratiunilor dumnezeiesti. Unul ca acesta se foloseste mai mult, deoarece i se mareste credinta prin trairea tainelor lui Dumnezeu.
  • Cel mandru, pe langa faptul ca este intunecat, este mereu tulburat atat inlauntru, cat si la exterior si din pricina usuratatii egoismului sau ramane intotdeauna la suprafata lucrurilor neputand inainta in adanc, unde se afla margaritare dumnezeiesti, ca astfel sa se imbogateasca duhovniceste”.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Epistole, Editura Evanghelismos)
Publicat în despre ocărîri și batjocoriri, Fără categorie, Sf.Paisie Aghioritul | Lasă un comentariu

Sf.Siluan – Nici măcar o privire de dispreț să nu arunci fratelui tău,că și pentru aia vei fi judecat…la fel și pentru toate gîndurile de răutate….

Risultati immagini per Oamenilor, să ne smerim toţi pentru Domnul şi pentru împărăţia cerurilor. Să ne smerim şi Domnul ne va face cunoscută puterea rugăciunii lui Iisus. Să ne smerim şi în¬suşi Duhul lui Dumnezeu va învăţa sufletul.
„Nu gândi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu! Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor. Dar nu întârzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău”.(Sf.Siluan Athonitul)

****

Nici măcar o privire de dispreț să nu arunci fratelui tău,că și pentru aia vei fi judecat…la fel și pentru toate gîndurile de răutate,ne părăsește Harul Duhului Sfânt….
„Omule, învaţă smerenia lui Hristos şi Domnul îţi va da să guşti dulceaţa rugăciunii. Dacă vrei rugăciunea curată, atunci fii smerit, înfrânat, mărturiseşte-te cu sinceritate, şi rugăciunea te va iubi. Fii ascultător, supune-te cu bună conştiinţă stăpânirilor rânduite, fii mulţumit de toate şi atunci inima ta se va curaţi de gândurile deşarte. Adu-ţi aminte că Domnul te vede şi teme-te să nu întristezi cum­va pe fratele tău; nu-1 judeca şi nu-1 dispreţui nici măcar cu o privire, şi Duhul Sfânt te va iubi şi te va ajuta El însuşi întru toate.
Cu aproapele se cuvine să ne purtăm prieteneşte, neîntristându-l nici măcar cu privirea. Când noi ne întoarcem de la el sau îl întristăm, atunci parcă s-ar pune o piatră pe inimă. Duhul omului tulburat sau mâhnit trebuie să ne sârguim a-l mângâia cu vorbe bune, izvorâte din iubire.
(Sf. Serafim de Sarov)
AVVA DOROTEI
Acestea toate cantand, ne blestemam pe noi, de vom rasplati rau pentru rau.
Dar cate rele nu rasplatim pentru rele şi nu vrem sa ştim, nici sa le bagam in seama ? Căci a rasplati rău pentru rău nu se face numai cu fapta, ci şi cu cuvantul şi cu chipul.
Sa nu gandeasca cineva ca este indreptat, pentru ca n-a rasplatit rau cu rau cu fapta ; ca poate face rasplatire precum am zis şi cu cuvantul, şi cu chipul şi cu privirea, suparand pe fratele sau.
Ca şi cu privirea şi cu orice alta miscare poti tulbura pe fratele tau. Toate acestea sunt rasplatiri cu rău pentru rău.
Dar chiar şi când se nevoieste cineva sa nu rasplateasca rău pentru rău, nici cu fapta, nici cu cuvantul, nici cu chipul, nici cu miscarea, dar de va avea scarba in inima sa asupra fratelui şi se va mahni asupra lui, tot e vinovat ca şi cum ar rasplati rau pentru rau.
Luati aminte ca sunt multe stari şi deosebiri ale acestui lucru : ca şi de nu se scarbeste, nici nu se mahneste cineva asupra fratelui sau, însă auzind ca altcineva l-a scarbit pe acela, sau l-a hulit ori l-a ocarat, se va bucura, şi cu aceasta se afla in vina rasplatirii cu rau.
Şi iarăşi :
de este cineva care nici in inima nu este mahnit asupra fratelui, nici nu se bucura de necinstea lui, ba inca se şi scarbeste, însă nu-i pare bine când il va vedea sporind in vreo bunatate, slava sau odihna, ci se mahneste, şi aceasta este patima, macar ca este mai usoara.

******

SMERENIA E SINGURA CALE CATRE DUMNEZEU
CALEA SFINTILOR A FOST CALEA PLINSULUI, A LACRIMILOR, A POCAINTEI…SF SILUAN
Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava cerească în care se află El, şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu, Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt pe care ţi-l dă Domnul după mila Sa.
Domnului i s-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este ca­lea Domnului. Şi iată, acum scriu din milă faţă de oame­nii care, asemenea mie, sunt mândri şi din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.
Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu pentru că am merita aceasta, ci pen­tru că El este milostiv şi ne iubeşte.
Scriu aceasta pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul.

******

„dar de vei provoca vreo sudoare pe nedrept cuiva sau vreo lacrimă și de aceea vei da seamă”.

******

„Adeseori, pentru un singur salut sufletul simte în el o schimbare binefăcătoare; şi, dimpotrivă, pentru o singură privire duşmănoasă se pierde harul şi iubirea lui Dumne­zeu. Atunci însă căieşte-te degrabă ca pacea lui Dumnezeu să se întoarcă în sufletul tău.
Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul harul Său. Nu vreau să scriu multe, ci vă rog numai aceasta: Iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul.
Nu gândi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu! Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor. Dar nu întârzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău”.

******

Tu zici: „Viaţa mea e tare amară”. Dar eu îţi voi spune sau mai degrabă Domnul însuşi îţi spune: „Smereşte-te şi vei vedea că nenorocirile tale se vor preface în odihnă aşa încât te vei minuna şi vei spune: „De ce mă chinuiam şi întristam atât altădată?””.
Acum însă te bucuri pentru că te-ai smerit şi harul lui Dumnezeu a venit; acum, chiar dacă ai şedea singur în să­răcie, bucuria nu te va părăsi, pentru că ai în suflet pacea despre care a zis Domnul: „Pacea Mea dau vouă” [In 14,27]. Aşa și fiecărui suflet smerit Domnul îi dă pace.
Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, după care se scufundă în adâncuri.
Aşa se cufundă şi întristările în inima celui smerit, căci puterea Domnului e cu el.

******

Publicat în Fără categorie, Sf.Siluan | Lasă un comentariu

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău….Aceasta este marea şi întâia poruncă… Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi…În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.

Immagine correlataPornind de la cuvîntul Mântuitorului să vedem cum putem împlini aceste două porunci.
Pornind doar de la aceste 2 porunci Sfinții și în special Sf Siluan la iubirea aproapelui îi include și pe vrăjmași.
„Fiți milostivi ,precum tatăl vostru milostiv este”(Lc 6,36).
Sf.Isac Sirul spune că pentru cel cu adevărat milostiv față de toate făpturile create,și deci și față de vrăjmași:
Deci:Sf Siluan a fost Sfântul care a făcut cele mei mari îndemnuri la „iubirea de vrăjmași”
De iubirea aproapelui este străns legată și iubirea de vrăjmași.Iubirea de aproapele e strâns legată de iubirea de vrăjmași și sînt condiționate una de alta..nu ne mântuiește una fără alta.
Sf.Siluan – Cine sunt vrăjmașii noștri?
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2016/12/13/cine-sunt-vrajmasii-nostri/
Dar să vedem mai întâi cum ne îndeamnă Mântuitorul la iubire.

Aceasta este marea şi întâia poruncă.

Sfânta Evanghelie după Matei – Capitolul 22
36.Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
37.El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
38.Aceasta este marea şi întâia poruncă.
39.Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

40.În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.

*******
Sfânta Evanghelie după Matei – Capitolul 24
  1. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.
********
Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 13
3    4 4.  Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.
3    5.Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.
*******

Sfânta Evanghelie după Marcu – Capitolul 9

49.Căci fiecare (om) va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare.
50.Bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii.
********
Sfânta Evanghelie după Marcu – Capitolul 12
28.Şi apropiindu-se unul din cărturari, care îi auzise vorbind între ei şi, văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate?
29.Iisus i-a răspuns că întâia este: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”.
30.Şi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă.
31.Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.
32.Şi I-a zis cărturarul: Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El.
33.Şi a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.
34.Iar Iisus, văzându-l că a răspuns cu înţelepciune, i-a zis: Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu. Şi
 
*********
Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 15
9.Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea.
10.Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.
11.Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină.
12.Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.
13.Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.
********
Sfânta Evanghelie după Matei – Capitolul 5
43.Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”.
44.Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,
45.Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
46.Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?
47.Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
48.Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

Deci :Mântuitorul ne îndeamnă și la iubirea de vrăjmași….

Immagine correlata
lA FEL NE ÎNDEAMNĂ ȘI APOSTOLUL PAVEL:
Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea…Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/21/daca-vrajmasul-tau-este-flamand-da-i-de-mancare-daca-ii-este-sete-da-i-sa-beanu-te-lasa-biruit-de-rau-ci-biruieste-raul-cu-binele/

********

Repet :
Iubirea de aproapele e strâns legată de iubirea de vrăjmași  și sînt condiționate una de alta..nu ne mântuiește una fără alta.
Sfînții Părinți ne învață că iubirea de vrăjmași se dobîndește pe trepte.
Cum să iubim pe vrăjmași….care sînt treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan Athonitul
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2016/12/14/cum-sa-iubim-pe-vrajmasi-care-sint-treptele-iubirii-de-vrajmasi-dupa-sfantul-siluan-athonitul/
Deci:
„Primele șaptesprezece trepte nu ne urcă însă pînă la iubire,ele sînt condiții care trebuiesc neapărat îndeplinite și etape pregătitoare ,pentru că iubirea nu este doar lipsa urii și a dușmăniei,ci o stare cu mult mai înaltă.
Sf Maxim Mărturisitorul scrie în aceasă prinvință :
„Cei ce nu se mânie și nu pizmuiește pe cei ce l-au întristat și nu ține minte răul de șa ei,prin aceasta încă nu are și dragoste fașă de acela.Căci poate să nu răsplătească răul cu rău chiar dacă nu are încă dragoste ,pentru că așa e porunca”53
„cel ce nu iubește pe cineva ,prin aceasta încă nu-l și urăște ;iar cel ce nu-l urăște încă nu-l și iubește .Ci poate să stea la mijloc ;adică nici să-l iubească ,nici să-l urască ”54
Abia treptele următoare ne vor conduce la adevărata iubire.
A optesprezecea treaptă este să ne dăm toată silința să ne împăcăm cu vrăjmașii noștri 55,după cum ne poruncește Hristos:„mergi întâi și te împacă cu fratele tău”(Mat 5,24),împacă-te cu pîrîșul tău degrabă,pînă ești cu el pe cale ”(Mat 5,25)Printr-o asemea purtare se vădește dorința de uniune,de înțelegere care stă la temelia iubirii,opusul fiind tendința de dezbinare și separare.
A nousprezecea treaptă este să ai milă și compătimire pentru ei56,urmând astfel îndemnul lui Hristos dată o dată cu porunca iubirii de vrăjmași:
„Fiți milostivi ,precum tatăl vostru milostiv este”(Lc 6,36).
Sf.Iac Sirul spune că pentru cel cu adevărat milostiv față de toate făpturile create,și deci și față de vrăjmași:
„gîndul la ele și vederea lor să curgă din ochi șiroaie de lacrimi.Din milă multă și apăsătoare și plină de stăruință ce stăpînește inima se strânge și nu mai poate răbda să audă sau să vadă  vreo vătămare sau vreo întristare cît de mică  ivită în vreo zidire”
care este cea mai mare poruncă din Lege?
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2016/01/08/care-este-cea-mai-mare-porunca-din-lege/
****
CUM SA IUBIM VRAJMASII(cei ce ne-au ocărît si ne-au necinstit)
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/12/12/cum-sa-iubim-vrajmasiicei-ce-ne-au-ocarit-si-ne-au-necinstit/
Publicat în Despre dragostea dumnezeiască, Despre iubirea de vrăjmași, Fără categorie | Lasă un comentariu

Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea…Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele

Immagine correlata1. Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească,
2. Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.
3. Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei.
4. Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare,
5. Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora;
6. Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei;
7. Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură;
8. Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă
miluieşte, să miluiască cu voie bună!
9. Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.
10. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate.
11. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi.
12. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.
13. Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând.
14. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.
15. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.
16. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.
17. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.
18. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.
19. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: “A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”.
20. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.
21. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.
Sf. Ap. Pavel, Epistola către Romani, Capitolul 12
Publicat în Fără categorie, Sfânta Scriptură | 1 comentariu

Pe zi ce trec mai mult ,se sporesc botezurile în stil papistaș

NEȘTIINȚA E MAICA TUTUROR RELELOR…NE V-A OSÎNDI AMARNIC !
Urmăriți la minutul 5,38.Este foarte trist că am ajuns aceste timpuri și creștinii noștri acceptă asemena minciuni de botezuri care nu sînt valide.Dincolo vor vedea sărmanii cum au fost amăgiți de proprii păstori pentru lenevia lor că nu au cercetat să vadă pe ce drum merg.

SUB NESTIINTA VOITA SE ASCUNDE O MARE VICLENIE

Spovedania şi îndrumarea duhovnicească

Nu vă găsiți vouă scuză în ignoranță , fiindcă omul ignorant care nu s-a străduit să afle mai mult va fi bătut pentru ceea ce nu a vrut să ştie ! (Sfântul Ioan Scărarul)
In Pateric este consemnat:de voi merge la vreun parinte duhovnicesc si-l vei intreba vreun cuvintde folos,sileste-te sa faci cele ce ti-a zis acel parinte,iar peste putin de vei slabi si nu le vei face,sau le vei uita,sa nu-ti fie greu a merge si a-l mai intreba acel cuvint.Ca cel ce nu se leneveste a intreba,dorind sa auda cuvint de invatatura,acela macar si de nu poate sa implineasca si sa faca cuvintul si invatatura pe care o aude,insa auzind ,dobindeste umilinta si smerenie in inima lui prin care afla si cistig,si folos.
Iar cel ce nu doreste sa auda cuvintul de invatatura,nici nu intreaba pe nimeni,acela nu face si nu-i vine umilinta si smerenie in inima si nici nu dobindeste folos si mila”
Sub nestiinta voita se ascunde o mare viclenie.
Nu intreb ce sint dator sa ocolesc si sa implinesc,pentru ca stiu ca de voi pacatui cunoscind ce trebuie sa ocolesc sau sa implinesc,nu voi fi pedepsit.Iar lucrind asa,pe de o parte nu sint chinuit de constiinta pacatelor mele,dar pe de alta prin aceasta ele devin patimi grele de lecuit.
E mai bine sa afli ceea ce esti dator sa faci,chiar daca nu vei putea face.Dar sa-ti fie neimplinirea poruncii nu din dispretuirea ei,ci din reala ta neputinta.Caci insusi chinul de a sti ce trebuie sa faci,dar nu poti face,e o lupta continua de a te ridica incet-incet peste neputinta ta.
E mai bine chinul mustrarii de sine pentru ce nu poti face, decit nepasarea ta insensibila.E si aceasta un mijloc de sensibilizare si umanizare.Intrebarile arata si ele o nemultumire a omului cu starea in care se afla,deci o vointa de trecere peste ea,de iesire din ea.E o framintare spre viata,si nu impacre cu nesimtirea pacatoasa.”
https://www.price.ro/specificatii_ieromonah_benedict_stancu_spovedania_si_indrumarea_duhovniceasca_230929.ht
Publicat în Botezuri eretice, Fără categorie | Lasă un comentariu

Podoabe ale femeilor

Immagine correlata“Deoarece mai ales femeile sunt tentate de a folosi tot felul de mijloace pentru împodobirea trupului, Sfinţii Părinţi n-au trecut cu vederea nici acest aspect, arătând cât de primejdioase pot fi acestea pentru suflet. Primejdia vine din faptul că preocuparea pentru podoabe:
– diminuează timpul şi preocuparea pentru înfrumuseţarea şi împodobirea sufletului cu virtuţi;
– introduce în suflet mândria şi slava deşartă;
– introduce pericolul desfrânării şi adulterului, atât pentru cea care se împodobeşte, cât şi pentru cei care se află în preajma ei;
– face să se cheltuiască bani şi bunuri materiale în detrimentul milosteniei.
Sfântul Vasile cel Mare insistă în mod deosebit asupra cumpătării şi modestiei femeii, ca şi a bărbatului, în îmbrăcăminte. După ce arată necesitatea smereniei şi a simplităţii în comportamentul creştinilor, el combate obiceiul unora de a se îmbrăca şi împodobi, nu după necesitate ci după măsura mândriei lor. El spune:
„Spune-mi, ce folos ai arătându-ţi pretutindeni mâna împodobită strălucitor cu pietre preţioase? Nu ţi-e ruşine să doreşti cu patimă pietrele preţioase cum le doresc femeile însărcinate? Acestea se mistuiesc de dorul pietrelor preţioase, dar şi tu eşti lacom după cele mai frumoase pietre, căutând agate portocalii, matostat, ametist”.
Rolul îmbrăcăminţii este de a ne apăra de intemperiile naturii şi de a acoperi unele părţi ale trupului spre a se păstra simţul pudorii. Sfântul Vasile recomandă creştinilor modestie în îmbrăcăminte, fiindcă aceştia se cuvine a fi recunoscuţi chiar şi după hainele pe care le poartă.
„Deci – zice el – aşa cum oşteanul are ceva caracteristic în costumul lui, şi altceva senatorul, şi altul iarăşi altceva, după care se pot cunoaşte demnităţile lor, cum se şi întâmplă de cele mai multe ori; tot aşa se cuvine şi este potrivit ca şi creştinul să aibă şi în costum ceva caracteristic, şi prin îmbrăcămintea cuviincioasă şi corespunzătoare să se păstreze modestia poruncită de Apostol, odată rânduind ca episcopul să fie (îmbrăcat) cuviincios, altădată poruncind ca femeile să fie (îmbrăcate) în haine cuviincioase, cuviincios înţelegându-se după scopul propriu al creştinismului“.
Nerespectarea acestui mod de viaţă introduce vanitatea şi multe alte păcate. Sfântul Vasile sintetizează, în alt loc, acest pericol, arătând cât de deşartă şi nefolositoare este preocuparea cuiva pentru îmbrăcăminte, podoabe, şi în general pentru aspectul exterior, spunând:
„A te îngriji de aranjatul părului şi de haine, mai mult decât e necesar, este după cuvântul lui Diogene, sau o faptă de om necugetat, sau o faptă de om ticălos. A căuta să fii elegant şi a fi numit de alţii elegant, socot că este tot atât de ruşinos ca şi a trăi în desfrâu sau a strica altora casele. Este oare vreo deosebire pentru un om cu mintea sănătoasă, dacă îmbracă o haină scumpă sau una ieftină, atâta vreme cât şi una şi alta îl apără iarna de frig şi vara de căldură?… De asemeni, mă ruşinez să mai spun că trebuie oprită parfumarea aerului cu felurite mirodenii plăcute la miros, ca şi ungerea trupului cu parfumuri”.
Sfântul Ioan Gură de Aur, la rândul lui, arată cât de efemere sunt podoabele şi cât de amăgitoare este slava lor punând în comparaţie cu acestea lanţurile cu care a fost legat Sfântul Apostol Pavel. El întreabă:
„Câte din voi femeilor, care vă înfăşuraţi cu aurării, doriţi mai întâi legăturile lui Pavel? Găteala dimprejurul grumazului vostru, nu vă face atât de strălucite pe cât strălucea podoaba legăturilor de fier sufletul aceluia. Deci dacă cineva le doreşte pe acestea, să le urască pe celelalte. Căci ce părtăşie poate să fie între moleşire şi bărbăţie? Ce părtăşie poate fi între împodobirea trupului şi filosofie?De acele legături îngerii se sfiesc, iar pe acestea le dispreţuiesc. Acele legături obişnuiesc a trage cele de pe pământ spre cer, iar acestea coboară de la cer pe pământ [… ] Acelea sunt adevărata podoabă şi nu acestea; acestea odată cu trupul încătuşează şi sufletul, pe când acelea împreună cu trupul împodobesc şi sufletul. Voieşti poate să cunoşti că acelea sunt adevărata podoabă? Spune-mi, te rog, cine atrage mai mult pe privitori, tu sau Pavel? Şi ce zic eu de tine? Însăşi împărăteasa care este împresurată peste tot cu aurării, nu ar putea să atragă atât de mult privirile celor de faţă, căci dacă s-ar întâmpla ca în acelaşi timp să intre în biserică şi împărăteasa şi Pavel, toţi cei de faţă şi-ar întoarce privirile de la dânsa spre Pavel, şi cu drept cuvânt”.
Sfântul Ioan Gură de Aur socoteşte podoabele ca fiind un „lanţ al păcatelor”, deoarece este împiedicată milostenia. El îndeamnă pe cei legaţi cu ele să le rupă şi să prefere mai degrabă lanţurile Sfântului Apostol Pavel, spunând:
„Leagă-te şi tu cu asemenea legături şi dezleagă foamea săracului. De ce strângi şi îngrămădeşti lanţul păcatelor? Întrebi, poate, cum aceasta? Ei bine, când tu porţi pe trup aurării, iar altul se sfârşeşte de sărăcie, când tu te înfăşori cu atâta aur ca să te bucuri de o slavă deşartă, iar altul nu are nici ce mânca, prin aceasta oare nu strângi lanţul păcatelor?”
Sfântul Ioan consideră împodobirea ca păcat şi pentru alt motiv, şi anume, pentru că prin aceasta cea care se împodobeşte se arată nemulţumită de felul în care a făcut-o Dumnezeu. Cu alte cuvinte, prin aceasta s-ar aduce un reproş lui Dumnezeu. El zice:
„Voieşti să pari plăcută şi frumoasă? Mulţumeşte-te cu ceea ce ţi-a dat Creatorul. De ce introduci aurării, ca şi cum ai îndrepta ceea ce a făcut Creatorul?”
Iar în alt loc, referindu-se la farduri, el zice:
„De ce adăogi de la tine în făptura lui Dumnezeu cea desăvârşită? Nu-ţi este de ajuns ceea ce a făcut Dumnezeu; ci ca un mai bun arhitect încerci să îndrepţi şi să dregi lucrul Său, te împopoţonezi şi batjocoreşti pe Creatorul”.
Pe femeile frumoase el le întreabă:
„Dumnezeu te-a făcut frumoasă! De ce te sluţeşti? După cum o statuie de aur ar murdări-o cineva cu noroi din mocirlă, tot aşa fac şi femeile care întrebuinţează sulimanuri pe feţele lor”.
Dar nici femeile urâte n-au nici un folos să se fardeze, dimpotrivă le urmăresc nenumărate pericole. Sfântul Ioan spune:
„De altfel, ce câştig ai de la frumuseţe? Nici unul, ci lupte mai multe, bârfeli mai multe, primejdii mai multe, bănuieli mai multe. Pe cea care nu este frumoasă n-ar bănui-o cineva, pe când de cea care încă mai întrebuinţează şi sulimanuri şi multe podoabe, imediat lumea îşi face o idee rea despre ea, şi bărbatul ei convieţuieşte cu bănuială […] Aceea în curând se ofileşte din pricina sulimanurilor, căpătându-şi o înfăţişare de moleşire, de deşănţare, de desfrânare, şi chiar sufletul ei devine grosolan şi plin de cea mai mare şi mai totală lipsă de ruşine, fiindcă frumuseţea spre aceasta atrage îndeobşte pe o femeie. […] Nu este nici un avantaj dacă una este frumoasă iar alta nu; avantajul este că aceea, chiar frumoasă fiind, să nu desfrâneze, iar cealaltă să nu fie rea”.
Femeia care este preocupată de podoabe, este în aceeaşi măsură atinsă de mândrie şi de slavă deşartă, care trag după ele o mulţime de alte păcate. Sfântul Ioan spune:
„Cine se înfăşoară cu legături de acelea (cu podoabe) se uită în toate părţile să vadă cine s-a uitat la ea şi cine nu s-a uitat, este plină de mandrie, este cuprinsă de griji şi de mii de alte patimi”.
De asemenea el zice:
„Lăsând la o parte că această patimă hrăneşte, sau mai bine zis zămisleşte slava deşartă şi trufia, dar din împodobire se nasc şi multe altele, ca de exemplu: bănuieli viclene, cheltuieli zadarnice, blasfemii şi motiv de înşelăciuni”.
Şi, în altă parte, zice că femeile ar trebui mai degrabă să se ruşineze a fi legate de mâini şi de picioare; cu toate acestea legăturile din aur au devenit pentru ele motiv de slavă deşartă şi „dorinţă prostească” de a fi văzute de către oameni astfel legate. Sfântul Ioan demonstrează printr-o logică fină că are dreptate în cele afirmate propunând:
„Leagă-ţi mâinile cu acele lanţuri, stai apoi liniştită în singurătate, unde să nu fie nimeni ca să te vadă, şi atunci îţi vor fi grele acele legături, ba le vei crede de nesuferit”.
Femeilor care şi-ar justifica această preocupare, spunând că vor să placă bărbaţilor lor, Sfântul Ioan, le demonstrează că lucrurile nu stau aşa. El le arată că dacă ar fi aşa, ar trebui ca ele să se împodobească atunci când stau în casă, nu când pleacă de acasă.
„Dar aici – zice el – se petrec lucrurile cu totul dimpotrivă. Dacă tu voieşti a plăcea propriului tău bărbat, sileşte-te să nu mai placi altora; însă dacă tu vei plăcea altora, nu vei putea plăcea propriului tău bărbat. Aşadar, ar trebui să lepezi de la tine toate podoabele când te duci în târg sau la biserică. De altfel, tu nu din acestea să te sileşti ca să placi bărbatului, aşa cum fac femeile cele pierdute, ci mai ales din acelea care constituie podoaba femeilor libere. Căci prin ce se deosebeşte o femeie liberă de una desfrânată şi pierdută? Prin aceea că pe când una are privirea îndreptată numai asupra unui singur punct, cum prin împodobirea trupului să poată atrage la sine pe cel iubit, cealaltă e stăpâna casei, se împărtăşeşte de plăcerea copiilor şi a celorlalte bunuri legate de viaţa familială”.
Cea care iubeşte luxul şi podoabele atrage spre sine bărbaţi desfrânaţi şi-şi pierde în acelaşi timp şi buna reputaţie.
„Deci, nu imita – îndeamnă Sfântul Ioan – pe cele ce umblă după amoruri, care prin asemenea momeli atrag spre ele pe mulţi ibovnici, din care cauză şi-au dobândit o proastă reputaţie, şi cu nimic nu s-au folosit în lumea aceasta, ba încă pe mulţi i-au vătămat printr-o astfel de purtare. […] Dar dacă acestea toate cu care se împopoţonează femeile: aurării, mărgăritare, haine scumpe, sunt oprite de Pavel de a se purta, ca fiind mai mult dovadă de bogăţie, cu atât mai mult sunt oprite cele ce atrag curiozitatea privitorilor, precum: fardurile de pe faţă, vopsirea pe sub gene, călcatura şi păşirea alene, vocea dezmierdată, ochiul umed şi plin de toată desfrânarea, ridicarea voalului cu cochetărie, sau a hainei de pe deasupra, cingătoare curioasă foarte, ghete strâmte. […] Toate cele de mai sus sunt izvorâte din nesfială şi sluţenie“.
Purtarea de grijă pentru haine şi lux, este considerată de către Sfântul Ioan chiar idolatrie. El spune:
„Dacă ar căuta cineva prin case, ar găsi cele mai multe haine şi altele de prisos în cea mai mare cinste, şi îngrijite ca nişte stăpâni. […] Şi atunci, spune-mi te rog, oare nu cu drept cuvânt a numit aceasta Pavel idolatrie şi lăcomie? Pe câtă cinste dau idolatrii idolilor, tot pe atâta asemenea femei dau hainelor şi aurăriilor lor. […] Să dispreţuim hainele cele împodobite cu aurării, să dispreţuim banii, ca să nu dispreţuim mântuirea noastră sufletească”.
Dar podoabele unei femei comportă şi un alt neajuns, şi anume, acela al exemplului rău pe care ea îl dă fiicelor sale. Sfântul Ioan atrage atenţia:
„Ai poate copilă? Ei bine, ia seama să nu-ţi moştenească ceva vătămător, căci fetelor le place să-şi regleze moravurile după felul creşterii lor şi să imite obiceiurile mamelor. Fii deci exemplu de prudenţă fetei tale, împodobeşte-o cu acea podoabă şi fii cu băgare de seamă să dispreţuiască podoabele acestea pământeşti”.
Din cauza atâtor păcate pe care le generează preocuparea pentru podoabe, acest lucru atrage după sine pedeapsa şi osânda lui Dumnezeu.
„Nici un folos nu avem de asemenea legături – spune Sfântul Ioan – ci numai pagubă. Asemenea legături ne vor ţine acolo (în viaţa viitoare) legaţi… Femeia care se leagă aici cu asemenea legături, legata va fi acolo de mâini şi de picioare cu legăturile cele veşnice”.
Adevărata podoabă
Ca şi la Sfântul Apostol Pavel (care, după ce dă învăţături bărbaţilor, se adresează femeilor, zicând: „Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu”), şi pentru Părinţii Bisericii adevăratele podoabe ale femeii creştine sunt virtuţile, pe care ele trebuie să le cultive cu multă grijă.
Vorbind despre sora lui, Gorgonia, Sfântul Grigorie de Nazianz spune că, spre deosebire de podoabele externe ale femeilor, ea nu cunoştea
„nici una mai preţioasă decât caracterul şi decât strălucirea ei interioară. O singură roşeaţă îi plăcea, aceea a pudoarei; o singură albeaţă, aceea a cumpătării.Sulemeneala, dresurile, tablele vii şi eleganţa curgătoare le lăsa pe seama […] celor de la răspântii şi pe seama tuturor acelora de care pe drept se cuvine să roşeşti”.
Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă femeile să dispreţuiască hainele scumpe şi podoabele şi să prefere în locul acestora hainele şi podoabele virtuţilor, rezervate femeilor înţelepte. El spune:
„Femeia înţeleaptă este cu mult mai respectată pentru prudenţa şi demnitatea ei, decât pentru aurăriile de pe trup. De altfel, şi împăratul a toate are haine, nu din acestea, ci cu mult mai bune; acele haine dacă voieşti, îmbracă-le. […] îmbracă-ţi sufletul cu acestea”.
Pentru a arăta adevărata şi nepieritoarea slavă şi podoabă a unei creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur aduce femeilor ca exemplu pe Priscila, soţia lui Aquila, şi activitatea acesteia pe lângă Sfântul Apostol Pavel, spunând:
„Astfel trebuie să fie femeile «şi nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe», ci împodobite cu astfel de succese. Care împărăteasă a strălucit atâta, spune-mi, ca această femeie a făcătorului de corturi? Ea este în gurile tuturor şi toţi vorbesc cu drag de ea, nu în timp de zece sau douăzeci de ani, ci până la venirea lui Hristos, şi toţi o laudă pentru aceasta, ceea ce o împodobeşte mai mult decât o diademă împărătească. (…) Căci gândeşte-te, câte împărătese sunt date uitării şi nu se mai vorbeşte nimic de ele – pe când femeia făcătorului de corturi pretutindeni este purtată, împreună cu bărbatul ei, şi pe cât timp soarele va privi pământul, pe atâta şi slava acelei femei va înconjura lumea întreagă! Şi perşii, şi sciţii, şi tracii, şi cei ce locuiesc pe la marginile pământului, cu toţii cântă şi fericesc filosofia acestei femei. Câtă bogăţie, câte diademe şi porfiri împărăteşti nu ai arunca de la tine, numai ca să poţi lua o astfel de mărturie? […] La ce vă slujeşte bogăţia ce este împrăştiată de către voi pretutindeni? La ce împodobirea voastră de dinafară? La ce slava aceea deşartă? Află acum care este adevărata podoabă a unei femei: este acea podoabă care nu stă pe trup, nu înfăşoară trupul, ci împodobeşte sufletul; acea podoabă care nu se leapădă niciodată, care nu se strânge în ladă, ci este hotărâtă mai dinainte să stea în cer. […] Acum compară cele ale tale cu faptele acelor fericite suflete; compară osârdia ta pentru bani, întrecerea cu femeile cele desfrânate, ambiţia şi pofta ta pentru lucruri de nimic, şi atunci vei vedea cine au fost aceia şi cine eşti tu. Sau mai bine zicând, nu numai să te compari, ci imită pe o asemenea femeie, lepădând de pe tine acea sarcină de uscături – căci aceasta înseamnă luxul în haină , ia podoaba aceea din ceruri şi află cum au devenit aşa cei de pe lângă Priscila”.
În alt loc, Sfântul Ioan îndeamnă femeile să se străduiască a dobândi adevărata frumuseţe. El întreabă:
„Voieşti a părea frumoasă? Îmbracă-te cu milostenia, îmbracă-te cu filantropia, îmbracă-te cu înţelepciunea şi cu netrufia. Acestea toate sunt mai cinstite şi mai preţuite decât aurul; acestea fac pe cea plăcută mai frumoasă, acestea şi pe cea urâtă o fac frumoasă şi plăcută”.
Dar nimicnicia şi caracterul trecător al luxului şi podoabelor materiale nu pot fi observate decât de acele femei care s-au eliberat de toate acestea şi care şi-au îndreptat atenţia în vederea împodobirii sufletului. Acele femei vor aprecia cu adevărat valoarea şi strălucirea nepieritoare a podoabelor sufleteşti, ca şi cinstea pe care o procură ele. Podoabele trupului sunt potrivite pentru cele de la teatru, pentru cai şi catâri şi chiar pentru oameni morţi, pe când celelalte sunt podoabele Bisericii şi ale cerului – Sfântul Ioan îndeamnă stăruitor:
„Toate acestea cugetându-le, … calcă în picioare mândria de faţă, calcă şi podoabele hainelor, şi luxul aurăriilor, şi ungerea cu mirodenii, şi după ce le vei rupe şi le vei sfărâma, vei lăsa ca trupul să păşească cu rânduială şi toată grija ce o ai acum de trup, vei îndrepta-o spre suflet. Cu alte cuvinte, aprinde-te de dorul cerului şi în acea parte îndreaptă-ţi cugetul. Dacă vei prefera o astfel de dragoste, singură vei vedea mocirla şi glodul în care ai stat până atunci, şi vei râde de cele iubite şi admirate acum de către cei mai mulţi. Nici că se poate ca o femeie împodobită cu cele duhovniceşti, să umble după astfel de lucruri de râs. Aşadar, aruncând de la tine toate acestea care sunt ale femeilor de rând, ale acelora din orchestră, ale celor care cântă cu naiul şi cu fluierul, îmbracă-te cu filosofia, cu ospitalitatea, cu protecţia Sfinţilor, cu evlavia şi cu rugăciuni neîncetate. Acestea sunt mult mai bune decât hainele aurite, sunt cu mult mai cinstite decât pietrele cele preţioase şi mărgăritarele de la gât; acestea fac să fii cinstită şi de oameni, iar de la Dumnezeu îţi aduc o mare răsplată. Aceasta este podoaba Bisericii, pe când aceea este a teatrelor. Această podoabă este vrednică de ceruri, iar aceea este vrednică de cai şi de catâri. Aceea se pune şi pe trupurile moarte, pe când aceasta străluceşte numai într-un suflet bun în care locuieşte Hristos. Să ne agonisim deci această podoabă…”
Între podoabele duhovniceşti Sfântul Ioan adaugă şi atitudinea femeii de sfială şi ascultare în biserică, care o împodobesc „mai mult decât hainele”.
Publicat în Despre țimuta femeilor creștine, Despre lux, Despre lux și împodobiri ale trupului, Fără categorie | Lasă un comentariu