Oare nu la fel sîntem și noi precum această păpușa care este trasă de sfori?oare nu așa jucăm și noi ca acestă păpușă? …. jucăm cum ne cîntă diavolii !!

Incepand din clipa caderii omului, diavolul a primit cale libera catre el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, in cuvantul lui Nichifor din Singuratate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2).
Diavolul are dreptul la aceasta: supunandu-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunavoie, lepadand ascultarea fata de Dumnezeu. Dumnezeu l-a ras­cumparat pe om. Omului rascumparat i s-a lasat liber­tatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; si ca aceasta libertate sa se arate nesiluita, diavolului i s-a lasat cale libera spre om. Fireste ca diavolul intre­buinteaza toate sfortarile ca sa-l tina pe om in legatura de mai inainte cu sine, sau chiar sa il aduca intr-o si mai mare inrobire.
(CUM ADUCE ACESTĂ ÎNROBIRE?PRIN GÎNDURI…PRIN GÎNDURI NE SFĂTUIEȘTE SĂ-I URMĂM VOIILE LUI)
Pentru aceasta, el intrebuinteaza arma sa de mai inainte si de totdeauna – minciuna.
El se straduie sa ne amageasca si sa ne insele, sprijinin­du-se pe starea noastra de amagire de sine; patimile noastre – aceste inrauriri bolnavicioase – el le pune in miscare; cuvintele lor pierzatoare le invesmanteaza intr-o haina placuta straduindu-se sa ne plece spre sa­turarea patimilor.
Cel credincios Cuvantului lui Dum­nezeu nu-si ingaduie aceasta, ci isi infraneaza patimi­le, impotrivindu-se navalirilor vrajmasului (Iacov 4, 7), lucrand, sub calauzirea Evangheliei, impotriva pro­priei amagiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, putin cîte putin, inraurirea duhurilor cazute asupra sa, el iese, incetul cu incetul, din starea de in­selare, in tinutul adevarului si al libertatii (Ioan 8, 32), a caror plinatate o aduce adumbrirea harului Dumne­zeiesc.
Cel necredincios invataturii lui Hristos, care urmeaza propriei sale voi si intelegeri, se supune vraj- masului, si trece din starea de amagire de sine in starea de amagire demonica, isi pierde si ramasita de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplina fata de diavol.
Starea oamenilor aflati in inselare demonica e foarte felurita, potrivit cu patima de care a fost omul amagit si inrobit si potrivit cu masura in care omul a fost inrobit de patima.
Toti, insa, care au cazut in inselare demonica, adica au intrat, prin dez- voltarea amagirii de sine, in comuniune cu diavolul si in robie fata de el, se afla in inselare, sunt temple si unelte ale demonilor, jertfe sortite mortii vesnice, petrecerii in inchisorile iadului. 
Atenție :dacă nu ne lepădăm de gîndurile noastre și de mintea noastră păcătoasă și să alergăm la sfaturile Sfinților Părinți INTRĂM SUB STĂPÎNIREA DEMONILOR CARE NE ADUC TOT FELUL DE GÎNDURI  !! ȘI IATĂ DE UNDE VINE DEMONIZAREA….DE LA NELUCRAREA PORUNCILOR

ȘI IATĂ CUM JUCĂM PRECUM ACESTĂ PĂPUȘĂ TRASĂ DE SFORI…CĂ ASCULTĂ GÎNDURILE ADUSE DE DIAVOLI ȘI FACEM CE NE ÎNVAȚĂ EI NU SFINȚII PĂRINȚI

https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/10/21/sfantul-ignatie-briancianinov-experiente-ascetice/
Anunțuri
Publicat în Despre înșelare, Fără categorie, Sf.Ignatie Briancianinov | Lasă un comentariu

 “Nu te îndreptăţi pe tine însuţi şi nu‑ţi îndreptăţi greşelile, ci spune lucrurilor pe nume înaintea ta şi înaintea lui Dumnezeu…

Cuviosul Nikon Vorobiov:
Păcatul (II)
Iuliei Zrajevskaia
Pace dumneavoastră! Am citit mărturisirea dumneavoastră despre slava deşartă şi n‑am găsit în ea nici un lucru pentru care aş putea să mă îndepărtez, cum spuneţi, de dumneavoastră. N‑aţi scris nimic deosebit. Dumneavoastră, ca de altfel toţi oamenii, n‑aveţi nimic cu care să vă puteţi cu adevărat slăvi în deşert. Cu toţii suntem departe de Dumnezeu prin viaţa noastră. Ce lucru preţios avem pentru care să ne putem arăta cu fruntea sus la judecata lui Dumnezeu? Totul vă este clar, dezvoltaţi singură ideea…
Fiecărui om îi stă atât de mult în fire slava deşartă, încât aceasta literalmente îl pătrunde cu totul, de la omul cel dinafară până la adâncurile cele mai ascunse. Ea este totodată şi cea mai veninoasă însuşire, şi cu ea nu putem înainta deloc în viaţa duhovnicească. Trebuie neapărat să o micşorăm, iar după aceea s‑o şi nimicim, trebuie fim mereu atenţi la noi înşine şi să înăbuşim orice manifestare a ei prin frângerea inimii (să suspinăm către Domnul din toată inima: 
„Doamne, iată că şarpele a ridicat iarăşi capul”), s‑o alungăm cu mânie şi să strigăm către Domnul: 
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătoasa! N‑o vreau, n‑o primesc, scapă‑mă de ea, dăruieşte‑mi să văd greşelile mele!” 
Citiţi despre slava deşartă la Ioan Scărarul, citiţi şi despre trufie.
Mustraţi‑vă pentru orice încălcare până şi a celei mai ­mici porunci a lui Dumnezeu, neîngăduind nici o îndreptăţire de sine. Ţineţi minte porunca Mântuitorului: Dacă veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: „Robi netrebnici suntem, ceea ce eram datori să facem am făcut”. Iar noi nu numai că nu facem toate poruncile, ci la orice pas suntem gata să ne slăvim în deşert şi să ne mândrim. Domnul să vă ajute să vă izbăviţi de acest şarpe! Dar fără osteneală, şi luare‑aminte la sine, şi cererea ajutorului dumnezeiesc, nu îl putem învinge pe acest vrăjmaş cum nu se poate mai rău, cum nu se poate mai viclean. Acele manifestări ale slavei deşarte despre care mi‑aţi scris sunt foarte vădite şi grosolane. Există forme mult mai subtile, şi dacă nu ar fi ajutorul dumnezeiesc, am putea cădea în deznădejde. Sprijiniţi‑vă pe Evanghelie şi pe pilda dată de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în lupta cu slava deşartă şi în dobândirea smereniei.
Să nădăjduiţi nu în dumneavoastră înşivă, ci în Domnul, nu doar în cele mari, ci şi în cele mici. Fără Domnul nu putem face nici un lucru cu adevărat bun şi folositor pentru noi – iar ceea ce pare bun (adică tot ce e făcut fără rugăciune şi fără a cere ajutor de la Domnul) se va arăta după aceea, după cum spune cu tărie Marcu Ascetul, vătămător.
Să fiţi sănătoasă! Domnul să vă păzească!
Scrieţi: Cer sfintele dumneavoastră rugăciuni.” Sfinte sunt rugăciunile ce ies din inimă evlavioasă, înfrântă şi smerită, iar rugăciunile fariseice (trufaşe şi slăvitoare în deşert) nu doar că nu sunt sfinte, ci sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
Iertaţi‑mă! Mântuiţi‑vă!
***
Alexandrei Belokopîtova
Să nu crezi că păcatele cu văzul, cu auzul, cu pipăitul şi cu toate celelalte simţuri sunt mărunte. Ele sunt mari prin urmările lor: aşadar, pocăieşte‑te îndată dacă vei păcătui prin ele. Dacă vei băga de seamă că eşti biruită adeseori de păcătuirea printr‑un anume simţ, să‑ţi frângi inima, fiindcă acesta e început de mare păcat. Omoară‑i pe pruncii Babilonului cât sunt mici şi nimiceşte urmele lor cu numele lui Iisus. Ţine minte că Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu silinţă şi că doar cei ce se leapădă de sine şi de păcatele lor şi se silesc să lucreze poruncile vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Fii sănătoasă, roagă‑te pentru mine! Domnul să vă binecuvânteze pe tine şi pe surorile tale, să vă păzească de tot răul! Vă mulţumesc tuturor!
Alexandrei Belokopîtova
Am primit scrisoarea ta. Domnul să te ajute să rezişti în vâltoarea asta, şi să treci cu bine marea vieţii şi să ajungi la liman lin! Lucrul acesta este atât de greu acum, mai ales pentru tineri… Să ceri întotdeauna ajutor de la Dumnezeu şi de la Maica DomnuluiSă ştii bine că dacă omul se va împotrivi păcatului din adâncul sufletului, nici întreg iadul nu‑l va putea vătăma, fiindcă întotdeauna va fi cu el ajutorul lui Dumnezeu – iar dacă omul înclină spre păcat, dacă la început va sta de vorbă cu gândurile rele în loc să le alunge îndată ca pe o lighioană veninoasă, vrăjmaşul va afla intrare în inimă şi Domnul va îngădui ca păcatul să aibă loc. La fel este îngăduit ca omul să cadă şi pentru îngâmfare, trufie, sau pentru continua osândire răutăcioasă a aproapelui.
Iată, tocmai de aceea trebuie să priveghem şi să nu încălzim în gânduri sau în inimă vreo jivină, ca să nu ne împungă! Numai prin priveghere, prin înfrânarea simţurilor noastre dinafară (văz, auz, pipăit şcl.) şi prin chemarea neîncetată, dacă se poate, a numelui lui Dumnezeu putem învinge toate năvălirile vrăjmaşului, putem să ne ferim de păcate mari. Trebuie să omorâm cu numele lui Iisus Hristos gândurile şi simţămintele păcătoase care se nasc din firea noastră păcătoasă, stricată, şi din lucrările drăceşti – să le omorâm până când n‑au crescut, n‑au prins rădăcini.
Altă cale şi alt mijloc pentru a ne curăţi nu este, afară de acesta: Privegheaţi şi rugaţi‑vă neîncetat, ca să vă învredniciţi a scăpa de toate nenorocirile care vin de la firea noastră păcătoasă, şi de la vrăjmaşi, şi de la uneltele lor. Domnul să te ajute! Luptă‑te, nu‑i da vrăjmaşului mâna, fii credincioasă Domnului, şi El nu te va părăsi, ci te va ocroti chiar dacă lumea întreagă se va ridica împotriva ta. Cu noi este Dumnezeu: înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu! Domnul să te binecuvânteze şi să te apere!
Alexandrei Belokopîtova
Rabdă, roagă‑te, luptă‑te cu păcatul, smereşte‑te, ­mus­­­­­­­tră‑te pe tine însăţi în toate şi nu da vina pe alţii, nu te îndreptăţi! Nu da frâu liber limbii, ochilor, auzului! Nu osân­­­di pe nimeni! Lucrarea mântuirii nu se săvârşeşte într‑o singură zi. În toate greutăţile roagă‑te lui Dumnezeu. Cine caută să placă lui Dumnezeu nu va fi părăsit de El, numai noi să nu‑L părăsim. Fără saţ să citeşti Evanghelia, rugându‑te să fii luminată ca s‑o înţelegi, şi împlineşte pe cât îţi stă în putere ceea ce ni se porunceşte acolo, iar pentru încălcările poruncii evanghelice frânge‑ţi inima şi cere‑ţi iertare. Toate să le faci potrivit conştiinţei, atât acasă, cât şi la slujbă. Să nu vorbeşti în deşert. Să rabzi. Să fii sănătoasă! Domnul să îţi dea binecuvântare, să te înveţe la tot binele!
***
Unui student de la Academia teologică din Moscova
Ce mai faci? N‑ai păţit nimic? Cum te lupţi cu caracterul tău? Domnul să te ajute!Luptă‑te, frânge‑ţi inimadacă te poticneşti, nu te descuraja. Dracii întotdeauna fac aşa: înainte de greşeală insuflă că nu e păcat cutare sau cutare lucru, iar după ce omul îi ascultă pun altă placă: 
„Oricum ai păcătuit şi n‑ai iertare, aşa că mai bine să nici nu mai rezişti greşelilor”, sau puţin altfel: „Acum trăieşte după placul inimii, lasă că te pocăieşti pe urmă, ai toată viaţa înainte; acum acumulezi experienţă, care pe urmă o să‑ţi prindă bine” ş.a.m.d.
Nu te îndreptăţi pe tine însuţi şi nu‑ţi îndreptăţi greşelile, ci spune lucrurilor pe nume înaintea ta şi înaintea lui Dumnezeu, recunoaşte‑ţi păcatele, neputinţa de a le face faţă singur lor şi dracilor, care îţi dau imbold şi te împing la păcat, plângi înaintea lui Dumnezeu pentru că eşti rob păcatului şi diavolului şi cere ca Domnul să te elibereze.Apostolul spune că Iisus Hristos a venit pe pământ ca să strice lucrurile diavolului, să elibereze omenirea de păcat şi de robia diavolească. Dacă nu putem să nu păcătuim, să plângem, cel puţin, înaintea lui Dumnezeu pentru netrebnicia noastră, să ne smerim, să încetăm a‑i osândi pe alţii. Trebuie să ne rugăm mai mult Domnului să ne ierte şi să ne ajute. Dacă omul se va lupta neîncetat cu vrăjmaşul chiar dacă puterile lui sunt slabe, Domnul îi va da ajutor la vremea potrivită, îl va scoate de sub stăpânirea diavolului. Noi trebuie să arătăm că suntem credincioşi Domnului prin lupta împotriva păcatului, iar dacă am păcătuit cu ceva trebuie să arătăm asta prin adânca frângere a inimii.
Vrăjmaşul nu doarme, ci află punctele slabe din fiecare şi acolo atacă cu o putere deosebită. Adeseori, el împodobeşte răul în aşa fel încât câteodată omul, făcându‑şi un rău cumplit, crede că face binele.
Cereţi de la Domnul înţelepciune şi putere şi râvnă pentru împlinirea sfintelor Lui porunciFără Mine nimic bun nu veţi putea face. De aceea şi trebuie să ne rugăm Domnului să ne lumineze şi să ne ajute.
Dragule, scumpule, nu te lăsa împins fără luptă în vreo încălcare a poruncilor lui Dumnezeu! Dacă vei fi credincios Domnului în puţin, vei primi putere şi spre mai mult.
Să fiţi sănătoşi, Domnul să vă păzească, şi să vă dea binecuvântare la tot binele, şi să vă lumineze în toate!
 Scrisori de intarire de la CUVIOSUL NIKON pentru RAZBOIUL DE TOATA VREMEA CU ISPITELE
Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia, 2014
Publicat în Despre smerenie, Fără categorie | Lasă un comentariu

Sf.Paisie Aghioritul – să căutăm rădăcina păcatului

Risultati immagini per să căutăm rădăcina păcatului
Cînd ne vin necazurile Sf Paisie Aghioritul spune:
Mai intii trebuie sa gasim pricina ispitei si apoi sa actionam in modul potrivit. Nu sa incepem indata posturile si privegherile etc.
Cineva îmi spune ,de pildă că sânt înselat.Mai întâi caut să văd dacă sânt înselat.Ca s-o spună acela, înseamnă că a văzut ceva.Nu a putut spune asa fără motiv;de ceva s-a smintit . Si stau si mă gândesc si caut să aflu de ce s-a smintit ca să mă îndrept .Dacă spune că sânt înselat,atunci sânt vrăjitor si pentru mine asta  e câstig că nu s-ar mai aduna lume si m-as linisti.Da acela,sărmanul,se va osândi,pentru că face rău Bisericii . Nu-i păcat?Si eu sânt de vină,pentru că la ceva nu am luat aminte.

******

ridica-te cu gandul la toate cauzele impotrivirii si razvratirii tale.Da-ti toate silintele a-ti vedea metehnele, lipsurile, scaderile, insuficientele si toate cauzele care ar duce la esecul tau.
*******
Sf Nicodim Aghioritul.
Acestea sunt cele ce trebuie sa le tii si sa le pazesti inainte de ispita patimii trupesti. lar in timpul ispitei, gandeste de unde vine acest razboi: din cauze externe ori interne. Pricinile din afara sunt: pofta si curiozitatea ochilor, cuvintele si sunetele dulci, moliciunea si impodobirea cu haine scumpe, parfumurile cele ales mirositoare, convorbirile, semnele, strangerile de maini si pipairile care indeamna la acest pacat.
******
Sf Nicodim Agh.Războiul nevazut
Leacul cel mai bun si mai prielnic al patimilor de tot felul e sa stingem pricinile din care ies aceste porniri.
******
De aceea, fii totdeauna cu grija fierbinte, indemanatic pentru a nu pierde nici o virtute. Iubeste si cauta toate imprejurarile potrivite si motivele ce te indeamna la virtute, mai ales pe cele mai greu de biruit, fiindca lucrarile pentru biruinta greutatilor virtutilor produc deprinderile faptelor bune si le inradacineaza mai adanc.
Fugi repede si hotarat, cum am spus mai sus, de pricinile ce te pot indemna la ispita trupului.
******
Numai astfel se sadeste in suflet deprinderea imbunatatirii, pentru ca de te sarguesti neincetat cu o virtute, alearga mai usor la dansa si mintea se framanta sa afle mijloacele, memoria cele mai potrivite a o dobandi
*******
Publicat în Despre păcate, Fără categorie, Sf. Paisie Aghioritul | Lasă un comentariu

Diavolul urăşte glasul sfătuirii. Nu numai sfatul îl urăşte dar nici însuşi glasul sfătuirii nu-l poate suferi.

Risultati immagini per AVVA DOROTEI
Nu sunt mai ticăloşi, nici mai lesne porniţi spre cădere decât aceia care nu au pe nimeni ca să-i povăţuiască pe calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiţi de chivernisitori cad ca frunzele.
**********

Cuvântul 5: Nu trebuie a se încrede cineva în înţelepciunea sa

Înţeleptul Solomon zice la paremii:
„Cei lipsiţi de povăţuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se săvârşeşte cu multă povaţă”. (Pilde 11,14)
Vedeţi fraţilor, puterea cuvântului? Vedeţi ce ne învaţă dumnezeiasca Scriptură? Ne sfătuieşte să nu nădăjduim in noi înşine, nici să nu ne socotim înţelepţi, să nu credem că ne putem chivernisi fără ajutor; că după Dumnezeu, negreşit avem trebuinţă de povăţuitor, care să ne poarte de grijă şi să ne chivernisească .  
Nu sunt mai ticăloşi, nici mai lesne porniţi spre cădere decât aceia care nu au pe nimeni ca să-i povăţuiască pe calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiţi de chivernisitori cad ca frunzele.
La început, frunza este verde şi frumoasă, apoi se usucă puţin câte puţin şi cade şi este călcată de picioarele oamenilor. Aşa este şi omul care nu este povăţuit de cineva.
La început are râvnă spre post şi priveghere, spre sihăstrie şi spre alte bunătăţi, apoi, puţin câte puţin, potolindu-se acea căldură şi neavând pe cineva ca să-l sfătuiască, să-i aţâţe fierbinţeala, pe neobservate se stinge de tot şi din râvnă căzând în trândăvie se face rob vrăjmaşilor săi, care-şi bat joc de dânsul după cum le este voia. Iar pentru cei ce au la cine năzui ca să-şi spună gândurile, să-şi mărturisească faptele, să-şi arate toate lucrurile şi să primească sfătuire, zice:
„ Mântuirea se săvârşeşte cu mult sfat”.
Nu zice să se sfătuiască cu mulţi, ci ca : „ la toate lucrurile se cade să se sfătuiască”.
Însă de la început se ia sfat, în care are credinţă şi încredere. Să nu spună numai unele, iar pe altele să le tăinuiască, ci pe toate să le mărturisească şi pentru toate să se sfătuiască. Unora ca acestora, mântuirea se săvârşeşte întru mare sfat.
(DIAVOLUL NU-SI BATE CAPUL SA NE INDEMNE LA CEEA CE NU VREM  CI LA CEEA CE NE PLACE NE ISPITEȘTE)
 De nu vă va spune cineva toate gândurile sale şi mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea şi strâmba sa alcătuire, diavolul, aflând într-însul vreo voie ascunsă, vreun dreptar de viată de sine izvodit, unindu-se cu acesta , îl strică desăvârşit.
Căci diavolul când vede pe cineva, că de sine nu voieşte să păcătuiască, nici nu are pornire fireasca să creadă că face vreun rău, ca la acea pornire să adauge şi el îndemn spre păcat, nici el nu-l supără sau sileşte către cele ce omul nu are pornire.
Nu-i zice adică, du-te de curveşte, nici mergi de fură, dacă pricepe că omul nu vrea şi nu primeşte să le facă; că nu-şi bate capul diavolul să ne indemne spre cele ce nu vrem.
Dar dacă află vreo voie de a noastră, înclinată spre păcat, sau vreo rânduială de sine întru noi, cu aceasta ne strica, găsind cale uşoară.
De aceea se zice: Vicleanul atunci face rău, când se va alcătui cu îndreptarea(înclinarea la păcat) noastră.
Diavolul este viclean şi atunci face rău când se uneşte cu îndreptarea(înclinarea la păcat) noastră; fiindcă atunci sporeşte mai mult, atunci mai rău strică, atunci lucrează cu mai multă prisosire.
Fiindcă de suntem stăpâniţi de voia noastră şi urmam îndreptărilor noastre, şi răul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun. Astfel, ne primejduim, fără să ne dăm seama că ne stricăm, pentru că nu pricepem nici voia lui Dumnezeu şi nici nu voim a cerceta să o aflam, deoarece ne încredem în noi înşine şi urmăm voii noastre.
De aceea, zicea părintele Pimen, că voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu. Pricepeţi puterea cuvântului? și iarăşi a adăugat: Voia noastră este o piatră ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. De se va lepăda omul de această voie, poate zice şi el:
„Întru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fără prihană e calea ta!”(Ps 17,32-33)
 Foarte minunat a zis! Căci dacă am trecut peste acel zid de aramă al voii noastre, precum a zis sfântul Pimen, atunci vedem că nu are prihană calea lui Dumnezeu. Apoi bătrânul zice şi pentru îndreptare:
„Când se va uni îndreptarea(înclinarea la păcat) cu voia noastră, atunci omul se îndărătniceşte cu totul”.
O, ce minunată alcătuire au cuvintele sfinţilor! Moarte vădită este însoţirea voii cu îndreptarea(înclinarea la păcat), mare primejdie, mare cutremur! Acel ticălos piere desăvârşit! Căci cine îl poate face să creadă că un altul ştie mai bine folosul său? Atunci cu totul se robeşte şi urmează gândului său şi aşa diavolul îl surpă.De aceea, zice că vicleanul atunci face rău, când se alcătuieşte cu îndreptarea noastră(înclinarea la păcat).
Diavolul urăşte glasul sfătuirii.
Nu numai sfatul îl urăşte dar nici însuşi glasul sfătuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrăjmaşul de păzeşti sau nu ceea ce ai auzit, urăşte însăşi întrebarea ce o faci pentru folosul tău.
De ce oare nu suferă nici sunetul întrebării?
Fiindcă ştie că prin întrebare şi prin cercetare se vădesc meşteşugirile lui; de aceea se întristează mai mult decât orice când i se descoperă vicleniile, pentru că nu mai poate să înşele după cum pofteşte, fiindcă cu întrebarea se îndreptează sufletul.
Mărturisindu-ţi adesea toate gândurile, afli de la cel mai iscusit care ştie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bună; aceasta este îndreptare, iar aceea voie.
Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivită. Iar diavolul nu găseşte vreme să te strice sau să te prindă în cursă, căci te vede pururi povăţuit de altul, fiind din toate părţile întărit. Aşa se săvârşeşte, precum am zis, mântuirea, cu mare sfat.
Pe cât de mult vicleanul nu voieşte şi urăşte sfatul, pentru că pofteşte să facă rău, pe atât se bucură de cei ce n-au povăţuire. Pentru ce? Pentru că asemenea frunzelor cad.
Vicleanul iubea pe acel frate despre care zicea părintele Macarie: Am un frate, care când mă vede, se întoarce ca un vârtej. Pe unii ca aceştia îi iubeşte, de unii ca aceştia se bucură totdeauna, care nu au nici un povăţuitor, care nu întreabă pe cel ce poate după Dumnezeu să le ajute şi sa-i îndrepteze. Dar oare diavolul acela pe care l-a văzut sfântul că purta cu el în tigvuliţe, tot felul de ierburi, nu cerca şi pe ceilalţi fraţi? Nu putea să înşele pe alţii, că fiecare dintre ei, cunoscând vicleşugul lui, alerga la duhovnic şi-şi mărturisea cugetele şi afla ajutor in vremea ispitei. Pentru aceea nu putea să-i biruiască. Numai pe cel ticălos, pe care îl găsea urmând voii lui şi gol de sfătuire – pentru că de la nimeni nu vrea să ceara ajutor – îl batjocorea şi se întorcea diavolul de la dânsul mulţumit, blestemând pe ceilalţi.
După ce a spus sfântului Macarie aceasta, şi cercetând sfântul, a aflat numele fratelui, a alergat la el şi a aflat că acesta era pricina pierzării lui, că nu voia să se spovedească. Nu avea obiceiul să-şi spună cugetele lui, de aceea se întorcea ca un vârtej pentru că vrăjmaşul îl întorcea ori unde voia.
Întrebându-l sfântul bătrân: Cum petreci frate? i-a răspuns: bine părinte, cu rugăciunile tale. și iarăşi zicându-i bătrânul: nu te supără gândurile? A răspuns: până acum, sunt bine! și nu voia să mărturisească, până ce sfântul pe ocolite l-a făcut să-şi spună gândurile şi aşa grăindu-i cuvântul lui Dumnezeu, l-a îndreptat.
Venind iarăşi diavolul după obicei, vrând să-l cerceteze, s-a ruşinat că l-a găsit întărit, l-a aflat îndreptat, nemai primind înşelăciune. Întorcându-se fără nici o ispravă, şi înfruntat, s-a întâlnit iară sfântul cu dânsul şi l-a întrebat: cum se află fratele acela, prietenul tău? Iar diavolul, nu l-a mai numit prieten ci vrăjmaş şi-l blestema zicând că şi acesta s-a îndărătnicit şi nu-l mai asculta, ba chiar s-a făcut mai sălbatic decât ceilalţi.
Pricepeţi acum pentru ce urăşte vrăjmaşul sunetul îndreptării? Pentru că pururea se sileşte spre pierzarea  noastră. Vazut-aţi pentru ce iubeşte pe cei ce urmează voii lui? Pentru că se supun diavolului şi singuri se dau robi lui.
Nu cunosc la călugăr cădere din altceva, fără numai din crezământul inimii sale.
Unii zic că dintr-aceasta cad, alţii din altă pricină. Însă eu, precum am zis, altă cădere nu ştiu să fie la cineva fără numai din pricina sfaturilor inimii sale. Că nu este altă greşeală mai rea decât aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, că totdeauna m-am temut de această primejdie.
 Văzut-ai pe cineva că a căzut? Să ştii că a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rău, decât a crede gândurilor sale.
Când eram în obşte, spuneam toate gândurile mele bătrânului părinte Ioan, că in viata mea, precum am zis, nu voiam să fac ceva fără voia lui. şi de multe ori îmi zicea gândul: cutare lucru o să-ţi zică bătrânul, pentru ce să-l mai superi? Dar eu ziceam cugetului meu:
„Anatema ţie şi învăţăturii tale şi mintii tale şi înţelepciunii tale, că orice ştii, de la dracul este”.
Și aşa mergeam de întrebam pe bătrân. Uneori se întâmpla de-mi zicea acelaşi cuvânt ce-mi spusese gândul: De aceea mă tulbura cugetul, zicându-mi: iată că s-a întâmplat ce ti-am spus, pentru ce ai mai supărat pe bătrân? Iar eu îi răspundeam gândului: acum este bine, acum este din Duhul Sfânt, iar a ta socoteală este rea, este de la diavolul şi de la starea cea pătimaşă.
Astfel, niciodată nu mă încredeam gândurilor mele, fără întrebare. şi credeţi-mă, fraţilor, că eram la mare odihnă şi la multă negrijire, cum v-am mai spus şi altădată.
Fiindcă auzeam că, cu multe scârbe trebuie să intre cineva întru împărăţia cerurilor, iar eu mă vedeam că nu am nici o scârbă şi mă temeam şi eram la mare bănuială, neştiind pricina acestei odihne, până ce mi-a spus bătrânul să nu mă întristez că tot cel ce se dă pe sine în ascultarea părinţilor are acest fel de odihnă şi este fără de grijă.
Deci nevoiţi-vă şi voi, fraţilor ca să întrebaţi, şi nu vă nădăjduiţi spre ştiinţa voastră, pricepeţi ce fel de negrijire are lucrul, ce bucurie, ce odihnă.
De vreme ce v-am spus că niciodată nu m-am scârbit, să va spun şi aceasta ce mi s-a întâmplat, tot pe când eram în obşte.
V-am povestit acestea, fraţilor, vrând să vă arăt câtă odihnă şi negrijire are cel ce nu se încrede în sine; cu câtă întemeiere şi adeverire trăieşte cel ce nu nădăjduieşte în mintea sa şi nici nu crede gândului său, ci spre Dumnezeu aruncă nădejdea sa şi spre cei ce pot, după Dumnezeu, să-l povăţuiască.
Deci, fraţilor, învăţaţi-vă şi voi să întrebaţi şi să cereţi sfat; să nu nădăjduiţi în voi înşivă, nici să credeţi ceea ce va zice cugetul vostru, că foarte bună este întrebarea. Întrebarea este smerenie, este bucurie. Să nu se trudească cineva astfel în zadar, că nu se va putea mântui într-alt chip, decât numai aşa.
Poate va zice cineva, că de nu va avea pe cine să întrebe ce să facă? Adevărul va zic, de va vrea cineva din toată inima să facă voia lui Dumnezeu, nu-l va părăsi Dumnezeu, ci pururea îl va povăţui după vrerea sa. Iar de nu va vrea să facă voia lui Dumnezeu, iar vă zic adevărul, că şi la prooroc de va merge, după inima lui cea răzvrătită, va primi răspuns de la prooroc precum zice Scriptura: de va greşi, prooroc grăind, eu am rătăcit pe proorocul, zice Domnul.
Drept aceea, avem datoria să ne întoarcem cu toată puterea noastră spre voia lui Dumnezeu şi să nu credem inimii noastre, ci chiar de va fi vreun lucru bun, până nu vom auzi de la vreun sfânt că bun este acel lucru, să nu ne încredem în noi înşine că bine am făcut şi cum că, cu cuviinţă este să se facă.
 Încă şi după ce ne vom sârgui după puterea noastră, se cade iarăşi să ne spovedim în ce chip am făcut, pentru ca să ne încredinţăm de l-am făcut bine şi iarăşi atunci încă să nu fim fără de grijă, ci să aşteptăm şi judecata lui Dumnezeu, precum se spune despre sfinţitul părintele Agaton, că a răspuns când a fost întrebat: şi ţie îţi este frică părinte? știu că m-am silit din toata puterea să fac voia lui Dumnezeu, dar nu ştiu dacă a plăcut sau nu lui Dumnezeu fapta mea; că alta este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor.
AVVA DOROTEI – ÎNVĂŢĂTURI ȘI SCRISORI FOLOSITOARE DE SUFLET

Risultati immagini per AVVA DOROTEI

http://www.librariasophia.ro/carti-invataturi-si-scrisori-de-suflet-folositoare-dorotei-avva-so-407.html
PDF. http://sfantulioancelnou.trei.ro/carti/Avva_Dorotei/Avva_Dorotei.htm
CARTEA PDF.FORMAT ELECTRONIC
https://archive.org/details/avva_dorotei_invataturi_de_suflet_folositoare
Publicat în Avva Dorotei, Fără categorie | Lasă un comentariu

Sf.Ioan Gură de Aur – „Deci dacă femeia ta se supune,tu nu-ți lua ifos de stapin absolut;si nici tu femeie,dacă bărbatul tău te iubeste,să nu te infumurezi.”

Immagine correlata

 daca suferi pe barbatul tau care este aspru,apoi atunci vei primi cununa stralucita…pe cand daca el va fi linistit si bland cu tine apoi pentru ce sa-ti dea Dumnezeu cununa si rasplata?

******************

„O,voi care totul rasturnati,lucrul diavolului este acesta ,ca toate sa se confunde si sa se strice de la principiul lor incepator,care a fost data din natura de Dumnezeu.
Femeilor,Dumnezeu atat le-a dat sa pazeasca casa, barbatilor insa grija vietii publice;tu capule te transformi in in picioare si picioarele in cap”(p283)
„Femeia,desi pare ca este i pierdere prin aceea ca a fost randuita sa se supuna si sa aiba frica de barbat,de fapt este in castig.Ca ceea ce este mai greu si mai important-iubirea-cade pe umerii barbatului.
„Pentru aceea l-a pus pe unul deasupra si pe unul sa se supuna tocmai ca sa fie pace.Daca ar fi egalitate,nu ar mai putea fi pace.
Nu poate sa fie intr-o casa fiecare de capul lui,nici toti conducatori,ci e nevoie de un singur conducator.
Dar acestea se intampla in cazul oamenilor trupesti,fiindca,daca ar fi barbati duhovnicesti,ar fi pace Cinci mii de suflete erau si nimeni nu zicea ceva al sau,ci se supuneau unii altora(FA.2,41-47).”(P286)
Femeia nu trebuie sa-i spuna barbatului ei asemenea vorbe.Trupul nu se razvrateste impotriva capului,ci se supune.Insa  cum va rabda saracia?De la cine va afle mangaiere?Sa se gandeasca la femeile mai sarace ca ea.Sa cugete cate fete provenite din familii bune,nu numai ca nu au primit nimic de la barbatii lor,ci si-au cheltuit averea lor pentru ei.Sa socoteasca primejdiile care care insotesc o asemenea bogatie,si prefera atunci viata saraca dar linistita.In general daca isi iubeste sotul,nu va grai nicicaind cîrteli sau vorbe de ocara la adresa lui.Va preferea sa-l aiba linga ea fara averi,decat sa fie bogat dar ea sa traiasca in nesiguranta si nelinistea care insotesc lucrurile negustoresti.
Nici barbatul insa auzind cartelile si ocarile femeii sale, nu trebuie sa o injure sau sa o loveasca,sub pretext ca are putere asupra ei.Mai bine sa o sfatuiasca si sa o povatuiasca linistit fara ca vreodata sa ridice mana asupra ei.S-o invete filozofia cereasca crestina,care este adevarata bogatie.S-o  invete nu numai prin cuvinte ci si prin fapte,ca saracia nu este de loc rea.S-o invete sa nesocoteasca slava  si sa iubeasca smerenia,si atunci nici carteli nu ar mai rosti,nici bani nu si-ar mai dori.S-o invete sa nu iubeasca,bijuterii de aur si hainele luxoase si multele parfumuri,nici sa nu-si doreasca in casa mobila scumpa si podoabe de prisos.Toate acestea vadesc zadarnicie si prostie.Podoabele ei si ale casei sale sa fie buna cuviinta si decenta.Si ea si casa in care locuieste sa fie inmiresmate de mireasma intelepciunii si a virtutii.”(p298)”Dar daca voiesti numai decat sa placi barbatului,apoi prin ce sa-i placi:prin gingasie,prin blindete,prin onestitate.Caci crede-ma,ca daca barbatul tau ar fi de o mie de ori plecat spre desfranari si nestapinit,totusi acestea la un loc de le vei avea:blindetea,cinstea,neingamfarea,iconomia,simplitatea mai mult il vor atrage spre tine.”(p305)
Datoria barbatului este a iubi,iar a femeii a-l urma pe barbat.Daca fiecare isi indeplineste aceasta datorie,toate sant in ordine.Fiindca daca femeia este iubita,devine si ea iubitoare;si daca se supune barbatului,el devine ingaduitor si blind.
Priveste acum,chiar in natura aceasta este ordinea,ca unul sa iubeasca si celalalt sa se supuna.Cand cel ce stapineste iubeste pe cel stapinit,atunci totul merge bine.Nu atat se cere iubirea celui stapinit catre stapinitor,pe cat se cere din partea acestuia catre cel stapinit,caci din partea acelui se cere ascultare si supunere.”
„Deci daca femeia ta se supune,tu nu-ti lua ifos de stapin absolut;si nici tu femeie,daca barbatul tau te iubeste,sa nu te infumurezi.”(p288)
Femeia trebuie sa respecte pe barbat.Care este continutul acestui respect?Sa nu-ti vorbeasca impotriva,sa nu se razvrateasca,si sa nu vrea sa fie stapina in casa.E de ajuns ca respectul ei sa se limiteze la acestea.”(p290)
„Cand fiecare se grabeste a implini ale sale,apoi degraba va urma si cele ale aproapelui.De pilda,cand femeia este pregatita a-l suferi pe pe barbat,fie el cat de aspru,cand barbatul nu batjocoreste pe femeie,fie ea cat de artagoasa,atunci toate sant linistite si salas aparat de orce valuri.Tot asa era si pe timpul celor vechi,cand fiecare isi implinea datoriile sale si nu cerea,sau mai bine zis,nu cauta la cele ale aproapelui . Intr-adevar.Gandeste-te bine:Avram a luat cu sine pe nepotul sau Lot-si femiea lui nu l-a invinovatit.Aporuncit femeii sale a calatori o cale lunga foarte,si ea nu s-a impotrivit,ci l-a urmat.Si iarasi Avraam dupa multe necazuri si năduseli facandu-se stapin al tuturor,el totusi a dat intietate lui Lot Si la toate acestea Sarra femeia sa,nu numai ca nu se multumea,ba chiar nici gura nu a deschis-o macar vreodata,si nici nu a vorbit ceva de acest fel,precum multe din femeile de astazi vorbesc,cand mai de seama vad pe barbatii lor injositi in astfel de imprejurari,si mai ales injositi de cei mai mici decat dansii.Ba chiar atunci batjocoresc,facand pe barbatii lor nebuni si prosti,lipsiti de vlaga,tradatori si tampi.De nimic din acestea nu a zis Sarra,ba nici nu a cugetat,ci primea cu placere tot ceea ce el facea.Ba inca ceva mai mult:dupa ce lot s-a facut stapan pe partea de pamant aleasa de el,iar pe cea mai rea a aruncat-o mosului sau,deodata l-a impresurat o primejdie grozava.Auzind de aceasta Patriarhul,a inarmat pe toti ai sai si singur s-a pus in fruntea lor,pregatindu-se de a ataca intreaga oaste a Persilor,cu slugile sale.Dar nici atunici nu l-a oprit Sarra,femeia lui,nici nu i-a zis ceea ce era firesc:
Da bine, omule,unde te duci?cum te arunci in prapastie si te dai pe sineti la atatea primejdii,pentru un barbat care te-a batjocorit si a rapit cele ale tale?Pentru asemenea om tu vrei sa-ti versi sangele?Daca poate dispretuiesti cele ale tale,cel putin fie-ti mila de mine,care am lasat casa si patrie,si prieteni,si rude,si ti-am urmat pe un drum atat de indepartat.;fie-ti mila,zic si nu ma lasa vaduva,impreuna cu relele vaduviei!,Nimic din aceste nu a spus si nici nu a gandit,ci a suferit totul in ,tacere.”(278-279)
Viata noastra este alcatuita din treburi in afara de casa si din treburi dinlauntrul casei.Pe toate aceste Dumnezeu le-a impartit in doua:pe cele din afara casei le-a intrebuintat barbatilor,iar pe cele dinlauntru casei.femeilor.Schimba aceasta randuiala,si vei vedea ca totul se strica,totul se pierde.”{p.279)
„Asadar Apostolul a spus ca toate probleme casnicie se pot rezolva,daca barbatul isi iubeste femeia si femeia isi respecta barbatul.N-a explicat in ce fel se vor realiza acestea.Va voi explica eu:nesocotind banii,nazuind la virtutile sufletului si avand frica de Dumnezeu.Orce va faptui cineva,bun sau rau,va fi rasplatit pe masura de Domnul(parafraza la Ef 6,8).Asadar nu de dragul ei ci de dragul lui Hristos ascultand de El,s-o iubeasca pe femeia lui.Daca se gandeste asa,ispita sau cearta nu se vor cuibari intre ei.Femeia sa nu creada pe nimeni cand sotul ei e vorbit de rau.Dar nici nu trebuie sa urmareasca banuitoare unde intra si de unde iese tovarasul sau de viata.
Barbatul de asemenea ,nu trebuie sa ingaduie calomnii despre femeia sa,insa nici sa nu-i nasca banuieli prin purtarea lui.De ce,omule,ratacesti de colo-colo toata ziua si te aduni acasa abia seara,fara sa-i dai explicatii multumitoare sotiei tale?Daca iti va reprosa asta sa nu-ti para rau,reprosurile ei dovedesc iubire,nu indrazneala si raceala.Si iubirea ei pentru tine o face sa-i fie teama.Ii e teama ca nu cumva vreo alta sa nu i te rapeasca,sa nu cumva sa-i ia tot ce are mai de pret,ca nu cumva sa-i rupa legatura casniciei.
Esti dator sa faci tot ce poti a n-o amari pe femeia ta.
Dar nici femeia ta nu trebuie sa-l nesocoteasca pe barbatul ei,pentru un motiv,mai ales daca e sarac.Sa nu carteasca si sa huleasca spunand,de pilda:lasule si fricosule , lenesule , nesarguinciosule si somnorosule!Cutare,chiar daca se trage dintr-o familie saraca,prin multe osteneli si primejdii au facut avere mare.Si iata femeia lui poarta haine scumpe,umbla cu trasura,are atatia slujitori,iar eu te-am luat pe tine,care esti macinat de saracie si traiesti fara rost!
„Cel ce vrea sa ia femeie dupa lege,trebuie intai sa citeasca pravilele,pe care le-a pus Apostolul Pavel pentru ca sa afle ce i se cade sa faca.Caci cand se va intampla ca femeia ce o ia sa fie rea,ocaratoare si betiva si plina de fara de minte si alte rautati sa aiba si numai o rautate de aceasta de va avea,mai vartos preacurva sa fie,trebuieste sa te desparti,si sa iei alta,ca vei avea mai multa cheltuiala si nevoi;drept aceea, fa in tot chipul sa iei femeie buna,smerita inteleapta si ascultatoare.”…
„Iar de va lua cineva femeie saraca,este putina rautate,iar de va lua bogata,este mare si indoita rautatea,ca una face stricaciune vietii,iar alta aduce pe barbat la supunere si nevointa.”(p258)
„Si pentru ca iubirea sa nu se micsoreze,ci sa se intinda la toata omenirea(Dumnezeu)nu a ingaduit sa se casatoreasca cu surori si fice,impunandu-ne despartirea de rudele noastre.De aceea se spune:Acela Care i-a facut de la inceput,barbat si femeie i-a facut(Mt.19,4).”(p259)
„Aceasta mai cu seama este a se supune cineva lui Dumnezeu,adica a suferi chiar si cele potrivnice si a nu pune in miscare legea la fiecare pas.
Pentru aceea,iubind pe cel ce te iubeste ,nu prea faci o fapta mare,pe cand iubind pe cel ce te  uraste,unul ca aceasta mai cu seama,este cel ce se incununeaza.
Cam in acest fel si tu gandeste-te,ca daca suferi pe barbatul tau care este aspru,apoi atunci vei primi cununa stralucita-pe cand daca el va fi linistit si bland cu tine apoi pentru ce sa-ti dea Dumnezeu cununa si rasplata?
Dumnezeu impartind datoriile familiei si atribuind barbatului greutatile din afara si pretentiile vietii publice,pastreaza pentru femeie conduita interiorului.Acela este domeniul si campul ei de actiune.”(p282)

***********

„ Ce trebuie sa faca o mama insarcinata daca sotul o sileste la avort? Dar daca este greu bolnava si are multi copii?
Sfantul Apostol Pavel zice asa:
„Femei, supuneti-va barbatilor vostri, precum se cuvine, intru Domnul” (Coloseni 3, 18). Aici trebuie sa intelegem ca nu intru toate se cuvine femeii sa se supuna barbatului, ci numai la cele ce se cuvin in Domnul. Poate barbatul sa o indemne si la lucruri de faradelege, la furat, la betie, la ura, la cearta, la desfranare, la ucidere, la secte, la necredinta etc. La acestea nu se cuvine a se supune barbatului, macar si moarte de ar rabda de la el. Ca nu se cade a iubi si asculta pe barbat mai mult decat legea lui Dumnezeu.
Iata ce zice Sfantul Nicodim Aghioritul la cuvintele de mai sus ale marelui Apostol Pavel:
„O, cititorule, cum a zis Pavel sa se supuna femeile barbatilor lor? Cum se cuvine, intru Domnul!” Adica, la cele ce se cuvine si sunt legiuite si la cele dupa Dumnezeu. Caci de ar cere barbatii sa-i asculte femeile lor la ce!e necuvioase si nelegiuite, la lucruri afara de fire si la necredinta sau la calcarea poruncilor lui Dumnezeu, intru acestea zic, nicidecum sa nu se supuna femeile si sa faca voia lor cea rea. Pentru ca atunci, impreuna cu barbatii lor, „se vor osandi in munca iadului” (Subinsemnare la Talcuirea Epistolei catre Coloseni de Fericitul Teofilact al Bulgariei, Bucuresti 1904).
 
 
Publicat în despre femeile creștine, Despre supunerea femeii, Fără categorie, Sf.Ioan Gură de Aur | Lasă un comentariu

Ne îngrijim să ne unim cu papistașii, protestanții și monofiziții eretici, fără ca aceștia să se lepede public de ereziile lor, dar rămânem despărțiți de frații noștri care țin calendarul părintesc, față de care nu avem nici o diferență în credință.

Pr. Zisis.
Schimbarea calendarului care a avut loc în anul 1924 a rupt unitatea liturgică și a provocat diviziuni.
Unul dintre subiectele arzătoare și urgente, pe care era chemat să le abordeze Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, era și cel al reformei calendaristice, al schimbării calendarului, pe care, fără o hotărâre panortodoxă, unilateral și fără nici o avertizare, au impus-o în 1924 Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei. Reforma a fost acceptată și de Biserica Ciprului, câtă vreme celelalte Biserici Ortodoxe s-au împotrivit și au respins-o, anume cele trei Patriarhii vechi, a Alexandriei, a Antiohiei, a Ierusalimului, celelalte Biserici și Sfântul Munte.
Acest demers antisinodal, anticanonic și, neîndoielnic, eronat, care nu corespundea nici unei necesități pastorale , a vătămat unitatea Bisericii din punct de vedere al calendarului sărbătorilor și liturgic – unitate care de 16 veacuri rămăsese netulburată, mai exact de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (315) care a stabilit prăznuirea comună a Paștelui.
Unitatea a fost lezată la două niveluri. Mai întâi la nivelul Bisericilor Locale Autocefale, dintre care multe nu au acceptat reforma și continuă până azi să prăznuiască sărbătorile și pomenirile Sfinților după Calendarul Iulian, cel strămoșesc, care este caracterizat azi ca ”vechi”. Alte Biserici au procedat treptat la reformă și au acceptat ceea ce se numește Noul Calendar, pe care unii îl numesc Calendarul Iulian ”îndreptat”, în timp ce, în fapt, este vorba de Calendarul Gregorian papistaș, ce și-a luat numele de la Papa Grigorie al XIII-lea, care în 1582 a schimbat calendarul și Pascalia în Apus, unde, și acolo, la început au existat împotriviri, treptat însă a fost adoptat de către toți și este valabil până azi, fiind calendarul european comun.
Diferența de 13 zile dintre cele două calendare, pentru corectarea căreia a și avut loc această schimbare, face ca astăzi să avem pe o arie extinsă o ruptură în unitatea calendaristică ce exista încăde la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, pentru că atunci exista o diferență doar în prăznuirea Paștelui, câtă vreme acum diferența vizează toate praznicele împărătești, ale Maicii Domnului și pomenirile Sfinților. Unul dintre motivele fundamentale pentru care a fost convocat Sinodul I Ecumenic, în afară de condamnarea ereziei lui Arie, a fost acela de a reface unitatea prăznuirii Paștelui și de a stabili și timpul prăznuirii acestuia prin date astronomice (echinocțiul de primăvară, luna plină), așa încât să nu coincidă prăznuirea Paștelui creștin cu Paștele evreiesc. Hotărârea aceasta i-a pus în dificultate pe reformatori în a proceda și la schimbarea Pascaliei, pentru că ar fi încălcat în mod evident canoane și hotărâri ale unui Sinod Ecumenic. Din acest motiv au lăsat Paștele neatins, să se prăznuiască după Vechiul Calendar, și așa se explică faptul că prăznuim Paștele în comun, toți ortodocșii. Astfel, există multe inconsecvențe: am adoptat Noul Calendar, dar îl avem și pe cel vechi în prăznuirea Paștelui. Toate Bisericile Ortodoxe prăznuim în comun Învierea lui Hristos, dar prăznuim separat, cu o diferență de 13 zile, Crăciunul, Boboteaza, Adormirea Maicii Domnului și toate pomenirile Sfinților, adică toate sărbătorile neschimbătoare din cele 12 luni ale anului. Și acest lucru apare pentru prima oară în istoria Bisericii, ce are printre însușirile ei fundamentale unitatea de cult, dimpreună cu unitatea credinței și administrativă.
Mai dureroasă este ruperea unității la nivel local. Pentru că schimbarea calendarului nu corespundea unei nevoie pastorale, nu a venit, cu alte cuvinte, dinspre turmă, ci a fost impusă de cei de sus, pentru a servi unor interese extrabisericești, și reacția de împotrivire a pliromei bisericești, a multor arhierei, preoți, monahi și mireni, a fost puternică și justitificată, cu urmarea că s-au format dezbinări și rupturi și în interiorul Sfântului Sinod, între episcopi, apoi, între preoți și episcopi, între mănăstiri și episcopi, între preoți și mireni la nivelul parohiei, chiar și între membrii aceleiași familii.
Ce minte malefică a propus prin sofisme această schimbarea și a distrus în mare măsură unitatea calendarului de sărbători al Bisericii, și la nivel local, și la nivel supralocal? Sinodul I Ecumenic de la Niceeea a restaurat unitatea prin serbarea în comun a Paștelui, iar acum de ce unii au distrus antisinodal și anticanonic, pe o arie extinsă, această unitate? Nu va mai exista un alt Sinod care să readucă unitatea și pacea, să tămăduiască rănile pe care le-a pricinuit reforma calendaristică unilaterală, antisinodală, fără o hotărâre panortodoxă, din 1924? Nu mai e mult și se împlinește un veac de când există această ruptură a unității în Biserică.
Ne îngrijim să ne unim cu papistașii, protestanții și monofiziții eretici, fără ca aceștia să se lepede public de ereziile lor, dar rămânem despărțiți de frații noștri care țin calendarul părintesc, față de care nu avem nici o diferență în credință.
Decizia panortodoxă din 1904: Nu este posibil să se schimbe calendarul. ”Nu este posibil să se introducă inovații în această privință”.
Este plină de amărăciune istoria reformei calendaristice și s-au scris despre aceasta o mulțime de articole și cărți, cu argumentații care se contrazic și se resping una pe alta, încât pare dificil la început s-o scoată cineva la capăt și să găsească unde se află dreptatea. Foarte simplu și pe scurt, evoluția chestiunii în secolul al XX-lea este următoarea:
În cercurile academice din Răsăritul Ortodox, dar și în cercurile occidentalizante și secularizate ale mai-marilor bisericești, subiectul a început să se discute din prima parte a secolului al XIX-lea, fără un ecou mai larg în întregul clerului și în rândul mirenilor. Pentru prima oară, problema a fost pusă oficial de Patriarhul Ioachim al III-lea în enciclica patriarhală și sinodală din 1902, adresată întâi-stătătorilor Bisericilor Autocefale. Este vorba de o enciclică care schimbă poziția tradițională riguroasă a ortodocșilor față de creștinii rupți de Biserică ai Apusului, o enciclică ce, totuși, nu a fost acceptată panortodox nici până în ziua de azi; această acceptare se va realiza însă acum prin Sinodul din Creta, care este iminent, și, desigur, se va face prin răsturnarea tradiției sinodale și patristice precedente. Enciclica pare să păstreze echidistanța față de cele două facțiuni, adică a celor care doresc schimbarea calendarului și a celor care se împotrivesc acesteia, încheie însă cu mențiunea corectă că, indiferent care va fi hotărârea, aceasta trebuie să fie comună pentru toți ortodocșii: ”făcându-și cunoscute reciproc pozițiile, pentru a se crea în această privință o concepție comună, o părere și o hotărâre a Bisericii Ortodoxe Universale”[1]. Atitudinea neutră a enciclicei nu îl scutește de responsabilitate nici pe Patriarh, nici pe sinodali, pentru că au propus spre discuție și soluționare un subiect, pentru care nu exista nici o nevoie pastorală și bisericească, ci alte interese politice, economice, intercreștine, impuse de sus. Acest lucru reiese cât se poate de clar din răspunsurile Bisericilor Autocefale, care în întregul lor resping foarte categoric reforma calendaristă.
Redăm ultima parte a răspunsului Bisericii Rusiei la această chestiune, unde se atrage atenția asupra divizărilor și a neorânduielii pe care ar urma să le provoace reforma calendaristică, fără să existe nici o nevoie eclesială în acest sens:
”Căci această schimbare, ca una care tulbură rânduiala dintotdeauna și de multe ori consfințită de către Biserică, ar putea, neîndoielnic să provoace tulburări și în viața bisericească, în timp ce, în cazul respectiv, aceste tulburări nu-și găsesc o justificare suficientă nici în corectitudinea științifică a reformei, nici în vreo necesitate eclezială cristalizată și exprimată ca atare”[2].
În același spirit și Biserica României declară:
”Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Române Autocefale consideră și cere să rămânem în cele în care ne aflăm astăzi; întrucât este cu neputință să nu vătămăm rânduielile canonice, dacă ne gândim la schimbarea sau reforma Calendarului Iulian, cu care trăiește Biserica Ortodoxă de atâta timp, este cu neputință să nu se ajungă la mâhnire. În afară de aceasta, nici cu degetul nu este îngăduit să atingem hotărârile cele din vechime, care reprezintă poziția noastră bisericească”[3].
Este, totuși, spre cinstea Patriarhului Ioachim, dar și a arhiereilor sinodali ai Bisericii Constantinopolului că , după răspunsurile negative ale Bisericilor Locale, nu numai că au închis subiectul, dar au și apreciat că nu este posibil să aibă loc vreo schimbare în privința Calendarului și a Pascaliei: ”Căci nu este posibil a introduce inovații în această privință”. Cât de mult ne-am fi dorit ca Patriarhia Ecumenică să păstreze și azi aceeași poziție atât referitor la panerezia ecumenismului, cât și la participarea noastră la ”Consiliul Mondial al Bisericilor”, asupra cărora există o continuă și puternică împotrivire din partea multor biserici, dintre care unele bine au făcut că s-au retras din CMB, în timp ce altele hotărâseră acest lucru, dar au suspendat retragerea în urma presiunilor și amenințărilor! Atunci însă nu exista nici o amenințare sau presiune, dar, pentru a nu se rupe unitatea, Patriarhul Ecumenic se conformează celor care nu sunt de acord cu reforma calendarului. Biserica Constantinopolului, prin Patriarhul Ioachim al III-lea și arhiereii sinodali, scrie în contra-răspunsul dat Bisericilor autocefale în 1904:
”În ce privește calendarul nostru avem această părere: este venerabilă și neclintită Pascalia conscrată de veacuri, dar și adeverită prin practica neîntreruptă a Bisericii… așa încât nu este posibil a introduce inovații în această privință”[4].
Este, deci, venerabil și neclintit, adică neschimbat Calendarul predat de strămoși și este cu neputință orice schimbare sau inovare a acestuia:
”Căci nu este posibil a introduce inovații în această privință”. În esență, este vorba de o hotărâre panortodoxă, de vreme ce sunt de acord toate bisericile, toate votează la fel, anume că este imposibilă reforma calendaristică. Nu era nevoie de nimic altceva decât să se țină această hotărâre panortodoxă și să se închidă subiectul, și în felul acesta ar fi fost evitate toate dezbinările și rănile din unitatea trupului eclesial. La începuturile veacului al XX-lea, Biserica ieșea nevătămată din atacul celui viclean.
Unilateral, antisinodal și pucist demersal Patriarhului Meletie Metaxakis și al Arhiepiscopului Hrisostom Papadopoulos
Din nefericire, situația aceasta nu a ținut mult timp, pentru că treburile interne ale Bisericii Ortodoxe au fost bulversate de o personalitate foarte dotată, puternică și tocmai din acest motiv foarte periculoasă, de Meletie Metaxakis, care a preluat înalte demnități bisericești în patru biserici autocefale, un fenomen rar și unic în istoria Bisericii, după cum rară și unică este și vătămarea pe care a provocat-o în unitatea Bisericii atât el, cât și prin urmașii lui la tronul Constantinopolului, Atenagora și Bartolomeu, care îi merg pe urme. Mitropolitul de Kitiu din Cipru (1910-1918), Arhiepiscop al Atenei (1918-1920), Patriarh Ecumenic ca Meletios al IV-lea (1921-1923) și Patriarh al Alexandriei ca Meletios al II-lea (1926-1935).
Ascensiunea lui facilă și de multe ori ilegală și anticanonică la demnități bisericești superioare și demersurile de răsturnare din temelii a tradițiilor Bisericii, pe care le-a făcut de pe aceste poziții, mulți le atribuie faptului că era mare mason de gradul 33. Să nu trecem cu vederea nici eforturile ecumeniștilor din cercurile bisericești și universitare de a-l promova ca pe o mare și însemnată personalitate bisericească, prin articole, studii și congrese, dintre care unele s-au ținut și foarte recent. Oricâte elogii i s-ar aduce, și oricâte acțiuni, unele cu adevărat importante, i-ar fi atribuite, totuși, în întregul ei, contribuția lui este una negativă, pentru că a provocat schisme, dezbinări, dezacorduri, conflicte în interiorul Bisericii, mai ales prin reforma calendaristică, și, după cum se știe este incontestabilă cuvântul ”după roade se cunoaște pomul”.
În contrapondere la elogiile aduse lui Metaxakis propunem susținătorilor lui să citească ce spune despre el o mare personalitate a Bisericii noastre, Cuviosul Gheronda Filothei Zervakos, cuvinte pe care le-am prezentat într-o lucrare recentă a noastră[5], și puține din foarte multele ce au scris împotriva lui Metaxakis distinse alte personalități bisericești, la care ne vom referi.
Nu vom intra în detalii despre cum a revenit discuția despre Calendar și Pascalie. A readus-o Metaxakis ca unul ce era atotputernicul Mitropolit al Atenei, unde îl ridicase Eleftherios Venizelos, prietenul și compatriotul său, care se afla pe atunci în centrul firmamentului politic al Greciei; cu toate acestea, nu a putut să impună atunci reforma calendaristică, ci abia mai târziu, ca Patriarh al Constantinopolului, prin colaborare cu Arhiepiscopul Atenei și profesorul universitar Hrisostomos Papadopoulos, care, demn de menționat, înainte de a deveni arhiepiscop și-a exprimat părerea, ca membru al unei comisii speciale, în 1919, că ”modificarea calendarului iulian, întrucât nu vine în contradicție cu aspecte dogmatice și canonice, poate să aibă loc în urma unei înțelegeri cu toate celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale, mai ales cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, căreia ar fi trebuit să îi fie încredințată inițiativa oricărui demers în această privință”[6].
Înțelegerea aceasta ”cu toate celelalte Biserici Autocefale Ortodoxe” nu a avut loc niciodată, pentru că aproape toate Bisericile au fost împotrivă. Reforma calendarului s-a făcut în mod unilateral și fără avertizarea de rigoare de partea Constantinopolului și a Atenei, pe care le-a urmat și Ciprul. Ca Patriarh al Constantinopolului, Meletie a convocat cunoscutul ”Congres Panortodox” de la Constantinopol, din 1923 (10 mai – 8 iunie), la care totuși nu au luat parte toate Bisericile Ortodoxe, și, cel mai important, cele mai multe au respins hotărârile acestuia cu privire la schimbarea Calendarului. În ”Epistola Patriarhală” pe care a trimis-o ”Către Preafericiții și Înaltpreasfințiții Întâi-stătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei și României” (3 februarie 1923), prin care ruga să trimită unul sau doi reprezentanți la Congres, care inițial s-a numit ”Comisie”, leagă reforma calendaristică de imperativul unității pancreștine, asemănându-i pe ortodocși cu ereticii și încurajând astfel deschiderile ecumeniste promovate de cele două enciclice patriarhale precedente din 1902 și 1920.
Scrie:
”Prin prezenta și pe toate căile este exprimată dorința și rugămintea către Biserică de a se găsi modul de a impune un singur calendar unitar atât pentru treburile seculare, cât și pentru cele religioase, nu numai pentru a exista o armonie a ortodoxului cu el însuși, atât ca cetățean, cât și ca creștin, dar și pentru servirea prin aceasta a unității pancreștine a tututor celor ce cheamă numele Domnului, prin faptul că serbează în aceeași zi Nașterea și Învierea Lui”[7].
Aceleași lucruri le-a repetat și în cuvântul său inagural din prima zi a lucrărilor ”Congresului Panortodox” (10 mai 1923). Încercând să răstoarne hotărârea panortodoxă precedentă, care afirmă că nu este posibil să existe vreo schimbare a calendarului, așa cum s-a exprimat Patriarhul Ioachim al III-lea în contra-răspunsul său către Bisericile Ortodoxe locale: ”Căci nu este posibil a introduce inovații în această privință”, invocă faptul că ”statele ortodoxe, ca și cum ar fi urmat o singură deviză, au ajuns în punctul de a înlocui prin lege vechiul calendar cu cel nou”, prin urmare, se impune ca autoritățile eclesiale să facă același lucru, așa încât credincioșii să urmeze același calendar și în viața publică, și în cea religioasă. Pentru a crea încă mai multă confuzie, se prezintă în același timp ca antipapistaș, dar făcând eforturi să introducă calendarul gregorian papistaș, spunând că unitatea în prăznuirea Paștelui, care s-a păstrat de 13 secole, după Sinodul I Ecumenic, ”a fost ruptă în urmă cu trei secole și jumătate de hotărârea unilaterală a conducătorului unei Mari Biserici Creștine”, referindu-se la reforma calendaristică din 1582 introdusă de către Papa Grigorie al XIII-lea, și că acum a venit timpul ”refacerii unității creștinilor cel puțin în acest aspect”[8]. O superficialitate și o lipsă de discernământ care nu a reușit să ducă nici la unitatea cu ceilalți creștini în serbarea Paștelui, de vreme ce Pascalia se stabilește pe baza Calendarului Iulian, ci a provocat noi dezbinări în trupul Bisericii, în trupul Ortodocșilor prin acceptarea eclesială a noului calendar, care a avut și are ca urmare faptul că Bisericile Ortodoxe Autocefale prăznuiesc la o diferență de treisprezece (13) zile Crăciunul, praznicile Maicii Domnului și pomenirile Sfinților, că s-au produs mari tulburări printre credincioși, chiar și în cadrul aceleiași familii, și că se creează situații favorabile pentru crearea schismelor, care se mențin până azi.
Astfel, scopul lui Metaxakis în ce privește prăznuirea pancreștină în aceeași zi a Nașterii și Învierii lui Hristos nu numai că nu a reușit, dar chiar a vătămat unitatea liturgică a ortodocșilor în prăznuirea Crăciunului, a praznicelor Maicii Domnului și a sărbătorilor Sfinților.
”Congresul Panortodox” al lui Metaxakis în cele din urmă a decis să ”corecteze” Calendarul Iulian prin eliminarea a 13 zile, acceptând astfel, de fapt, Calendarul Gregorian, în afara praznicului Paștelui, care rămâne neschimbat. În ce privește scoaterea celor 13 zile s-a stabilit la început să se socotească ziua de 1 octombrie 1923 ca 14 octombrie, în timp ce sărbătorile din zilele omise să fie prăznuite începând cu 14 octombrie sau așa cum stabilește arhiereul fiecărei eparhii[9].
În ciuda acestor lucruri, nici o Biserică Ortodoxă nu a procedat la aplicarea acestei decizii, nici chiar Constantinopolul, până când nu s-a implicat cu putere și hotărâre ”asociatul” lui Metaxakis, așa cum îl numește pe acesta un cunoscut și distins ierarh al Patriarhiei Ecumenice, Mitropolitul Casandriei, Irineu. Face referire la Arhiepiscopul de atunci al Atenei, Hrisostom Papadopoulos. În urma unei înțelegeri dintre Patriarhia Ecumenică și Arhiepiscopia Atenei, s-a hotărât și s-a comunicat arhiereilor din cele două jurisdicții că ziua de 10 martie 1924 va fi socotită și numită 23 martie, fără modificarea Pascaliei.
Reacția împotriva ”puciului” calendarist
a) Patriarhul Alexandriei, Fotie:
”Numai un Sinod Panortodox este competent să hotărască”.
Reacțiile au fost seismice, dar erau de așteptat. Multe biserici s-au împotrivit, ca și mulți ierarhi, preoți, monahi și mireni și, mai ales, Sfântul Munte. Patriarhul Alexandriei, Fotie, într-o scrisoare de răspuns către Arhiepiscopul Atenei și în urma unei hotărâri a Sinodului său scrie că nu există nici o necesitate de corectare a Caledarului Bisericii Ortodoxe, și în această privință sunt de acord și ceilalți întâi-stătători ai Bisericilor apostolice și vechi ale Răsăritului, adică următorii Patriarhi: al Antiohiei, Grigorie, al Ierusalimului, Damian, și Arhiepiscopul Ciprului, Chiril, care au propus ”întrunirea unui sinod al tuturor prea Sfințitelor Biserici ale lui Dumnezeu, singurul care poate hotărî competent și definitiv”.
Nu își ascunde amărăciune față de faptul că a fost respinsă recomandarea frățească a celor patru tronuri Apostolice de a nu se trece la ”îndreptarea” calendarului aflat în uz, nu numai în Biserica Greciei, ci și în toată Biserica Ortodoxă. Consideră că este un pretext și o falsă justificare acordul Patriarhiei Ecumenice, pentru că toți știu ”în ce condiții slujește acum preasfințitul tron Apostolic și Patriarhal, pe de o parte rămas orfan în multe privințe, după rânduielile pe care doar Domnul le cunoaște, rămas orfan în cele mai multe privințe, ca să nu spunem rămas orfan de toată turma, gol și de toată puterea de mai înainte și având nevoie de reorganizare în noua situație și acest lucru este mărturisit pe deplin de întâmplări foarte nefericite”[10].
După încheierea ”Congresului Panortodox” și după hotărârile acestuia, același Patriah Fotie, scriindu-i Arhiepiscopului Atenei, Hrisostom (Nr. Prot. 2664/1/14.8.1923), spune că de la Constantinopol au fost catapultate cu zel ”nu întru cunoștință” hotărâri ce vor duce la vătămarea întregii Biserici, și cu un elan devastator dușmanii cei veșnici complotează împotriva preasfintei Maici a Bisericilor, înțelegând consecințele nefericite ale reformei calendaristice asupra regimului pelerinajelor la Locurile Sfinte”[11].
b) Mitropolitul Casandriei, Irineu: Bisericile eterodoxe și serviciile secrete au fost în spatele lui Meletie Metaxakis
Mitropolitul Casandriei, Irineu, un arhiereu prestigios, înțelept și destoinic, pe când se afla încă sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, înainte, adică, de cedarea așa-numitelor ”Țări Noi” către Biserica Greciei, ce s-a realizat în urma hotărârii unei comisii, în anul 1928, scrie o scrisoare către un prieten al său, ieromonah din Karies, din Sfântul Munte, din 1/14 mai 1924, în care arată cum a reacționat la reforma Constantinopolului și a Atenei. Îi relatează că Administratorului General al Sfântului Munte, care a dat ordin din partea Guvernului, pe baza unui document oficial, să fie aplicată modificarea Calendarului, i-a răspuns că :
”în chestiuni atât de serioase în care este primejduit prestigiul canoanelor Apostolice și Sinodale, nu ne putem conforma recomandărilor seculare”.
De asemenea, a trimis o foarte amplă epistolă Patriarhiei Ecumenice, care, printr-o enciclică din 27 februarie 1924 dispusese să se aplice modificarea Calendarului. În această epistolă, Mitropolitul Casandriei caracterizează ”Congresul întrunit la Constantinopol în vara lui 1923 sub președinția lui Metaxakis ca fiind în mod cât se poate de limpede antiortodox, nu panortodox, știut fiind că nici unul dintre Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului nu a fost de acord să participe”, și arată pericolele care primejduiesc pacea Bisericii din cauza aplicării noului calendar într-o epocă istorică dificilă.      A adăugat și următoarele despre Metaxakis:
”Am caracterizat, pe de altă parte, așa cum se cuvenea planurile și demersurile antiortodoxe ale lui Metaxakis care în mod fatal a ajuns să se urce pe tronul ecumenic prin astfel de fărădelegi, Metaxakis care zi și noapte lucra ca să zdruncine temeliile neclintite ale Ortodoxiei, adică tradițiile și rânduielile apostolice și sinodale; în plus, Patriarhia Ecumenică nu trebuie antrenată în demersurile [Arhiepiscopului] Atenei, care și misiunea să aplice programul antiortodox al asociatului său Metaxakis, spre impunerea necredinței”[12].
Același mitropolit Irineu, ca membru de-acum al ierarhiei Bisericii Greciei, a depus un foarte important ”Memoriu către Sinodul Bisericii Greciei”, întrunit pe 14.6.1929, și în care se exprimă foarte dur față de Meletie Metaxakis. Îi scrie acestuia că spiritul modernismelor și al răzvrătirii față de cei care bine-lucrează în Biserica Ortodoxă de Răsărit s-a întruchipat în persoana fatalului Patriarh Meletie Metaxakis, care, adoptând linia celor ce se scriu prin periodice și ziare, după bunul plac al fiecărui jurnalist, ”și satisfăcând dorințe păcătoase și pofte egoiste ale unor Biserici eterodoxe și servicii secrete”, care i-au satisfăcut ambiția oarbă și l-au ajutat să urce la demnitățile cele mai înalte ale Bisericilor locale, a convocat Congresul intitulat ”Panortodox”, în realitate însă antiortodox, de la Constantinopol, din mai 1923, la care între altele, s-a hotărât înlocuirea Calendarului Bisericesc Iulian cu cel Gregorian, ignorând toate interdicțiile în acest sens. Se referă și la celelalte hotărâri antiortodoxe ale Congresului, pe care le caracterizează drept inovații, și se întreabă:
”Ce drept a avut acest neavenit ca, fără părerea mitropoliților Tronului Ecumenic, să convoace un Congres Panortodox? Și pe baza cărei legi sau canon a hotărât întâi-stătătorul unei Biserici locale anularea hotărârii cu privire la Calendar și la Pascalie adoptate după căderea Constantinopolului, după cum menționează istoria bisericească, de toți Patriarhii Răsăritului, anume de distinșii Patriarhi Ieremia al II-lea al Constantinopolului, Meletios Pigas al Alexandriei, Ioachim al Antiohiei și Sofronie al Ierusalimului? Este permisă anularea hotărârii unui tribunal mai mare de către un tribunal mai mic? Un tribunal de primă instanță are dreptul, de pildă, să anuleze hotărârea Curții de Apel?”.
Inovațiile lui Metaxakis i-au îndepărtat pe creștinii simpli de Biserică și au golit bisericile de la țară, dar au și dezbinat și împărțit Bisericile Autocefale Locale, care aveau între ele o unitate de invidiat în slăvirea și lăudarea lui Dumnezeu. Pentru prima oară în istorie, spune, am devenit cu toți martori ai unui jalnic eveniment, ca Biserica Ortodoxă a României să prăznuiască Paștele cu cinci Duminici mai devreme decât celelalte Biserici Ortodoxe în anul 1929. Și această încălcare a unității prăznuirii strălucitei Învieri a Domnului Biserica Română a plătit-o foarte scump, pentru că s-au rupt de ea în jur de 8 milioane de români, mai ales cei din Basarabia, care au prăznuit Paștele după vechea rânduială a Bisericii Ortodoxe[13].
Încă mai important este demersul la care a recurs Mitropolitul Casandriei, dimpreună cu mitropoliții Driinupolei și Dimitriadei.
La Sinodul Bisericii Greciei care s-a întrunit pe 4 iulie 1929 a depus un denunț cu adevărat istoric și o propunere de reglementare a chestiunii calendaristice. În propunerea sa a pus niște condiții care, într-adevăr, dacă ar fi fost acceptate, ar fi fost evitate dezbinările și schismele. În cazul nerespectării acestor condiții, își exprimau protestul față de necanonicitatea celor întâmplate și își rezervau dreptul să le denunțe ”în fața marelui Sinod Panortodox care urma a fi convocat mai devreme sau mai târziu”. Vom reda în întregime acest text important în nota de subsol[14].
c) Cuviosul Gheronda Gavriil Dionisiatul și Sfântul Munte
Pururea pomenitul Gheronda Gavriil Dionisiatul se referă elogios la modul în care Mitropolitul Casandriei, Irineu, a abordat reforma calendaristică și în eparhia sa, în Halkidiki, și față de aghioriții care îi cereau părerea. Scrie că:
”problemele de credință se rezolvă și se reglează cu bunătate și printr-o lucrare de convingere, iar nu prin forță și stăpânire”.
Și continuă:
”O dovadă importantă în acest sens este poziția Mitropoliei de Halkidiki față de chestiunea calendarului, în care, cu toate că este legată geografic de Sfântul Munte, totuși nu există stilism și, pe toată întinderea ei, doar 15 familii urmează vechiul calendar, în satul Nikitis, și acestea sunt deservite de un preot al mitropoliei și doar de un deceniu au obținut un preot paroh. Acest lucru însă se datorează Mitropolitului de atunci al Casandriei, pururea pomenitul Irineu care se bucura de o mare cinstire și o bună reputație în rândul clerului și al poporului acesteia, ca și printre monahii Aghioriți. Când a avut loc schimbarea, au alergat și s-au sfătuit cu el, atât cei din cele două mitropolii ale județului, cât și monahii metoacelor și îl întrebau «ce să facem, Înaltpreasfințite?»:
Le răspundea cu limba lui Pavel. «Nu am poruncă de la Dumnezeu în această privință, de vreme ce nu s-a făcut cum trebuia acest lucru și sunt cu sufletul împărțit. Teoretic sunt cu vechiul calendar, iar practic sunt cu cel nou, pe cel vechi îl respect ca unul ce este unit cu viața Bisericii de secole, dar nu îmi este îngăduit să nu fac ascultare de Biserică și voi urma noul calendar. Voi faceți cum vă luminează Dumnezeu, nu vă spun nimic altceva, decât că nu voi îngădui să vă despărțiți de mitropolia și de mitropolitul vostru».
I-au spus că Sfântul Munte a declarat că nu va primi noul calendar. Și cu îndreptățire le-a spus:
«Poziția Părinților o aprob ca fiind bună și cred că Biserica o va accepta, pentru că monahii trebuie să urmeze cu acrivie cele bisericești și vechea rânduială. Calendarul», le-a spus, «nu este dogmă, nici canon al Bisericii, ci este o chestiune care ține de rânduială, și de aceea voi urma hotărârea Bisericii».
Apoi i-a convins pe toți și l-au urmat, așa cum am spus mai sus. Însă, când s-a întrunit plenul Sinodului în 1931, pentru a discuta problema calendaristică, s-a pus în fruntea celor care vroiau revenirea la calendarul vechi. Au votat și era cât pe ce să câștige: din 61 de arhierei, 28 au votat pentru revenirea la vechiul calendar, iar 33 pentru menținerea celui nou”.[15]
Gheronda Gavriil Dionisiatul nu omite să ne lămurească și poziția Sfâtului Munte față de schimbarea calendarului, despre care scrie următoarele:
”Potrivit acestora, Biserica a greșit, după părerea unor cercuri bisericești valide, pentru că a hotărât unilateral schimbarea calendarului și a rânduielii sărbătorilor, din pricina căreia ne aflăm astăzi dezbinați ortodocșii din punct de vedere bisericesc, spre sminteala credincioșilor mai evlavioși și spre luarea în râs din partea eterodocșilor. Sfântul Munte, credincios tradiției Bisericii, a dezaprobat această hotărâre și modificare unilaterală ca fiind fără precedent în rânduiala de veacuri a Bisericii noastre Ortodoxe și, cu respectul de rigoare, a declarat Patriarhiei Ecumenice că nu va pune în aplicare noul calendar și va stărui neclintit în rânduiala dintotdeauna a sărbătorilor și în calendarul iulian, fără să se rupă bisericește de Biserica Mamă, și și-a exprimat, cu cel mai mare respect, părerea și dorința ca, bine lucrând, să convoace un Sinod Panortodox pentru reglarea acestei probleme. Hotărârea aceasta au semnat-o și au acceptat-o cele 19 Sfinte Mănăstire, și numai Mănăstirea Vatoped a declarat că, făcând ascultare față de hotărârea Bisericii, a aplicat și va urma noul calendar. În privința acestui lucru, Sfânta Chinotită, judecând cu îngăduință această poziție a ei, și pentru a nu intra în conflict cu Biserica Mamă, a tolerat separarea Mănăstirii Vatoped, după cum a tolerat și atitudinea acesteia față de calendar, lăsând lucrurile la latitudinea dreptei cugetări și a iubirii de frați a Părinților acestei mănăstiri, [situație] care a durat 50 de ani, după care această respectabilă mănăstire a revenit la vechiul calendar, și astfel Sfântul Munte rămâne unit în vechea rânduială a Bisericii, fără însă a se rupe de aceasta, rugându-se Dumnezeului Ziditor să tămăduiască în timp ruptura aceasta și să se revină la vechea rânduială, încât cu o gură și cu o inimă să se slăvească preasfântul Lui nume de toți ortodocșii”[16].
d) Sfântul Nicolae Velimirovici: ”Constantinopolul modern și antipatristic. Nu îl vom urma!”.
Același Cuvios Gheronda Gavriil Dionisiatul, una dintre marile personalități aghiorite ale secolului al XX-lea, ne relatează, ca martor ocular, cuvintele înțelepte și vrednice de luare aminte referitoare la calendar și la alte inovații ale Constantinopolului, pe care marele și prea învățatul ierarh sârb, acum recunoscut și ca Sfânt al Bisericii, Arhiepiscopul Ohridei, Nicolae Velimirovici, le-a rostit în cadrul ”Comisiei Pregătitoare a Sfintelor Biserici Ortodoxe”, care s-a întrunit în Sfântul Munte în 1930. Iată ce relatează Gheronda Gavriil:
”Eram pe atunci reprezentant din partea Sfintei Chinotite, când s-a întrunit la Sfânta Mănăstire Vatoped Congresul Interortodox pentru soluționarea a diferite probleme, între care și cea legată de calendar și, discutându-se această chestiune, a luat cuvântul reprezentantul Bisericii Serbiei, Nicolae, Arhiepiscopul Ohridei, o personalitate remarcabilă a Ortodoxiei, care a spus:
«Preasfințiți Arhierei, în mod firesc mamele sunt mai conservatoare decât fiicele, însă în privința subiectului pe care îl judecăm, noi vedem că Biserica noastră Mamă procedează la hotărâri moderniste, ignorând Bisericile surori locale și, de aceea, declarăm cu amărăciune că nu vom urma drumul trasat de Biserica Mamă și vom stărui în cele ce ni s-au predat și am învățat de la Sfinții Părinți».
La acestea, a dorit să răspundă ceva Mitropolitul de atunci al Kerkirei și ulterior Patriarh Ecumenic, Atenagora, dar l-a oprit Mitropolitul Iracliei, Filaret, care prezida ședința, declarând că subiectul se amână pentru un răstimp mai prielnic, întrucât de la Congres nostru lipsea Biserica Rusă. Și astfel, de atunci, cu toate că, potrivit regulamentului, subiectul este înscris spre soluționare pe toate ordinele de zi la congresele panortodoxe preliminarii care s-au întrunit, niciodată nu se discută, deoarece în cadrul lucrărilor premergătoare nu se întrezărește o soluție pozitivă și toată așteaptă soluția de la timpul care le rezolvă pe toate”[17].
Din aceleași Acte ale ”Comisiei Preliminarii a Sfântului Munte” rezultă opinia negativă a Sfântului Nicolae al Ohridei despre ”Congresul Panortodox” din 1923 al lui Metaxakis, care, așa cum a spus Nicolae Velimirovici, a provocat ”un fel de schismă” și din care au decurs o mulțime de anomalii binecunoscute[18].
e) Cuviosul Filothei Zervakos: ”Patriarhul mason Meletie Metaxakis l-a antrenat în acest demers pe Arhiepiscopul Hrisostom. Să revenim la vechiul calendar!”.
Referirea aceasta la reacțiile sănătoase față de schimbarea inutilă, unilaterală, antisinodală, ”pucistă”, a calendarului, care au fost foarte multe, o vom încheia cu câteva din cele ce spune despre calendar Cuviosul Filothei Zervakos, care, cu toate că ”prin iconomie” a urmat Noul Calendar, nu a încetat până la sfârșitul vieții sale să se lupte, să îi sfătuiască pe arhierei – de pildă, pe episcopul luptător și mărturisitor Augustin Kandiotis, și chiar și pe Arhiepiscopul Atenei Hrisostom al II-lea Hatzistavros, de a reveni la vechiul calendar, pentru că acest lucru i-a fost descoperit din cer, după rugăciune fierbinte, ca fiind soluția corectă. Cel din urmă i-a făgăduit că o va face, nu a mai reușit însă din pricina înlăturării lui de pe tronul arhiepiscopal al Atenei în mai 1967.
Citind textele Cuviosului Filothei despre problema calendaristică, putem să facem următoarele constatători generale.
De la apariția problemei, care a fost creată de forțe străine de Biserică, până la sfârșitul vieții sale, Gheronda Filothei a păstrat o poziție consecventă și statornică având ca bază respectarea întocmai a canoanelor și a tradițiilor Bisericii. Schimbarea calendarului a fost, spunea Gheronda Filothei, o hotărâre greșită, care nu exprima în întregul ei și unanim părerea Bisericii, adică a tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale întrunite în sinod, ci unilateral și ”pucist” doar două biserici, Biserica Patriarhiei Ecumenice și Biserica Greciei. Hotărârea aceasta, fiind anticanonică, eronată, antisinodală și vătămătoare pentru unitatea Bisericii, trebuie neapărat îndreptată prin revenirea la Vechiul Calendar tradițional. Gheronda Filothei, vreme de mulți ani și, în ciuda presiunilor pe care le exercita asupra lui mitropolitul locului, continua să țină Vechiul Calendar la Mănăstirea Longovardei, așa cum a făcut și face până azi Sfântul Munte și multe Biserici Ortodoxe Autocefale. Se lupta și scria că trebuie să fie abordat urgent subiectul, pentru a fi evitată schisma.
Când însă a constatat că nu mai exista vreo posibilitate de îndreptare, ci se consolida folosirea Noului Calendar, iar pe de altă parte unii aghioriți zeloți ultraconservatori și fanatici au ieșit în lume și deviat abordarea problemei, făcând din ea un subiect de credință și dogmă, dezaprobând și anatematizând în același timp Biserica oficială, pentru că, chipurile, s-a lipsit de dumnezeiescul har și nu ar mai avea Taine valide, Gheronda Filothei Zervakos și-a schimbat poziția, a acceptat prin iconomie Noul Calendar, care nu lezează dogmele, nici nu îi lipsește pe credincioși de dumnezeiescul har, însă a continuat să creadă și să scrie că această acceptare prin iconomie a Noului Calendar nu trebuie să se extindă, ci Biserica are datoria să revină la acrivia canonică prin întoarcerea la Vechiul Calendar bisericesc. Nădăjduia că acest lucru va avea loc curând și în această direcție lucru cu stăruință, recomandându-le și vechilor calendariști să nu acutizeze lucrurile prin poziții extremiste împotriva noilor calendariști. În scrierile sale se referă în mod repetat la patriarhul mason Meletie Metaxakis, pe care îl consideră ca fiind principalul responsabil pentru reforma calendaristică, fără însă a-l scuti de răspunderi pe Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos al Atenei, care însă a venit la un moment dat să-l cerceteze pe Gheronda Filothei, vrând să se pocăiască și a aruncat răspunderea pe Metaxakis, spunând literal:
”Mai bine ar fi fost să nu-l fi cunoscut vreodată. Acest Metaxakis stricat m-a tras după el”.
Într-o scrisoare a sa către Patriarhul Atenagora, Cuviosul Filothei scrie:
”Dezbinarea și schisma pe care le-a adus inovația necugetată, lipsită de scop, inoportună și diavolească, adică introducerea calendarului gregorian (papistaș) de către predecesorul dumneavoastră mason, Meletie Metaxakis, cel care l-a atras după sine și pe Arhiepiscopul Atenei, Hrisostom Papadopoulos”[19].
Toți se așteptau ca Sinodul viitor să resolve problema calendarului
Din scurta referire la trista istorie a reformei calendaristice rezultă că după marea vătămare produsă unității liturgice dintre Bisericile Ortodoxe autocefale și prin dezbinările și rupturile dintre credincioși, toți apreciau că această stare traumatică și bolnavă trebuia soluționată prin convocarea unui Sinod Panortodox sau Ecumenic. Chiar și numai pentru acest subiect, pentru această ”necesitatea urgentă”, era necesară și obligatorie convocarea Marelui Sinod Panortodox. Acest lucru l-au propus multe biserici locale și l-au recomandat Sfinții Bătrâni duhovnicești, sfătuindu-i pe credincioși să aibă răbdare, pentru că e vorba de o neorânduială și anomalie temporară, pe care urma să o tămăduiască Biserica.
Este semnificativ și vrednic de semnalat că vreme de 75 de ani de când durează procedura presinodală, adică de la ”Comisia Pregătitoare din Sfântul Munte” care s-a întrunit la Mănăstirea Vatoped în 1930, care a și întocmit o primă listă de subiecte, până acum două luni, până în ianuarie 2016, Calendarul și subiectul conex al Pascaliei se aflau pe ordinea de zi statornic și neschimbat, ca subiect principal și de bază, spre soluționare. În prima listă de subiecte mai largă a primei Conferințe Panortodoxe de la Rodos din 1961, subiectul apare la capitolul al III-lea, după cum urmează:
”Problema calendaristică. Studiu asupra problemei cu referire la hotărârea despre Pascalie a Sinodului I Ecumenic și la găsirea modului de restaurare a împreună-lucrării dintre Biserici în această privință”.
A IV-a Conferință care s-a întrunit la Chambesy la Geneva în 1968 a limitat numărul de subiecte, dar nu s-a atins de problema calendarului, care apare cu același titlu pe care l-am pomenit și noi. Prima Comisie Interortodoxă Pregătitoare presinodală a Sfântului și Marelui Sinod, de la Chambesy, Geneva, din 1971, a făcut același lucru. În cele din urmă, în catalogul final al celor zece (10) subiecte pe care le-a propus Prima Conferință Panortodoxă Presinodală de la Geneva, din 1976, era cuprins și subiectul calendarului, cu titlul ”Chestiunea calendarului comun”.
Prin intervenția papismului și al protestanților este abandonat subiectul calendarului. Noul subiect: Prăznuirea comună a Paștelui.
Între timp, participarea noastră la ”Consiliul Mondial al Bisericilor” și deschiderile ”unioniste” față de papism au încurajat aceste cercuri să le ceară ortodocșilor acordul pentru prăznuirea în comun a Paștelui într-o duminică fixă din aprilie. Noi, ortodocșii, ne-am păstrat unitatea cel puțin în prăznuirea Paștelui, chiar și după inovația calendaristică a lui Metaxakis; acum, ispititorul cel din afară, după ce ne-a dezbinat în privința tuturor marilor sărbători cu data fixă și întreține foarte bine această separare, dorește și alte schisme prin introducerea prăznuirii commune cu eterodocșii a Paștelui. La discuțiile cu papistașii și cu protestanții, noi, ortodocșii, nu am respins această nouă propunere schismatică antiortodoxă, doar am fost rezervați în a ne exprima acordul la congresele ecumeniste și la întâlnirile similar, temându-ne de noi schisme și neorânduieli, fără ca unii dintre demnitarii noștri supremi, ca patriarhul Bartolomeu, să înceteze să-și declare acordul și dorința de a se ajunge la prăznuirea în comun a Paștelui.
Această nouă pretenție și această nouă evoluție legată de prăznuirea Paștelui, potrivit vicleniei atotînțelepte a promotorilor acesteia, care se bazează pe principiul ”pretinde mai multe, ca să poți păstra măcar cele ce ai deja”, a făcut în așa fel încât marea problemă a reformei calendaristice din 1924 să treacă în plan secundar, dacă nu chiar aproape să fie uitată și să nu mai existe speranța și perspectiva ca Bisericile Ortodoxe autocefale să revină la unitatea liturgică, iar separarea credincioșilor în vechi calendariști și nou-calendariști să lezeze unitatea trupului bisericesc. Sfinții Părinți de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea au refăcut unitatea prăznuirii Paștelui;
”Părinții” contemporani au rupt unitatea în toate celelalte praznice, și nu numai că nu fac nimic pentru a o restaura, ci în mod samavolnic întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe, în ianuarie anul acesta, fără hotărârile sinodale ale ierarhilor lor, au scos subiectul calendarului și al Pascaliei de pe ordinea de zi – singurul care era cu adevărat urgent și necesar de soluționat.
De altfel, în această direcție era orientat și textul presinodal pe care l-a pregătit a II-a Conferință Panortodoxă Presinodală de la Geneva din 1982, pe care l-a acceptat fără să-l modifice ”Comisia Interortodoxă Specială”, constituită de întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe în martie 2014, și textul a fost trimis ca atare Sfântului și Marelui Sinod, în care însă nu va ajunge niciodată, dat fiind că a fost respins de întâi-stătători.
În textul acesta, care adeverește aprecierile noastre și pe care îl redăm în întregime în nota de subsol, se dă pondere prăznuirii comune cu eterodocșii a Paștelui. Nu există nici un gând, nici o propunere, nici o apreciere despre vătămarea produsă de reforma calendaristică din 1924 și despre nevoie de tămăduire a acesteia. În esență, se consfințește demersul anticanonic al lui Meletie Metaxakis și al lui Hrisostom Papadopoulos, și sunt chemați la ascultare toți ”cei ce eventual cugetă contrar față de biserica lor canonică”[20].
De ce a fost retrasă problema calendarului de pe ordinea de zi? Constantinopolul și Moscova nu au fost la înălțimea situațiilor. Nu au ridicat ”greutatea zilei”.
Atunci de ce a fost retras textul de pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod? Explicațiilor persoanelor responsabile nu se pun de acord, însă dau posibilitatea unor aprecieri. Mitropolitul Pergamului, Ioan, președintele Comisiei Interortodoxe Speciale la ultimele două Conferințe Presinodale, în informarea pe care a făcut-o ierarhilor Patriarhiei Ecumenice vara trecută (28 august 2015) a spus în acest sens:
”Acest subiect a preocupat a II-a Conferință Presinodală, după o lungă pregătire, care cuprindea schimburi de opinii și întâlniri ale unor astronomi specialiști, prin intermediul cărora s-a dovedit necesitatea de adaptare a modului de calculare a timpului sărbătoririi Paștelui și a fost exprimată propunerea despre examinarea posibilității unui interval de timp comun pentru prăznuirea Paștelui de către toți creștinii. Pe durata lucrărilor Comisiei Speciale, căreia i-a fost trimis spre redactare textul de către Întâi-stătători, reprezentanții Bisericilor Rusiei, Serbiei și Georgiei au formulat propunerea de a fi eliminat subiectul de pe ordinea de zi a Sinodului, ca unul care nu mai preocupă Biserica Ortodoxă, dar Patriarhia Ecumenică și celelalte delegații au apreciat că această chestiune trebuie să rămână deschisă, dat fiind faptul că, în special în diaspora, subiectul prăznuirii comune [cu eterodocșii] a Paștelui constituie o problemă pastorală, mai ales în cazurile de căsătorii mixte și, în general, datorită nevoii de conviețuire armonioasă între ortodocși. Astfel, textul celei de-a doua Conferințe Presinodale, fără a fi modificat de Comisie, este trimis ca atare Sfântului și Marelui Sinod”.
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, la ultima și decisiva Sinaxă a Întâi-stătătorilor de la Geneva, din ianuarie anul acesta, la comunicarea inaugurală (22 ianuarie 2016) a spus despre pe această temă următoarele:
”În timpul care a trecut și în ciuda hotărârilor luate prin unanimitate, unele Biserici și-au exprimat dorința sau chiar și revendicarea ca Sfântul și Marele Sinod să fie amânat, până când se vor discuta și, eventual vor fi acceptate în unanimitate, atât subiectele autocefaliei și al dipticelor, cât și textele celei de-a II-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (1982) despre impedimentele la căsătorie și despre calendarul comun, care nu s-au bucurat de unanimitate în ce privește modificările propuse de Comisia specială menționată.
Legat de ultimele două subiecte, nu putem decât să ne exprimăm surprinderea față de revendicarea de mai sus, dat fiind că hotărârea Sinaxei noastre dinn 2014 nu prevedea în nici un caz o revizuirea radicală a acestor texte, ci doar o simplă „redactare” a lor de către Comisia Specială, fapt pentru care pe bună dreptate, președintele comisiei nu a permis o revizuirea radicală a textelor, pentru că acest lucru ar fi constituit o încălcare sau o depășire a atribuțiilor acordate Comisiei de Sinaxa Întâi-stătătorilor. Revendicarea de revizuire a textelor menționate care a venit din partea unor Biserici va presupune în mod clar o nouă hotărâre unanimă a Sinaxei Întâi-stătătorilor, diferită de cea luată în anul 2014 cu privire la simpla redactare a textelor respective, redactare care, potrivit naturii ei, nu va putea atinge nucleul conținutului acestor texte”.
Din Comunicatul Departamentului de Relații Externe al Patriarhiei Moscovei (23 ianuarie 2016) suntem informați următoarele:
”Întâi-stătătorul Bisericii Ruse și-a exprimat convingerea că proiectul de text «Chestiunea Calendarului» are nevoie de revizuire și a subliniat că subiectul «stabilirii exacte a datei Paștelui» nu este de actualitate pentru Biserica Ortodoxă și nu poate conduce decât la confuzie în rândul celor mai mulți dintre credincioși”.
Din luările de poziții ale acestor trei persoane prin excelență responsabile, rezultă următoarele:
Mitropolitul Pergamului, care în mod statornic susține linia Patriarhiei Ecumenice, insistă să se păstreze propunerea de ”prăznuire în comun a Paștelui de către toți creștinii”, dat fiind că în țările din diaspora acest lucru constituie o problemă pastorală, și în ciuda reacțiilor reprezentanților Bisericilor Rusiei, Serbiei și Georgiei, care au propus să fie eliminat subiectul și să nu se discute, a reușit să îl treacă fără modificări și să îl trimită în Sinod. Dacă în cele din urmă acest text ar fi fost aprobat de Sinod, după cum am arătat deja, acest lucru ar fi constituit o recunoaștere oficială a reformei calendaristice a lui Metaxakis și o permanentizare a schismei calendaristie, dar ar fi și deschis perspective favorabile pentru stabilirea serbării în comun a Paștelui. Patriarhul Rusiei, Chiril, într-un mod mai diplomat, nu a cerut să fie retras textul, ci să se facă modificări. Se pare însă că modificările pe care le-a cerut răsturnau cele două elemente importante ale liniei Fanarului, la care am făcut referire, anume păstrarea Noului Calendar și serbarea împreună cu eterodocșii a Paștelui, așa că și Patriarhul Ecumenic a preferat să nu se discute subiectul, mai degrabă decât să sufere o înfrângere și să fie răsturnată politica ecumenistă a Constantinopolului. În orice caz, mai câștigată a fost Moscova, care deja se laudă credicioșilor ei că nu a lăsat să avanseze și să fie recunoscute reformele Calendarului și a Pascaliei. Este însă pierdută din vedere Biserica Ortodoxă în întregul ei, pentru că, iată!, nu mai are învățători și conducători a-toată-lumea, care să nu vadă îngust și să nu se gândească doar la turma lor și care să nu se orienteze după Apusul puternic și eretic, ci să privească universal și cu dragoste de frați la toți ortodocșii, să aibă în vedere combaterea ereziilor și a schismelor. Cine va reface și când anume unitatea liturgică dintre Bisericile Ortodoxe în prăznuirea Crăciunului, a Bobotezei, a praznicelor Maicii Domnului și ale Sfinților? Moscova nu este interesată de acest lucru? Dacă ar fi avut această perspectivă strict locală, neuniversală, Sinodul I Ecumenic nu ar fi soluționat nici erezia lui Arie, nici problema prăznuirii în comun a Paștelui.
Însă lucrul cel mai amar și mai dureros este că atât Constantinopolul, cât și Moscova, în ciuda diferențelor dintre ele asupra unor probleme particulare, înaintează în același gând și mână-n mână către acceptarea de către Marele Sinod a ereziei ecumenismului prin susținerea Dialogurilor Teologice și a textelor eretice, pe care aceștia le-au elaborat, și prin continuarea participării ortodocșilor la ”Consiliul Mondial al Bisericilor”, subminând și banalizând Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos, și prezentând-o în fapt ca o mică parte și completare a acestui potpuriu eretic care este Consiliul Mondial al Bisericilor. Există ceva similar în istoria Bisericii? Constatăm anticipat că, date fiind aceste premise și direcții, Marele Sinod nu va constitui o continuare a Sinoadelor precedente și va fi respins ca mincinos de către conștiința pliromei Bisericii.
Epilog
Schimbarea Calendarului, în 1924, de către Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei a fost o acțiune unilaterală și ”pucistă”, pentru că nu a avut loc printr-o hotărâre panortodoxă. A rupt unitatea liturgică dintre Bisericile Ortodoxe locale și a provocat schisme și dezbinări între credincioși.
Mulți au acceptat schimbarea ca fiind o soluție temporară ”după iconomie”, până când un Sinod Panortodox va soluționa problema și va reintroduce unitatea calendarului sărbătorilor, care vreme de 1600 de ani a fost netulburată în Biserică, de la Sinodul I Ecumenic până în 1924. La schimbare au colaborat și au pus umărul ”biserici” eterodoxe și servicii secrete prin intermediul Patriarhului mason Meletie Metaxakis.
”Sfântul și Marele Sinod” care urmează a se întruni constituia pentru toți o așteptare și era o obligație a liderilor bisericești să discute și să rezolve această problemă. Din păcate, pe parcursul îndelungatei proceduri presinodale, papistașii și protestanșii le-au pus înainte ortodocșilor un nou subiect, ”prăznuirea comună a Paștelui”, cu urmarea că interesul s-a îndreptat într-acolo și a fost atenuată discuția despre refacerea unității liturgice în prăznuirea sărbătorilor fixe, care a fost provocată fără motiv și fără nici o nevoie pastorală.
În ultima fază a Sinodului și fără hotărârea sinodală ale Bisericilor locale, subiectul calendarului a fost retras de pe ordinea de zi, cu toate că era subiectul prin excelență urgent și arzător. A fost retras, pentru că, pe de o parte, Moscova, care a urmat dintotdeauna Calendarul Iulian părintesc, nu a dorit legalizarea reformei calendaristice a lui Metaxakis și transferarea dezbinărilor și schismelor și în propria-i turmă, în timp ce Constantinopolul, indiferent față de ruperea unității pe care el însuși a provocat-o, continuă să susțină Noul Calendar și să fie de acord cu propunerea despre prăznuirea comună a Paștelui. Și, întrucât conducerile bisericești sunt de acord cu legalizarea panereziei Ecumenismului, care reprezintă un subiect mult mai grav decât Calendarul și Pascalia, au scos din mijloc ”cele ce îi despart”, pentru a privi la ”cele ce îi unesc”, după cum doresc serviciile secrete și centrele extrabisericești, ca să se provoace și alte schisme.
Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_25.html
Traducere: Tatiana Petrache (G. O.)
Graiul Ortodox
[1] Ιωαννου Καρμιρη, Τὰ Δογματικὰ καὶ Συμβολικὰ Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Monumentele dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], volumul 2, Graz–Austria 19682, p. 1039 și Αντωνιου Παπαδοπουλου, Κείμενα Διορθοδόξων καὶ Διαχριστιανικῶν Σχέσεων [Texte ale Relațiilor Interortodoxe și Intercreștine], Ed. Οἶκος Ἀδελφῶν Κυριακίδη, Tesalonic 1991, p. 15.
[2] Αντωνιου Παπαδοπουλου, Idem, p. 38.
[3] Ibidem, p. 53.
[4] Ιωαννου Καρμιρη, idem, p. 1043. Αντωνιου Παπαδοπουλου, idem, p. 81. Pururea pomenitul monah aghiorit NIKODIMOS BILALIS, unul dintre cei mai buni cunoscători și cercetători ai subiectului Calendarului și Pascaliei apreciază diferit hotărârea Patriarhului Ioachim al III-lea într-un studiu al său cu titlul: ”Ecumenismul și schimbarea Calendarului”, din volumul Ecumenism. Geneză-Așteptări-Dezmințiri, Actele Congresului Științific Interortodox, Sala de Ceremonii a Universității Aristoteliene din Tesalonic, 23-25 septembrie 2004, Editura ”Theodromia”, Tesalonic 2008, vol. 2, p. 937. Scrie: ”Astfel, Ioachim «îmbrăcat și întreg la minte» (Luca 8:35), ca unul ce era inițiat în ale diplomației fanariote, s-a repliat și a trimis o nouă epistolă enciclică în 1904, în care supralicitează faptul că nu poate avea loc schimbarea Calendarului și a Pascaliei! Fiind un diplomat experimentat, nu a făcut decât să amâne pentru altă dată abordarea subiectului Calendarului și a Pascaliei. Iată un fragment semnificativ din epistola sa din 1904: «… Cu privire la Calendarul nostru avem această părere: venerabilă și neclintită este Pascalia cea de veacuri consacrată, dar și adeverită prin practica neîntreruptă a Bisericii, așa încât nu este cu putință a introduce inovații în această privință… Considerăm că este precoce pentru momentul de față și cu totul de prisos, căci din punct de vedere bisericesc întru nimic nu suntem obligați să modificăm calendarul”. Cum să caracterizăm paragraful de mai sus? Ca un minunat elogiu al «venerabilului și neclintitului…» calendar și al Pascalie? Din păcate nu, de vreme ce în ultima parte cuprinde cuvintele «este precoce pentru momentul de față» sau în altă parte «nu e încă timpul». Cu alte cuvinte, e ca și cum ar spune: ”Așteptați puțin, până ce vor trece nefericiții ani 1920 și 1923-24, atunci sămânța mea va încolți și va deveni copac cu «ramuri mari…», care se vor «uni» cu cele ale papismului și protestantismului”.
[5] Protopresviteros THEODOROS ZISIS, Ὁ Ὅσιος Φιλόθεος Ζερβάκος ὡς ἀγωνιστὴς καὶ ὁμολογητὴς τῆς Ὀρθοδοξίας. Μὲ ἀναφορὲς στὴν ἐπικαιρότητα [Cuviosul Filothei Zervakosca luptător și mărturisitor al Ortodoxiei. Cu referiri la actualitate], Ed. «Ὀρθόδοξος Κυψέλη», Tesalonic 2014, pp. 80-101.
[6] Vezi Χριστοδουλου Παρασκευαϊδη, Mitropolit al Dimitriadei (ulterior Arhiepiscop al Atenei, Ἱστορικὴ καὶ κανονικὴ θεώρηση τοῦ Παλαιοημερολογιτικοῦ Ζητήματος κατά τε τὴν γένεσιν καὶ τὴν ἐξέλιξιν αὐτοῦ ἐν Ἑλλάδι [Considerație istorică și canonică a problemei vechi-calendariste, potrivit genezei și evoluției acesteia în Grecia], Atena 1982, p. 41.
[7] Actele și hotărârile Congresului Panortodox din Constantinopol (10 mai – 8 iunie 1923), Constantinopol, Tipografia Patriarhală, 1923, p. 6.
[8] Ibidem, pp. 13-14.
[9] Ibidem, p. 67.
[10] Întreaga epistolă în Γρηγ. Ευστρατιαδη, Ἡ πραγματικὴ ἀλήθεια περὶ τοῦ Ἐκκλησιαστικοῦ Ἡμερολογίου [Adevărul despre Calendarul Bisericesc], Atena 1924, reedidat de Sfânta Arhiepiscopie Creștinilor Ortodocși Autentici (G.O.H.) a Greciei, Atena 1977, pp. 29-33.
[11] Vezi ᾽Αρχιμ. Θεοκλητου Α. Στραγκα, Ἐκκλησίας Ἑλλάδος Ἱστορία [Istoria Bisericii Greciei], vol. 2, Atena 1970, pp. 1161-1162.
[12] Γρηγ. Ευστρατιαδη, Idem, pp. 185-186.
[13] Mitropolitul Casandrei, Irineu, Memoriu către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, întrunit pe 14 iunie 1929, Atena, Tipografia «Αὐγῆς», Ἀθαν. Παπασπύρου 1929.
[14] Vezi în Γρηγ. Ευστρατιαδη, Idem, pp. 201-203:
”După ce Preasfințiții Patriarhi ai Răsăritului, pe timpul lui Ieremia al II-lea Tranós, au dezaprobat într-un Mare Sinod Calendarul Gregorian și au invocat înfricoșătoare epitimii pentru orice schimbare a calendarului iulian și a Pascaliei, s-a căzut de acord că doar printr-un Sinod Local sau Ecumenic mai mare, prin legi și Sfinte Canoane, poate avea loc orice altă modificare cu privire la aceste chestiuni.
Potrivit acestora,
Nici una dintre Sfintele Biserici Ortodoxe Locale, fie se numește Patriarhia Ecumenică însăși, fie Biserica Autocefală a Greciei, fie altă Biserică locală, nu are dreptul ca în mod unilateral, desconsiderându-i pe Preasfințiții Patriarhi care astfel au rânduit în unanimitate, să încalce cu reacredință cele ce au fost hotărâte de către cele șapte Mari și Sfinte Sinoade Ecumenice cu privire la împreună-prăznuirea marilor praznice ale neprihănitei noastre credințe și la prăznuirea în aceeași zi de către toate Bisericile a Paștelui, spre pacea, bună starea, unitatea și consensul Sfintelor lui Dumnezeu Biserici. Cei ce încalcă hotărârile mai sus menționate, urmăresc ca printr-un cuvânt sau altul să introducă în Biserica Ortodoxă calendare și Pascalii schimbate, rupând în felul acesta unitatea, consensul și dragostea demne de invidie care domnesc de veacuri în Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească din părțile Răsăritului, și îi scandalizează pe fiii credincioși ai Bisericii, care cu dăruire și neprihănire a inimii s-au atașat de vechea rânduială bisericească ce respiră duhul Apostolilor, al Părinților și al ecumenicității.
Mitropoliții subsemnați ai Mitropoliilor Tronului Ecumenic din Țările Noi, unite administrativ cu mitropoliile Bisericii Autocefale a Greciei, aflându-ne puși în fața faptului împlinit și înțelegând că mărimea de suflet este o necesitatea în aceste momente, am acoperit greșelile Bisericii Mame cu dragoste fiască și cu respect, și am primit cele făcute în grabă și le-am acceptat cu promptitudine, până când se va întruni un Sinod mai mare și va regla aceste lucruri, în următoarele trei condiții:
1) Dacă întregul Sinod Elen întrunit azi, prin actul despre calendar propus spre semnare alaltăieri, marți, 2 iulie, va făgădui că începând de azi închide ușa inovațiilor în Biserica Ortodoxă Elenă.
2) Dacă, în virtutea grijii pastorale datorate, dorește să pună capăt oricărei prigoniri sau presiuni împotriva iubiților frați și fii ai noștri în Hristos, cei de un neam cu noi, care țin cu tărie și care păstrează cu fermitate calendarul iulian existent, care s-a aflat în uz în Sfânta noastră Biserică de la prima alcătuire a lui până azi, și
3) Dacă Sinodul întrunit hotărăște să lase pe seama înțelepciunii fraților episcopi locali iconomisirea și tămăduirea nevoilor religioase ale fiilor evlavioși ai Bisericii, ”pentru care a murit Hristos”, a căror conștiință a fost vătămată.
Altfel, protestând față de anticanonicitatea celor întâmplate, ne rezervăm dreptul de a denunța toate acestea în fața unui mare Sinod Panortodox care se va întruni, mai devreme sau mai târziu”.
[15] Ἀρχιμ. Γαβριηλ Διονυσιατης, «Τὸ Ἡμερολογιακὸν Ζήτημα ἐν τῇ Ἐκκλησίᾳ τῆς Ἑλλάδος» [”Chestiunea calendaristă în Biserica Greciei”], în Τὸ Ἡμερολογιακὸν Ζήτημα (Μικρὰ συμβολὴ εἰς τὴν ἐπίλυσίν του) [Chestiunea Calendaristă (Mică contribuție la soluționarea acesteia)], Ed. «Ὀρθοδόξου Τύπου», Atena 2004, pp. 18-19.
[16] Ibidem, pp. 20-21.
[17] Ibidem, pp. 19-20.
[18] Sesiunea a III-a (10 iunie 1930), Actele Comisiei Preliminarii a Sfintelor Biserici Ortodoxe, care s-a întrunit la Sfânta Mare Mănăstire Vatoped în Sfântul Munte (8-23 iunie 1930), Constantinopol în 1930, p. 69: ”După ce am avut experiența amară a celeilalte Conferințe, la care și Biserica noastră a avut reprezentanți, suntem nevoiți să ne exprimăm cu o crudă sinceritate. Se știe că hotărârile acelei întruniri, cu toate că nu au fost acceptate, au fost considerate ca hotărâri ale unui Sinod Ecumenic, și acest lucru a creat un fel de schismă. Din acest motiv am și cerut lămuriri, și de aceea am și fost trimis aici în spirit conservator”. Și la a doua sa luare de cuvânt: ”Preasfințitul Episcop al Ohridei, mulțumind, întreabă dacă nu cumva prezenta întrunire are vreo legătură cu Congresul Panortodox de la Constantinopol, și la răspunsul negativ a Mitropolitului care prezida sesiunea, mulțumește din nou călduros, justificându-și întrebarea prin temerea ca nu cumva anomaliile cunoscute tuturor ce au decurs din acest Congres, [să ia încă mai mare amploare prin prezenta Comisie]”. Vezi în acest sens Μοναχοῦ Σεραφειμ, «Ἡ Μασονία καὶ οἱ Πατριάρχες» [”Masoneria și Patriarhii”], Θεοδρομία 16 (2014) 524-525.
[19] Despre toate acestea și altele, vezi Πρωτοπρεσβύτερος Θεοδωροσ Ζησησ, Ὁ Ὅσιος Φιλόθεος Ζερβάκος…, pp. 80-101.
[20] ”Referitor la subiectul Problema Calendarului. Studiu al problemei, cu referiri la hotărârea despre Pascalie a Sinodului I Ecumenic și despre găsirea unui mod de împreună-lucrare între Biserici în această chestiune, precum și despre subiectul prăznuirii în comun de către toți creștinii a Paștelui într-o duminică anume stabilită.
A II-a Conferință Panortodoxă Presinodală:
A audiat lămuririle științifice ale profesorilor de astronomie cu privire la acest subiect și a recunoscut că, în vederea unei stabiliri mai exacte a datei Paștelui – totdeauna prima duminică de după luna plină de după echinocțiul de primăvară – pe baza acestor date științifice s-ar putea ajunge la soluționarea problemei.
S-a căzut de acord, în urma examinării mai detaliate a chestiunii, asupra următoarelor puncte de o importanță capitală:
că întreaga problematică, dincolo de exactitatea științifică, este una care ține de conștiință de sine eclesiologică a Ortodoxiei celei una și nedespărțite, a cărei unitate nu trebuie tulburată pentru nici un motiv și în nici un mod,
că este un subiect care impune o evaluare responsabilă din partea Bisericii a îndatoririlor ei pastorale și a nevoilor pastorale corespunzătoare ale turmei acesteia,
că, dată fiind articularea actuală a problemelor bisericești, poporul credincios al lui Dumnezeu nu este pregătit și nici suficient informat pentru a se confrunta și a accepta o schimbare în privința stabilirii datei Paștelui.
A apreciat, pe baza tuturor acestora, că orice reconsiderare în sensul ajungerii la o mai mare exactitate în stabilirea datei Paștelui, stabilire pe baza căreia și avem, de altfel, prăznuirea comună de secole a Paștelui nostru, să fie lăsată pentru un răstimp mai favorabil, când va binevoi Dumnezeu.
Consideră că este necesară și în viitor o informare pe cât se poate mai sistematică a turmei credincioșilor din cadrul fiecărei Biserici Ortodoxe locale, așa încât Ortodoxia, întru lărgimea minții și a inimii, să înainteze pe calea ajungerii la prăznuirea în comun, unitară, cu toți creștinii, a celei mai mari dintre sărbătorile creștinilor, cu acrivie, dar și cu credincioșie față de duhul și litera hotărârii Sinodului I Ecumenic. De altfel, această prăznuire comună a fost și intenția clară a acelui Sfânt Sinod I Ecumenic.
Declară că problema calendarului și situațiile anormale create datorită acesteia nu trebuie să conducă la dezbinări, distanțări sau chiar schisme, și că cei ce eventual cugetă în contradicție cu Biserica lor canonică trebuie să adopte principiul consacrat de tradiție al ascultării față de Biserica lor canonică și să se reintegreze în aceasta prin comuniunea euharistică și având convingerea că ”sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27).
Recunoaște pertinența eforturilor depuse de Secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, având în vedere și utilitatea unei eventuale continuări viitoare a acestora”. Textul a fost preluat din: Mitropolitul Elveției damaschin, Πρὸς τὴν Ἁγίαν καὶ Μεγάλην Σύνοδον. Προβλήματα καὶ Προοπτικαί [Către Sfântul și Marele Sinod. Probleme și Perspective.], ed. Ἀποστολικῆς Διακονίας, Seria Prelegeri, Atena 1990, pp. 38-41.
Share this:Listare
Publicat în Despre vechiul calendar, Fără categorie | Lasă un comentariu

Pentru cei ce ne numesc ”schismatici”. Tâlcuirea CANONULUI 15, I-II Constantinopol (861). De unde vine termenul de ”îngrădire”

Risultati immagini per Sinaxa Ortodocșilor de la Botoșani

Valsamon:

„Dacă cineva în mod îndreptățit, din pricina ereziei, se îndepărtează de comuniunea cu episcopul lui, de ce să fie pedepsit? Sfinții Părinți au hotărât să se impună aceste epitimii (pedepse) atunci când pe motivul unei probleme de ilegalitate cineva îl acuză de unul singur pe episcop și se desparte de el și astfel sparge unitatea Bisericii. Însă dacă nu datorită vreunei nedreptăți, ci din pricina ereziei cineva se va despărți de episcopul său ori de mitropolit sau de patriarh, pentru că acela învață fără rușine în Biserică învățături străine de dogmele adevărate, acesta chiar și înainte de condamnarea finală și cu atât mai mult după condamnare, dacă înalță un zid despărțitor între el și episcopul lui, adică întrerupe comuniunea cu el, nu numai că nu va fi pedepsit, dar va fi cinstit ca ortodox. Pentru că el nu s-a depărtat de un episcop adevărat, ci de un fals episcop și fals învățător. Și ceea ce face este vrednic de cinste, pentru că nu numai că nu rupe Biserica, ci mai degrabă o unește și o ferește de nimicire.” (P.G., volumul 137, pp. 1068-1069)

Zonaras:

„Dacă patriarhul sau mitropolitul sau episcopul este eretic și ca un eretic propovăduiește erezia cu capul descoperit, adică fără nici o reținere, și în mod deschis învață dogme eretice, cei care se depărtează de eloricare ar fi ei, nu numai că nu sunt vrednici de pedeapsă pentru aceasta, ci sunt vrednici de cinste ca niște ortodocși, pentru că se despart de comuniunea cu ereticiiAceasta înseamnă „îngrădiți.” Zidul îi desparte pe cei din interiorul lui de cei din afara lui. Deci, ei nu s-au îndepărtat de episcop, ci de un fals episcop și un fals învățător, nici nu au creat vreo schismă în Biserică, ci mai degrabă au scăpat Biserica de schisme, pe cât le-a fost cu putință.” (P.G., volumul 137, p. 1069)

Aristinos:

„Așadar, dacă unii se vor îndepărta de cineva nu din cauza unei fapte ilegale, ci din pricina unei erezii care a fost condamnată de un sinod sau de Sfinții Părinți, aceștia sunt vrednici de cinste și de acceptare ca fiind ortodocși.” (în P.G, vol. 137, p. 1070)

Sfântul Nicodim Aghioritul:

„Așadar, întâi-stătătorii de care am vorbit înainte sunt eretici și își propovăduiesc erezia lor cu curaj și din acest motiv se despart creștinii (supușii) lor de ei chiar și înainte de a fi făcută o judecată sinodală referitoare la această erezie, cei care se îndepărtează nu numai că nu sunt condamnați pentru această despărțire, ci sunt vrednici de cinstea cuvenită, pentru că nu au provocat schismă în Biserică prin această despărțite, ci mai degrabă au eliberat Biserica de schismă și de erezia acestor falși episcopi. Vezi și Canonul 31 Apostolic.” (Pidalion, Ediția a IV-a, 1886, p. 292)

Nicodim Milaș:

“Canonul prezent, reglementând raportul de supunere față de patriarh, face observație generală cu privire la toate cele trei canoane (13-15), arătând că dispozițiile emise au valoare numai pentru cazurile când respectivii provoacă schisme față de patriarh, mitropolit și episcop, pentru anumite delicte nedovedite. Dacă însă un episcop, mitropolit sau patriarh începe să propovăduiască în public în Biserică vreo învățătură eretică, care este potrivnică Ortodoxiei, atunci respectivii au dreptul și datoria ca imediat să se despartă de acel episcop, mitropolit și patriarh și pentru aceasta nu numai că nu se vor supune vreunei pedepse canonice, ci vor fi chiar lăudați, deoarece prin aceasta ei nu au osândit pe un episcop legal și nu s-a răsculat împotriva unui astfel de episcop, ci au osândit pe un episcop mincinos și o învățătură mincinoasă, și nici nu au produs schismă în Biserică, ci dimpotrivă au scăpat Biserica, cât le-a fost cu putință, de schismă și de dezbinare.
Arhimandritul Ioan (un vestit canonist rus), având în vedere împrejurările istorice din Biserica rusească, foarte just și în sensul strict al doctrinei canonice observă la interpretarea acestui canon că un prezbiter nu va fi vinovat, ci vrednic de laudă dacă se desparte de episcopul său din cauza unei învățături eretice, dar numai atunci dacă acel episcop începe să propovăduiască o învățătură care este evident potrivnică învățăturii Bisericii Ortodoxe și care a fost condamnată în chip solemn de Biserică, și dacă acela propovăduiește în chip expres și în public în Biserică această învățătură falsă cu intenția expresă de a răsturna învățătura ortodoxă și de a fortifica erezia; dacă însă nu va fi acest caz, și anume, dacă un episcop exprimă vreo anumită părere individuală în chestiunile de credință și morală, care cuiva nu i s-ar părea corecte, dar care nu au importanță deosebită și ușor se pot corecta, fără ca episcopul respectiv să poată fi acuzat de vreo eterodoxie imaginară, sau dacă episcopul respectiv exprimă vreo opinie greșită în cerc restrâns de câteva persoane și acea opinie se poate îndrepta în acel cerc restrâns, fără să se răstoarne pacea din Biserică, în astfel de cazuri nici un prezbiter nu are dreptul de a se dezbina în mod samavolnic de episcopul său și a produce schismă, ci dânsul se va supune dispoziției prescrisă de canonul 31 Apostolic în această privință (Conf. canoanelor 6 Sin. II Ecumenic; 3 Sin. III Ecumenic; 18 Sin. IV Ecumenic; 31, 34 Trulan; 6 Gangra; 14 Sardica; 5 Antiohia; 10, 11, 62 Cartagina; 13, 14)”.
Publicat în Despre canoane, Despre sinod, Fără categorie | Lasă un comentariu

“Călugăriţe” papistase au fondat o trupă rock şi au început un turneu mondial

1

Necătînd la viaţa zbuciumată a concertelor, membrele formaţiei locuiesc în continuare în “mănăstire”.

Unsprezece “călugăriţe” dintr-o “mănăstire” din Peru, au format o trupă rock, au devenit populare, iar acum călătoresc prin lumea întreagă, anunţă Religion News Service.
“Călugăriţele” şi-au numit formaţia Siervas. Piesele lor despre dragoste şi credinţă interpretate la chitara electrică au adunat mai mult de 1 miliopn de vizualizări pe youtube, ele au înregistrat 2 discuri şi pretind la premiu Grammy.

Nu demult trupa a participat la un festival muzical din California de Sud.

“Suntem sunaţi în permanenţă, spunîndu-ne că vor să vadă acele “călugăriţe”, întrebînd cînd vor evolua pe scenă iar”, – spune organizatorul concertelor, reprezentantul catolicilor – Ryan Lilingren.

Publicat în „Călugăriţe” papistase au fondat o trupă rock şi au început un turneu mondial, Fără categorie | Lasă un comentariu

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”. Este oare condamnarea Antihristului şi a slugilor lui fidele o judecată păcătoasă, nedreaptă, oprită de Evanghelie?Adevărul evanghelic şi dragostea creştină falsă şi atotiertătoare

Risultati immagini per „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”. Este oare condamnarea Antihristului şi a slugilor lui fidele o judecată păcătoasă, nedreaptă, oprită de Evanghelie?Adevărul evanghelic şi dragostea creştină falsă şi atotiertătoare
”Iertarea păcatelor nu este necondiţionată, ci anume condiţionată: condiţia este căinţă sinceră. După cum vedem, Dumnezeu le-a dat ucenicilor Săi puterea de iertare a păcatelor prin Duhul Sfant, dar în acelaşi timp le-a dat puterea să nu ierte păcatele celor care nu se căiesc cu adevărat:
„Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.
Cat de înţeleaptă şi de logică este această morală evanghelică clară, concretă şi pură în opoziţie cu propaganda modernă a unei dragoste creştine false şi a iertării necondiţionate care se răspandeşte nelimitat, chipurile chiar şi asupra duşmanilor credinţei lui Hristos, inclusiv asupra celor care luptă activ cu Biserica Sfantă şi cu însăşi credinţa în Dumnezeu. Aceştia sunt slugile fidele ale Antihristului care stă să vină!
Pentru a-şi consolida poziţiile şubrede, aceşti pseudopropovăduitori ai creştinismului fals recurg la cunoscutele cuvinte ale lui Dumnezeu: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei. 7, 1) care sunt deosebit de îndrăgite de ei, dar care nu-i împiedică să judece crunt şi să-i învinovăţească pe cei care nu sunt de acord cu învăţătura lor falsă. Această învăţătură reprezintă o denaturare vicleană a învăţăturii evanghelice, un fals care derută şi tulbură oamenii.
Pentru a înţelege corect spusele Domnului trebuie să luăm aminte că Însuşi Domnul Iisus Hristos care a spus „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” ne învaţă: „Nu daţi cele sfinte cainilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcandu-se, să vă sfaşie pe voi” (Matei. 7, 6).
Cine sunt aceşti caini şi aceşti porci?
Prin aceşti caini şi porci Domnul i-a avut în vedere pe oamenii depravaţi care nu sunt în stare să primească Adevărul evanghelic, pentru care tot ce este sfant şi moral este străin şi chiar neplăcut, deoarece ei nu pot înţelege care este preţul adevărat al acestor lucruri. Aceşti oameni imorali, păcătoşi şi răi îşi bat joc de Adevărul evanghelic şi Îl calcă în picioare, îndreptandu-şi ura asupra propovăduitorilor lui, aducandu-le nenorociri şi chiar moartea.
Prin cuvintele „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” Dumnezeu nu interzice judecarea morală a oamenilor şi împărţirea lor în buni şi răi, ba din contra, El sfătuieşte să se facă judecată, aşa cum vom vedea în continuare.
Astfel, Dumnezeu porunceşte direct să fie demascat fratele care a păcătuit. „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai caştigat pe fratele tău” (Matei. 18, 16).
Mai mult ca atat! La această judecată creştină înţeleaptă asupra fratelui păcătos se cere să fie chemaţi şi alţi fraţi. „Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvantul”(Matei. 18,6).
Aceasta nu este totul. Dacă fratele insistă în răul pe care-l săvarşeşte, trebuie să fie anunţată Biserica, adică conducerea bisericească care a primit de la Însuşi Domnul dreptul divin de a lega şi judeca: „Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgan şi vameş” (Matei. 18, 17).
Propagatorii neocreştinismului liberal modern nu acceptă aceste cuvinte, deoarece sunt în opoziţie cu preceptele de bază ale ideologiei lor denaturate.
Chiar dacă aceste cuvinte nu plac, ele nu pot fi aruncate din Evanghelie, deoarece sunt cuvintele Domnului Nostru Iisus Hristos. Cum putem să le ignorăm?
Neocreştinii contemporani în ale căror randuri se numără învăţaţii teologi şi mulţi ierarhi înalţi nu doresc să recunoască Evanghelia Creştină adevărată şi fabrică samavolnic o evanghelie proprie, aşa cum a făcut strămoşul ideologic al veacului întunecat.
Din păcate, aceste erezii sunt o mare ispită pentru mulţi creştini, şovăielnici în credinţa adevărată şi care rătăcesc de pe calea lor dreaptă
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Cat de atrăgătoare pare această afirmaţie în răstălmăcirea neocreştină: nu te voi opri în fărădelegile tale, nici tu nu-mi sta în cale!Iată ce interpretare perversă capătă acest text sacru la momentul actual!
În realitate trebuie să ştim şi să luăm aminte că judecata poate fi diferită. O judecată este păcătoasă, iar alta, cum am văzut, este recomandată de însăşi Evanghelia.
Judecata dreaptă este firească. Dacă nu vom judeca, nu vom putea deosebi binele de rău şi vom fi cu uşurinţă ademeniţi pe calea răului.
Sf. Ioan Botezătorul, cel născut de femeie, sfinţenia şi înălţimea morală desăvarşită a căruia a fost menţionată de Mantuitorul Însuşi, vazandu-i pe fariseii şi saducheii care veneau la el, le spunea: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mania ce va să vină?” (Matei. 3, 7). Ce este aceasta? O judecată păcătoasă?
Singur Domnul nostru Iisus Hristos îi îndemna pe ucenicii Săi să ia exemplu de la El şi spunea: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt bland şi smerit cu inima” (Matei. 11, 29). Totodată îi numea pe păcătoşii care nu vroiau să urmeze învăţătura Dumnezeiască „pui de vipere!” şi se adresa mai ales la cărturari şi farisei cu cuvinte tăioase de condamnare: „neam viclean şi desfranat!” (Matei. 12, 39), „O, neam necredincios şi îndărătnic, pană cand voi fi cu voi? Pană cand vă voi suferi pe voi?!” (Matei. 17, 17). Pe cărturari şi farisei îi numea făţarnici, nebuni şi orbi, şerpi (Matei. 15, 7; 16, 3; 16, 6-12; capitolul 23), iar pe regele Irod l-a numit „vulpe” (Luca. 13, 32).
Mai mult ca atat! Ştim din Evanghelie că Domnul, fiind bland şi smerit se ruga pentru călăii săi: “Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac” (Luca. 23, 34) şi totodată folosea cuvinte tăioase şi recurgea chiar la pedepse fizice aspre şi hotărate. Astfel, Iisus Hristos de două ori i-a alungat din templu pe negustori: prima dată cand a început slujirea Sa obştească şi a doua oară, în ajunul răstignirii Sale. Aceste evenimente ne sunt transmise foarte viu şi plastic de către sfinţii evanghelişti. Domnul Iisus Hristos nu a putut răbda negustorii neruşinaţi care făceau negoţ chiar în templul Ierusalimului. Aceştia erau apăraţi şi susţinuţi de clerici şi chiar de sacerdoţii care aveau un venit mare de pe urma negoţului cu porumbei. Iisus Hristos a făcut un bici din funii şi a alungat din templu pe toţi, cu tot cu oi şi boi, iar banii targoveţilor i-a împrăştiat şi mesele lor le-a răsturnat spunand: „Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie” (Ioan. 2, 14-17). După intrarea triumfală a Sa în Ierusalim, chiar în ajunul patimilor Sale, El a alungat din templu pe negustori şi cumpărători, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele negustorilor de porumbei şi a zis: „este scris: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de talhari!” (Matei. 21, 12-13).
Ce înseamnă aceasta?
Ce prăpastie enormă este între Adevărul evanghelic şi această dragoste creştină falsă şi atotiertătoare pe care o propovăduiesc liberalii neocreştini contemporani! Oare aceşti oameni care se declară mai atotiubitori ca Însuşi Iisus Hristos nu vor găsi cuvintele şi faptele Domnului Nevinovat păcătoase şi nedemne? Nu-L vor stigmatiza cu expresiile lor preferate de obscurantism, terorism, retrogradare, inchiziţie etc.?
Putem crede că Domnul nostru Unul Născut Fiul Domnului care a venit pe pămant pentru mantuirea noastră a oamenilor şi pentru a ne învăţa Purul Adevăr şi viaţă adevărată s-ar fi contrazis pe Sine Însuşi şi ar fi procedat invers propriei învăţături?
Sfinţii ucenici şi apostolii, urmand pilda Domnului Însuşi, nu se temeau să judece la momentul potrivit pe oamenii care se opuneau Adevărului evanghelic pe care aceşti sfinţi îl propovăduiau. Sfinţii apostoli şi ucenicii Domnului înfranau şi curmau răul cu hotărare.
Trebuie să ştim şi să luăm aminte că pentru adevăratul creştinism este străină învăţătura periculoasă a lui Lev Tolstoi despre neopunerea răului (ceea ce a dus nefericita Rusie la pieire şi a aruncat-o în teroarea bolşevică!): orice creştin adevărat trebuie să fie neîmpăcat cu răul, indiferent unde şi la cine l-ar întalni.
De cand există Biserica toţi creştinii adevăraţi au urmat pilda lui Iisus Hristos şi pe cea a Sfinţilor Apostoli, au condamnat şi au luptat cu răul, chiar dacă au suferit lipsuri şi şi-au pierdut viaţa. Sfinţii mucenici la fel au luptat cu barbarismul întunecat şi cu idolatrii. Ei nu au murit pasiv pentru Numele lui Hristos, ci au condamnat dur şi au acţionat hotărat împotriva ereziilor şi păcătoşenia idolatrilor.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au luptat hotărît şi fără compromisuri cu ereticii, considerandu-i nişte fiare sălbatice care nu cruţă turmele, cum spunea Bunul Dumnezeu. Sfinţii Părinţi nu-i considerau nişte eretici eterodocşi (aşa se exprimă mulţi contemporani!) demni de iertare, ci îi judecau aspru, anatemizandu-i la Sinoadele ecumenice şi cele locale şi, astfel, ferind dreptcredincioşii de răutatea acestor fiare.
Ce este aceasta? Este o judecată păcătoasă ori lipsa dragostei? Nu! Este o aplicare a cuvintelor sfantului apostol: „Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Ce învoire este între Hristos şi veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (2 Cor. 6, 14-15). Prin retragerea din această lume părinţii noştri cuvioşi şi sihaştrii creştini condamnau oamenii care trăiau în rău. Astăzi, cand lipseşte credinţa în Dumnezeu, noi, creştinii fideli Mîntuitorului şi Bisericii Lui Adevărate trebuie să-i judecăm cu fermitate pe necredincioşii şi profanatorii nelegiuiţi, pe anticreştinii învederaţi care vor să dezrădăcineze credinţa în Dumnezeu şi să distrugă Biserica Sfantă, pangărind patria noastră şi violand lăcaşurile noastre sfinte.
Trebuie să-i judecăm pe toţi acei care colaborează cu necredincioşii, cu acei care îi susţin şi le întăresc puterea, ajutandu-i astfel în intenţiile lor negre.
Este oare condamnarea Antihristului şi a slugilor lui fidele o judecată păcătoasă, nedreaptă, oprită de Evanghelie aşa cum încearcă să ne convingă deştepţii neocreştini, care pretind că deţin iubirea supremă şi iertarea atotcuprinzătoare?
Nu trebuie să le permitem să-L clevetească pe Domnul Nostru şi Evanghelia Lui Sfantă! Nu trebuie să permitem fariseilor să-şi atribuie o iubire mai mare ca cea, care este Întruchiparea Dragostei lui Dumnezeu şi Mantuitorul nostru!
Pentru a înţelege corect cuvantul Domnului „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” trebuie să luăm aminte de minunatele explicaţii ale marelui părinte al Bisericii, Sf. Ioan Gură de Aur:
Mantuitorul porunceşte să fie judecate toate păcatele, dar să nu judece acei care sunt încărcaţi ei înşişi de păcate şi, pe deasupra, îi blamează pe alţii pentru păcate mărunte. Hristos îi critica pe iudeii care judecau aspru pe fraţii lor pentru nişte fapte mărunte, iar singuri făceau păcate grave.
Prin urmare, nu este interzisă judecata faptelor rele, ci este interzisă răutatea sufletească a celor care păcătuiesc, sau mai mult chiar, nu se gandesc la mantuirea proprie. Nu este interzisă critica obiectivă a aproapelui şi condamnarea nepărtinitoare a comportamentului lui rău. Sunt
condamnate barfele răutăcioase, vorbele urate generate de vanitate şi intenţii marşave, mandrie şi trufie, invidie şi supărare.
Cu alte cuvinte, este interzisă răutatea şi batjocura faţă de păcătos din motive personale. Este bineplăcut ca judecata să fie dreaptă, conceptuală şi principială.Evanghelia ne învaţă că trebuie să facem o apreciere calmă a faptelor, să nu fim nepăsători şi să deosebim binele de rău, să nu permitem răului să fie biruitor.
Propovăduitori dragostei creştine false şi ai atotiertării comit o crimă groaznică, îndemnandu-i pe cei păstoriţi de ei să nu se opună răului.
Ce viclenie perfidă şi neagră! Ce făţărnicie!
Slugile Antihristului nu vor ca creştinismul contemporan să judece pe cineva pentru fărădelegile săvarşite. Ei vor să acţioneze liber şi să pregătească o atmosferă prielnică pentru grabnica întronare a stăpanului lor.
Orice creştin cinstit şi responsabil trebuie să înţeleagă că numai Antihristul, duşmanul lui Hristos, vrea atotiertarea. El vrea ca oamenii să nu poată deosebi binele şi răul, speră ca oamenii să accepte răul cu bucurie şi să-l primească pe el, Antihristul, fără luptă.
Din dragoste pentru Adevăr trebuie să luptăm fără mîndrie şi trufie cu păcatele proprii şi cu răutatea sufletului nostru, trebuie să demascăm şi să descoperim răul peste tot.
În acest veac neruşinat şi viclean avem sarcina de a păstra credinţa şi devotamentul nostru pentru Adevărul Evanghelic autentic şi pentru Mîntuitorul Nostru Iisus Hristos Dătătorul de viaţă, Biruitorul iadului şi al morţii.
Nu trebuie să se creadă că orice pace trebuie preţuită. Se ştie foarte bine că există un dezacord minunat la fel cum există şi o comuniune păgubitoare de idei. Dar trebuie să avem o pace bună, cu scop bun care să ne unească cu Dumnezeu.”
SURSA: IPS Averchie Taushev, Despre principiile evanghelice ale iertarii pacatelor si judecarii raului

 

Publicat în Despre falsul creștinism, Despre judecarea aproapelui, Fără categorie | Lasă un comentariu

[VIDEO] Interviu cu monahul Sava, alungat de Hariton Negrea din mănăstirea Părintelui Justin Pârvu pentru că a mărturisit împotriva sinodului tâlhăresc din Creta

de Mihai-Silviu Chirilă
Luni seara, în curtea Schitului Rădeni, a parcat o mașină de la Mănăstirea Petru Vodă, care l-a debarcat, cu bagaje cu tot, pe monahul Sava Vulpe, în vârstă de peste 60 de ani, imobilizat într-un cărucior cu rotile, ca urmare a evoluției unei poliomelite pe care a contactat-o la vârsta de doi ani.
Motivul acestei decizii: în urmă cu mai bine de o săptămână, monahul Sava a difuzat prin mănăstire câteva foi volante în care se făcea o informare sumară cu privire la evenimentele legate de pseudo-sinodul din Creta, de anul trecut.
Din spusele monahului, starețul mănăstirii l-ar fi întrebat dacă are binecuvântare să împrăștie aceste foi volante, iar când acesta i-a spus că nu, l-a somat ca în câteva zile să își facă bagajul și să plece din mănăstire. Destinația – Schitul Rădeni. Perioada de canon – nelimitată.
Analizând, din relatarea părintelui Sava, pe care o puteți asculta integral în materialul ce însoțește această prezentare, modul în care au decurs lucrurile, se trag următoarele concluzii:
  1. Monahul Sava era călugăr de 15 ani în Mănăstirea Petru Vodă, fiind tuns în monahism cu binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu, și nu a avut abateri disciplinare anterioare.
  2. Deși preocupat de propria mântuire și îngrijorat de situația legată de sinodul din Creta, nu și-a pus problema asumării întreruperii comuniunii bisericești și a plecării din mănăstirea de metanie, dată fiind condiția sa fizică.
  3. A continuat să participe la toate slujbele din mănăstire și nu a întrerupt pomenirea ierarhului, nici comuniunea cu obștea.
  4. S-a făcut “vinovat” de distribuirea, în câteva exemplare, a unui pliant de informare legat de sinodul din Creta.
  5. A fost alungat din mănăstire, printr-o decizie arbitrară a starețului mănăstirii, fiind la prima sa abatere, fără a primi o sancțiune prealabilă, menită să conducă la îndreptarea sa, fără nicio judecată a Consiliului Duhovnicesc al mănăstirii sau a Consiliului de Judecată, fără nicio decizie semnată și aprobată de sectorul Exarhat la Arhiepiscopiei Iașilor. Art. 38, lit. e) dinRegulamentul pentru organizarea vieții monahale prevede: “Pentru orice abatere a vreunui monah de la canoanele monastice, starețul, mai întâi, după învățătura Sfintei Evanghelii, îl va sfătui părintește și-l va povățui la îndreptare. Dacă vinovatul nu va asculta și va continua neorânduiala sa, starețul supune cazul Consiliului Duhovnicesc. Dacă vinovatul nu s-ar îndrepta nici prin sfaturile și povățuirile duhovnicilor, atunci starețul convoacă Consiliul de Judecată, pentru a se pronunța conform art. 245-248 din Regulamentul instantelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, precum și conform art. 117 și urm. din acest Regulament”.
  1. Fără nicio grijă din partea stăreției pentru mântuirea sufletului său, părintele Sava a fost trimis la un schit despre care propaganda oficială a MMB afirmă, la unison cu conducerea Mănăstirii Petru Vodă, că s-ar afla „în afara Bisericii” și ar fi “schismatic”.
  2. În adoptarea acestei decizii, nu s-a ținut seama în niciun fel de cei 15 ani de participare la viața monahală a obștii, de vârsta și de suferința fizică a părintelui Sava.
  3. Trimițându-l la Rădeni, starețul Mănăstirii Petru Vodă a stabilit un precedent în Biserica Ortodoxă Română, transformându-l pe părintele Sava Vulpe în primul monah silit de către starețul său să întrerupă pomenirea ierarhului care a semnat documentele sinodului din Creta.
  4. Pe linia “teologumenelor” specifice Mănăstirii Petru Vodă de după plecarea la Domnul a Părintelui Justin Pârvu, starețul Hariton ar fi afirmat că ierarhul va plăti pentru păcatul de a fi semnat în Creta, dar că mănăstirea Petru Vodă este în deplină ortodoxie, în ciuda faptului că, în conformitate cu art. 9 din Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor“Chiriarhul este conducătorul suprem al mănăstirilor, schiturilor și metocurilor care aparțin canonic de jurisdicția sa”, un principiu reflectat fidel de art. 75 din Statutul de funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, iar pomenirea ierarhului la slujbe înseamnă părtășie la învățătura pe care acesta o propovăduiește.
Această întâmplare greu de înțeles aruncă, dacă mai era nevoie, o lumină și asupra pretenției unora de a întrerupe pomenirea ierarhului, dar de a păstra comuniunea cu acesta și cu cei ce îl pomenesc, o contradicție în termeni, în realitate, deoarece întreruperea pomenirii înseamnă întreruperea comuniunii cu cel părtaș la erezie și cu cei care îl pomenesc la slujbe și sunt în comuniune directă cu el. Starețul Mănăstirii Petru Vodă le arată acelora cât de dispuși sunt preoții și ieromonahii care continuă să-și pomenească ierarhii participanți la sinodul din Creta sau susținători, într-un fel sau altul, ai deciziilor acestuia de a fi în comuniune chiar și cu cei care au obiecții măcar cu privire la sinodul din Creta, ca să nu mai vorbim de cei ce au întrerupt deja pomenirea ierarhului.
Părintele Pamvo Jugănaru l-a primit cu dragoste pe Părintele Sava Vulpe în micuța comunitate monahală de la Rădeni și l-a ajutat să se cazeze și să își reia în schit viața și preocupările de monah.
Publicat în Fără categorie, Schitul Rădeni | Lasă un comentariu