Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie

Imagini pentru ViaÅ£a şi învăţătura stareÅ£ului Siluan AthonitulDespre cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Stareţului îi plăcea să spună: „în toată vremea şi în orice împrejurare e bine să căutăm să fim luminaţi de Dumnezeu, pentru a şti ce trebuie să facem şi ce trebuie să spunem”.
Cu alte cuvinte, în orice împrejurări trebuie să căutăm să cunoaştem voia lui Dumnezeu şi căile care ne îngăduie să o împlinim.
Căutarea voii lui Dumnezeu e lucrul cel mai important al vieţii noastre, căci intrând în curentul acestei voinţe omul e introdus în viaţa veşnică şi dumnezeiască.
Există diferite căi pentru a ajunge la cunoaşterea voii lui Dumnezeu.
– Una din ele e cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Dar cu toată desăvârşirea lor — sau mai degrabă în virtutea desăvârşirii lor —, poruncile evanghelice enunţă voinţa lui Dumnezeu într-un mod universal, în timp ce adeseori omul, care în viaţa sa de zi cu zi întâlneşte situaţii extrem de diferite, nu ştie ce trebuie să facă pentru ca faptele sale să se integreze în curentul acestei voinţe divine.
Pentru ca o acţiune să ajungă la un scop bun, nu e de ajuns să cunoaştem voia lui Dumnezeu aşa cum este ea exprimată în mod general în poruncile Sale, adică să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată tăria noastră, şi pe aproapele ca pe noi înşine. Mai trebuie să fim luminaţi de Dumnezeu cu privire la modul precis de a realiza aceste porunci în viaţa noastră; mai mult, pentru aceasta avem nevoie de ajutorul unei puteri date de sus.
Cel a cărui inimă e plină de iubirea de Dumnezeu şi e mişcat de această iubire lucrează îmboldit de motivaţii apropiate de voinţa lui Dumnezeu, dar acestea nu sunt decât apropiate. Plinătatea desăvârşirii fiindu-ne încă inaccesibilă, suntem cu toţii obligaţi să ne adresăm neîncetat lui Dumnezeu prin rugăciune, cerându-i înţelepciune şi ajutor.
Omului îi lipseşte nu numai desăvârşirea iubirii, ci şi atotştiinţa desăvârşită. Fapte care purced, pe cât se pare, din cele mai bune intenţii au adeseori minări contrare dorinţelor noastre, ba chiar consecinţe fatale. Aceasta pentru că mijloacele sau modul lor de înfăptuire au fost rele sau pur şi simplu nepotrivite cu situaţia dată. Auzim adeseori oameni care caută să se justifice invocând bunele lor intenţii; dar acest lucru nu e de ajuns. Viaţa omenească e plină de greşeli de acest gen. De aceea, omul care iubeşte pe Dumnezeu caută să fie întotdeauna luminat de sus, plecându-şi neîncetat urechea lăuntrică la glasul lui Dumnezeu.
Practic, acest lucru se petrece astfel: când un creştin, şi înainte de toate un episcop sau un preot, se află în faţa nevoii de a lua într-ο anumită împrejurare o hotărâre potrivită cu voia lui Dumnezeu, el va face lăuntric abstracţie de toate cunoştinţele sale, de toate ideile sale preconcepute, de dorinţele şi de proiectele sale; eliberat astfel de „eul” său propriu, el se roagă cu luare-aminte în inima sa. Şi primul gând ce se va naşte din această rugăciune în sufletul său îl va primi ca pe un semn venit de sus.
Acest mod de a căută cunoaşterea voii lui Dumnezeu printr-un recurs nemijlocit la Dumnezeu prin rugăciune, mai cu seamă în greutăţi şi necazuri, îl va conduce pe om la starea de care vorbeşte stareţul: „El aude în sufletul său răspunsul lui Dumnezeu şi începe să înţeleagă cum anume îi călăuzeşte Dumnezeu pe oameni… Cu toţi trebuie să învăţăm să recunoaştem astfel voia lui Dumnezeu. Dar dacă nu ne vom sili să o aflăm, nu vom cunoaşte niciodată această cale”.
Sub forma sa cea mai desăvârşită, această căutare presupune practica rugăciunii neîncetate, atenţia fixată în inimă. Dar pentru a auzi în sine însuşi glasul lui Dumnezeu fără nici un echivoc, omul trebuie să-şi taie voia proprie şi să fie gata să sacrifice totul, ca Avraam, şi chiar, potrivit cuvântului Sfântului Pavel, ca Hristos Care „S-a făcut ascultător Tatălui Său până la moarte” {Flp 2,8).
Omul angajat pe această cale va înainta pe ea de îndată ce va cunoaşte prin experienţă cum anume lucrează în om harul Duhului Sfânt, şi o neînduplecată tăgăduire de sine se va înrădăcina în inima lui, altfel spus dacă renunţă hotărât la mica sa voie proprie cu scopul de a cunoaşte şi săvârşi sfânta voie a lui Dumnezeu. Unui astfel de om i se va dezvălui adevăratul sens al întrebării puse de stareţul Siluan părintelui Stratonic: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?”
Cuvintele Sfinţilor Părinţi: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” {FA 15, 28), îi vor deveni familiare; va înţelege cu claritate pasajele din Vechiul Testament şi Noul Testament în care vede sufletul intrând în dialog nemijlocit cu Dumnezeu. Va înainta astfel spre adevărata înţelegere a modului în care vorbeau apostolii şi prorocii.
Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este chemat la plinătatea unei comuniuni nemijlocite cu Dumnezeu. De aceea, toţi oamenii fără excepţie vor trebui să urmeze această cale; dar experienţa vieţii arată că aceasta e departe de a fi accesibilă tuturor. Motivul e acela că majoritatea oamenilor nu aud glasul lui Dumnezeu în inima lor, nu-1 înţeleg, şi urmează mai degrabă glasul patimilor din sufletul lor care acoperă cu gălăgia lor glasul discret al lui Dumnezeu.
Pentru a scăpa din această situaţie, există în Biserică o altă cale: cea care constă în a cere sfat părintelui duhovnicesc şi a asculta de acesta. Stareţul însuşi prefera şi urma această cale; trimite la ea şi o menţionează în însemnările sale. Socotea că smerita cale a ascultării era în general mai sigură decât toate. Era ferm convins că mulţumită credinţei celui care cere sfatul, răspunsul părintelui duhovnicesc va fi întotdeauna bun, folositor şi plăcut lui Dumnezeu. Credinţa în puterea tainei Bisericii şi în realitatea harului Preoţiei i se întărise încă şi mai mult din ziua în care-1 văzuse pe stareţul Avraam schimbat la faţă „după chipul lui Hristos”, „înveşmântat într-o strălucire negrăită”. Acest lucru se petrecuse la Vechiul Russikon, în timpul vecerniei, în Postul Mare.
Plin de o credinţă binecuvântată, el trăia realitatea Sfintelor Taine ale Bisericii, şi socotea că, vorbind chiar şi numai dintr-un punct de vedere omenesc, adică rămânând pe un plan pur psihologic, avantajele ascultării faţă de un părinte duhovnicesc sunt uşor de remarcat. Spunea că atunci când un duhovnic răspunde în exerciţiul slujirii sale întrebărilor ce îi sunt puse, el este liber în acea clipă de lucrarea patimilor sub care se găseşte cel care-1 întreabă; astfel, el va vedea lucrurile mai limpede şi va fi mai deschis faţă de lucrarea harului dumnezeiesc.
În majoritatea cazurilor, răspunsul părintelui duhovnicesc va avea un caracter nedesăvârşit, ba chiar relativ, nu fiindcă duhovnicul ar fi lipsit de harul cunoaşterii, ci pentru că cel care-1 întreabă nu are puterea de a împlini un act duhovnicesc desăvârşit De aici, în ciuda caracterului relativ al indicaţiilor date de duhovnic, acestea vor aduce întotdeauna roade bune, cu condiţia ca să fie primite cu credinţă şi urmate cu credincioşie. Din nefericire, această cale e de obicei falsificată de faptul că cine cere sfatul, nevăzând în faţa lui decât un „om”, şovăie în credinţa sa şi din această pricină nu primeşte întâiul cuvânt al părintelui duhovnicesc, îi aduce obiecţii, opunându-i propriile sale idei şi îndoieli.
Pe această temă stareţul Siluan a avut o convorbire extrem de importantă cu egumenul mănăstirii, arhimandritul Misail (t 22 ianuarie 1940), om duhovnicesc care, pe cât se vădea, se bucura de bunăvoinţa şi ocrotirea dumnezeiască.
Stareţul l-a întrebat pe egumen: „Cum poate cunoaşte un monah voia lui Dumnezeu?”
„Trebuie să primească întâiul meu cuvânt ca expresia voii lui Dumnezeu, a răspuns egumenul. Harul dumnezeiesc va odihni peste cel ce face aşa, dar dacă cineva mi se împotriveşte, atunci ca om mă retrag.”
Iată sensul cuvântului egumenului Misail: când cerem sfat unui părinte duhovnicesc, acesta se roagă să fie luminat de Dumnezeu, dar ca om răspunde pe măsura credinţei lui, potrivit cuvântului Apostolului Pavel: „Credem, şi de aceea vorbim” (2 Co 4,13); dar nu uită că: „Cunoaşterea noastră este în parte, prorocia noastră este în parte” (1 Co 13,9). în dorinţa sa de a nu face greşeli, atunci când dă un sfat sau o povăţuire el se supune judecăţii lui Dumnezeu; de asemenea, de îndată ce se loveşte de o obiecţie sau pur şi simplu de o rezistenţă lăuntrică din partea celui care-1 întreabă, el nu mai insistă pe ceea ce a spus şi nu-şi îngăduie să afirme că cuvântul său e expresia mai presus de greşeală a voii lui Dumnezeu, şi „ca om se retrage”.
Această conştiinţă a găsit o expresie memorabilă în viaţa egumenului Misail. într-o zi, a cerut să vină la el un frate, părintele S., şi i-a încredinţat o ascultare complicată, cu anevoie de împăcat cu rugăciunea inimii. Fratele a acceptat-o cu râvnă şi, după ce s-a închinat după obicei, s-a îndreptat spre uşă. Numaidecât egumenul l-a chemat înapoi.
Cu capul uşor înclinat pe piept, i-a spus cu un ton calm şi plin de gravitate: „Să ştii bine, părinte S.: Dumnezeu nu judecă de două ori; când faceţi un lucru ascultându-mă, eu voi fi judecat de Dumnezeu, iar voi nu veţi pătimi pierderea harului.”
Dacă cineva se împotrivea câtuşi de puţin unei porunci sau unei povăţuiri a egumenului Misail atunci, fără să ţină seama de postul administrativ pe care-1 ocupa, acest viteaz ascet răspundea de obicei: „Bine! faceţi cum vreţi”, şi nu mai repeta cuvântul. La fel şi stareţul Siluan tăcea de îndată ce întâlnea cea mai mică împotrivire.
De ce? Pe de o parte, pentru că Duhul Sfânt nu suferă nici silă, nici discuţie; pe de altă parte, pentru că voia lui Dumnezeu e un lucru mult prea mare. Voia lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă în întregime în cuvântul părintelui duhovnicesc — care cuprinde în mod inevitabil un anumit grad de relativitate —, nici nu-şi poate găsi în acesta expresia perfect adecvată. Numai cine primeşte cuvântul părintelui său duhovnicesc cu credinţa că acesta e plăcut lui Dumnezeu, fără să-l supună judecăţii sale proprii, „fără să gândească”, numai acesta a găsit calea cea adevărată, pentru că unul ca acesta crede aievea că „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Mt 19,26). Aceasta e calea credinţei, cunoscută şi confirmată de experienţa milenară a Bisericii.
Abordarea acestor teme ce fac parte din „taina cea ascunsă” a vieţii creştine, şi ca atare depăşesc cadrul vieţii obişnuite şi al unei experienţe duhovniceşti restrânse, nu este un lucru întotdeauna lipsit de primejdie. Mulţi ar putea înţelege greşit sensul cuvintelor punându-le incorect în practică şi astfel, în loc de a face bine, ele ar putea fi vătămătoare, mai cu seamă dacă omul abordează viaţa ascetică cu o încredere trufaşă în sine.
Când i se cerea sfat, stareţului nu-i plăcea şi nu voia să dea răspuns încrezându-se „în mintea sa”. îşi aducea aminte de cuvintele Sfântului Serafim din Sarov: „Când vorbeam după mintea mea, făceam greşeli”; şi adăuga zicând că aceste greşeli puteau fi uşoare, dar puteau fi şi foarte grave.
Starea duhovnicească de care vorbea părintelui Stratonic spunându-i că „cei desăvârşiţi nu zic nimic de la ei înşişi… ei spun ceea ce le dă Duhul să zică” nu e dată întotdeauna nici chiar celor ajunşi aproape de desăvârşire. Tot aşa nici apostolii şi ceilalţi sfinţi nu săvârşeau necontenit minuni, şi Duhul prorociei nu lucra întotdeauna cu aceeaşi putere în proroci, ci uneori lucra în ei cu forţă, alteori îi părăsea.
Stareţul făcea o distincţie netă între „cuvântul întemeiat pe experienţă” şi insuflarea nemijlocită primită de sus, sau cuvântul „dat de Duhul”. Cel dintâi nu e, fireşte, lipsit de valoare, dar cel de-al doilea e mai înalt decât el şi mai vrednic de crezare (cf. 1 Co 7,25).
Când era întrebat, spunea uneori hotărât şi fără să şovăie: „Voia lui Dumnezeu e să faceţi aşa”; dar uneori răspundea că nu ştia voia lui Dumnezeu faţă de acea persoană. Spunea că nici măcar sfinţilor Dumnezeu nu le-a descoperit întotdeauna voia Sa pentru că acela care li se adresa o făcea cu o inimă necredincioasă şi vicleană.
Potrivit stareţului, cine se roagă din toată inima cunoaşte multe necazuri în rugăciunea sa: luptă cu vrăjmaşul, luptă cu oamenii, luptă cu sine însuşi, cu patimile, cu imaginaţia. în asemenea condiţii, mintea nu e curată, şi nimic nu este limpede. Dar când rugăciunea devine curată, când mintea unită cu inima stă înaintea lui Dumnezeu, când sufletul, liber de zborul patimilor şi al imaginaţiei, simte în el prezenţa harului, atunci omul care se roagă poate auzi insuflările harului.
Când cineva încearcă să cunoască voia lui Dumnezeu prin rugăciune, fără a avea suficientă experienţă care să-i permită să deosebească „după gust” lucrarea harului de lucrările patimilor, mai cu seamă de cea a mândriei, este absolut indispensabil ca el să se adreseze părintelui său duhovnicesc. în prezenţa oricărui fenomen duhovnicesc sau a unei insuflări, câtă vreme n-a auzit părerea povăţuitorului său, el trebuie să se ţină cu stricteţe de regula ascetică „de a nu primi şi de a nu respinge nimic”.
„Neprimind”, creştinul se fereşte de primejdia de a lua o lucrare sau o sugestie demonică drept lucrare dumnezeiască şi de a se obişnui astfel „să ia aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor” (i Tim 4,1) şi să dea astfel demonilor închinarea datorată numai lui Dumnezeu.
„Nerespingând”, omul scapă de o altă primejdie, cea de a atribui demonilor ceea ce vine de la Dumnezeu de a cădea prin aceasta în păcatul „hulei împotriva Duhul Sfânt”; e ceea ce făceau fariseii atunci când spuneau că Hristos scotea pe demoni cu puterea lui Beelzebub, căpetenia demonilor.
Această primejdie din urmă e mai cumplită decât cea dintâi, fiindcă sufletul se poate obişnui să respingă harul, să-l urască şi să se încăpăţâneze într-o asemenea stare de împotrivire faţă de Dumnezeu, încât ajunge să facă acest lucru şi în veşnicie, astfel că „acest păcat nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în veacul viitor” (cf. Mt 12, 22—32). Dimpotrivă, în primul caz, omul îşi va recunoaşte mai repede greşeala şi va dobândi mântuirea prin căinţă, căci nu există păcat care să nu poată fi iertat, afară de cel de care nu ne căim.
Ar mai fi multe de spus despre această regulă ascetică extrem de importantă de „a nu primi şi a nu respinge” şi despre modul în care ea se aplică în viaţa duhovnicească. Dar cum sarcina pe care ne-am fixat-o e de a nu expune decât principiile fundamentale, fără a intra în amănunte, trebuie să ne întoarcem la tema noastră.
În forma sa cea mai desăvârşită, cunoaşterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune e un lucru extrem de rar şi nu este cu putinţă decât cu preţul unor îndelungate eforturi şi a unei mari experienţe în lupta împotriva patimilor, dobândită, pe de o parte, ca urmare a multe şi grele ispite demonice şi necesitând, pe de altă parte, mari intervenţii din partea lui Dumnezeu. Dar rugăciunea din toată inima pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu e un lucru bun şi necesar pentru toţi: pentru cel ce porunceşte şi pentru cel ce se supune, pentru învăţători şi pentru ucenici, pentru bătrâni şi pentru tineri, pentru părinţi şi pentru copii. Stareţul insista ca toţi, fără excepţie şi indiferent de starea, condiţia şi vârsta lor, să ceară mereu lui Dumnezeu să-i lumineze în toate, ca aşa să-şi poată apropia treptat căile lor de căile voii sfinte a lui Dumnezeu, până ce vor atinge desăvârşirea.
Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie
https://traianbadarau.files.wordpress.com/2018/04/viata-si-invatatura-staretului-siluan-athonitul.pdf

Despre maria

IMPARTASANIA CU NEVREDNICIE(cu păcate opritoare) DUCE LA DEMONIZAREA OMULUI ******************************************************************************** .....Căci şi atunci diavolul a intrat în Iuda după ce s-a împărtăşit; diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, a dispreţuit pe Iuda, pentru neruşinarea lui, ca să afli că în aceia care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Dumnezeieştile Taine, în aceia, mai cu seamă, intră mereu diavolul, ca şi în Iuda atunci. Cinstea este de folos celor vrednici, dar cei care se bucură cu vrednicie de cinste îşi atrag mai mare osândă....... ******************************************************************************** ....De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte....... ******************************************************************************** ....Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta!” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 138) ******************************************************************************** https://tainacasatoriei.wordpress.com/2011/11/02/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie/
Acest articol a fost publicat în Fără categorie, Sf.Siluan. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s