I. Cum ne împărtăşim? Împotriva curentului care a transformat deasa Împărtăşanie într-o modă

cum ne impartasim
Că Sfintele se cade totdeauna să fie [date] numai celor Sfinţi.Aceste cuvinte:
Sfintele Sfinţilor, unii le propovăduiesc şi le strigă tare, şi o, măcar de le-ar auzi şi ei, iar alţii când le aud zic: Ce? Cel ce nu este sfânt este şi nevrednic?
Da, nevrednic, cel ce nu-şi mărturiseşte totdeauna cele ascunse ale inimii sale, cel ce nu face pocăinţă adevărată pentru ele şi pentru cele greşite din neştiinţă, cel ce nu plânge de-a pururi şi nu se mâhneşte şi nu face cu râvnă cele zise mai sus, acela nu este vrednic.
Sfântul Simeon Noul Teolog
Pe măsură ce înaintăm în timp, se în­mulţesc scrierile şi sfaturile dăunătoare de suflet. În lucrarea de faţă vrem să analizăm o astfel de scriere şi să arătăm netemeinicia ar­gumentelor aduse de autorul ei, argumente prin care îi îndeamnă pe cititori la împăr­tăşirea tuturor deşi, dată fiind decadenţa duhovnicească a creştinilor zilelor noastre, acest îndemn nu-şi are rostul. Prin scrierea de faţă, vrem să dăm într-o oarecare măsură, pe cât este cu putinţă, un răspuns şi la alte scrieri de genul celei la care ne referim.
Scrierea la care ne referim, a fost de fapt o conferinţă ţinută la A.S.C.O.R. Iaşi în anul 2002. Autorul ei, P.C. Pr. Petru Pruteanu, aduce o serie de argumente de la Sfinţii Părinţi în favoarea ideii de mai sus, fără a ţine însă seama de duhul învăţăturilor Sfinţilor Părinţi pe care-i foloseşte în acest sens. Deşi pe tot parcursul conferinţei, pare că înţelege şi el că în zilele noastre se împuţinează numărul celor ce pot fi împărtăşiţi, în fapt însă, îi îndeamnă pe toţi la împărtăşire, deşi ştie că nu prea avem creştini de o înaltă ţinută duhovnicească, ca în veacurile primare ale Bisericii creştine.
Sfinţia sa, chiar se întreabă la un moment dat (pag. 301 din cartea la care o să facem re­ferire de mai multe ori şi care are un capitol ce cuprinde conţinutul conferinţei1) de ce se mai săvârşeşte Sfânta Liturghie, din moment ce, în fiecare duminică, nu se împărtăşeşte nimeni? Ei bine, răspunsul, în acest caz, stă în faptul că, potrivit tuturor Sfinţilor Părinţi, nu pot fi împărtăşiţi cei care au păcate opri­toare de la primirea Sfintei Împărtăşanii2. Şi, dacă în zilele noastre cei mai mulţi creştini sunt în starea în care nu pot fi împărtăşiţi, asta nu înseamnă că trebuie chemaţi şi îm­părtăşiţi, pentru a fi cine să se împărtăşească la Sfânta Liturghie.
De asemenea, asta nu înseamnă că, nu şi-ar mai avea rostul Sfânta Liturghie, din moment ce creştinii nu se silesc să aibă sta­rea duhovnicească necesară pentru a se îm­părtăşi. Se vor împărtăşi doar cei care nu au păcate opritoare de la primirea Sfintei Împărtăşanii şi care au făcut pregătirea ne­cesară pentru primirea ei. Şi apoi, cu toţii ne putem împărtăşi duhovniceşte, şi prin cuvânt, participând la Sfânta Liturghie. Şi chiar dacă nu s-ar împărtăşi nimeni, de Sfânta Liturghie se folosesc şi cei adormiţi, „toţi, care întru nădejdea învierii şi a vie­ţii de veci, cu împărtăşirea Ta au adormit, drept-măritori părinţi şi fraţi ai noştri, Iubi­torule de oameni, Doamne”, după cum se spune în rânduiala Proscomidiei, ce precede Sfânta Liturghie3.
La pag. 303-304 (nu mai dăm pe larg fragmentele din cartea la care ne referim, ca să nu lungim scrierea de faţă), sfinţia sa, ţine să ne aducă ca argument în favoarea împărtăşirii tuturor, înainte de a face ca­nonul pentru păcatele lor şi a sta opriţi un timp de la Sfânta Împărtăşanie, cazul Sfintei Maria Egipteanca. Însă în cazul ei, deşi a fost împărtăşită imediat după mărturisire, ea şi-a făcut totuşi canonul după aceea, căci plecând în pustia Iordanului a dus o viaţă ascetică, fără a mai săvârşi defel păcatele dinainte, oricât a fost luptată de diavolul în pustie cu amintirea lor.
Dacă ar face ca Sfânta Maria Egipteanca toţi creştinii din zilele noastre care sunt îm­părtăşiţi înainte de a împlini canonul cuve­nit pentru păcatele lor, aşa cum o cer Sfinţii Părinţi, atunci n-au decât să fie lăsaţi să se împărtăşească. O spune chiar Sfântul Si­meon Noul Teolog: „Dacă nimeni nu este fără de păcat, chiar numai o zi de ar fi viaţa lui, şi dacă nimeni nu poate avea inima cu­rată, prea limpede este că nici fără pocăinţă şi fără lacrimi nu trebuie să treacă nici o zi din viaţa omului. Dacă n-are lacrimi, măcar este dator să le caute din toată puterea şi din tot sufletul. Altfel nu poate să fie fără de păcat şi cu inima curată. Dacă cineva, ştiindu-şi mulţimea păcatelor şi greutatea greşelilor, nu voieşte să se culce pe jos, să privegheze şi să-şi vindece rănile poftei sale pătimaşe şi ale cugetelor care îl duc la ne­simţire, care s-au împuţit şi au putrezit din lenevirea şi neplecarea lui, ceea ce este o mare nebunie, cum se va cutremura el de osânda şi de judecata cea aşteptată de cei păcătoşi, şi cum va plânge întru durerea ini­mii sale?
Dacă nu voieşte omul să rabde, oste­nindu-se şi gârbovindu-se până la sfârşit, să umble ziua şi noaptea, mâhnindu-se şi necăjindu-se, să se smerească în toate, să răc­nească întru suspinarea inimii lui, făcându-se ca o pasăre singuratică pe acoperişuri, să se asemene cu pelicanul din pustie, să devină cu aşezarea sufletului străin faţă de toţi cei din mănăstire şi din lume, fără în­drăzneală faţă de cei mari şi de cei mici, să se ostenească cu suspin, să mănânce cenuşă cu pâinea şi cu băutura sa, s-o amestece cu plângerea, cum va putea o, fraţilor, vreo­dată, în fiecare noapte să-şi spele patul şi aşternutul să-l ude cu lacrimi? Cu adevărat, nicidecum! Şi nu numai că nu va vedea la sine niciodată lacrimi, dar nici în vremea ru­găciunii nu le va afla, nici loc nu va putea să gătească Domnului, nici sălăşluire vrednică Dumnezeului lui Iacov, Care este Hristos Domnul, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru.
Şi dacă pe acestea nu le va face bine, adică nu se va cumineca cu lacrimi şi cu vrednicie, apoi nu va primi în sine pe Îm­păratul şi Dumnezeu, chiar dacă şi numai o dată pe an ar face acest lucru. Că Sfintele se cade totdeauna să fie [date] numai celor Sfinţi. Aceste cuvinte: Sfintele Sfinţilor, unii le propovăduiesc şi le strigă tare, şi o, măcar de le-ar auzi şi ei, iar alţii când le aud zic: Ce? Cel ce nu este sfânt este şi nevrednic? Da, nevrednic, cel ce nu-şi mărturiseşte totdeauna cele ascunse ale inimii sale, cel ce nu face pocăinţă adevă­rată pentru ele şi pentru cele greşite din neştiinţă, cel ce nu plânge de-a pururi şi nu se mâhneşte şi nu face cu râvnă cele zise mai sus, acela nu este vrednic.
Iar cel ce face toate acestea este foarte vrednic să se împărtăşească cu Dumneze­ieştile Taine, nu numai la praznice, ci şi în fiecare zi, şi îndrăznesc să zic chiar de la începutul pocăinţei şi al întoarcerii sale. Pentru că cel ce face acestea până la sfârşi­tul vieţii sale, trăind în smerenie şi cu inima frântă, este iertat. Dacă aşa este şi aşa face, se luminează la suflet în fiecare zi, cu ajutorul Sfintelor Taine, şi, în scurtă vreme, ajunge la desăvârşită curăţenie şi sfinţenie. Altfel nu este cu putinţă a spăla şi a curăţa vasul nos­tru cel întinat şi casa noastră cea pângărită4.”
Având în vedere că cele spuse de Sfântul Simeon Noul Teolog în citatul de mai sus, nu se întâmplă în faptă decât în cazuri cu totul excepţionale în zilele noastre, paralela pe care o face sfinţia sa şi alţii, între cei care sunt împărtăşiţi cu păcate opritoare înainte de a face canonul pentru ele şi Sfânta Maria Egipteanca, este cu totul nefondată.
Se mai spune de către sfinţia sa, la pag. 305-307, că în veacurile primare Sfinţii Părinţi nu concepeau participarea la Sfânta Liturghie fără împărtăşirea tuturor. Se uită cu uşurinţă, însă, faptul că, Sfinţii Părinţi, când cereau acest lucru, arătau clar că nu-i chemau la împărtăşire şi pe cei cu păcate opritoare de la primirea Sfintei Împărtăşanii. Aceştia nu erau împărtăşiţi pe o perioadă mai mare sau mai mică de timp, uneori chiar până la sfâr­şitul vieţii5, în funcţie de gravitatea păcatelor lor, pentru care săvârşeau anumite nevoinţe, pe care, creştinii zilelor noastre, puţini sunt dispuşi să le facă. Cine vrea să se convingă pe deplin de acest lucru, să citească Pidalio­nul sau măcar Carte foarte folositoare de suflet a Sfântului Nicodim Aghioritul.
De asemenea, se trece cu uşurinţă peste faptul semnificativ că creştinii din vechime nu erau plini de păcate opritoare de la îm­părtăşire, aşa cum sunt majoritatea celor de astăzi. Putem vedea limpede lucrul acesta fiecare dintre noi, dacă ne gândim la un as­pect elementar: creştinii zilelor noastre au doar un copil sau doi (ori nici unul), în timp ce părinţii lor aveau 3-4, iar bunicii sau stră­bunicii lor aveau 8-9 sau chiar mai mulţi. Deci avorturile în veacurile anterioare, chiar dacă existau, erau rare, oricum se produceau mult mai puţine6. Aşa că, dacă majoritatea creştinilor de azi au păcate opritoare de la împărtăşire, pe care nu vor să le părăsească şi să se supună la canon pentru ele, cine sunt vinovaţi de aceasta decât ei înşişi şi păsto­rii lor? Şi dacă starea lor duhovnicească îi opreşte de la împărtăşire, de ce mai sunt chemaţi totuşi să o facă spre a lor osândă? Ce să mai zicem de osânda pe care şi-o ago­nisesc preoţii şi duhovnicii care îi cheamă nepregătiţi la împărtăşire pe ucenicii lor? De ce nu i-ar îndemna mai bine, stăruitor, mai întâi la spovedanie deasă şi la adevărată pocăinţă, pe măsura gravităţii păcatelor lor și apoi la împărtășire?
Dar ca să vedem cât de grav este a chema şi a împărtăşi pe cei cu păcate opritoare de la primirea Sfintelor Taine, dăm mai jos un fragment foarte grăitor de la Sfântul Teofan Zăvorâtul. „Vă voi povesti o întâmplare la care am fost aproape martor nemijlocit în Orient. A păcătuit un oarecare creştin; vine la părintele duhovnicesc, se pocăieşte şi zice: Fă cu mine cum porunceşte legea. Eu îţi descopăr rana mea: doftoriceşte-o şi, fără să mă cruţi, fă ceea ce se cuvine. Văzând cât de sinceră este pocăinţa lui, duhovnicului i s-a făcut milă şi nu a pus pe rană pansamentul rânduit de către Biserică. Creştinul cu pricina a murit.
După un răstimp, se arată în vis duhov­nicului său şi zice: Eu ţi-am desoperit rana mea şi am cerut pansament, iar tu nu mi l-ai dat – şi iată că din pricina asta nu primesc îndreptăţi­rea! La trezirea din somn, sufletul duhov­nicului s-a umplut de mâhnire şi nu ştia ce să facă. Răposatul i s-a arătat iarăşi şi iarăşi, de multe ori, ba zilnic, ba din două în două zile, ba la o săptămână, şi repeta aceleaşi cuvinte: Am cerut pansament, iar tu nu mi l-ai dat, şi acum sufăr din această pricină.
Ajuns la capătul puterilor de frică şi de mâhnire, duhovnicul a plecat în Athos, la sfatul nevoitorilor de acolo a luat asupră-şi o aspră epitimie, a petrecut câţiva ani în post, în rugăciuni şi în osteneli, până când a primit vestire că pentru smerenia, frângerea de inimă şi osteneala sa au fost iertaţi şi el, şi acel creştin pe care, făcând pogorământ mincinos, nu-l doftoricise duhovniceşte.
Iată unde duc indulgenţa şi pogorămin­tele făcute împotriva legii lui Hristos. Din pricina lor şi-a stricat credinţa şi viaţa tot Occidentul, iar acum piere în necredinţă şi în viaţa sa fără frâu, cu laxismele sale7”. Despre un caz asemănător ne vorbește și Sfântul Nil în cartea Minunile și vedeniile Sfântului Părin­telui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir. În această carte ni se spune despre un duhovnic că a fost luat de viu în iad de ucenicul său care murise, pentru că nu-l îndrepta când acesta, viu fiind, îi mărturisea faptele lui rele.
Dar cei cu păcate opritoare de la împăr­tăşire, nu numai că nu pot fi împărtăşiţi atât timp cât cer canoanele (hotărârile, legile, normele, regulile) Sfinţilor Părinţi şi fără a face nevoinţele trupeşti şi duhovniceşti ce­rute de ei, dar nici nu pot fi dezlegaţi de păcate de către duhovnic, dacă nu acceptă şi făgăduiesc să facă canonul necesar pe mă­sura gravităţii păcatelor lor. Referitor la acest lucru Sfântul Nicodim Aghioritul zice că, dacă duhovnicul dezleagă pe cineva „mai înainte de a face acela canonul, sau mai înainte de a mărturisi (de a se făgădui) că îl va face, unul ca acela se face vinovat de toate păcatele celui pe care l-a dezlegat8.”
Ca să vadă duhovnicii cât de importantă este respectarea canoanelor date de Sfin­ţii Părinţi îl cităm şi pe Sfântul Simeon al Tesalonicului care spune: „preotul trebuie să afurisească (să oprească) de la cele Sfinte pe cel vinovat când este rânduit de Ca­noane ca să nu se încarce de păcate stră­ine. Că nu este aceea răbdare, ci pricină de pierzare. Că nu se cuvine a fi noi mai milostivi decât Sfinţii Părinţi9…”.
Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, deşi poate părea foarte aspru, spune că:
„Căci nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în dumnezeieştile Scripturi să primească ci­neva păcatele altuia şi să dea seamă pentru el, fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai întâi roade vrednice de pocăinţă pro­porţional cu felul păcatului şi să fi pus la baza ei ostenelile lui10…”
CONTINUARE MAI JOS
II. Cum ne împărtăşim? Împotriva curentului care a transformat deasa Împărtăşanie într-o modă
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/02/21/ii-cum-ne-impartasim-impotriva-curentului-care-a-transformat-deasa-impartasanie-intr-o-moda-ignorand-pacatele-opritoare/?fb_action_ids=1849437835328398&fb_action_types=news.publishes
Anunțuri

Despre maria

IMPARTASANIA CU NEVREDNICIE(cu păcate opritoare) DUCE LA DEMONIZAREA OMULUI ******************************************************************************** .....Căci şi atunci diavolul a intrat în Iuda după ce s-a împărtăşit; diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, a dispreţuit pe Iuda, pentru neruşinarea lui, ca să afli că în aceia care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Dumnezeieştile Taine, în aceia, mai cu seamă, intră mereu diavolul, ca şi în Iuda atunci. Cinstea este de folos celor vrednici, dar cei care se bucură cu vrednicie de cinste îşi atrag mai mare osândă....... ******************************************************************************** ....De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte....... ******************************************************************************** ....Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta!” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 138) ******************************************************************************** https://tainacasatoriei.wordpress.com/2011/11/02/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie/
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s