Sf.Dimitrie al Rostovului – ADEVARATA POCÂINTĂ

 

Image result for Sf.Dimitrie al RostovuluiPentru că suntem lăsaţi să credem de către duhovnicii zilelor noastre, destul de mulţi dintre ei, că ne putem mântui uşor, doar să facem puţină nevoinţă, „simbolic”, iată ce ne învaţă Sfântul Dimitrie al Rostovului despre adevărata pocăinţă pe care o cere Dumnezeu de la noi:
Adevarata pocainta consta nu numai în a-ti marturisi sincer pacatele tale parintelui duhovnic, ci si în a nu te mai întoarce la ele. Si nu numai sa nu te întorci la pacate, dar sa si plângi cu inima zdrobita pentru acelea pe care le-ai facut înainte; si nu numai sa plângi pentru ele, dar sa le si îndrepti prin nevointele pocaintei, nevointe care nu numai ca ar fi pe masura pacatelor facute de noi, dar le-ar si întrece pe acestea. Desarta este pocainta celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurta vreme de la mâncare si printr-un post de o zi sa acopere îmbuibarea si betia lui repetata! Nefolositoare este si pocainta aceluia care crede ca printr-o omorâre de scurta durata a trupului îsi poate curata pacatele grele, de moarte, savârsite timp de multi ani! Nedreapta este si pocainta celui care nadajduieste ca prin câteva suspine si câteva batai în piept sa îndrepte multele lui nedreptati! Îndoielnica este iertarea pacatelor celui care gândeste ca prin lacrimi putine, fara ostenelile si nevointele specifice adevaratei pocainte, îsi poate spala multele lui faradelegi si necuratii, si astfel sa se izbaveasca de chinurile vesnice!
Multe lacrimi au varsat ninivitenii si mare le-a fost pocainta: si toti, de la cel mai mic pâna la cel mai mare, s-au îmbracat în sac, au hotarât sa tina post nu numai oamenii, ci si vitele, si s-au îndreptat catre Dumnezeu în rugaciune de pocainta. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinsi ca vor fi izbaviti de pieirea care îi ameninta, caci spuneau: „Poate ca Dumnezeu Se va întoarce si Se va milostivi si va tine în loc iutimea mâniei Lui ca sa nu pierim!” (Iona 3, 9). Si daca ei, dupa o asemenea pocainta, tot nu erau convinsi ca Dumnezeu îi va milui si le va ierta pacatele, atunci cum poate fi convins acela care crede ca printr-o pocainta scurta si câteva lacrimi se va curati de pacatele lui multe si grele? S-ar putea spune: „Ninivitenii erau pagâni, ei nu stiau ce spune Scriptura: «Inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 18); «Aproape este Domnul de cei umiliti la inima si pe cei smeriti cu duhul îi va mântui» (Ps. 33, 17); «Zis-am: Marturisi-voi faradelegea mea Domnului; si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu» (Ps. 31, 6). Iar noi, credinciosii, nadajduim ca si putinele lacrimi, îmbinate cu marturisirea pacatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor”. La aceasta îti voi raspunde: desigur, pot, însa numai la aceia care se afla la sfârsitul vietii lor si carora nu le-a mai ramas timp pentru plângerea pacatelor si pentru nevointe. Pe acestia Domnul îi va milui chiar si numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tâlharul de pe cruce. Dar de la omul sanatos, care are timp pentru pocainta, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli si nevointe, pâna când aceste nevointe ale pocaintei vor fi pe masura sau, mai bine zis, vor întrece pacatele savârsite înainte. Iata ce trebuie sa mai spunem despre lacrimi: exista oameni care uneori au inima înduiosata si plâng pentru pacatele lor, dar tot nu înceteaza sa pacatuiasca; ce folos au aceste lacrimi daca oamenii nu îsi îndreapta viata lor? Unii chiar îsi marturisesc pacatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc iarasi la aceleasi pacate; ce folos au ei de la lacrimile varsate când, dupa aceea, se afunda iarasi cu atâta placere în pacatul dinainte? Asadar nu sunt de ajuns numai înduiosarea si zdrobirea inimii pentru putina vreme, fara pocainta adevarata, caci pocainta cea adevarata consta nu numai în faptul de a regreta si a plânge pentru pacate, ci si în faptul de a nu te mai întoarce la ele, iar pentru acele pacate care sunt deja savârsite, trebuie sa savârsesti nevointele pocaintei.
Apostolul Pavel spune ca Esau „desi cu lacrimi a cautat, n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea” (Evr. 12, 17). De ce nu au fost primite de catre Dumnezeu lacrimile acestui pacatos, de ce nu au curatit ele pacatele lui? Sfântul Ioan Gura de Aur raspunde la aceasta întrebare astfel: „El n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea, pentru ca nu s-a aratat el însusi vrednic de pocainta”.
Un altul poate spune: „Apostolul Petru a plâns putin si a primit iertarea pacatului sau; asa si mie mi se vor ierta pacatele, fara sa am osteneli îndelungate de pocainta, daca voi plânge macar un ceas înaintea Domnului”. Acestuia îi va raspunde în locul meu însusi ucenicul Apostolului Petru, Sfântul Clement. El spune ca Sfântul Petru în fiecare noapte, auzind cântarea cocosului, îsi amintea imediat lepadarea lui de Hristos, se ridica din patul sau si cadea la pamânt, plângând cu amar si varsând multe lacrimi, si asa a facut în tot timpul vietii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adauga faptul ca ochii Sfântului Apostol, din pricina plânsului zilnic, erau întotdeauna rosii si parca însângerati. Iata care a fost pocainta lui Petru! Dar tu, care nadajduiesti sa-ti plângi toate pacatele tale într-un ceas, poti sa plângi cu atâta amar, cum a plâns Petru? Poti sa te tânguiesti în fiecare noapte asa cum s-a tânguit el? Esti în stare sa savârsesti acele osteneli si nevointe pe care le-a savârsit Sfântul Petru, de dragul Domnului sau, pentru lepadarea sa, chiar pâna la rastignirea cu capul în jos pe cruce?
Asadar nu te încrede în putina zdrobire a inimii tale si nu-ti pune nadejdea în firava ta osteneala si în scurta ta nevointa: fa înaintea Domnului pocainta pe masura pacatelor tale mari si chiar mai mare decât ele, cu multe lacrimi, si abia atunci o, pacatosule, sa astepti mila de la El! Apostolul spune: „Caci precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei si faradelegii, spre faradelege, tot asa faceti acum madularele voastre roabele dreptatii, spre sfintire” (Rom. 6, 19). Iar Sfântul Grigorie Dialogul spune: „Pocainta se cunoaste dupa roade, nu dupa radacina sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însa era neroditor; tot asa nu primeste nici simpla marturisire a pacatelor fara rod – omorârea trupului (ca o nevointa a pocaintei)”. Luati aminte la aceste cuvinte; radacina pocaintei este buna intentie de a marturisi pacatele, frunzele sunt însasi marturisirea pacatelor catre Dumnezeu înaintea parintelui duhovnic si fagaduinta de îndreptare, iar roadele pocaintei sunt viata virtuoasa si ostenelile caintei. Dupa aceste roade se si cunoaste adevarata pocainta. Întareste buna ta intentie sa fie ca o radacina; înmulteste cuvintele marturisirii pacatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însa daca, dupa aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocainta, daca nu îti vei îndrepta viata ta si nu vei înlocui pacatele tale cu virtutile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvântarea lui Dumnezeu, si mai mult decât aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!
In Sfânta Scriptura citim despre doi pacatosi care s-au cait deopotriva pentru pacatele lor si le-au marturisit înaintea lui Dumnezeu. Acestia au fost Saul si David. Insa nu au primit amândoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: „Am pacatuit calcând porunca Domnului” (1 Regi 15, 24). David a spus: „Am pacatuit înaintea Domnului meu”. Insa David a primit iertare si s-a mântuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare si a pierit în mânia Domnului. De ce s-a întâmplat asa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi pacatosi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celalalt respingîndu-l? Nu! „Credincios este Domnul întru cuvintele Sale si cuvios întru toate lucrurile Sale” (Ps. 144, 13). Vinovat este însusi pacatosul neiertat, adica Saul: în cuvinte el si-a marturisit pacatul lui, însa nu a facut pocainta adevarata si nu s-a îndreptat, desi avea timp destul pentru acestea. Iar David, dupa marturisirea pacatului sau, cât s-a nevoit în pocainta! In fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se destepta la miezul noptii, mânca cenusa în loc de pâine si bautura lui o amesteca cu plânsul; se istovise din pricina postului, îsi omora trupul si se smerea înaintea Domnului, îmbracându-se în sac si având capul presarat cu cenusa. Si pentru aceste osteneli ale pocaintei nu numai ca a primit iertarea pacatului sau, dar a devenit si alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care si-a spovedit numai cu gura pacatul sau si nu s-a ostenit sa faca pocainta, a ramas pe veci neiertat…
Asadar nimeni sa nu nadajduiasca sa se curateasca de pacatele sale mari numai prin spovedanie si putina zdrobire a inimii, fara ostenelile si nevointele specifice adevaratei pocainte daca, având vreme sa-si îndrepte viata, se leneveste sa împlineasca acest lucru cu fapta. Mai bine sa îl urmam pe David care spune: „Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi îngriji pentru pacatul meu” (Ps. 37, 18). Vedeti, el nu se multumeste numai cu marturisirea faradelegii lui, ci se îngrijeste sa o si îndrepte: voi marturisi – spune el – pacatul meu si ma voi osteni sa-l îndrept. Caci ce folos este în a deschide rana si nu a pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ti marturisi pacatele, iar apoi în a nu savârsi ostenelile pocaintei pentru ele si a nu-ti îndrepta viata? […]
Sfântul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
Anunțuri
Publicat în despre pocăință, Fără categorie, Sf.Dimitrie al Rostovului | 1 comentariu

Ce pagube îşi pricinuiesc mîntuirii lor cei care păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi?

Image result for CUVÎNTUL SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE POCĂINŢĂ

CUVÎNTUL SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL – DESPRE POCĂINŢĂ

Cei ce păcătuiesc cu nădejdea mărturisirii nu ştiu ce este mărturisirea. Ei socotesc că mărturisirea nu este altceva decît doar a spune cu de-amănuntul duhovnicului păcatele lor. Şi, arătîndu-le cu luare aminte, ei cred că prin asta au făcut totul. Pentru aceasta, cînd se pregătesc de mărturisire, toată silinţa lor este ca să-şi aducă aminte de păcatele ce le-au făcut. Iar după mărturisire, altă grijă nu au decît numai să-şi aducă bine aminte dacă nu cumva li s-a întîmplat să uite vreun păcat. Şi, crezînd că această sîrguinţă şi grijă este destulă pentru a se împăca cu Dumnezeu, socotesc că drumul care duce la cer nu mai este strîmt – după cum ne spune Evanghelia: Strîmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă(Matei 7, 14) – ci este mai lat decît străzile cetăţilor.
Şi ce osteneală este a spune păcatele noastre duhovnicului, după ce ne-am obişnuit din copilărie a le spune? Şi, dacă toată mărturisirea ar sta numai în aceasta, atunci păcătoşii cei fără de ruşine, care se laudă cu păcatele lor şi le povestesc în adunările lor ca pe nişte mari isprăvi, ar fi mai bine pregătiţi pentru a se mărturisi curat. Căci ei înşişi îşi mărturisesc păcatele lor, şi încă fără sfială. În aceste fel, mărturisirea ar fi ca o negustorie, săvîrşită numai cu gura. Sau ar fi numai o descărcare a gîndurilor de la inimă. Adevărul însă nu este acesta. Căci adevărata mărturisire are ca scop de a-l întoarce pe păcătos de la păcate, deci de a-l face să se abată de la ele şi să alerge iarăşi la Dumnezeu. Cu toate că este nevoie şi de această arătare a păcatului prin gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul, să-l ierte şi să-l îndrepte prin canon, dar numai mărturisirea singură nu este de ajuns, căci trebuie şi o durere lăuntrică a inimii pentru păcatele făcute.
Durere care trebuie să aibă aceste trei întăritoare: întîi, să fie lucrătoare, în al doilea rînd să fie desăvîrşită şi în al treilea, să fie mai presus de fire. De aceea, şi la mărturisirea ta, frate, de va lipsi numai una din aceste trei întăritoare ale durerii, atunci ea va fi ca aceea a lui Saul, sau ca aceea a lui Antioh, sau ca aceea a lui Iuda[7]. Căci pocăinţa acestora a fost numai cu gura, nu şi cu inima. Şi, de vreme ce aceste trei întăritoare ale durerii inimii sînt atît de necesare, după cum este necesară iertarea păcatelor noastre de Dumnezeu, de aceea doresc ca să ţi le lămuresc aici, iubitule, pomenindu-le una cîte una:
Deci întîi, durerea pocăinţei trebuie să fie lucrătoare, adică să nu fie neputincioasă şi slabă, încît să nu fie în stare să săvîrşească o lucrare vrednică de numirea ei. Ci ea trebuie să fie atît de puternică, încît să stăpînească inima, ca să n-o lase să fie biruită (ca să nu zic să nu le simtă deloc), de pofta trupului şi dulceaţa păcatului, care intră în lăuntru odată cu năvălirile vrăjmaşului. Pe lîngă aceasta, pocăinţa trebuie să fie atît de hotărîtoare, încît să-l facă pe cel ce se pocăieşte să nu se mai întoarcă niciodată la păcat, oricît de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de vreo primejdie, şi nici din altă oarecare pricină. După cum face o femeie cinstită, care, fiind hotărîtă să păzească cinstea bărbatului ei, nu dă prilej vreodată nici să fie bănuită, chiar dacă ar pătimi nenumărate rele pentru asta.
În al doilea rînd, durerea pocăinţei se cuvine să nu fie mincinoasă, sau puţină şi de scurtă durată, ci adîncă şi desăvîrşită. Încît, atît durerea care ne întoarce pe noi de la păcate şi ne face să le urîm pentru dragostea de Dumnezeu, care se numeşte zdrobire, cît şi durerea care ne face să ne întoarcem de la păcate din dragoste pentru noi înşine, care se numeşte sfărîmare de tot[8], trebuie să fie atît de desăvîrşite şi fără de lipsă, încît să-l facă pe cel ce se pocăieşte să se întoarcă de la păcate şi să le urască din tot sufletul său, mai mult decît orice alt rău. Adică sufletul să aleagă mai bine să pătimească orice alt rău, ca: pagubă de lucruri, lipsire de cinste, sau chiar să-şi dea viaţa, decît să lucreze vreun păcat. Pentru aceasta, cel ce se pocăieşte cu adevărat, trebuie să arate lui Dumnezeu, Cel ce vede adîncurile inimii, că inima lui pătimeşte atîta durere, încît dragostea lui pentru El covîrşeşte cu mult mai mult dragostea lui pentru cele zidite de Dumnezeu. Şi atît de desăvîrşite se cuvin să fie aceste dureri, încît nu numai că trebuie să rămînă pentru totdeauna la cel ce se pocăieşte – zdrobindu-i inima şi scoţîndu-i lacrimi şi suspine, după cum este scris: „Iar voi aţi strigat din durerea inimii voastre şi din zdrobirea duhului v-aţi tînguit” – ci trebuie s-o facă pe inimă să urască păcatul, să se întoarcă de la el şi să nu-l mai facă niciodată.
În al treilea rînd, această durere a inimii se cuvine să fie mai presus de fire, atît la început, cînd se pricinuieşte, cît şi la sfîrşit. Pentru că începutul şi pricina acestei dureri este darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobeşte şi umileşte inima, iar nu firea sau o altă oarecare pricină firească. Pentru aceasta a zis marele Vasile: „Umilinţa cea care se face de la sine este dar al lui Dumnezeu. Ca, gustînd sufletul din dulceaţa unei dureri ca aceasta, să se sîrguiască a o folosi!” Iar unii şi zisa Apostolului: Pe care voieşte Dumnezeu, îl miluieşte (Romani 9, 18), o înţeleg „îl umileşte.” Căci zice mai departe: „Iar pe care voieşte, îl împietreşte”, iar împietrirea şi umilinţa sînt două stări potrivnice de-a dreptul. Scopul unei astfel de dureri nu trebuie să fie firesc, sau pentru bunătăţile cele vremelnice de aici (pămînteşti) pe care le-am pierdut. Pentru că, de se scîrbeşte cineva şi pătimeşte o durere pentru acestea de aici, scîrba şi durerea lui nu i se socoteşte spre pocăinţă, căci este nefolositoare. Ci trebuie să ne scîrbim pentru bunătăţile cele mai presus de fire (cereşti), de care ne-am lipsit prin păcat, şi pentru răutăţile cele afară de fire ce le-am agonisit, care şi pe acestea ni le-a arătat credinţa cea mai presus de fire. Scopul cel mai desăvîrşit pentru care trebuie să pricinuim în noi această durere mai presus de fire, este ca prin ea să ne împăcăm şi să ne unim cu Dumnezeu, ca apoi să dobîndim fericirea ce covîrşeşte hotarele firii. Deci dacă cel ce se mărturiseşte nu are în inima sa o astfel de durere lucrătoare, desăvîrşită şi mai presus de fire, după mărturisire se întoarce iarăşi la casa lui împreună cu toate păcatele sale.
De aceea, bună şi folositoare este cercetarea de sine de către cel ce se pocăieşte, ca să poată afla toate păcatele ce le-a făcut cu lucrul, cu cuvîntul sau cu gîndul. Apoi, a se mărturisi la duhovnic de toate păcatele sale, fără a lăsa nici unul ascuns, căci aceasta aduce mare uşurare. Însă cercetarea conştiinţei şi mărturisirea se cuvine să fie însoţite de zdrobirea şi durerea cea dinlăuntrul inimii, despre care vorbim acum. Căci canonul ce-l primeşte de la duhovnic cel ce se pocăieşte – adică: post, plecări de genunchi (metanii), sau altă pătimire rea – zdrobeşte şi chinuieşte numai trupul, adică numai omul cel dinafară; şi astfel tai numai ramurile cele dinafară ale păcatului. Dar durerea zdrobeşte şi răneşte pe omul cel din lăuntru, pe inimă însăşi, unde se găsesc rădăcinile tuturor păcatelor. Şi, zdrobind inima, zdrobeşti totodată şi răneşti şi păcatele. Sau mai bine zis, zdrobeşti şi răneşti pe diavolul însuşi, pe balaurul şi începătorul răutăţilor, care, cuibărindu-se în inimă, de acolo, din lăuntru vorbeşte şi aruncă toate gîndurile cele urîte, rele şi hulitoare, îndemnîndu-l pe om la păcate. Căci din inimă ies: gînduri rele, ucideri, prea-curvie, desfrînări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19). […]
Dacă această durere va lipsi din inima celui ce se pocăieşte, adevărat este că el rămîne nepocăit şi nemărturisit, chiar dacă s-a mărturisit cu gura lui; el este ca şi cel ce nu s-a mărturisit de păcatele lui, sau a fost legat, sau n-a fost dezlegat de duhovnic. De aceea, Domnul a zis cu hotărîre: De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13, 5). Adică: De nu vă veţi pocăi, din inimile voastre, cu o astfel de durere lucrătoare, desăvîrşită şi mai presus de fire, toţi veţi fi osîndiţi. Pentru aceasta, şi Duhul Sfînt, vrînd să arate cît de trebuincioasă este această durere a inimii în taina pocăinţei, cere această durere de la cei ce se pocăiesc, zicînd prin Proorocul Ioil: Rupeţi-vă inimile voastre, iar nu hainele voastre! (Ioil 2, 13). Iar apoi cere pocăinţa lor, zicînd: şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru!
Vezi, frate, care este mărturisirea cea canonică şi după lege? Vezi care este pocăinţa cea adevărată? Acum, te rog pe tine să socoteşti, oare cel ce păcătuieşte fără ruşine şi zice: „Mă voi mărturisi!” poate să aibă o astfel de durere adevărată pentru păcatele lui, în felul cum am arătat? Mie mi se pare că nu. Căci prin ceea ce zice, el arată că nici măcar nu cunoaşte că trebuie să se pocăiască după Canoanele Bisericii. Şi, chiar dacă ar cunoaşte, dar zicînd unele ca acestea şi păcătuind cu nădejdea pocăinţei, el însuşi se arată că este cu desăvîrşire fără cuvînt. […]
Iar ca să cîştige cineva umilinţă, îi trebuie multă cugetare din Sfînta Scriptură şi nevoinţă neîncetată după rînduiala Bisericii. „Iar a se sili şi a nu putea, mai întîi aceasta dovedeşte lenevirea noastră din vremea trecută. Că nu este cu putinţă a o lua pe aceasta îndată fără multă şi deasă cugetare împreună cu nevoinţă. Iar apoi mai arată că sufletul este stăpînit de patimi, şi nici de acelea de care voieşte să se slobozească nu poate să se lase” (Hotărîre pe scurt, 16).
Un îmbunătăţit făcea în fiecare an o mărturisire cuprinzătoare, adică îşi mărturisea toate păcatele ce le făcuse în toată viaţa sa, nu pentru alt scop, ci numai ca să dobîndească în inima sa o adevărată durere pentru păcatele lui. Pentru aceasta însă se pregătea de mai înainte cu multe săptămîni în linişte şi cu cugetările nevoinţelor duhovniceşti, iar în ziua în care voia să se mărturisească petrecea opt ceasuri pentru a se iscusi în lucrările zdrobirii şi ca să ceară această mare dăruire de la Dumnezeu. Iar tu, dacă ai păcătuit ieri, sau alaltăieri, fără să măsori greutatea păcatului, fără a cugeta deloc la măreţia şi la bunătatea lui Dumnezeu, pe Care L-ai nesocotit, şi fără să citeşti nici o carte care să aibă aceste învăţături, ci numai aşa…, aducîndu-ţi aminte de relele ce le-ai făcut, mergi să le mărturiseşti pe ele duhovnicului. Şi crezi că numai cu aceasta vei cîştiga pocăinţa cea adevărată şi durerea cea lucrătoare şi desăvîrşită a inimii, care este nedespărţită de pocăinţa cea adevărată? Departe, frate, departe eşti de pocăinţa cea adevărată cu nişte mărturisiri ca acestea pe care le faci, căci te asemeni cu aceia despre care zice David că-şi rupeau hainele lor şi se arătau că se mîhnesc pe dinafară, iar pe dinăuntru, în inimă, nu se mîhneau: „Despărţitu-s-au, şi nu s-au umilit.” Dacă doar te mărturiseşti, speli vasul numai pe dinafară şi faţa inimii tale, iar adîncul cel din lăuntrul inimii rămîne plin de necurăţie. Curăţeşte mai întîi partea cea din lăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea dinafară (Matei 23, 26). […]
Tu gîndeşti că, după ce-ţi vei mărturisi cu umilinţă la duhovnic păcatele pe care le-ai făcut şi după ce acela îţi va citi rugăciunea de dezlegare, eşti curat ca şi cum n-ai fi făcut niciodată vreun păcat. Şi pleci de la picioarele duhovnicului ca şi cum n-ai fi avut nici o întinăciune. Dar acest gînd nu este adevărat, pentru că prin Taina Sfîntului Botez se şterge doar păcatul strămoşesc şi orice alt păcat făcut pînă atunci, însă nu se şterge şi necunoştinţa minţii, şi pofta, şi aplecarea către păcat sădită în fire şi alte urmări ce le-a pricinuit acest păcat strămoşesc în firea oamenilor. Acestea rămîn în firea omului şi după botez, ca o pedeapsă, spre încercarea stăpînirii de sine şi spre încununarea luptei şi a biruinţei celor botezaţi. Aşa şi mărturisirea ce se face bine, cu toate că şterge păcatele, însă nu şterge răutatea pe care au pricinuit-o ele în suflet, adică orbirea şi întunecarea minţii, înclinările cele rele ale voinţei, obişnuinţele şi deprinderile inimii, stricăciunea şi netrebnicia puterilor şi lucrărilor firii. Într-un cuvînt, toată grozăvia ce a pricinuit-o păcatul în om, după chip şi după asemănare. Deci mărturisirea nu ia de la noi urmările pe care le-au pricinuit în noi păcatele noastre, nici rănile păcatului, nici toată puterea deprinderilor şi obişnuinţelor pricinuite de păcat, ci doar le micşorează puţin. Ele rămîn, pentru ca noi să le îndreptăm şi să le ştergem cu durerea cea neîncetată a inimii şi cu ostenelile şi nevoinţele pocăinţei ce sîntem datori să le facem în toată viaţa noastră, după ce am păcătuit.
Deci să ştii, frate, că după ce vei face o mărturisire bună şi umilită, se cuvine să împlineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi-o va da duhovnicul, adică: ori post, ori plecări de genunchi, ori rugăciune, ori altceva de acest fel. Apoi se cuvine să împlineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi le va da Dumnezeu ca să tămăduiască rănile păcatelor tale: boală, nedreptăţi, lipsire de averi, moartea mai înainte de vreme a rudeniilor sau a celor iubiţi ai tăi, necinstiri ori alte ispite, pricinuite de diavoli, de oameni sau de firea cea stricată. Căci toate acestea, dar mai ales necinstirile şi ocările, nasc durere şi umilinţă în inimă, şi de aceea Dumnezeu îngăduie să vină. Despre acestea a zis şi un Părinte: „Cînd pentru ocărîre sau necinstire vei pătimi mare durere, cunoaşte-te pe tine că mult te-ai folosit” (scolie la Cuvîntul 25 din Scară). Iar alt Părinte, cînd îi venea vreo scîrbă, obişnuia a zice: „Acesta este fierul ars al lui Iisus.” Nişte pedepse ca acestea a dat Dumnezeu lui David după iertarea prea-curviei şi a uciderii. Căci Dumnezeu este duhovnicul cel mai înţelept dintre toţi şi El ştie să îndrepte pe păcătoşi mai bine decît orice duhovnic cu orice fel de canon. Dreptatea lui Dumnezeu ar ierta, împreună cu greşeala, şi munca cea veşnică, dar nu o face aşa uşor şi oricum, ci numai după împlinirea canonului vremelnic. Am zis după împlinirea canonului, căci, deşi canonul ajută păcătosului la iertarea păcatelor lui, dar iertarea desăvîrşită o face mila cea nemărginită a lui Dumnezeu, prin patimile şi moartea Fiului Său, după cum ne arată Sfinţii Teologi. Dumnezeu obişnuieşte să-i pedepsească pe păcătoşi mai ales cu mustrarea conştiinţei, topindu-i şi uscîndu-i ca o pînză de păianjen, după cum zice David: Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca pînza de păianjen sufletul său (Psalmi 38, 14-15); sau, prin somn, cu vedenii înfricoşate, după cum zice Iov: Că o dată va grăi Domnul, şi a doua oară; prin vis sau prin vedenie de noapte, cînd frică groaznică cade peste oameni cînd sînt adormiţi pe pat. Atunci descoperă mintea oamenilor cu chipuri de frică, că acestea îi înfricoşează pe ei! (Iov 33, 14-16). Iar pricina este că, de nu ar pedepsi Dumnezeu în această viaţă cu canon şi cu pedepse vremelnice pe păcătoşi pentru păcatele lor, cu adevărat îi va pedepsi în cealaltă viaţă, în iad, cu chin veşnic. Aşa zice dreptul Iov, care se temea pentru toate ale sale: Mă clatin din toate mădularele (Iov 9, 28), căci ştia că nu lasă Dumnezeu fără pedeapsă nici o datorie a păcătosului: „Pentru că ştiu că nu mă vei lăsa pe mine nepedepsit.”
Apoi, pentru ca tu, frate, să cîştigi pocăinţa cea adevărată, îţi trebuiesc patru lucruri, ca şi unui grădinar care vrea să facă o livadă într-un loc sălbatic: 1) întîi, el taie odraslele şi ramurile pomilor sălbatici; 2) apoi, scoate toate rădăcinile acelor pomi, căci, de vor rămîne rădăcinile, acestea scot iarăşi odrasle; 3) în locul acelor pomi sălbatici, el sădeşte pomi roditori; 4) după care, trebuie să păzească cu mare atenţie aceşti pomi de orice vietate şi întîmplare rea, pînă ce vor prinde rădăcini şi vor ajunge ca să facă roade.
Aşa şi tu, frate, mai întîi trebuie să tai odraslele şi ramurile păcatului, adică să iei o hotărîre neclintită, cu toată voinţa şi inima ta, ca să nu mai faci păcatul altă dată şi să te îndepărtezi de orice faptă şi orice lucrare a lui, aşa cum te îndepărtezi de pedeapsă şi de moarte. Depărtarea de la păcat ţi-o va pricinui rugăciunea neîncetată către Dumnezeu, Care te păzeşte cu darul Său şi-ţi aduce aminte de moarte, de judecată şi de osîndă. Apoi, mărturisirea deasă a păcatelor tale şi împărtăşirea cu dumnezeieştilor Taine, dacă nu ai vreo împiedicare. Dar mai ales îţi va ajuta ţie la aceasta fuga de toate pricinile păcatului şi, întîi de toate, de vederile cele rele, de vorbirile şi de prieteniile cu cei cu care ai păcătuit. Mai pe scurt spus – fugi de toate pricinile care vatămă sufletul tău!
În al doilea rînd, trebuie să tai nu numai ramurile păcatului, prin îndepărtarea de faptele lui, ci să-i scoţi şi rădăcinile. Iar rădăcinile păcatului sînt înclinările cele rele, împătimirile, deprinderile, obişnuinţele, patimile şi toate poftele păcatului, care rămîn înrădăcinate în adîncul inimii tale şi după ce nu mai lucrezi păcatul şi te depărtezi de fapta cea rea. Pentru a smulge şi dezrădăcina cu totul din inima ta aceste rele înclinări, împătimiri, deprinderi, obişnuinţe şi rădăcini ale păcatului trebuie să te nevoieşti însă, frate. Pentru că, de nu le vei scoate, este primejdia ca ele să odrăslească din nou şi să nască fapta păcatului, după cum zice marele Vasile: „Căci – după cum, dacă cineva ar voi să taie ramurile sadului, dar să lase rădăcina, nimic nu a făcut; căci, rămînînd rădăcina, ramurile iarăşi odrăslesc – la fel şi unele păcate nu-şi au începutul de la ele, ci răsar din altele; deci toată nevoinţa este ca cel ce voieşte să se cureţe de ele să scoată afară pricinile cele dintîi ale păcatelor” (Hotărîre pe scurt, 289). Vedem pe mulţi din cei ce se pocăiesc că au tăiat ramurile păcatului, făcînd deci lepădare desăvîrşită de răutate, că au hotărît să nu mai lucreze păcatul cu fapta, dar, pentru că nu au scos şi rădăcinile din inima lor, se pleacă iarăşi să poftească păcatul şi îl cugetă adeseori cu mintea lor. Ei sînt precum Israilitenii care au ieşit doar cu trupul din Egipt, iar cu sufletul şi cu înclinarea inimii lor au rămas tot acolo, căci îşi aduceau aminte şi pofteau cărnurile, usturoiul şi cepele Egiptului, zicînd: Cine ne va hrăni pe noi cu carne? Căci ne aducem aminte de peştele pe care îl mîncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi (Numeri 11, 4-5). Aşa şi aceştia, lasă păcătuirea cu trupul, dar nu-şi lasă şi înclinarea, aducerea aminte şi pofta lor cea către păcat. Căci îi iartă pe vrăjmaşii lor, şi le pun metanie şi nu se răzbună asupra lor, dar numai cu gura şi cu chipul cel din afară, iar în inimă mai păstrează încă o oarecare patimă a pomenirii de rău şi nu-i iubesc pe vrăjmaşii lor desăvîrşit. De aceea, cînd i se va întîmpla vrăjmaşului său vreo nevoie rea, se bucură, iar de-l întîmpină pe el vreo norocire, se întristează. Şi a hotărît să nu mai păcătuiască cu acea persoană cu care a păcătuit mai înainte, însă totdeauna are o aducere aminte către ea, o împătimire şi o înclinare ascunsă, prin care, cu ochiul minţii, şi-o închipuie des şi vorbeşte cu ea cu dulceaţă, şi cînd e treaz şi cînd doarme. De aceea, adeseori îşi întoarce ochii săi cei dinafară ca s-o vadă şi iubeşte să vorbească cu ea cînd este de faţă, iar cînd lipseşte, vorbeşte cu dragoste despre ea. Precum femeia lui Lot, care s-a despărţit de Sodoma cu trupul, dar nu şi cu inima, şi de aceea s-a întors s-o vadă. Şi s-a uitat femeia lui Lot înapoi, şi s-a făcut stîlp de sare(Facere 19, 26). Sau cum fac bolnavii care se depărtează de bucatele cele vătămătoare şi nu le mănîncă, temîndu-se să nu moară, dar întreabă des de ele. Şi, neputîndu-le mînca să-şi împlinească pofta cu ele, le iau numai în mîini, răsfăţîndu-se cu ele şi mirosindu-le şi îi socotesc foarte fericiţi pe cei ce pot să le mănînce. […] Iar păcătoşii, ca nişte nebuni şi fără de minte, socotesc că este un lucru uşor a scăpa de păcat. Ei cred că a face un păcat sau o sută este acelaşi lucru. Dar nu-şi dau seama, ticăloşii, că, cu fiecare păcat lucrat, îşi pun în primejdie din ce în ce mai mare mîntuirea lor. Fiindcă mintea lor se orbeşte din ce în ce mai mult, iar inima lor se învîrtoşează; greutatea păcatelor creşte mereu, iar ajutorul lui Dumnezeu lipseşte ca să-i ajute; războiul diavolului se întăreşte din ce în ce mai mult asupra lor, iar puterile lor slăbesc, nemaiputînd să-l biruiască pe vrăjmaş. Despre aceasta, cu înţelepciune a zis un Dascăl că păcătoşii care se pocăiesc, ieşiţi de curînd din starea de păcat şi abia depărtaţi de la răutate, se aseamănă cu bolnavii care s-au sculat de curînd din boală. Căci, deşi nu sînt bolnavi, sînt galbeni şi slăbiţi; mănîncă, dar fără de gust; dorm, dar fără să se odihnească; rîd, dar fără plăcere; umblă, dar mai mult se tîrăsc. Şi, pe scurt, orice ar face, fac cu mare greutate şi slăbiciune. Aşa şi păcătoşii care au lăsat de curînd păcatul, de se întîmplă să facă vreun bine, îl fac, dar nu cu sîrguinţa şi rîvna ce se cuvine, ci cu mare greutate, căci rămăşiţele şi rădăcinile păcatului sînt încă în inima lor şi nu s-au vindecat cu desăvîrşire.
Dar rădăcinile şi înclinările acestea rele cît şi patimile păcatului ce au rămas în inima ta, frate, cum poţi să le scoţi? Ştiţi că cei ce vor să scoată rădăcinile vreunui copac mare folosesc sape, cazmale, tîrnăcoape, securi şi alte unelte. La fel şi tu, ca să scoţi rădăcinile cele rele ale păcatului, să foloseşti diferite unelte. Adică să foloseşti înfrînarea de la mîncare, de la somn, plecările de genunchi, culcările pe jos şi orice altă rea pătimire a trupului. Căci acestea nu numai că scot pămîntul ce este împrejurul rădăcinilor, mişcîndu-le şi clătindu-le pe acestea, ci le şi lovesc şi le taie, lovind inima în care sînt sădite aceste rădăcini, după cum zice Avva Marcu Pustnicul: „Fără de zdrobirea inimii, este cu neputinţă a se izbăvi de răutate. Iar pe inimă o zdrobeşte înfrînarea din trei părţi, adică a somnului, a pîntecelui şi a odihnei trupeşti.” Însă securea cea mai ascuţită şi mai tăietoare decît toate, care poate tăia şi scoate toate aceste rele rădăcini ale păcatului, este durerea inimii, despre care am zis mai sus, apoi zdrobirea şi mîhnirea sufletului. Durerea în inimă ţi-o va pricinui aducerea aminte şi cugetarea la aceste fapte ale tale: 1) că ai vătămat pe Dumnezeu şi darurile Lui cu păcatele tale; 2) că te-ai arătat nemulţumitor la atîtea nenumărate faceri de bine ce ţi le-a făcut ţie Dumnezeu; 3) că ai făcut o mare nedreptate şi ai defăimat răscumpărarea ce ţi-a făcut-o ţie Fiul lui Dumnezeu cu atîtea pătimiri şi cu însuşi Sîngele Său; 4) că te-ai vătămat pe tine însuţi, şi vremelnic şi veşnic, cu păcatele ce le-ai făcut; 5) că ai pierdut pe Dumnezeu şi darul cel dumnezeiesc al înfierii şi al dreptăţii pe care-l aveai; 6) că te-ai lipsit de fericirea cea veşnică a Raiului; 7) că te-ai pedepsit cu o osîndă şi pedeapsă veşnică din pricina păcatelor tale.
Iar durerea aceasta se cuvine să fie atît de mare, atît de lucrătoare şi de desăvîrşită, după cum este durerea unei femei care şi-a pierdut unicul ei fiu, sau pe bărbatul cel iubit. Sau ca durerea unui cuţit sau a unui ac mare, sau a unui spin ce ţi-ar vătăma piciorul tău. Despre care zice David: „Întorsu-m-am spre chinuire, cînd s-a înfipt mie ghimpele.” Această durere şi scîrbă să apese neîncetat inima ta ca într-un cleşte şi, zdrobind-o, s-o facă să scoată cînd lacrimi, cînd suspine. Avva Isaac Sirul a zis că „pocăinţa este inima zdrobită şi smerită” şi că „pocăinţa este să le părăseşti pe cele de mai înainte şi să te scîrbeşti pentru ele.” Iar Sfîntul Ioan Scărarul zice: „Pocăinţa este necăjire tare a pîntecelui şi lovire a sufletului spre simţire puternică.”
Această durere şi scîrbă a inimii se cuvin să fie de-a pururea, după cum de-a pururea este şi pocăinţa. Pentru aceasta şi tu, frate, se cuvine să ai acest fel de durere în inima ta. Căci, dacă ai această durere, atunci ai şi pocăinţa. Dar îndată ce ea va lipsi din inima ta, numaidecît şi tu vei fi lipsit de pocăinţă, după cum zice Gheorghe Coresi, împreună cu ceilalţi Cuvîntători de Dumnezeu. De aceea a zis dumnezeiescul Isaac Sirul: „Nici una din faptele cele bune nu este mai înaltă decît pocăinţa. Căci lucrarea ei nu poate să se sfîrşească vreodată” (Cuvîntul 557)[9].
Trei pricini sînt pentru care se cuvine ca durerea inimii să fie necurmată:
Întîi, pentru că, îndată ce face păcatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorît trupeşte de Dumnezeu şi de a fi lipsit de viaţa aceasta, cum era în Legea Veche, cînd păcatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupească, şi astfel cei vinovaţi erau aruncaţi în chinul cel veşnic. Însă Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoară pe cel ce a păcătuit, ci-l lasă să trăiască, ca să se pocăiască în toată viaţa lui pentru păcatul ce l-a făcut, după cum zice Avva Marcu: „Altădată, cel ce s-a făcut vrednic de moarte, după Lege s-a omorît. Iar cel ce trăieşte, întru credinţă trăieşte, pentru pocăinţă” (Cuvînt pentru pocăinţă). De aceea, după ce omul va cădea în păcat, şi încă de moarte, nu mai poate fi fără grijă în toată viaţa lui. El este dator ca în fiecare zi să se mîhnească, să pătimească durere, să se pocăiască, să se îngrijească pentru păcatul făcut, cu toate că a luat iertare de la duhovnicul lui. După cum şi Proorocul David – cu toate că a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut, şi cu toate că a împlinit îndeajuns canonul pentru ele, cu răzvrătirea ce i-a făcut-o fiul său Avesalom cînd l-a alungat din împărăţia sa – totuşi el nu a încetat de a se îngriji, a se pocăi şi a plînge pentru ele în toată viaţa sa, căci zice: fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Şi iarăşi, în altă parte: Spăla-voi în fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6). Iar „pat”, numeşte David locul unde a făcut prea-curvia, iar „aşternut”, locul unde a dat hotărîrea morţii asupra nevinovatului Urie, după cum tîlcuiesc unii Dascăli. Pentru aceasta, şi Apostolul Petru, de cîte ori auzea cocoşul cîntînd, îşi aducea aminte de lepădarea ce o făcuse, şi se pocăia şi plîngea, după cum zice Sfîntul Clement, ucenicul lui. De aceea zice şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Suspină cînd ai păcătuit. Şi aceasta o fă neîncetat, că aceasta este mărturisire. Nu acum vesel, iar mîine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna în plîngere şi zdrobire de sine. Căci zice: „Fericiţi cei ce plîng”, adică cei ce fac aceasta neîncetat. Să petreci făcînd aceasta neîncetat, să iei aminte de tine şi să-ţi zdrobeşti inima ta, după cum plînge cel ce şi-ar pierde un fiu adevărat” (Cuvîntul 5 la Epistola a doua către Corinteni).
A doua pricină pentru care durerea inimii şi pocăinţa se cuvin să fie neîncetate este că fiecare păcat e o rană. Şi, deşi rana s-ar tămădui, însă semnul şi cicatricea rămîn în suflet şi nu se pot şterge desăvîrşit în viaţa aceasta, după cum zic cei mai mulţi (ca să nu zic toţi) Teologii. Pentru că cel ce a furat, sau a desfrînat, sau a ucis, numai o dată, nu poate să mai fie nevinovat şi curat prin pocăinţă ca şi mai înainte de săvîrşirea acestor păcate. De aceea, de cîte ori şi-ar aduce aminte păcătosul de păcatele sale şi ar vedea semnele şi urmele rănilor pricinuite de ele, este cu neputinţă să nu se mîhnească pentru ele, să nu plîngă şi să nu se pocăiască, chiar dacă rănile lui ar fi tămăduite. Deci semnele şi cicatricele tuturor păcatelor rămîn în suflet neşterse, după cum am zis, dar mai ales păcatele cele trupeşti. Pentru aceasta, şi marele Vasile, în cuvîntul său pentru feciorie, zice că pocăinţa poate ierta păcatul unui bărbat sau al unei femei ce şi-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricată ca pe o fecioară. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie să le pricinuiască plîns în toată viaţa lor. „Că pocăinţa iartă păcatele, dar pe cea stricată neputînd s-o facă ca şi pe cea nestricată, în toată viaţa ei ea se tînguieşte. Căci cum se va face nestricat cel care este stricat? Şi cum cel odată rănit cu pofta, cu dulceaţa şi cu patima, se va face ca cel nerănit, petrecînd în trupul şi în sufletul lui semnele stricăciunii?” Iar la sfîrşitul cuvîntului pentru pocăinţă zice: „Este vindecare şi după rană, dar rămîne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere în starea cea mai dinainte (de păcat), cu toate că o vom căuta pe ea cu multe suspine şi lacrimi, din care abia vine tămăduirea cu cicatrice. Că aşa credem că vine (tămăduirea).” Încă şi Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Şi întinăciunile păcatelor rămîn în trup. Căci – după cum rana mergînd înainte în trup, cu toate că s-ar face o oarecare tămăduire, cicatricea însă rămîne – aşa şi păcatul răneşte şi trupul şi sufletul, şi rămîn semnele cuielor în toate.” Şi Sfîntul Isidor Pelusiotul tot aşa mărturiseşte, zicînd: „Pentru că ai auzit că s-a dat pocăinţă, nu merge fără frică spre a păcătui, ca şi cum negreşit te vei vindeca. Ci să ştii că, în primul rînd, mulţi nici de pocăinţă n-au mai avut vreme, luînd pedeapsă chiar în greşeala lor; iar apoi pentru tămăduirea patimilor trebuie multă vreme de pocăinţă. Pentru că şi de durere este trebuinţă, şi de postire, şi de priveghere, şi de milostenie, şi de rugăciune şi de toate ca acestea, ca să se vindece rănile ce s-au făcut mai înainte.”
Altă pricină din care se cuvine să înţelegi că, măcar de s-ar vindeca, totuşi cicatricea arată rana. Căci nu este la fel trupul întreg şi trupul tămăduit, nici haina care nu este ruptă şi haina ruptă, cu toate că s-ar putea ca, cu oarecare meşteşug, să fie făcută ca să nu se observe cu uşurinţă.
Iar tămăduire prin cicatrice se înţelege închiderea rănii, pe care şi Dumnezeu făgăduieşte să o facă, zicînd prin Ieremia: Iată, îi aduc ei închegare şi tămăduire (Ieremia 33, 6). Iar marele Atanasie zice; „Cel ce se pocăieşte încetează de a păcătui, dar are cicatricele rănilor.” Iar dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Dumnezeu, cînd va şterge păcatele, nu lasă nici cicatrice şi nici urmă nu îngăduie să rămînă, ci împreună cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea” (Cuvînt pentru pocăinţă). Dar aceasta o zice pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nu pentru pocăinţa păcătosului, căci pocăinţa nu poate de la sine să facă aceasta. Şi tot acolo zice, ca şi cum ar tîlcui pe cea zisă: „Nu că de la sine pocăinţa poate să şteargă păcatul, ci fiindcă pocăinţa se amestecă cu negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi cu nemărginita Lui bunătate.” Pentru aceasta, şi dumnezeiescul Ioan Pustnicul în canonul al 19-lea zice: „Copilul, stricîndu-se de cineva, să nu vină la preoţie. Căci, deşi acela n-a păcătuit, pentru vîrsta cea nedesăvîrşită, dar vasul lui s-a spart şi s-a făcut netrebnic de sfinţita lucrare.” Aceasta şi Dumnezeu voieşte să o arate prin cuvîntul ce l-a zis prin Proorocul Amos: Fecioara lui Israil a greşit, şi nu este cine să o ridice pe ea (Amos 5, 2). Iar în Pateric citim că marele Macarie totdeauna se mîhnea şi plîngea, căci cînd era copil mic furase nişte castraveţi dintr-o grădină.
A treia pricină a durerii şi a pocăinţei celei nesfîrşite este aceasta: nici un om, drept sau păcătos, nu este cu putinţă să rămînă fără de păcat şi slobod de el, pînă la moarte. Căci cine se poate lăuda că are inimă curată? Sau cine va cuteza să zică că este curat de păcate? (Pilde 20, 9). Că, în fiecare zi şi în fiecare ceas, toţi oamenii păcătuim, cînd cu lucrul, cînd cu cuvîntul, cînd cu gîndurile rele, hulitoare şi urîte, întărîtînd pe Dumnezeu. Prin urmare, toţi sîntem datori să avem durere în inimă şi să ne pocăim în fiecare zi pentru păcatele noastre şi să cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru păcatele dinainte, ci şi pentru cele de acum şi din fiecare zi. Pentru aceasta şi Avva Isaac, întărind acestea, zice: „Iar înţelesul capitolului acestuia este să cunoaştem noi în tot ceasul că în aceste douăzeci şi patru de ore ale nopţii şi ale zilei avem nevoie de pocăinţă” (Cuvîntul 50)[10].
Deci, frate, dacă ai această durere lucrătoare în inimă, după cum am zis mai înainte, să ştii că ea va pricinui în sufletul tău multe bunătăţi. Îţi va aduna mintea în inimă, nelăsînd-o să-şi aducă aminte de dulceţile păcatelor. Căci, din fire, în care parte a trupului se simte durerea, acolo aleargă şi mintea. Iar această durere va face ca inima ta să verse otrava şi undiţa păcatului ce a băut-o; o va înmuia şi o va smeri şi, puţin cîte puţin, o va slobozi de patimi şi de înclinările spre păcat. […]
Această durere a inimii te va face să schimbi şi bucatele, şi băuturile, şi hainele, şi somnul şi toată petrecerea ce o aveai înainte de a păcătui. Aşa se cuvine să vieţuiască cei ce se pocăiesc, adică în smerenie, în plîns, în rugăciune şi în sărăcie. Întîi, că bolnavii nu duc aceeaşi viaţă ca şi cei sănătoşi, după cum zice Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Nu trebuie cel ce este bolnav să ducă aceeaşi viaţă după cum o duc cei sănătoşi. Că alta este petrecerea bolnavului şi alta a celui sănătos. Acestea, la cel bolnav cu trupul. Iar cel ce se află rău cu sufletul, ocolind pe Doctorul cel fără de trup şi mărturisindu-se şi arătîndu-şi neputinţa cu făţărnicie, lasă să se nască şi să se facă patima cumplită şi să alunece spre mare greutate. Ci înţelepţeşte-te şi cunoaşte-te pe tine!” Şi iarăşi: „Iar făgăduinţa noastră cere pocăinţă, dar faptele nu arată nici o osteneală. Căci avem aceeaşi petrecere a vieţii ca şi mai înainte de păcat. Veselia este aceeaşi, haina la fel, mîncăm la masă cu îndestulare, somnul – lung şi dezlegat în saţiu, iar îndeletniciri şi griji avem unele peste altele, pricinuind sufletului uitare de a sa purtare de grijă. Şi numai numele pocăinţei îl scriem deasupra, neroditor şi nelucrător.”
În al doilea rînd, cei ce sînt sub canon pentru păcat de moarte, nu se cuvine să se bucure şi să aibă aceeaşi petrecere şi viaţă uşoară ca şi ceilalţi oameni, care nu sînt sub canon, după cum zice Proorocul Osea: Nu te bucura, Israile, şi nu sălta de bucurie ca păgînul, că ai desfrînat de la Dumnezeul tău (Osea 9, 1). La fel zice şi Sfîntul Ioan Scărarul: „Alta este înfrînarea ce se potriveşte celor nevinovaţi şi alta a celor vinovaţi. Cei dintîi au ca semn mişcarea trupului, cei de al doilea, lupta pînă la moarte şi pînă la sfîrşit împotriva lui, cu neîmpăcare şi fără îndurare” (Cuvîntul 14). Şi, în cele din urmă această durere te va face pe tine să fii monah, sau cel puţin să petreci viaţă monahicească fiind în lume.
Iar această durere şi mîhnire nu este aşa de amară încît să aducă deznădejde. (Că mîhnirea care aduce deznădejde se cuvine să o lepădăm, căci este de la cel viclean. Ci este dulce şi făcătoare de veselie duhovnicească, căci este amestecată cu nădejdea mîntuirii, cu umilinţa cea prea-dulce, cu lacrimile şi cu uşurarea conştiinţei). […]
Acum învaţă şi cum se cuvine să sădeşti în inima ta pomii cei domestici şi aducători de roade, în locul celor sălbatici de mai înainte. Adică, în loc de răutăţi să sădeşti faptele cele bune; în loc de mîndrie, smerenie; în loc de lăcomia pîntecelui, înfrînarea; în loc de iubirea de argint, milostenia; în loc de asprime, blîndeţea; în loc de patimile cele trupeşti, fecioria şi întreaga înţelepciune; în loc de nedreptate şi răpire, dreptatea şi darea din cele ale tale; în loc de zavistie şi urîciune, dragostea de fraţi; şi în loc de călcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai înainte, lucrarea şi păzirea acestora. Căci nu este de ajuns frate, spre cîştigarea pocăinţei celei adevărate şi pentru mîntuirea ta, să scoţi din inima ta numai rădăcinile păcatului şi apoi să laşi locul liber, ci trebuie să sădeşti în inima ta sadurile şi pomii faptelor bune. Fiindcă, de vei lăsa inima ta goală, vor răsări iarăşi în ea mărăcinii şi pomii cei sălbatici, adică păcatele şi patimile. Pentru aceea te sfătuieşte pe tine Sfîntul Duh, prin David, scriitorul de psalmi, să fugi de cele rele şi să faci cele bune. Fereşte-te de rău şi fă binele (Psalmi 33, 13)[11].
În al patrulea rînd şi cel mai de pe urmă, după ce ai sădit faptele cele bune în inima ta, se cuvine să le păzeşti cît poţi, pînă ce vor prinde rădăcini, adică pînă ce se vor face, prin obişnuinţă, deprindere în tine, după cum mai înainte s-au făcut în tine deprindere păcatele şi patimile şi pînă ce vor înflori şi vor face rod de mîntuire, şi de pocăinţă adevărată şi de iertare a păcatelor tale. Căci, de nu le vei păzi şi îngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine în timpul cînd tu dormi şi eşti fără de grijă şi le dezrădăcinează, sădind iarăşi neghinele şi răutăţile lui, după pilda Evangheliei, ce zice: Asemenea este Împărăţia Cerurilor omului care a semănat sămînţă bună în ţarina sa. Dar, pe cînd oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, şi a semănat neghine printre grîu şi s-a dus (Matei 13, 24-25). Şi, de nu vei păzi faptele bune cu sîrguinţă, se întorc iarăşi patimile în inima ta. Pentru aceea, Părinţii au numit patimile „iubitoare de întoarcere.” Iar întorcîndu-se şi aflînd locul inimii bine împodobit şi lucrat, se înrădăcinează mai adînc decît înainte, şi aşa „cele mai de pe urmă ale tale se fac mai rele decît cele dintîi”, după cum a zis Domnul. Care lucru să nu ţi se întîmple ţie, iubitule, niciodată! […]

Iertarea adevărată şi desăvîrşită a păcatelor are patru trepte, una mai înaltă decît cealaltă.

Prima treaptă este a urî păcatul din inimă, cînd îţi aduci aminte de el, pentru frica ce încă o ai de a nu cădea iarăşi în el, de a nu te îndulci de el şi de a nu te pleca iarăşi spre el. A doua treaptă, mai înaltă decît aceasta, este a-ţi aduce aminte de păcatele tale fără patimă, fără dulceaţă, fără întristare sau urîciune. A treia treaptă, şi mai înaltă, este cînd omul îşi aduce aminte de păcatele lui, şi se bucură şi slăveşte pe Dumnezeu pentru mulţimea faptelor bune ce le-a cîştigat prin darul cel dumnezeiesc şi prin pocăinţă. Iar a patra treaptă şi cea mai de sus este a scoate cu totul din inimă înţelegerile cele pătimaşe ale păcatului şi a le uita într-atîta, încît să nu mai poată păcatul năpădi asupra ta. […]
Vezi, frate, cum se cîştigă pocăinţa cea adevărată? Vezi cu ce osteneli şi sudori se dobîndeşte adevărata iertare a păcatelor?[12] Deci cum zici tu: „Să păcătuiesc, şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi”? – ca şi cum adevărata pocăinţă ar fi un lucru cam uşor. De aceea, ia seama de acum înainte, pentru dragostea lui Dumnezeu, şi – cînd te va îndemna pe tine diavolul să cazi în vreun păcat, în loc să-ţi înlesneşti căderea zicînd: „Mă voi mărturisi, mă voi pocăi!” – pune sufletul tău în această cetate cu zid nebiruit şi zi-i: „Cine ştie de mă voi mărturisi bine? Cine ştie dacă nu cumva acest păcat pe care cuget să-l fac nu este cel de pe urmă pe care-l va suferi Dumnezeu, şi va tăia funia răbdării Sale şi mă va lăsa să cad în pierzare? Cine ştie dacă Dumnezeu, după ce voi păcătui, îmi va mai da darul pocăinţei celei adevărate, pe care nu l-a dat altor păcătoşi, precum mi-a dat mie, şi care acum se ard în iad? Cine ştie dacă nu cumva, obişnuindu-mă să nu mă tem de Dumnezeu, nu voi aluneca puţin cîte puţin în viaţă defăimată şi în cele din urmă în deznădejde?” Inima celui priceput va cugeta pilda (Isus Sirah 3, 28).
Şi tu, de vei fi priceput şi înţelept cu inima, nu vei arunca, iubitule, mîntuirea ta într-o primejdie atît de arătată cum este aceasta. Adică a zice şi a nădăjdui într-o mărturisire fără de roadă şi într-o pocăinţă mincinoasă. Tu, în loc să legi nădejdea ta de-o funie puternică, pentru ca să te mîntuieşti, o legi de un fir de aţă putred şi, îndată ce se va rupe, te vei afunda în noianul de foc veşnic şi nemărginit. Iar funia cea puternică înseamnă a te depărta de fapta păcatului, a te lupta să dezrădăcinezi din inima ta, cu durerea cea lucrătoare, înclinările cele rele şi să cîştigi pocăinţa cea adevărată şi iertarea păcatelor tale, cu lucrarea faptelor bune şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Iar a nu se depărta cineva de păcate este ca şi cum ar înghiţi fără de frică otravă neamestecată, nădăjduind că peste o vreme o va da afară din nou. Dar acest lucru dovedeşte că cel ce face astfel este un nebun care de bună voie îşi face un rău nemărginit, căci crede că este la sine ceea ce este numai în mîna lui Dumnezeu, adică hotărîrea că în cutare vreme se va pocăi. Şi este sigur de ajutorul lui Dumnezeu că se va pocăi după vrednicie. Ca şi cum Dumnezeu ar fi prieten al păcătoşilor, iar nu vrăjmaş neîmpăcat al lor şi grabnic în a le răsplăti, Care urăşte cu covîrşire orice păcat.
Să nu te amăgească pe tine, frate, tîlcuirea Părinţilor care au hotărît: „Ai căzut? Scoală-te!”, adică de cîte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mîntui. Oare aceasta este pocăinţa, a cădea şi iarăşi a te scula, a te scula şi iarăşi a cădea? Rea şi amăgitoare este înţelegerea aceasta ce o faci tu la zicerea Părinţilor, căci Părinţii au zis aceasta ca să scoată din oameni frica deznădejdii, şi nu ca să-i facă pe ei să păcătuiască cu nădejdea mărturisirii şi a pocăinţei. Nicidecum! Căci zice Sfîntul Isaac Sirul: „Bărbăţia pe care au pus-o Părinţii în dumnezeieştile Scripturi pentru pocăinţă nu se cuvine nouă să o luăm spre ajutor la a păcătui. Căci ele ni s-au dat ca, liberîndu-ne simţirea de frica deznădejdii, să avem nădejde prin pocăinţă” (Cuvîntul 70). Apoi, Părinţii au zis: „Ai căzut? Scoală-te! Ai căzut? Ridică-te!” Deci n-au zis: Ridică-te şi cazi! – după cum sucit înţelegi tu. Căci mult se deosebeşte una de alta, pentru că a cădea cineva, şi apoi a se scula şi apoi, după ce se scoală, iarăşi să cadă, aceasta nu este şi nici nu se numeşte pocăinţă, după cum zici tu, ci este şi se numeşte de Sfîntul Apostol Petru cîine ce se întoarce la vărsătura sa şi porc ce se tăvăleşte iarăşi în murdăria lui cea de mai înainte (2 Petru 2, 22). Iar înţelesul drept al zicerii: „Ai căzut? Scoală-te!” este acesta: de cade cineva în păcat, se cuvine să se depărteze de el cu toate puterile sale, ca să nu mai cadă în el. Dar, dacă din neputinţa firii lui, şi nu cu voia lui, s-ar întîmpla să cadă iarăşi, se cuvine să nu se deznădăjduiască, ci îndată să se scoale, să se mărturisească şi să se pocăiască, fără a pierde vremea. Fiindcă – după Sfîntul Ioan Scăraru – „a Îngerilor este a nu cădea, fiindcă nici nu pot. Iar a oamenilor este a cădea şi degrabă a se scula, de cîte ori s-ar întîmpla aceasta” (Cuvîntul 4).
Pentru aceasta, şi tu, frate, deşi ai căzut în neputinţă, să nu zici: Eu acum am căzut, de aceea să mai cad şi să mai lucrez şi alte păcate, fiindcă şi aşa sînt întinat. Şi pe urmă mă voi mărturisi şi mă voi pocăi pentru toate, făcînd depărtare de păcate!. Nu, frate, pentru Domnul, să nu asculţi gîndul acesta, căci este al diavolului, care caută pierzarea ta. Ci, îndată ce vei păcătui o dată, să nu înmulţeşti păcatul, nici să nu-ţi placă să te tăvăleşti în tină, căci zice Isus Sirah: Nu întîrzia a te întoarce la Domnul şi nu amîna pocăinţa de la o zi la alta! (Isus Sirah 5, 8), ci scoală-te şi du-te la duhovnic şi te mărturiseşte! Căci, cu cît rana este mai proaspătă, cu atît se va vindeca mai uşor; iar cu cît se învecheşte, cu atît mai greu se tămăduieşte, după cum zice la Scară: „Căci, dacă rana este încă proaspătă şi caldă, din fire este uşor de vindecat. Iar cele vechi, fiindcă sînt neîngrijite şi părăsite, sînt cu anevoie de vindecat” (Cuvîntul 6). Iar de nu vei avea timp potrivit să te mărturiseşti la duhovnic, pocăieşte-te înaintea lui Dumnezeu, fără să amîni pocăinţa pînă atunci cînd te vei mărturisi. Caută să te împaci cu Dumnezeu prin durere, zdrobire şi pocăinţă, după puterea ta. Şi nici într-o noapte să nu te culci pînă ce nu vei cădea înaintea lui Dumnezeu, pocăindu-te, pînă cînd vei merge să te mărturiseşti duhovnicului. Căci a sta o singură clipă în păcat de moarte este o îndrăzneală nemaiauzită, fiind în primejdie de moarte, atîrnînd de un fir, care este această viaţă, deasupra adîncului tuturor răutăţilor, care este iadul. Şi, vai! Tu, ticălosule, nu stai numai o clipă în păcate de moarte, ci luni şi ani. Iar ca să ieşi dintr-o prăpastie ca aceasta, aştepţi ziua Învierii, sau a Sfinţilor Apostoli, sau a Naşterii lui Hristos, ca să te mărturiseşti şi să te pocăieşti. Şi joci, rîzi şi dormi fără grijă, ca şi cum ai fi vătămat un lucru nesimţitor, ce nu simte vătămarea pe care i-o faci şi nu-ţi poate răsplăti, iar nu sufletul tău cel cuvîntător şi fără de moarte. Dar ascultă această pildă înfricoşătoare. Un tînăr a fost legat cu inima cu legăturile dragostei de o desfrînată. Şi, fiind mustrat foarte aspru de părinţii lui, de rude şi de duhovnic, a hotărît să rupă aceste legături şi să se izbăvească de acest păcat cu o mărturisire amănunţită a tuturor păcatelor lui. Şi le-a scris pe toate pe o hîrtie. Dar, la cercetarea pe care a făcut-o păcatelor lui, n-a adus şi cuviincioasa durere şi zdrobire în inima sa, după cum se cuvine să facă cei ce-şi aduc aminte de păcatele lor şi se pregătesc a le mărturisi. Şi atîta de puţină durere a pus, încît, mergînd să se mărturisească, a trecut pe la poarta acelei desfrînate şi, intrînd înăuntru, a hotărît să cadă iarăşi în păcat. Şi, lîngă cele vechi, a mai adăugat unul, cu nădejdea că pe urmă le va mărturisi pe toate. Dar ce-a urmat? Fiind stăpînit de gîndul diavolesc, de a cădea în desfrînare, iată că a mai sosit un tînăr, iubitul aceleiaşi desfrînate, care, văzîndu-l pe acesta acolo, s-a mîniat şi l-a omorît dintr-o singură lovitură. Şi, luînd oamenii de acolo trupul lui ca să-l îngroape, au aflat la el hîrtia în care îşi avea scrise păcatele, ca să le mărturisească la duhovnic. O, moarte vrednică de jale! O, nădejde mincinoasă! O, gînd amăgitor al acestui tînăr nenorocit! […]
Zice Sfîntul Marcu: „Lucrul pocăinţei se ţese din aceste trei fapte bune: din a-ţi veghea gîndurile, a te ruga neîncetat şi a suferi scîrbele ce vin asupra ta.” Şi iarăşi: „Toată durerea să ţi se facă ţie învăţător de bună voie şi spre aducere aminte. Şi nu-ţi va lipsi ţie pricină către pocăinţă.” Iar în alt loc: „Suferind toată scîrba ce vine fără voia ta, cuget-o şi vei afla în ea surpare a păcatului!” Iar Sfîntul Ioan Scărarul zice: „Semnul pocăinţei celei cu deamănuntul şi adevărate este a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile cele văzute şi nevăzute care ni se întîmplă nouă, şi încă de mai multe” (Cuvîntul 5). Iar dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului zice: „Cel ce se socoteşte pe sine vinovat se dă pe sine doctoriilor celor mai lucrătoare ale pocăinţei, şi aşteaptă totdeauna orice scîrbă şi primeşte toată ispita ca potrivită şi cuvenită lui. Şi se bucură, fiindcă, după ce a căzut, a cîştigat curăţia sufletului. Şi o face pe aceasta pricină de cerere dureroasă şi covîrşitoare către Dumnezeu; şi nu lasă numai nepomenirea de rău nealungată, ci le şi mulţumeşte celor ce-l ispitesc şi se roagă ca pentru unii ce i-au făcut bine. Pentru care el ia nu numai iertare de cele ce a păcătuit, după făgăduinţă, ci dobîndeşte şi Împărăţia Cerurilor şi dumnezeiasca binecuvîntare.” Iar cel ce nu iubeşte a se pocăi şi a-şi tămădui rănile păcatelor lui nu suferă cu mulţumire scîrbele ce-i vin, ci se tulbură, şi cîrteşte şi caută răzbunare. Şi să ştie unul ca acesta că nici nu se pocăieşte cu adevărat, nici nu-şi tămăduieşte păcatele lui, lucru pe care îl adevereşte tot Sfîntul Marcu, zicînd: „Fiindcă, fără cele trei fapte bune zise mai înainte, nu se poate săvîrşi lucrul pocăinţei.” Şi, în alt loc: „Cînd sufletul păcătos nu primeşte scîrbele ce vin asupra lui, atunci Îngerii zic către el: Doctorit-am Babilonul, şi nu s-a tămăduit (scolie la Cuvîntul 5 din Scară).”
Toţi strigăm către Dumnezeu: „Doamne, miluieşte!” şi: „Stăpîne, iartă-ne nouă fărădelegile noastre!”, dar, cînd Dumnezeu ne trimite mila Sa şi iertarea păcatelor noastre, noi le alungăm de la noi. Cum anume? Iată cum: cînd vine asupra noastră vreo scîrbă sau ispită, cu care Dumnezeu vrea să ne dea mila Sa şi iertarea păcatelor noastre, noi n-o primim şi nu suferim cu bucurie acea scîrbă, sau ispită, ci ne tulburăm şi ne necăjim. De aceea, sîntem datori ca, pe lîngă durerile şi ostenelile cele de voie şi fără de silă ale pocăinţei noastre, să suferim şi durerile cele fără de voie şi de silă ce ne vin nouă dinafară; căci cele de voie, fiind mai uşoare, se binecuvîntează de cele fără de voie, care sînt mai grele, după cum zice Sfîntul Grigorie al Tesalonicului: „Prin răbdarea durerilor celor de voie şi fără de voie, orice nevoitor se face desăvîrşit. Dar, fără primirea şi suferirea durerilor celor fără de voie ce vin asupra noastră, nici cele lucrate de voie nu vor dobîndi dumnezeiasca binecuvîntare” (Cuvînt către Xenia). […]
Să lăsăm întîlnirile unora cu alţii şi vorbirile împreună, căci ele alungă de la noi pocăinţa, după Sfîntul Isaac, care zice: „Pocăinţa împreună cu vorbirile este vas găurit” (Cuvîntul 58). Să iubim liniştea şi fuga de oameni, fiindcă ele ajută foarte mult la cîştigarea pocăinţei, după cum zice acelaşi Sfînt Isaac: „De iubeşti pocăinţa, iubeşte şi liniştea. Şi, dacă cineva ar grăi împotrivă despre acestea, să nu te cerţi cu el” (Cuvîntul 34). La acestea se adaugă şi porunca pe care a dat-o Dumnezeu lui Cain după ce a păcătuit, căci i-a zis: Ai păcătuit! Taci! (Facere 4, 7), adică: Cunoaşte ce ai lucrat întru tine şi, după cunoştinţa dobîndită, pocăieşte-te pentru cele ce ai păcătuit! Iar în înainte-cuvîntarea Cuvîntului pentru tăcere şi linişte al Sfîntului Isaac Sirul, tot aşa se tîlcuieşte, şi se mai adaugă: „Cel care nu a putut să se liniştească şi nici să se pocăiască nu a putut cunoaşte ce este pocăinţa.” Iar de nu putem să ne liniştim (mai mult), cel puţin să avem negreşit unul sau două ceasuri rînduite pentru aceasta, mai ales seara. Şi atunci, retrăgîndu-ne într-un loc deosebit şi liniştit şi adîncindu-ne simţirile şi mintea în inimă, să ne aducem aminte de toate păcatele noastre – atît de cele trecute, pe care le-am lucrat cu fapta, cu cuvîntul sau cu învoirea gîndurilor, cît şi de păcatele pe care le-am făcut în ziua aceea – şi să ne pocăim cu amar, cu întristare şi cu durerea inimii noastre, cerînd iertare de la Dumnezeu. Pentru că Duhul Sfînt ne porunceşte să facem aşa, după cum zice Proorocul David: De cele ce ziceţi în inimile voastre, în aşternuturile voastre vă căiţi! (Psalmi 4, 4). Tot aşa a zis şi Însuşi Hristos tainic întru Duhul, slugii Sale, Sfîntului Simeon Noul Teolog: „Socoteşte să nu faci nimic dintre acelea ce te lipsesc pe tine de bunătăţile acestea pe care te-ai învrednicit a le dobîndi. Iar de vei şi greşi cîndva, pentru aducerea aminte de smerenie, îngrijeşte-te a nu lăsa pocăinţa. Căci pocăinţa împreună cu iubirea Mea de oameni, pierd şi păcatele cele trecute, şi cele de faţă.” Să nu lăsăm să treacă nici o zi fără să facem mîntuitoarea cugetare şi această lucrare dumnezeiască. Căci zice Sfîntul Ioan Scărarul: „Nu te amăgi, lucrătorule fără de minte, că poţi înlocui timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va ajunge ziua să împlineşti datoria faţă de Stăpînul” (Cuvîntul 6). Iar marele Vasile zice: „De greşeală nu fi nebăgător de seamă, măcar de ar fi mai mică decît boldul. Ci sîrguieşte-te mai vîrtos către întoarcere prin pocăinţă. Pocăinţa este mîntuire, iar neînţelegerea ei este moarte” (Cuvînt pustnicesc pentru lepădarea de lume).
Dar de ce să grăiesc multe? Dumnezeu, iubiţii mei, nu ne va învinui şi osîndi în ziua morţii şi a judecăţii că nu am teologhisit, sau că nu am făcut minuni, sau că nu am ajuns mai înainte văzători. Nu! – ci fiindcă nu ne-am pocăit şi nu ne-am întristat de păcatele noastre. Iar aceasta ne-o spune Sfîntul Ioan Scărarul: „Nu vom fi învinuiţi, o prieteni! nu vom fi învinuiţi, la ieşirea sufletului, că nu am făcut minuni, nici că nu am teologhisit, nici că nu ne-am făcut înainte-văzători. Ci vom da seamă negreşit lui Dumnezeu pentru că n-am plîns necontenit” (Cuvîntul 7). Pentru aceasta noi, păcătoşii, sîntem datori ca în fiecare zi (ca să nu zic în fiecare ceas) să ne cercetăm pe noi înşine de ne aflăm în pocăinţa cea adevărată. Şi dacă, să zicem, în ziua aceea am făcut fapte bune, cu ajutorul lui Iisus Hristos, aşa se cuvine să ne aducem aminte de fapta cea bună a pocăinţei şi niciodată, niciodată să n-o uităm. Iar ziua în care nu ne vom pocăi şi nu ne vom întrista pentru păcatele noastre să o socotim pierdută, cu toate că poate am lucrat alte bunătăţi în ea. De aceea zice Sfîntul Ioan: „Cel ce se pocăieşte întru adevăr să ia aminte de sine, iar ziua aceea în care nu a plîns să o socotească pierdută, deşi poate a făcut în ea alte bunătăţi” (Cuvîntul 5).
Pun sfîrşit şi zic, cu Sfîntul Simeon Noul Teolog, că este de neapărată trebuinţă ca noi toţi să ne tămăduim de patimi şi de rănile păcatelor şi apoi să păzim toate poruncile Domnului şi să lucrăm toată fapta bună. Şi, deşi nu vom ajunge să împlinim toate poruncile Domnului şi toate faptele bune, cel puţin este de neapărată nevoie să ne aflăm sănătoşi, întregi, din partea rănilor şi neputinţelor păcatelor, prin porunca şi fapta bună a pocăinţei. Şi, de vom muri sănătoşi, vindecaţi de patimi şi de păcat prin pocăinţă, ne vom duce în Împărăţia Cerurilor. Iar dacă vom muri nevindecaţi, neputincioşi, urîţi şi nepocăiţi, ne vom duce în iad. Fiindcă Împărăţia Cerurilor nu este pentru păcătoşii cei bolnavi, care nu s-au pocăit, ci este lăcaş şi palat, care primeşte pe cei ce s-au îndreptat prin pocăinţă, adică pe bine-cinstitorii cei vrednici şi drepţi. De aceea, cei păcătoşi, ca şi mine, să strigăm totdeauna către Dumnezeu cu acele rugăciuni obşteşti ale Bisericii noastre Ortodoxe: „Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău! Şi pe noi ne primeşte întru pocăinţă şi mărturisire, ca un bun şi iubitor de oameni!” Amin!
Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Cuvînt pentru pocăinţă, Editura Credinţa strămoşească, 1999.

http://www.librariasophia.ro/carti-Cum-sa-ne-spovedim-si-sa-ne-impartasim-so-6156.html
https://sfantulioancelnou.ro/carti/Cum_sa_ne_mantuim/Cum_sa_ne_mantuim.htm

 

 

Publicat în Fără categorie, Sf.Nicodim Aghioritul | 1 comentariu

Cuvîntul Sf Simion Noul Teolog despre împărtășirea cu vrednicie și nevrendicie

Related imageCuvîntul al IV-lea. Despre pocăinţă şi umilinţă şi din ce lucruri le poate cîştiga cineva. Despre lacrimi fără de care nu este cu putinţă a ajunge cineva la curăţie şi nepătimire
[…] În adevăr, dacă omul nu plînge în fiecare zi şi noaptea înaintea lui Dumnezeu, apoi nici atunci cînd vrea să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine nu va putea să se tînguie şi să plîngă cît de puţin, sau să verse vreo lacrimă după Dumnezeu. Cum să plîngă cel căruia îi vin rar lacrimile, fie din vreo neştiinţă, fie din vreo întîmplare oarecare? Ceea ce nu mi se pare un lucru de mirare, pentru că mulţi nici la ieşirea sufletului nu plîng şi nu lăcrimează. De aceea mi se pare că nici nu sînt mulţi cei ce plîng, ci foarte puţini şi lesne de numărat. Iar dacă şi acest lucru îl socotesc cu neputinţă, şi anume: să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine totdeauna cu lacrimi, vai de nebunia lor! Vai de nesimţirea lor! Vai şi mie pentru nebunia celor ce zic acestea şi întunecarea şi lenevirea lor! Dacă s-ar fi judecat singuri, nu ar fi judecaţi de însăşi cuvintele lor. Dacă s-ar fi îngrijit de pocăinţă nu ar fi răbufnit că lucrul este cu neputinţă. Dacă ar face fapte mîntuitoare nu s-ar lipsi cu totul de acest dar al lui Dumnezeu. Dacă ar agonisi frica lui Dumnezeu în inimile lor, ar mărturisi că este cu putinţă a plînge şi a lăcrima nu numai în vremea împărtăşirii cu Dumnezeieştile Taine, ci de-a pururi şi în tot ceasul.
De aceea vreau să încredinţez dragostea voastră mai deplin despre acest lucru şi aduc cuvîntul ca şi cum aş întreba chiar pe cei ce au grăit cele de mai sus: Spuneţi-mi, fraţilor, de ce este cu neputinţă acest lucru? Îmi veţi răspunde: Fiindcă din fire unii se pleacă cu lesnire spre umilinţă, iar alţii sînt vîrtoşi şi împietriţi la inimă şi nu se umilesc nici cînd sînt bătuţi. Cum, deci, să plîngă şi să lăcrimeze aceştia şi să se împărtăşească totdeauna cu lacrimi? Chiar şi preoţii, cum pot plînge cînd săvîrşesc Jertfa cea dumnezeiască şi fără de Sînge?
Fie aşa cum ziceţi, vă răspund eu, dar spuneţi-mi, dacă ştiţi, din ce pricină sînt vîrtoşi şi cu anevoie plecaţi spre umilinţă? Iar dacă nu ştiţi, să nu vă ruşinaţi a vă coborî puţin din înălţimea voastră şi plecîndu-vă urechea cu dragoste să nu vi se pară lucru nevrednic a învăţa de la mine, cel mai din urmă decît toţi. Căci scris este: Dacă se va descoperi celui mai mic, cel mai mare să tacă! (1 Corinteni 14, 30). De ce, deci, vă întreb eu, unul este împietrit, iar altul lesnicios spre umilinţă? Iată de ce, vă răspund: pentru că, cu voia sa unul este bun, iar altul rău. Cu ştiinţa sa, unul face cele rele, iar altul nu le face. Unul adică este rău, pentru că face cu voia sa cele potrivnice, iar altul este bun că face cu voia sa cele plăcute lui Dumnezeu. Dacă vei lua aminte, vei vedea că totdeauna oamenii s-au făcut buni din răi şi răi din buni prin aceste trei: cu voia, cu cugetul şi cu fapta. […]
Dacă nimeni nu este fără de păcat, chiar numai o zi de-ar fi viaţa lui, şi dacă nimeni nu poate avea inima curată, prea limpede este că nici fără pocăinţă şi fără lacrimi nu trebuie să treacă nici o zi din viaţa omului. Dacă n-are lacrimi, măcar este dator să le caute din toată puterea şi din tot sufletul. Altfel nu poate să fie fără de păcat şi cu inima curată. Dacă cineva, ştiindu-şi mulţimea păcatelor şi greutatea greşelilor, nu voieşte să se culce pe jos, să privegheze şi să-şi vindece rănile poftei sale pătimaşe şi ale cugetelor care îl duc la nesimţire, care s-au împuţit şi au putrezit din lenevirea şi neplecarea lui, ceea ce este o mare nebunie, cum se va cutremura el de osînda şi de judecata cea aşteptată de cei păcătoşi, şi cum va plînge întru durerea inimii sale?
Dacă nu voieşte omul să rabde, ostenindu-se şi gîrbovindu-se pînă la sfîrşit, să umble ziua şi noaptea, mîhnindu-se şi necăjindu-se, să se smerească în toate, să răcnească întru suspinarea inimii lui, făcîndu–se ca o pasăre singuratică pe acoperişuri, să se asemene cu pelicanul din pustie, să devină cu aşezarea sufletului străin faţă de toţi cei din mănăstire şi din lume, fără îndrăzneală faţă de cei mari şi de cei mici, să se ostenească cu suspin, să mănînce cenuşă cu pîinea şi cu băutura sa, s-o amestece cu plîngerea, cum va putea o, fraţilor, vreodată, în fiecare noapte să-şi spele patul şi aşternutul să-l ude cu lacrimi? Cu adevărat, nicidecum! Şi nu numai că nu va vedea la sine niciodată lacrimi, dar nici în vremea rugăciunii nu le va afla, nici loc nu va putea să gătească Domnului, nici sălăşluire vrednică Dumnezeului lui Iacov, Care este Hristos Domnul, Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru. Şi dacă pe acestea nu le va face bine, adică nu se va cumineca cu lacrimi şi cu vrednicie, apoi nu va primi în sine pe Împăratul şi Dumnezeu, chiar dacă şi numai o dată pe an ar face acest lucru. Că Sfintele se cade totdeauna să fie numai celor Sfinţi. Aceste cuvinte: Sfintele Sfinţilor, unii le propovăduiesc şi le strigă tare, şi o, măcar de le-ar auzi şi ei, iar alţii, cînd le aud zic: „Ce? Cel ce nu este sfînt este şi nevrednic?” Da, nevrednic, cel ce nu-şi mărturiseşte totdeauna cele ascunse ale inimii sale, cel ce nu face pocăinţă adevărată pentru ele şi pentru cele greşite din neştiinţă, cel ce nu plînge de-a pururi şi nu se mîhneşte şi nu face cu rîvnă cele zise mai sus, acela nu este vrednic.
Iar cel ce face toate acestea este foarte vrednic să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine, nu numai la praznice, ci şi în fiecare zi, şi îndrăznesc să zic chiar de la începutul pocăinţei şi al întoarcerii sale. Pentru că cel ce face acestea pînă la sfîrşitul vieţii sale, trăind în smerenie şi cu inima frîntă, este iertat. Dacă aşa este şi aşa face, se luminează la suflet în fiecare zi, cu ajutorul Sfîntelor Taine, şi, în scurtă vreme, ajunge la desăvîrşită curăţenie şi sfinţenie. Altfel nu este cu putinţă a spăla şi a curăţa vasul nostru cel întinat şi casa noastră cea pîngărită. Mai mult decît atît nici nu am putea învăţa, nici din Dumnezeieştile Scripturi, nici din lucrare. Apostolul ne spu­ne necontenit: Să se ispitească omul pe sine şi aşa să mănînce din pîine şi să bea din pahar. Că cel ce mănîncă şi bea cu nevrednicie Trupul Domnului, îşi mănîncă şi bea lui-şi osîndă. Şi iarăşi: Cel ce cu nevrednicie mănîncă Trupul şi bea Sîngele Domnului, nesocotind Trupul Domnului, vinovat va fi de Trupul Domnului (1 Corinteni 11, 27-29).
Şi dacă cel ce nu arată roade vrednice de pocăinţă este mustrat şi vădit de toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată că este nevrednic, spune-mi cum va putea cineva fără lacrimi să se curăţească şi să se împărtăşească cu vrednicie cu Sfintele Taine? Căci acestea (lacrimile) sînt cel dintîi rod al pocăinţei. Şi după cum urîta scurgere a trupului şi îndulcirea inimii cu vreo patimă este un fel de jertfa pe care noi o aducem diavolului, tot aşa şi lacrimile vărsate din durerea inimii sînt o jertfă bine primită Stăpînului şi curăţă necurăţia acelei dulceţi pătimaşe. Arătînd acest lucru, David zicea: Jertfa (bine plăcută) lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Şi cu dreptate; că astfel deprinzîndu-se sufletul, şi smerindu-se totdeauna, nu va petrece nici o zi fără lacrimi, precum a zis David: Spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6).
Pentru aceasta, vă rog pe voi, părinţilor şi fraţilor, fiecare cu rîvnă să-şi iscusească în acestea sufletul, care, astfel umilindu-se şi schimbîndu-se, să se facă puţin cîte puţin izvor care varsă rîuri de lacrimi şi de umilinţă. Iar dacă nu ne vom sîrgui astfel să ne curăţim, ci vom umbla în lenevire, în trîndăvie şi slăbănogire, eu, pentru cruţarea dragostei voastre, nu voi zice ceva apăsător, ci numai atît: chiar dacă cineva se va împărtăşi vreodată cu lacrimi, adică va plînge fie înaintea Dumnezeieştii Liturghii, fie în timpul Sfîntei Liturghii, fie chiar în vremea împărtăşirii cu cele Dumnezeieşti, însă în celelalte zile şi nopţi nu se sîrguieşte să facă acest lucru, de nici un folos, nu-i va fi faptul că a plîns o dată. Că numai cu atîta nu ne facem vrednici şi nu ne curăţim degrabă, ci totdeauna şi neîncetat trebuie să plîngem, pînă la moarte, precum Însuşi Stăpînul ne-a poruncit, zicînd: „Pocăiţi-vă, cereţi, căutaţi şi bateţi. Pînă cînd? Pînă ce veţi lua, veţi afla şi vi se va deschide. Ce anume? Împărăţia Cerurilor.”
Că, pocăinţa aceasta care se face necontenit şi pînă la moarte, precum am zis, cu osteneală şi cu necaz, încetul cu încetul ne face să vărsăm lacrimi amare, care spală şi curăţă întinăciunea şi spurcăciunea sufletului. Abia după acestea vine pocăinţa cea curată şi lacrimile cele amare se fac dulci şi bucuria neîncetată se naşte în inimile noastre şi ne face să vedem strălucirea cea nespusă. Pe care de nu ne vom nevoi cu toată sîrguinţa să o ajungem şi s-o primim, duhovniceştilor Părinţi şi fraţi, nu ne vom putea izbăvi de toate patimile, nu vom putea agonisi deloc faptele cele bune, nu vom putea cu vrednicie şi cu lacrimile cele după Dumnezeu să ne împărtăşim totdeauna cu Dumnezeieştile Taine, nici să vedem dumnezeiasca Lumină, Care se află împreună cu ele. Nici inimă curată nu vom avea vreodată, nici Sfîntul Duh nu Se va sălăşlui cunoscut în noi, nici nu ne vom învrednici ca Sfinţii să vedem pe Dumnezeu: nici aici, nici dincolo, dacă ne ducem orbi. Ci, precum zice Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu: „Aşa de departe vom fi de vederea aceea, potrivit cu orbirea cea de aici a fiecăruia dintre noi, pe cît ne­am lipsit de bună voie de Lumina Lui în viaţa aceasta de acum.” […]
[…] Ia aminte bine la cuvintele mele. Dacă te împărtăşeşti cu conştiinţă şi cu cunoştinţă, te împărtăşeşti cu vrednicie; iar dacă nu, apoi mănînci şi bei cu totul cu nevrednicie. Dacă ai primit cu conştiinţă curată ceea ce ai luat, iată că în adevăr te-ai făcut vrednic de această masă. Iar dacă nu te vei face vrednic, nici nu te vei apropia şi nici nu te vei uni în vreun fel cu Dumnezeu Cel nevăzut. Să nu-ţi închipui că cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine se pot apropia şi uni cu Dumnezeu fără prea multă osteneală, că acest lucru nu se întîmplă şi nici nu se va întîmpla vreodată. Numai cei ce sînt vrednici de descoperirea cea înţelegătoare a Dumnezeirii Celei nevăzute, pe Care ei o văd şi o mănîncă cu ochiul şi cu gura minţii, numai aceia cînd se împărtăşesc cu dumnezeiescul Trup al Domnului Iisus Hristos, cunosc că bun e Domnul. Aceştia nu mănîncă numai pîinea cea văzută, ci totodată mănîncă şi beau în chip tainic pe Dumnezeu. Se hrănesc atît văzut, cît şi nevăzut, cu trupul şi cu sufletul, şi se unesc în amîndouă felurile cu Hristos Cel îndoit în fire, fiind întrupaţi şi uniţi cu slava şi cu Dumnezeirea Lui. Aşa sînt uniţi cu Dumnezeu cei ce mănîncă din această pîine şi beau din acest pahar cu vrednicie, în cunoaşterea şi contemplarea tainei, cu suflet şi cu inimă simţitoare.
****
Iar cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie sînt goi de Darul Sfîntului Duh, îşi hrănesc numai trupul, nu şi sufletul. Dar să nu te tulburi, prea iubite, auzind acest adevăr.
Dacă tu mărturiseşti că Trupul Domnului este cu adevărat Pîinea Vieţii, Care dă viaţă; dacă ştii că Sîngele Lui de asemenea dă viaţă celor ce se împărtăşesc cu El şi că Se preface în cei ce-L beau în izvor de apă rece ce curge în viaţa veşnică, spune-mi de ce tu, care te împărtăşeşti, nu sporeşti cu nimic în sufletul tău şi cu toate că ai simţit o oarecare bucurie, din nou te afli aproape tot aşa cum erai mai înainte, fără să observi în tine nici cea mai mică sporire, nici izvor care curge, nici o lumină?
În adevăr, materialiceşte, această pîine nu este decît o îmbucătură, pentru cei care nu văd dincolo de simţire; dar duhovniceşte, ea e lumină neapropiată, cu neputinţă de cuprins. Tot aşa vinul e lumină, viaţă, foc şi apă vie.
Deci, dacă mîncînd dumnezeiasca Pîine şi bînd Vinul veseliei n-ai ajuns în măsură să trăieşti o viaţă nestricăcioasă, că ai primit această Pîine ca un foc sau ca o lumină, asemenea Proorocului, că ai băut Sîngele Domnului ca pe o apă, Care curge şi vorbeşte, dacă nici un fel de rod n-ai văzut şi n-ai simţit, cum îţi închipui că te-ai împărtăşit cu Viaţa? Cum îţi închipui că te-ai atins de focul cel neapropiat sau cum crezi că te-ai împărtăşit cît de puţin din lumina cea veşnică? Ceea ce nu s-a întîmplat vreodată nici unuia, care a fost tot aşa de nesimţitor ca şi tine.
Da, lumina te luminează, dar tu eşti orb; focul te încălzeşte, dar tu nu te-ai încălzit; viaţa te-a atins cu umbra sa, dar tu nu te-ai unit cu ea; apa cea vie a trecut prin sufletul tău, ca printr-o conductă, deoarece n-a găsit în tine vasul vrednic de ea. Dacă astfel te împărtăşeşti, dacă astfel te atingi de Tainele, cele neajunse, numai îţi închipui că mănînci, fiindcă nu iei nimic, nu mănînci nimic şi nu ai primit absolut nimic în tine. Fiindcă Cuvîntul Cel neajuns, Pîinea Care Se coboară din cer nu-i cuprinsă de cele văzute. El cuprinde, ia şi se uneşte fără amestecare cu cei vrednici şi bine pregătiţi pentru primirea Lui.[…]
Bibliografie: Sfîntul Simeon Noul Teolog, Învăţături, Editura Credinţa strămoşească, 2003
****
Despre pocăinţă şi care sînt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întîi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei
Sîntem învăţaţi de dumnezeieştile Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor pe care ni le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încît nici cel ce s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebui să se încreadă cu îndrăznire, nici cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă şi cel ce a greşit cu măsură să nu socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pămînt şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care a arătat-o şi Proorocul David deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile lumii. Fiindcă socotindu-se în el însuşi că L-a mîniat pe Stăpînul Cel Bun şi Mi­lostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi I s-a arătat nerecunoscător şi a uitat darurile atît de multe şi de nenumărate şi binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plîngînd şi mîhnindu-se (Psalmi 34, 14; 37, 7; 41, 10; 42, 2), cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în suspinul inimii lui, şi celelalte asemenea pe care ne învaţă în fiecare zi psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi cînd se pocăia, deşi era împărat şi avea grijă de atîta popor, de femei şi copii, de casă şi de împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tîlharul şi desfrînata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat (risipitor) care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrînatele şi cu vameşii? Din ce fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor? Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea şi străpungerea (inimii) lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din adîncul sufletului lor şi de la osîndirea conştiinţei lor; fiindcă venind la simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osîndit pe sine însuşi şi a plîns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva (Efeseni 2, 9), ci din iubirea lui Dumnezeu şi din har.
*****
Trebuie să spunem însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum cîinele la vărsătura lui (2 Petru 2, 22). Dar a ne păzi noi să nu cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija, şi dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri gîndiţi cu mintea (inteligibili) demoni. Căci pentru că am fost prinşi mai înainte de vrăjmaşul prin păcate, şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim tîrîţi şi de asemenea pofte şi plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip vrednic de milă şi ticălos, pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpînului nostru Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întîmple şi să nu păţim un asemenea rău, trebuie să luăm din Şfînta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David: Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urît (Psalmi 118, 128); şi împotriva poftei gîndurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a Înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva trîndăviei să punem rîvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pîntecului postul; împotriva iubirii de plăcere înfrînarea, împotriva băuturii multe băutura puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea. Căci dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte – ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvîntul – şi vom dobîndi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru că sîntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se pocăiesc pentru mîntuirea lor.
Pe lîngă cele pe care ţi le-am scris pînă acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lîngă acestea, şi care sînt următoarele:
Cînd se săvîrşeşte Dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele tale şi să plîngi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să intri în biserică, şi cînd vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc şi să spui Sfinte Dumnezeule şi Psalmul 50: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta! şi Doamne miluieşte! de cincizeci de ori, şi Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul! tot de cincizeci de ori, după care să spui Psalmul 6: Doamne, nu cu mînia Ta să mă mistui pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi! şi Doamne, cîte am păcătuit cu lucrul, cu cuvîntul şi cu gîndul, iartă-mă! pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci douăzeci şi cinci de metanii;
miercurea şi vinerea să te abţii de la carne, brînză, ouă, peşte, vin şi lapte după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănînci carne, nici brînză, nici ouă, dar din celelalte să mănînci cu măsură şi înfrînare, iar rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi. […]
Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de la pîinea binecuvîntată, adică de la anafura, cît timp gîndul şi socotinţa ta se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi pînă ce vei dobîndi socotinţă tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi nu vei urî păcatul în chip desăvîrşit.
Iar cînd te vezi pe tine însuţi că ai ajuns la această stare bună, că ai urît păcatul în chip desăvîrşit şi socotinţa ta s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărîrea să te abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pîine şi un simplu vin, ci cu Trupul şi Sîngele lui Dumnezeu. Şi făcînd aşa te vei face părtaş al slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvîrşită a păcatelor tale şi vei dobîndi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al zilei (1 Tesaloniceni 5, 5).
Vezi ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, căci atunci cînd te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicîndu-te fără milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrînării tale dintîi; şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei fi osîndit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel:Oricine va mînca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sîngele Domnului, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sîngele Domnului (1 Corinteni 11, 27). adică va primi aceeaşi osîndă cu aceia care L-au răstignit. […]
Bibliografie: Sfîntul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri, volumul III, Editura Deisis, 2001, Sibiu

http://www.librariasophia.ro/carti-Cum-sa-ne-spovedim-si-sa-ne-impartasim-so-6156.html
https://sfantulioancelnou.ro/carti/Cum_sa_ne_mantuim/Cum_sa_ne_mantuim.htm
Publicat în Fără categorie, Sf.Simion Noul Teolog | 1 comentariu

Sf.Apostol Pavel – Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului…De aceea , mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.

Image result for Sf.Apostol PavelEpistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel – Capitolul 11

26.Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.
27.Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului.
28.Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar.
29.Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului.
30.De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.
31.Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi.
32.Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea.
33.De aceea, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii.
34.Iar dacă îi este cuiva foame, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osândă. Celelalte însă le voi rândui când voi veni.

Din Lumina Sfintelor Scripturi – Antologie tematica din opera Sfantului Ioan Gura de Aur

„De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulți au murit(1 Cor. 11, 30).
Aici el nu mai aduce pildele de la alţii, după cum a făcut cu jertfele idoleşti, povestind de istorii vechi şi de ranele din pustie, ci le ia chiar de la înşişi corintenii aceştia, ceea ce face cuvântul încă şi mai atingător. Fiindcă a spus căJudecată lui îşi mănâncă şi bea şi că vinovat este, apoi ca să nu se pară că el spune numai vorbe, arată şi fapte, şi-i ia de martori chiar pe dânşii, ceea ce mai cu seamă ajunge a-i speria şi a le arăta că ameninţarea s-a făcut faptă. Şi nu s-a mulţumit numai cu acestea, ci de aici a adus şi a adeverit vorba despre gheena, înfricoşându-i din amândouă părţile şi dezlegând o pricină dezbătută de toţi.
Fiindcă mulţi se întrebau în sine:
De unde şi cum vin morţile cele de năprasnă? De unde bolile cele lungi şi grele? – Iată că el răspunde că multe din aceste nenorociri neaşteptate îşi au, sau mai bine zic îşi trag pricina din păcatele făcute. Dar ce, zici tu, oare cei ce sunt sănătoşi întruna şi ajung la bătrâneţe unse nu păcătuiesc? Şi cine ar putea spune aceasta? Apoi atunci pentru ce nu sunt pedepsiţi? Fiindcă vor fi pedepsiţi acolo mai grozav. Noi însă, dacă am voi, nu am fi pedepsiţi nici aici, şi nici acolo.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVIII, p. 292)
„Precum mâncarea ce prin natura sa este hrănitoare, cade într-un stomac bolnav şi bicisnic, şi vatămă totul şi strică, devenind cauza bolilor, întocmai aşa se petrece şi cu împărtăşirea Sfintelor şi Dumnezeieştilor Taine. (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XVII, p. 231)
Sfânta Jertfă este o hrană duhovnicească.Şi după cum atunci când hrana cea trupească ajunge într-un stomac bolnav, care are sucuri rele, hrana măreşte şi mai mult boala, nu din pricina ei, ci din pricina bolii stomacului, tot astfel se întâmplă şi cu Tainele cele duhovniceşti: şi ele, când intră într-un suflet plin de răutăţi, îl strică şi mai mult îl pierd, nu din pricina lor, ci din pricina bolii sufletului care a primit Tainele.”(Omilia I la Vânzarea lui Iuda,VI,în vol.Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi,p.56)
Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta!”(Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi,în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 138)
Din Lumina Sfintelor Scripturi – Antologie tematica din opera Sfantului Ioan Gura de Aur
Sfantul Ioan Gura de Aur: Despre Sfanta Impărtășanie…care sînt condițiile împărtășirii … cine se poate împărtăși…sî cînd ne putem împărtăși
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/02/10/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie-care-sint-conditiile-impartasirii-cine-se-poate-impartasi-si-cind-ne-putem-imparta/
*******
Luați aminte la duhovnicii care dezleagă „păcate opritoare” pentru a vă împărtăși…căci de fapt nu vă împărtășesc ,ci vă osîndesc pe vecie!
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/10/21/frati-crestini-luati-aminte-la-duhovnicii-care-dezleaga-pacate-opritoare-pentru-a-va-impartasi-caci-de-fapt-nu-va-impartasesc-ci-va-osandesc-pe-vesnici/

*********

DECI:De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.
Impărtășania cu nevrednicie (cu păcate opritoare)duce la demonizarea omului la îmbolăvirea lui  și apoi la osîndă și chin veșnic.
Cu cît se vor împărtăși mai des cu nevrednicie(cu păcate opritoare)cu atît se vor întuneca mai mult la minte …și apoi în final demonizarea lui.Căci plata păcatului este înseși întunecarea minții în care sînt lăsați cei ce păcătuiesc.O dată pentru păcatele de moarte în care trăiesc și nu renunță la ele….și apoi se mai și împărtășesc avînd la timpul cînd se împărtășesc păcate opritoare la care nu renunță la ele.
Cu cît se vor împărtăși mai des cu păcate opritoare cu atât boala lor se va spori mai mult.
Psalmi – Psalmul 15
4.„Inmultitu-s-au slabiciunile celor ce alearga dupa alti dumnezei.Nu voi lua parte la adunarile lor cu jerfe de sange,nici nu voi pomeni numele lor pe buzele mele”.

 

Publicat în Despre Sf.Împărtășanie, Fără categorie, Sf.Ioan Gură de Aur | Lasă un comentariu

Sf.Ioan Gură de Aur – Sf.Împărtășanie ,dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul ; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântuit…

Image result for EUHARISTIA (cuvânt împotriva celor ce se apropie foarte rar de Sfintele Taine)CUVÎNT DE LA SF IOAN GURĂ DE AUR

EUHARISTIA (cuvânt împotriva celor ce se apropie foarte rar de Sfintele Taine)

„Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici de a se împărtăşi de sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia Satanei. Când se întâmplă boli, sau curse, sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi, şi mulţi au murit (I Corinteni, 11, 30). Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de Sfintele Taine o singură dată în cursul anului? Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de Sfintele Taine, nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp, şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta Împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântuit………
Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie chiar şi o singură dată în timpul anului.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a V-a, pp. 64-65)
„Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a V-a, p. 65)
Din Lumina Sfintelor Scripturi – Antologie tematica din opera Sfantului Ioan Gura de Aur
Sfantul Ioan Gura de Aur: Despre Sfanta Impărtășanie…care sînt condițiile împărtășirii … cine se poate împărtăși…sî cînd ne putem împărtăși
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/02/10/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie-care-sint-conditiile-impartasirii-cine-se-poate-impartasi-si-cind-ne-putem-imparta/

*****

Publicat în Despre Sf.Împărtășanie, Fără categorie, Sf.Ioan Gură de Aur | Lasă un comentariu

Ieromonah Nicodim Sachelarie – IMPĂRTĂȘIREA

Related image
-„Preotul care va priceslui pe orice om fie mic, fie mare, tanar sau batran, pana ce nu va lua stire despre dansul de la duhovnicul sau de este destoinic sau nu, unul ca acesta sa se goneasca de la preotie, adica sa se pocaiasca cinci ani, iar daca din neglijenta va gresi si va pricestui, chiar data va fi cucon mic, sapte ani sa aiba pocanie”. -PBG, 35.
****************
963. -Impartasirea, cuminecarea sau euharistia este impreunarea cu Hristos prin gustare, a insusi trupul si sangele Domnului (Matei 26,19-30; Ioan 6,32-58).
Omul trebuie sa se ispiteasca pe sine pregatindu-se prin spovedanie curata si implinirea canonisirii (I Cor. 11, 28; II Cor. 13, 5) si numai daca duhovnicul ii va da voie poate sa guste din Stanta Euharistie. Cei nevrednici mananca si bea intru osanda (I Cor. 11-27-32) iar cei ce duc o viata imorala si dispretuiesc prin indiferenta aceasta taina, speculand-o ca Iuda, prin inselaciuni de tot felul, va intra satana in ei (Ioan 13, 27). De aceea duhovnicul trebuie sa fie cu mare grija in aprecierea celor vrednici.
In caz ca cineva nu mai poate vorbi si nici nu este nimeni care sa marturiseasca, prin garantia sufletului sau (Ex. 32, 32; Rom. 9,1-5) cum ca cel ce este gata de moarte, este om credincios si s-a spovedit in cursul anului si a dorit sa se impartaseasca nu poate sa i se dea euharistia, aruncand margaritarele inaintea porcilor (Matei 7,6). Cel mai mare pacatos, daca pe patul de moarte se spovedeste plangand cu amar (Matei 27,75) asemenea cu talharul de pe cruce (Luca 23, 4043) poate fi impartasit. In caz de insanatosire isi urmeaza canonisirea (I ec. 13; Grigore de. Nissa 5).
964. -„Credem ca in taina Sfintei Euharistii… este Domnul nostru Iisus Hristos, cu adevarat prezent si real, incat dupa sfintirea painii si a vinului, adica painea se schimba, se transfiinteaza, se preface, se transforma cu adevarat in trupul Domnului care s-a nascut in Vitleem din Sfanta Fecioara Maria, s-a botezat in Iordan, a patimit, s-a ingropat si a inviat a treia zi… iar vinul se preface si se transfiinteaza cu adevarat in insusi sangele Domnului care a curs din Cel rastignit pe cruce pentru viata lumii (Matei 26, 26-28; Ioan 6, 51). Inca credem ca trupul si sangele cel nestricacios al Domnului se da in acelasi chip si preotilor si mirenilor, adica sub amandoua formele si intra in stomacul celor ce se impartasesc, evlaviosi si neevlaviosi. Numai ca pentru cei evlaviosi si vrednici le aduce iertare de pacate si viata vesnica iar celor neevlaviosi si nevrednici le aduce osanda si munca vesnica”. Cine invata altfel, este anatematizat de Biserica”: – Pavaza Ort. Dec. XVII.
965. -„Pentru cei ce sunt sub canonul pocaintei, gata de moarte, sa se respecte vechea lege canonica (Antira 6,22; Neocez. 2) de a nu fi lipsit de hrana cea mai de pe urma absolut necesara (a impartasaniei). Iar daca cel amenintat de moarte a fost impartasit si acum s-a insanatosit, sa fie socotit cu cei ce se roaga impreuna (in Biserica). Dar in genere, episcopul nu mai dupa o cercetare serioasa sa impartaseasca pe cel amenintat cu moartea, oferindu-i euharistie”. -I ec. 13.
966. -„Niciunul dintre episcopi, prezbiteri sau diaconi, impartasind cu prea curata cuminicatura, sa nu ceara bani sau alt oarecare lucru de la cel ce se impartaseste, caci harul nu se vinde si sfintenia Duhului nu se da cu bani, iar celor vrednici de acest dar, se cuvine a li se da fara viclesugul castigului (Matei 10,8; F. Ap. 20,23-35). Iar daca s-ar afla cineva dintre clerici ca cere ceva de la cel pe care-l impartaseste cu Sfanta Euharistie, sa se cateriseasca, ca un ravnitor al ratacirii si al rautatii lui Simon vrajitorul” (F. Ap. 8,18-22). VI ec. 23.
967. -„Nimeni dintre mireni sa nu se impartaseasca cu de la sine putere cu Sfintele Taine (cum faceau unii voievozi) fiind de fata episcopul, prezbiterul sau diaconul. Iar cel ce ar indrazni sa faca asa ceva, sa se afuriseasca pe o saptamana ca cel ce lucreaza impotriva celor randuite, invatandu-se ca sa nu cugete mai presus de cele ce i Se cuvine a cugeta” (Deut. 8,14; II Cor. 26,16-21; Rom. 12,3; 13,2). -VI ec. 58.
968. -„Nimeni sa nu dea euharistia trupurilor moarte, caci scris este: „Luati mancati” (Matei 26, 25), insa trupurile mortilor nu pot nici sa ia, nici sa manance”. -VI ec. 83. .
969. -„Apostolul cu glas mare numeste pe omul cel zidit dupa chipul lui Dumnezeu, ca este trup al lui Hristos si Biserica sa (I Cor. 6, 19; 12, 27). Cel ce s-a invrednicit de euharistie, prin patimile Mantuitondui, mancand si band pe Hristos, isi sfinteste sufletul si trupul cu impartasirea dumnezeiescului har, unindu-se de-a pururea cu viata cea vesnica. Astfel daca cineva voieste sa se impartaseasca cu cinstitul trup, in vremea liturghiei si sa se uneasca cu Hristos, sa-si puna mainile in chipul crucii (cand se primea in mana) si asa sa se apropie si sa primeasca impartasirea harului. Deci, pe cei ce, in locul mainilor, pregatesc oarecare vase de aur, sau din alte materii pentru primirea dumnezeiescului dar, ca sa se impartaseasca din ele, cu nici-un chip nu-i aprobam, deoarece cinstesc mai mult materia cea neinsufletita si supusa omului, decat chipul lui Dumnezeu (insusi euharistia). Iar daca s-ar afla vreun preot care ar da preacurata impartasanie celor ce aduc astfel de vase, sa se afuriseasca atat el cat si cel care aduce aceste vase”, – VI ec. 101.
970. -„Daca cineva zice ca nu se cade a primi Sfanta impartasanie de la prezbiterul insurat, zicand ca acestuia nu i cade sa liturghiseasca, sa fie anatema”. -Gangra 4.
971. -I. „Daca cineva fiind om credincios dar se indraceste, se cuvine a se impartasi cu Sfintele Taine sau nu? R. Daca nu defaima taina si nici nu huleste cele sfinte (semn ca nu este indracit, ci bolnav) sa se impartaseasca, dar nu in fiecare zi, caci ii este deajuns numai duminica”. -Timotei 3.
972. -I. „Daca femeia s-ar impreuna noaptea cu barbatul ei, sau barbatul cu femeia sa, si s-ar face liturghie, se cuvine a se impartasi sau nu? R. Nu se cuvine, caci Apostolul spune lamurit: Sa nu va lipsiti unul de altul, fara numai prin intelegere reciproca, la vremea cuvenita, ca sa va indeletniciti cu rugaciunile (in post pentru impartasanie) si iarasi sa va impreunati ca sa nu va ispiteasca satana pentru neinfranarea voastra” (I Cor. 7,5, 6). -Timotei 5.
973. -I. „Daca cineva postind isi spala gura sau fiind la baie, fara sa vrea a inghitit apa, se cuvine a se mai impartasi? R. -Da, caci satana afland prilej de a-l opri de la impartasanie, va face acest lucru si mai des”. -Timotei 16.
974. -„Daca cineva sufla putin si nu a murit cu totul, dar este nesimtitor si nu poate sa manance nimic, sau alt chip scuipa ceia ce i s-a dat in gura, preotul cu luare aminte trebuie sa insemneze semnul Crucii numai pe buzele lui, prin atingerea Prea Curatelor Taine”. -CFS, 1,9.
975. -„Cel ce a vomitat dupa impartasire se opreste 40 de zile de la dumnezeiasca cuminicatura, rostind psalmul 50 si facand 50 de metanii, oricum s-ar fi intamplat aceasta. Chiar daca ar sti ca nu din cauza lui acum i s-a intamplat aceasta, dar sa creada ca din pricina altor pacate uitate a suferit aceasta”. -I Post. 48.
976. -„Se cuvine ca preotul sa impartaseasca pe cel ce este in pericol de moarte si dupa ce a mancat”. Nichifor 9.
977. -„Nu se cuvine calugaritelor sa se impartaseasca de la prezbiter tanar, cand acesta slujeste si impartaseste”. Nichifor 23.
978. -„Nu se cuvine a se impartasi de la preotul care nu posteste miercurea si vinerea, chiar daca ar fi evlavios, caci nu este lucru sfant a fi in unele privinte evlavios, iar in alte privinte a fi necurat”. „Caci numai cine are poruncile mele si le pazeste, ma iubeste” (Ioan 14, 21; 15,10 si 14; I Ioan 5, 3). -Nichifor 47.
979. -I. „Se cuvine a se impartasi cel indracit? Fiindca Sf. Timotei (3) intr-alt chip a spus, si Sf. Apostoli altfel si urmasii lor intr-alt fel”! R. Daca cineva sufera de veninul negru (boala de nervi, etc), incat se pare ca este indracit, nu se opreste. Daca cineva se indraceste cu adevarat nu se poate impartasi, fiindca lumina n-are nici-o impartasire cu intunericul” (II Cor. 6,14) -Nicolae 4.
980. -„Daca cineva va muri neimpartasit din neglijenta lui sa se faca pentru dansul Liturghii si milostenii, iar cei varstnici ai casei care nu l-au ajutat, sa fie canonisiti si opriti de la impartasanie doi ani si cate o suta de metanii pe zi. Iar daca va chema pe preot si nu va veni din lenevire, iar bolnavul va muri neimpartasit, acel preot sa fie oprit de la preotie un an, iar pentru cel mort sa se faca 24 de Liturgliii”. -1LT, 167.
981. -„Barbatul si femeia nu se pot impartasi cu Sfintele Taine in ziua cand s-au impreunat trupeste, sau sa ia anafora, sau sa sarute sfintele icoane. Trei zile trebuie sa nu se impreune omul cu femeia lui inainte de impartasire si dupa impartasire inca o zi”. -ILT, 170.
982. -„Iar de se va slobozi omul in ziua in care va voi sa se pricestuiasca (Matei 5, 28), sa se departeze de sfanta pricestanie; iar de se va fi facut din ispita diavoleasca ca sa se impiedice pe crestin de la pricestanie, atunci sa se pricestuiasca ca sa nu se bucure vrajmasul, pentru ca nu inceteaza niciodata a ispiti si mai vartos la sfintele zile in care se curatesc toti crestinii de pacate”. -ILT, 170.
983. -„Iar de vor fi unii canonisiti ca sa nu se cuminice si le va sosi ceasul mortii, atunci sa se pricestuiasca neaparat, ca sa nu se lipseasca de o sfintenie ca aceasta. Iar de se vor tamadui si se vor scula, atunci iarasi sa fie intru porunciti ani sa nu se cuminice”. -ILT,320.
984. -„Femeia lauza in 40 de zile, dupa ce i se va citi rugaciunea de curatire, se poate impartasi- insa daca va fi amenintata de moarte si mai inainte de 40 de zile, ba chiar si fara de molifta se va imparatasi”. -ILT, 377.
985. -„Preotul de va da sfanta taina a lui Dumnezeu citetului celui destoinic sau omului prost, sa o poarte ei, incoace si incolo pentru oarecare treburi, iar nu insusi preotul cu frica lui Dumnezeu sa o poarte, unii ca acestia sa se pocaiasca trei ani”. PBG. 35.
986. -„Preotul care va priceslui pe orice om fie mic, fie mare, tanar sau batran, pana ce nu va lua stire despre dansul de la duhovnicul sau de este destoinic sau nu, unul ca acesta sa se goneasca de la preotie, adica sa se pocaiasca cinci ani, iar daca din neglijenta va gresi si va pricestui, chiar data va fi cucon mic, sapte ani sa aiba pocanie”. -PBG, 35.
987. -„Daca cineva va manca ceva, apoi se va impartasi, sa se pocaiasca un an, de va fi mancat branza si oua si apoi se va impartasi, doi ani, iar de va fi mancat carne, trei ani de pocainta si metanii 66. Daca cineva va lua certare de la duhovnic sa nu se impartaseasca, iar el se va impartasi fara invatatura duhovnicului, sa se desparta de biserica, ca un batjocoritor de Dumnezeu, trei ani, nici prescura sa nu primeasca preotul de la dansul”. -PBG. 89.
988. – Preotul care va bea vin pana la al saselea ceas din noapte (ora 24) sa nu slujeasca… Cine nu va feri sfantul agnet, ci-l va gusta soarece sau il va sfarama, sa posteasca 40 de zile. Cine va varsa sfantul potir in vremea aducerii, sa posteasca o saptamana, iar varsandu-se dupa sfintire 40 de zile post”. -PBG. 149 (131).
989. -„Este bine si folositor a se impartasi in fiecare zi si a primi Sfintele Taine ca insusi Dumnezeu a zis: „Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica” (Ioan. 6, 54). Dar noi ne impartasim de patru ori pe saptamana, duminica, miercurea, vinerea si sambata si in alte zile cand se face pomenirea vreunui sfant… Cei ce vietuiesc in pustietati, unde nu se gaseste preot, pastrand cuminicatura acasa, se impartasesc singuri”, -Sf. Vasile 16. -Scris: 83.
990. -„Multi se impartasesc cu aceasta jertfa odata pe an, multi de doua, altii mai des si catre toti acestia se indreapta cuvantul nostru. Dar nu numai catre cei de fata ci si catre cei ce sunt in pustietati, caci acestia fac acest lucru odata pe an si de mai multe ori, la doi ani. Deci care trebuiesc laudati, cei ce se impartasesc odata, sau mai de multe ori pe an? Nu voi lauda nici pe cei ce se impartasesc odata, nici pe cei de mai multe ori, ci numai pe cei ce se impartasesc cu constiinta curata si a caror viata este neprihanita. Pe unii ca acestia totdeauna ii vom lauda, iar, cei ce nu sunt curati, sa nu se apropie de Sfanta impartasanie, fiindca acestia primesc asupra lor judecata si osanda…”. -Sf. Ioan Hrisostom, Evrei/Omilia XVII.
991. -„Sa nu se bizuie numai pe post acela ce a facut pacate fara a se indrepta. Cel ce n-a postit, poate fi iertat cand a facut-o din pricina vreunei slabiciuni a trupului, insa acela care nu si-a indreptat greselile, cu neputinta este sa-si gaseasca vreun motiv pentru iertarea sa… Cel ce curveste si huleste cele sfinte, nu se poate impartasi; precum si cel ce are dusman si-i tine neincetata ura, nu se poate apropia de Sfanta Impartasanie” (Matei 6,12; 5, 23-24; Efes. 4, 26). Sf. I. Hrisostom -D. Statui XX, 1.
992. -„Drept aceea tainele acestea le-a dat Iisus pentru ca sa fim una cu Dumnezeu. Noi arhiereii si preotii adesea cu socotinta si spovedanie slujind liturghie sa ne impartasim cu infricosatele Taine; iar ceilalti si ei adesea prin spovedanie, prin sfarimarea inimii si cucernicia sufietului sa se cuminice si nimeni din cei ce se tem si iubesc pe Domnul, sa nu treaca peste 40 de zile si daca cei ce vor pazi pe cat vor putea sa se apropie si mai curand de cuminicatura lui Hristos si daca se va putea si in toate duminicile si mai ales cei batrani si cei bolnavi pentru ca aceasta este viata si taria”. -Sim. Tes. VI, 360.
993. -„Calugarii pustnici se pot impartasi singuri la vreme de nevoie, cu gura sa se cuminice cu dumnezeiasca paine, apoi sa-si spele gura cu vin sau cu apa”. -Sim. Tes. IX, 41.
994. -„Nu este ingaduit a se tine Sfintele Taine in casa, mai ales in familie sau a le purta la sine si din indelungare de vreme sa se neglijeze pastrarea lor, ci numai la Biserica pe sfanta masa, caci si credinciosii cand trec pe langa Biserica se inchina in semn de salutare a lui Hristos care sta pe scaunul Sau in Biserica. Numai in caz de mare nevoie, de persecutii, cand se duce impartasania la bolnav poate preotul sa ia Sfintele Taine cu sine, dar si atunci cu mare cinste si ingrijire pe cat posibil mergand cu ele ca la vohodul cel mare, fara a cauta vreun castig lumesc”. -Sim. Tes. IX, 82,t. p.
995. -„Randuiala apostolica a impartasirii: Dupa aceasta sa se impartaseasca episcopul, apoi preotii, diaconii, anagnostii, cantaretii, ascetii (celibatarii); apoi dintre femei: diaconitele, fecioarele, vaduvele (consacrate in slujba Domnului), apoi copiii si la urma poporul intreg dupa randuiala, cu frica si evlavie, fara zgomot. Si episcopul sa dea jertfa adusa zicand: Trupul lui Hristos, iar cel ce primeste sa zica: Amin. Diaconul sa tina paharul si dandu-l sa zica: Sangele lui Hristos, paharul vietii si cel ce gusta sa zica: Amin. Iar in timpul cand se impartaseste sa citeasca psalmul 33 si dupa ce s-au impartasit toti si toate, diaconul sa ia ce a ramas si sa duca la proscomidie”.-Const. Ap. VIII, 13.
996. -„Cand voieste cineva sa se impartaseasca cu sfintele taine ale lui Hristos, i se cuvine lui sa posteasca toata saptamana de luni si sa petreaca in post si rugaciune si intru trezire cu totul desavarsit… Apoi cu cuviinta este a-si spala gura cu spalatoare (dupa impartasire) ca asa a poruncit Sf. Ioan Gura de Aur, pentru pricinile scuiparii. Ei se fac asa: Dupa primirea sfintelor taine, ia fratele anafora si o potriveste pe ea si primeste apa calda din cea ramasa din turnare intru dumnezeiescul pahar si se sterge cu stergar curat asupra unui vas gatit spre aceasta”. -Tipicul cel mare p. 42-43.
997. -„Pentru impartasirea bolnavilor din cursul anului, in Joia Mare, se scoate un alt sfant agnet, il imbiba cu sfantul sange si luni dupa Pasti il usuca bine pentru a se pastra bine, ca sa nu se altereze, caci Trupul si Sangele care ni se da noua in conditiile de viata pamanteasca, nu este trupul cel proslavit si nesupus schimbarii, ci: Trupul care a fost rastignit si jertfit, care a dat marturia cea buna inaintea lui Pontiu Pilat (i.Tim. 6, 13). Trupul care a fost biciuit si batjocorit, care a indurat scuipari si a gustat fierea. Asijderea si vinul este acum insasi sangele care a tasnit din trupul cel impuns cu sulita. Este trupul si sangele care s-a zamislit de la Duhul Sfant, s-a nascut din Sfanta Fecioara Maria, a inviat a treia zi, s-a inaltat la-ceruri-si sade de-a dreapta Tatalui”. N. Cabasiia, TDL, XXVII
998. -„La Liturghie nu numai cei vii, ci si cei morti se impartasesc duhovniceste si nevazut, dupa fagaduinta Domnului (Luca 14,15; 22,30; Matei 7,11) caci si sufletele celor adormiti au pe Preotul cel vesnic, Carele le face toate acestea si care imparte si acelora dintre cei vii, care se impartasesc cu adevarat. Caci nu toti cei carora le da preotia se impartasesc cu adevarat, ci numai aceia care le da insusi Hristos. Caci preotia impartaseste intr-adevar pe toti cei ce vin la impartasire. Hristos insa, numai pe cei vrednici de impartasire. De aici se vede ca savarsitorul tainei si sfintitorul sufletelor, atat ale viilor cat si ale mortilor este numai Mantuitond insusi”. N. Cabasiia, TDL, XLII.
999. -„Preotul n-are voie sa primeasca plata pentru Sfanta impartasanie si nici sa o trimita celor bolnavi, prin cantaret sau altcineva, ca sa nu fie pedepsit cu afurisirea”. Trebnic p. 526.
1000. -„Cel amenintat de moarte, daca este spovedit, si el doreste sa primeasca sfanta impartasanie, poate s-o primeasca si dupa ce a mancat”. -Trebnic p. 527.
Ieromonah Nicodim Sachelarie – PRAVILA BISERICEASCĂ
http://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Nicodim%20Sachelarie%20-%20Pravila%20Bisericeasca.pdf
Sfantul Ioan Gura de Aur: Despre Sfanta Impărtășanie…care sînt condițiile împărtășirii … cine se poate împărtăși…si cînd ne putem împărtăși
Din „Lumina Sfintelor Scripturi – Antologie tematica din opera Sfantului Ioan Gura de Aur”
EUHARISTIA (- Trupul şi Sângele lui Hristos)
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/02/10/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie-care-sint-conditiile-impartasirii-cine-se-poate-impartasi-si-cind-ne-putem-imparta/
Publicat în Fără categorie, Pravila Bisericească | Lasă un comentariu

Cele mai grave păcate care ne opresc de la Sf Împărtășanie pentru mulți ani …

Leonardo da Vinci (1452-1519) - The Last Supper (1495-1498).jpg…Căci este o adevărată înşelare duhvnicească, să chemi stăruitor la împărtăşire pe toţi, atât timp cât majoritatea celor chemaţi au păcate opritoare de la primirea Sf. Împărtăşanii,…
…Pe fondul unei astfel de decăderi duhovniceşti generale, se înmulţesc mereu duhovnicii care îi cheamă la împărtăşire pe toţi. Zic că îi cheamă la împărtăşire pe toţi pentru faptul că, atunci când arată cât de importantă este primirea Sf. Împărtăşanii, nu spun niciodată că nu-i privesc şi pe cei care au păcatele enumerate mai sus îndemnul lor….
…deşi majoritatea creştinilor de astăzi vieţuiesc în păcate opritoare la primirea Sf. Împărtăşanii, totuşi se împărtăşesc trăind în păcate grele şi îndemnându-ne unii pe alţii către împărtăşire…
Trebuie să ştim însă că, nu te poţi împărtăşi atâta timp cât nu ai părăsit păcatele opritoare de care eşti ţinut, şi nu ai făcut canonul cerut de Sf. Părinţi pentru ele:
Ieroschim. Xenofont – Predică la Înălţarea Sfintei Cruci , 14 Septembrie 2014
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/09/28/ieroschim-xenofont-predica-la-inaltarea-sfintei-cruci-14-septembrie-2014/

****

Sf.Simion Noul Teolog – să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, căci atunci cînd te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicîndu-te fără milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrînării tale dintîi;
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/10/16/despre-impartasania-cu-nevrednicie-sf-simion-noul-teolog/

*****

Si să luăm doar cîteva din cele mai frecvente păcate de moarte cu care nu ne putem împărtăși decît după mulți de ani de trudă și pocăință.Pocăință însemnând fapte ale pocăinței.
Hula împotriva lui Dumnezeu și păcatele mari săvîrșite cu știință precum : uciderea și desfrnarea,sînt păcate de moarte.
Și acum să vedem care sînt cele mai mari păcate de moarte de care sînt majoritatea creștinilor prinși și care nu se pot împărtăși pentru mulți ani conform Sfinelor Canoane,decît după ce au adus roade vrednice  de pocăință conform păcatelor făcute.
Dar mai înainte să vedem ce spune Ieromonahul Nicodim Sachelarie  despre păcat.
Ieromonah Nicodim Sachelarie -PĂCATUL
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/27/pacatul/
Sî acum să vedem care sînt cele mai grave păcate de moarte :

********************************************************

– UCIDEREA 
– DESFRANAREA
– DESFRANAREA CARE CUPRINDE:
– CURVIA
– ADULTERUL SAU PREACURVIA
– SODOMIA
– ONANIA
– MALAHIA sau MASTURBATIA
– HOMOSEXUALITATEA SAU PEDERASTIA
– INCESTUL
– SACRILEGIUL
 – și tot la desfrânare mai sînt și :
– CUNUNIILE MIXTE 
– CUNUNIILE NECANONICE 
  și tot la păcate grele este și :
– VRĂJITORIA – care este foarte aspru canonisită
SI ACUM SA LE LUAM PE RAND:

Related image– UCIDEREA –

 Uciderea este ridicarea vietii aproapelui fatis sau intru ascuns, viata de care dispune numai Dumnezeu: „Sa nu ucizi” (Ex. 20, 13) 
Cain l-a omorat pe fratele sau, Abel. Cain este primul criminal din lume. Dupa omorarea lui Abel, Dumnezeu i-a spus lui Cain:
„Ce ai facut? Glasul sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant. Si acum esti blestemat de pamantul care si-a deschis gura sa, ca sa primeasca sangele fratelui tau din mana ta. Cand vei lucra pamantul, acesta nu-si va mai da roadele sale tie; zbuciumat si fugar vei fi tu pe pamant” (Facere 4, 10-12).
Dar să vedem ce ne spune Ier.Nicodim Sachelarie despre cum sînt canonisiți ucigașii
Ieromonah Nicodim Sachelarie – UCIDEREA
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/31/ieromonah-nicodim-sachelarie-uciderea/
Dar la ucidere avem crimele dar avem și avorturile cele pe cale chirurgicală  și avorturile prin diferite mijloace moderne .
Ieromonah Nicodim Sachelarie – PRAVILA BISERICEASCĂ – AVORTUL
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/09/30/ieromonah-nicodim-sachelarie-pravila-bisericeasca-avortul/

********************************************************

Uciderea și desfrânarea sunt păcate de moarte …Avortul este o dublă crimă (ucidere cu voie)
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/28/uciderea-si-desfranarea-sunt-pacate-de-moarte-avortul-este-o-dubla-crima-ucidere-cu-voie-2/

********************************************************

Tot la ucidere este și dușmănia….
Ieromonah Nicodim Sachelarie – DUȘMĂNIA
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/31/ieromonah-nicodim-sachelarie-dusmania/

********************************************************

Related image               – DESFRÂNAREA –

Desfrânarea este pacat de moarte, oprit si de cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Din acest pacat se nasc: sodomia, onania, coruptia, amestecarea sângelui, silnicia, bestialitatea, adulterul, nefrica de Dumnezeu s.a.
Toate acestea sunt copiii si roadele desfrânarii.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR ……….DESFRÂNAREA (adulterul)
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/11/12/sfantul-ioan-gura-de-aur-desfranarea-adulterul/

********************************************************

– DESFRANAREA ,care cuprinde : CURVIA și PREACURVIA –

– PREACURVIA –

Care este diferența dintre curvie și preacurvie?
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/29/care-este-diferenta-dintre-curvie-si-preacurvie/

********************************************************

Ieromonah Nicodim Sachelarie – CURVIA – PREACURVIA
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/27/ieromonah-nicodim-sachelarie-curvia-preacurvia/
SI CATE PERSOANE NU SANT IN ASA STARE ?!ȘI ATUNCI ÎNTREB EU : PE CINE  MAI CHEMĂM LA SFINȚIREA ȘI UNIREA CU DOMNUL?

********************************************************

 – CURVIA –

Ieromonah Nicodim Sachelarie – CURVIA LAICILOR
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/27/curvia-laicilor/

********************************************************

– CURVIA CU RUDE SPIRITUALE –

Ieromonah Nicodim Sachelarie – CURVIA CU RUDE SPIRITUALE
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/27/ieromonah-nicodim-sachelarie-curvia-cu-rude-spirituale/

********************************************************

– CURVIA CU RUDENII –

Ieromonah Nicodim Sachelarie – CURVIA CU RUDENII
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/27/ieromonah-nicodim-sachelarie-curvia-cu-rudenii/
Iar altul din cele mai grave păcate ale precurviei este perversitatea sexuală.
Acest păcat poate fi făcut de către soţi în mod anormal şi nenatural, în chip animalic şi demonic sau, mai grav, când se face între persoane de acelaşi sex. Aceste păcate făcute de oameni depăşesc chiar şi animalele. Aceste păcate aduc foc din cer peste omenire, asemenea celor două cetăţi Sodoma şi Gomora din Vechiul Testament, care au fost arse cu focul coborât din cer din pricina acestor păcate.
-PERVERSIUNI sau sodomii; relaţiile sexuale cu animalele ZOOFILIE; cu copii PEDOFILIE etc, unele dintre acestea fiind condamante chiar de lege laică. Sfânta Scriptură şi Sfinţii
Impotriva firii sunt toate acele apropieri trupesti care nu au loc asa cum le-a randuit Dumnezeu, in chip firesc, intre un barbat si o femeie.
Pacate care striga la cer pot avea loc intre doi barbati, intre doua femei, dar si intre un barbat si o femeie, dupa cum urmeaza: sexul anal, sexul oral, alte practici sexuale perverse, precum si pozitiile sexuale, care nu cauta firescul, ci altceva.
127. Ce trebuie sa faca cei casatoriti anticanonic cu rude apropiate ?
Orice nunta ce se face cu rude trupesti sau sufletesti apropiate, Biserica lui Hristos n-o recunoste, ci o desparte si o canoniseste, dupa caz, cu oprire de la Sfanta Impartasanie si pocainta, de la 3 pana la 10 si uneori 15 ani, pentru ca se face amestecare de sange, se calca legea dumnezeiasca si se face sminteala in popor.

********************************************************

– CURVIA MONAHULUI – 

SACRILEGIU(provine din latinescul „sacrilegium”profanare),este desfranare a unor persoane care au depus votul castitatii.Cel care-si calca cele trei voturi monahale:saracia,castitatea si fecioria si ascultarea sau taierea voi,cazand,in pacatul desfranarii,comite pacat strigator la cer.
Canonul 16 al Sinodului al patrulea ecumenic,prevede clar:
”Fecioarei care s-a consacrat pe sine Domnului Dumnezeu si de asemenea nici monahilor,nu le este iertat a se casatori,iar daca se vor afle facand aceasta se fie excomunicati.”
Ieromonah Nicodim Sachelarie – CURVIA MONAHULUI
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/27/ieromonah-nicodim-sachelarie-curvia-monahului/

********************************************************

Related image– ONANIA –

Onania (sa nu se confunde cu malahia) este pacatul care-l fac doi soti casatoriti care intrebuinteaza mijloace de a nu face copii:
Onania este păcatul pe care-l fac un bărbat şi o femeie, sau doi soţi căsătoriţi care întrebuinţează mijloace de a nu face copii: 
,,Onan … vărsa sămânţa jos ori de cîte ori se culca cu soţia fratelui său (mort dar acum era a lui prin căsătorie de levirat) ca să nu se nască copiii fratelui său din duşmănie. Ce a făcut el n-a plăcut Domnului, deaceea l-a omorît, care era duşman al legilor naturale”(Fac.38,9-10). Acest păcat se canoniseşte ca şi avortul şi malahia pînă la vindecare, căci fără îndreptare nu există iertare.
Ieromonah Nicodim Sachelarie – ONANIA
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/30/ieromonah-nicodim-sachelarie-onania/
CATE FAMILII NU FAC ACEST PACAT(care este paza de copii?!!)
MAJORITATEA FAMILIILOR „SE PAZESC PENTRU A NU AVEA COPII,PRIN DIFERITE MIJLOACE.
ȘI IAR REPET PE CINE  MAI CHEMĂM LA SFINȚIREA ȘI UNIREA CU DOMNUL?

********************************************************

Related image

– MALAHIA sau MASTURBATIA –

Ieromonah Nicodim Sachelarie – MALAHIA
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/31/ieromonah-nicodim-sachelarie-malahia/
Este o anomalie sexuala care consta in obtinerea placerilor sexuale prin autoexcitatie,de obicei manuala”
Sf Apostol Pavel zice :
”Nu va amagiti!Nici desfranatii nici inchinatorii la idoli,nici adulterii,nici malahieni nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu”(Cor 6,9-10).
Asadar,acest pacat este o ciuma si stricaciune a neamului omenesc,si face pe malahi sa petreaca si aici o viata ticaloasa,si in cealalta viata sa se munceasca in focul cel vesnic.
Malahia pricinuieste vatamare vesnica nu numai la suflet,ci pricinuieste vatamare si trupeasca.Caci lipseste trupul de Imparatia Cerurilor si-l osandeste la muncile vesnice-precum zice Sf Apostol Pavel:
”Nu va amagiti!Nici desfranatii nici inchinatorii la idoli,nici adulterii,nici malahieni nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu”(Cor 6,9-10).
Malahia pierde fecioria sufletului care este cel mai cinstit lucru si care,de se pierde,nu se mai dobandeste niciodata,si pentru ca il face pe om de aduce jertfa diavolului prin risipirea samantei trupului sau..
Un studiu efectuat pe elevii de liceu arata ca 90% din baieti si 65% din fete se masturbeaza.
Despre păcatul malahiei (masturbării) şi onaniei (pazei de a nu avea copii)
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/11/06/despre-pacatul-malahiei-masturbarii-si-onaniei-pazei-de-a-nu-avea-copii/
ȘI IAR REPET PE CINE  MAI CHEMĂM LA SFINȚIREA ȘI UNIREA CU DOMNUL?

********************************************************

–  INCESTUL – 

INCESTUL(Lat „incestus”spurcat,necurat; incesto-a pingari)Este legatura sexuala,oprita de legile juritice si morale,intre parinti si copii,sau intre frati si surori.Este pacat strigator la cer si constituie cea mai criminala si respingatoare forma a desfranarii.Acest pacat este condamnat aspru de Dumnezeu:Cel ce se va culca cu femeia tatalui sau….sa fie omorati,caci amandoi vinovati sant”(Lev.20,11;18,6-18).Sf Apostol Pavel condamna aspru pe ticalosul din Corint care traia cu femeia tatalui sau,spunandu-le crestinilor din Corint?”sa dati pe unul ca acesta Satanei,spre pieire trupului,,ca duhul sa se mantuiasca in ziua Domnului Iisus”(1 Cor.5,5)Canoanele 4,54,si 87 ale Sinodului sase ecumenic condamna aspru legaturile sexuale intre consangeni,pe linie verticala(frati,surori,verisori etc),oprindu-i de la Sf Impartasanie sapte ani”fireste dupa ce s-au despartit de insotirea nelegiuita”Iar Sf Vasile cel Mare,prin canonul 75 opreste incestuos doisprezece ani de la Sf Impartasanie.
Prin incest (în latină incestus) se înțeleg raporturile sexuale între rude în linie directă sau între frați și surori. În majoritatea culturilor, incestul reprezintă un tabu, deoarece are implicații neplăcute din punct de vedere biologic/geneticsocial și religios.
 Incest, atunci când se săvârşeşte între două persoane înrudite, până la gradul şapte;

********************************************************

Related image

– CONCUBINAJUL –

Cel ce trăieşte în concubinaj nu poate fi primit la sfintele taine, nu i se pot primi darurile la biserică, adică se afuriseşte ca un înstrăinat de Dumnezeu şi de legea lui.
Concubinii, pe lângă păcatul lor, aduc şi sminteală altora, de aceea ei nu pot fi naşi la cununie şi botez. Înşişi copiii lor vor purta pecetea nelegiuirii părinţilor şi a blestemului.Pierd binecuvântarea lui Dumnezeu .
CONCUBINAJUL
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/10/27/concubinajul/

********************************************************

Ieromonah Nicodim Sachelarie – Concubinajul
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/31/ieromonah-nicodim-sachelarie-concubinajul/

********************************************************

SFÂNTUL IERARH VASILE CEL MARE, ARHIEPISCOPUL CEZAREEI CAPADOCIEI 
Să ne abatem de la gheenă și de la focul veșnic! Pentru ce vă îngropați de vii în iad și în tartarul cel înfricoșător?
Cei ce aveți concubine și conviețuiți cu ele, dezbărați-vă de deprinderea cea rea, care vă recomandă pierzania şi care renunţă la mântuire!
Să imităm pe apostoli! Să-i imităm pe prooroci şi să păşim pe urmele lor şi să nu ne amăgească momeala femeii!
Iarăşi, nici noi să momim pe femeie prin slava deşartă şi printr-o smerenie silită! Ci toate să fie săvârşite de noi în Hristos, cu mintea întreagă după adevărata şi neclintita smerenie, ca să putem să ne izbăvim de vremea cea rea care ne stă de faţă, după voia Tatălui nostru şi a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul Lui cel Unul-Născut, prin Care fie slavă, stăpânire, cinste Tatălui nevăzut, împreună şi Sfântului şi Mângâietorului Duh, acum şi în toţi vecii vecilor! Amin.
(Sfântul Vasile cel Mare, Omilii inedite, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 28)

********************************************************

Related image

– SODOMIA –

Ieromonah Nicodim Sachelarie – CURVIA-SODOMIE
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/27/ieromonah-nicodim-sachelarie-curvia-sodomie/
Și din aceștie numărul lor este în creștere….și iar repet,pe cine mai chemăm la sfinția cu Trupul Domnului?!!
SODOMIA este desfranare prin acte de perversiune sexuala,adica prin orce acte nefiresti,deviate de la o viata sexuala normala.Provine din neogrecul”sodomia-relatii anormale,contra naturii.Este pacatul desfranatilor din Sodoma;Zis-a deci Domnul:Strigarea Sodomei si a Gomorei e mare si pacatul lor cumplit de greu.Pogori-Ma-voi deci sa vad daca faptele lor sant cu adevarat asa cum s-a suit pina la Mine strigarea impotriva lor….”(Fac.18,20-21),iar Sf Apostol Pavel spune ca sodomitii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu”(1 Cor.6,9-10)
Sodomia este desfraul impotriva firii, precum si impiedicarea cu stiinta a zamislirii de prunci si lepadarea lor. Desfraul impotriva firii (sodomia, sexul anal) .
cei care  savrsesc pacate trupesti socotite de Sfanta Scriptura ca strigatoare la cer,precum gomoria si sodomia,nu Se poti Impartasi decît după ce au încetat păcatul și după mulți ani de pocăință.  
Care a fost păcatul sodomiților?
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/11/06/care-a-fost-pacatul-sodomitilor/

********************************************************

-HOMOSEXUALITATEA SI LESBIANISM,GOMORIE –Related image

HOMOSEXUALITATEA SAU PEDERASTIA este o perversiune sau o inversiune sexuala care consta in atregerea sexuala fata de indivizi de acelasi sex,barbati(homosexuali) si femei(lesbiene).
Este pacat interzis de Dumnezeu:
”Sa nu te culci cu barbat ca cu femeie:aceasta este spurcaciune” (Leviticul 18,22),iar alta data Dumnezeu avertizeaza:
”De se va culca barbat cu barbat ca cu o femeie amandoi au facut nelegiuire si sa se omoare,ca sangele lor asupra este”(Lev.20,13)
NU SANT SI DIN ASTIA?…SANT DESTUI,SI UNII DIN EI NICI MACAR NU STIU CA E PACAT….UITE DOVADA:
spune un părinte:
„Ca duhovnic am intalnit pacate grozave,sodomice,dupa 2o-3o se ani de convietuire,fara sa stie ca sant pacate.au zis ca fac parte din ritmul dragostei”
Asta fiindca nu sant intrebati,la marturisit,fara ca sa stie ca duhovnicul are aceasta obligatie,ca nu cumva sa dea Trupul Domnului celor nevrednici(cei cu păcate opritoare).
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – DESFRÂNAREA (homosexualitatea)
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/11/12/sfantul-ioan-gura-de-aur-desfranarea-homosexualitatea/

********************************************************

Related image

– CUNUNIILE NECANONICE –

Aceste cununii dacă nu sînt făcute în baza legilor lui Dumnezeu ele sînt NECANONICE și se încadrează la DESFRÂNARE
Ce sînt căsătoriile necanonice…
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/11/04/ce-sint-casatoriile-necanonice/

********************************************************

– CUNUNIILE MIXTE –

(între un ortodox și un neo-ortodox)
 Cununiile mixte care tot la desfrânare se încadrează deoarece legile lui Dumnezeu nu le aprobă.
Cei care au făcut  casatorie mixta(ca de pilda un ortodox si o neortodoxa caruia nu i-a s-a facut in prealabil trecerea la Ortodoxie cum se arata in Pidalion la Canoanele 46 47 ale Sfintilor Apostoli,este tot desfranare,
CATI SANT SI AICI SI NIMENI NU VORBESTE SA LE SPUNA CACI CUNUNIIILE MIXTE NU SANT VALABILE INAINTEA LUI DUMNEZEU,SI CĂ DE FAPT EI TOT IN DESFRANARE TRAIESC?SI HABAR NU AU….

********************************************************

„CASATORIA MIXTA”….. NU ESTE VALABILA INAINTEA LUI DUMNEZEU……
Casatoria incheiata intre un cres­tin ortodox si o persoana de alta credinta este o insotire nelegiuita, care nu transmite harul Tainei cununiei.
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/09/03/137/

********************************************************

Image result for vrăjitorie

– VRĂJITORIA –

Ieromonah Nicodim Sachelarie – VRAJITORIA
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/31/ieromonah-nicodim-sachelarie-vrajitoria/
-Cei care apeleză sau practică diferite forme de vrajitorie,
SI DIN ASTIA SANT DESTUI
Ieromonah Nicodim Sachelarie – PREDESTINATIA
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/10/31/ieromonah-nicodim-sachelarie-predestinatia/

*******

VRĂJITORII SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII – 65 Vasile cel Mare
Cel ce mărturiseşte că a făcut vrăjitorie sau fermecătorie i se va da timpul de penitenţă ca pentru ucigaş, împărţindu-se aşa cum s-a vădit pe sine în fieştecare păcat. 61, 65 Trul.; 36 Laod.; 72, 83 Vasile cel Mare

********

CEI CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI. (CEI CE SE DAU VRĂJITORILOR SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII) – 72 Vasile cel Mare
Cel ce se dă pe sine vrăjitorilor sau unora ca aceştia acela încă se va ca-nonişi cu timpul de penitenţă al ucigaşilor.
61, 65 Trul.; 24 Anc; 36 Laod.; 7, 65, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nyssa

*****

 OSÂNDA CELOR CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI – 83 Vasile cel Mare
Cei cărora li se vrăjeşte ori urmează obiceiurile păgâneşti sau în casele lor bagă pe oarecare spre aflarea vrăjilor, şi spre curăţire să cadă sub canonul de şase ani: un an tânguindu-şe, un an ascultând, trei ani prosternându-se şi un an stând împreună cu credincioşii, aşa se vor primi.
61, 65 Trul.; 24 Anc; 36 Laod.; 65, 72 Vasile cel Mare

******

********************************************************

Și acum mă întreb eu:pe fondul atîtor păcate grave care  sînt dezlegate cu așa ușurință fără să se mai țină cont de legile lui Dumnezeu,mai avem noi pe cine chema atît de stăruitor la DEASA ÎMPĂRTĂȘANIE?
Aveam 23 miloane de avorturi….nu mai vorbim de toate tipurile de destrabalari…nu mai vorbim de paza de copii de toate tipurile(sterilet anticoncepționale,spirale etc)de care sant prinsi majoritatea……nu mai zicem de cununiiile necanonice de care nu vorbeste nimeni,și care sînt făcute cu așa ușurință ,fără nici un impediment… fără să fie aplicată legea lui Dumnezeu,și ele nefiind valabile ..și ei nici măcar nu știu…si pe fondul acestor abateri,noi continuam sa chemam la deasa impartasanie?
Cînd divorțurile astazi nu mai au friu,si multe familii sant la a doua sau a treia casatorie care nu este asa cum au lasat-o Sfintii Parinti….adica,despartirea lor sa aibă la bază( adulterul, lepadarea de credinta, intrarea in monahism etc),si cu toate acestea ei sant RECASATORITI de anumiti duhovnici iresponsabili,si conform Sfintilor Parinti asemenea suflete nu pot fi dezlegate si impartasite?….SI NOI CONTINUAM SA CHEMAM LA DEASA?…PE CINE?
Sodoma și Gomora sînt pe pămînat și noi pe toate drumurile sîntem îndemnați la deasa împărtășanie?!
Căsătorii mixte ,concubinaj,curvii,malahii,oannii,gomorii,perversiuni,căsătorii necanonice,căsătorii între rude,și atîtea păcate enumerate mai sus noi mai îndrăznim să chemăm lumea la sfințirea cu Hristos?
Cînd majoritatea familiilor practică paza de copii cu diferite mijloace moderne,care asta conform Sfinților Părinți trebuiesc opriți pe un anumit nr de ani să facă pocăință …de fapt ar trebui să fie opriți ,dar ei(duhovnicii)de la sine putere îi dezleagă făcînd compromisuri pentru a-i OSÂNDI…nu pentru a-i împărtăși.
Si repet din nou: pe fondul acestor nelegiuiri noi mai îndrăznim să mai chemăm lumea la sfințirea cu Trupul Domnului?Oare la care Hrisos chiamă ei?…cel mincinos cu siguranță.Hristosul cel adevărat se bazează pe cele 7 Sfinte Sinoade,cuprinse în Pidalion ,pe Sf Tradiție și Sfinții Părinți…..
Dar e destul de limpede ,asta e capcana vrăjmașilor diavoli ca prin ÎMPĂRTĂȘANIA CU NEVREDNICIE (cu păcate opritoare)să ne amaăgească ca să ne arunce în întunecare minții ca mai apoi să ne poată stăpîni de tot.Plata păcatului este însăși întunecarea minții în care sînt lăsați cei ce păcătuiesc.
Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine… Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori,
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/09/05/si-precum-n-au-incercat-sa-aiba-pe-dumnezeu-in-cunostinta-asa-si-dumnezeu-i-a-lasat-la-mintea-lor-fara-judecata-sa-faca-cele-ce-nu-se-cuvine-plini-fiind-de-toata-nedreptatea-de-desfranare-de-vi/
Daca e sa luam doar cele doua pacate opritoare : DESFRANAREA SI UCIDERILE astea ii cuprinde aproape pe toti care nu poti fi impartasiti……dar bine că ne împărtășim!!
Cei cu pacate opritoare …sterilet,paza de copii cu orce metode facute se canoniseste pe un numar de ani… OPRIRE DE LA SF IMPARTASANIE…și dacă acești oameni sînt opriți căci  sînt sub canon ,pe cine mai chiamă ei la împărtășanie?…și mai mult!la deasa împărtășanie ?!
Apoi si copiii mai marisori care se ridica,se ridica tot in mediul care sant pacate GRAVEEE!!!…pe care le fac și ei…injura fara sa stie ca e pacat,si parintii si cei din jurul lor se distreaza cu asa „perle”…si cate alte prostii si vorbe de mahala nu ies din gura lor….nu mai spun internetul care este o cale foarte usoara catre pacate grele…….apoi ,tinerii majoritatea de la o varsta destul de frageda incep cu pacate trupesti… ”malahia”care nu le pot stapini din cauza lipsei de Dumnezeu….si cate altele destrabalari care nimeni nu le combatate ,ba mai mult,auzi pe unii duhovnici iresponsabili,că le dă Împărtășania ca ajutor la păcatele trupești?!!si iar intreb?pe cine chiamă ei  la DEASA IMPARTASNIE?!!,,,,,au oare pe cine să cheme?!Și dacă nu văd,înseamnă că sînt orbi ,cum spune Mântuitorul…
Apoi mai sant batranii,dar care si ei au pacate grele in trecut care nu au fost canonisiti cum trebuiie si pentru asta ii asteapta mare judecata si pe ei si pe duhovnicii care nu i-au marturisit si canonisit cum trebuie,sau batrani,care au imbatranit in pacate de care nu se lasa nici in prezent,injura,blestema etc….si ce sa mai spun?sant destule pacate strigatoare la cer de care majoritatea crestinilor sant prinsi si ei nici macar nu stiu.
Da,intr-adevar sant crestini care il slujesc pe Dumnezeu cu cinste dar aceia poti sa-i numeri pe degete….si noi ce facem? pentru acei 2-3…strigam si indemnam la desa Impartasanie in fata a sute  de suflete bolnave?!!!….ba mai mult ca sa aibă pe cine impartași….îi dezleagă de așa păcate opritoare,pe care Sfinții le-au legat să nu se împărtășească pe un anumit număr de ani , pînă ce vor aduce ROADE DE POCĂINȚĂ.La așa nebunie am ajuns?Fără să știm de gravă e osînda celor ce se împărtășesc cu nevrednicie….și pentru ucenici și pentru preoți!!….unii își primesc încă de aici plata,cu întunecarea minții și apoi demonizarea.
E inadmisibil ca in timpurile nostre de astazi,sa indemnam lumea la deasa Impartasanie!!! .Nu indemnul e rau,ca fara Sfintele Taine nu avem viata ,dar nu le putem lua oricum si dupa cum ne taie capul noua ci dupa cele lasate de sfintii Parinti ,si veti vedea ca nu avem pe cine chema,LA DEASA IMPARTASANIE,ci la pocainta, la plins si la lepadarea de pacate,la curatirea sufletelor si pregatirea lor pentru a fi impartasite asa cum au lasat Sfintii.
Toata lumea vede dezastrele care se intimpla :cind vedem ca desfriul nu mai are margini ,si nu trebuie sa fii preot ca sa vezi Orcine vede starea cazuta si dezastruoasa a lumii .orcine vede ca desfriul nu mai are margini.famiilii destramate ,cununii fara temei ,tineri care traiesc in atitea destrabalaciuni .Intr-o lume in care sint legalizeaza toate tipurile de destrabalari,in spitale se face planificarea familiala cu tot felul de metode contraceptive sterilet ,spirala etc ptr paza de copii,atitea cupluri care practica casatoria de proba ,atitea divorturi ,cununii mixte necanonice, si cite alte pacate interzise de Sfintii Parinti ,si noi chemem la deasa impartasanie!!?pe cine cheama „acesti viteji” la deasa impartasanie ?ai pe cine chema?oare nu trebuie chemati si mai intii,la catehizare pe acesti bolnavi?dar catahizarea dupa sfaturile Sfintilor de la care au luat indemnurile la deasa impartasanie, nu catehizarea dupa mintea lor plina de mindrie ,gindind ca vindeca ei pe cineva cu învățăturile lor!!.De ce nu vin cu sfaturi,de la Sf Nicodim Agh (de la care au luat indemnul la deasa impartasnie)cum sa ne spovedim ,dar nu spovedanie fatarnica ci spovedanie plina de smerenie placuta Lui ,asa cum ne-a invatat Sf Nicodim Agh.IN CARTE FOLOSITOARE DE SUFLET
Ne întrebăm de ce avem atîtea cazuri de depresie,de demonizare etc?iată : ÎMPĂRTĂȘANIA CU NEVREDNICIE!

SĂ LUAM AMINTE!!

IMPARTASANIA CU NEVREDNICIE(cu păcate opritoare) DUCE LA DEMONIZAREA OMULUI
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/08/23/impartasania-cu-nevrednicie-duce-la-indracirea-omului-2/
****************
IMPĂRTĂSANIE CU NEVREDNICIE(cu păcate opritoare)NU ESTE VINDECARE CI OSÂNDĂ SI CHIN
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2016/07/27/impartasanie-cu-nevredniciecu-pacate-opritoarenu-este-vindecare-ci-osanda-si-chin/
***************
SF IMPARTASANIE DACA TE APROPII CU NEVREDNICIE FIE CHIAR SI NUMAI O DATA ACEASTA ITI PATEAZA SI ITI INFIEREAZA SUFLETUL
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/08/23/sf-impartasanie-daca-te-apropii-cu-nevrednicie-fie-chiar-si-numai-o-data-aceasta-iti-pateaza-si-iti-infiereaza-sufletul/
***************
Publicat în Despre păcate, Despre Sf.Împărtășanie, Fără categorie | Lasă un comentariu

Care a fost păcatul sodomiților?

Image result for au ars de vii sodomiții
Se pare a fi simplistă și nepotrivită întrebarea care se formulează în titlul acestui articol. Cu toții cunosc că sacrilegiul dezgustător al locuitorilor Sodomei, Gomorei și al cetăților din jurul acestora era patima pervertită a homosexualității. O patimă atât de dezgustătoare în ochii lui Dumnezeu, încât aceste cetăți au rămas pildă veșnică a înfricoșătoarei dezaprobări a lui Dumnezeu prin greaua pedeapsă pe care au suferit-o, fiind șterse de pe fața pământului cu pucioasă și foc .
Cu toate acestea, în Sfânta Scriptură avem o referire la păcatul sodomiților rostită de însăși gura lui Dumnezeu, care ne cutremură încă și mai mult. Cu vreo 600 î. Hr., Dumnezeu, prin proorocul Iezechil, îi preînștiințează pe nepocăiții iudei despre pedeapsa ce are să vină asupra Ierusalimului, din pricina tragicei lui apostazii de la Legea Lui, precum și despre completa lui distrugere.
Domnul Atotțiitorul numește Sodoma sora Ierusalimului, datorită aceleași stricăciuni, și denumește păcatul cetății Sodomei, explicând totodată de ce a distrus-o și amenințând Ierusalimul că aceeași soartă va avea și el.
Ceea ce ne uimește în cuvintele lui Dumnezeu este faptul că păcatul sodomiților nu este denumit de către cunoscătorul de inimi Dumnezeu așa cum îl știm noi, ci diferit. Și iată ce citim:
„Care au fost fărădelegile Sodomei, sora ta”. Care? „Mândria” . Mândria, îmbuibarea, obrăznicia, trufia! Iar Dumnezeul cel Sfânt explică: „S-au mândrit și au făcut fărădelege înaintea Mea”.
Erau trufașe, spune Domnul, se făleau și se lăudau cu cele pe care le făceau, nefăcând păcatele lor în ascuns, ci la arătare, înaintea Mea, la lumina zilei, cu obrăznicie și nesimțire, fără sfială și frică. „Păcatul…nu-l săvârșeau în ascuns și cu rușine, ci îl făceau cunoscut și-l răspândeau peste tot, lăudându-se cu faptele murdare pe care le făceau”, tâlcuiește locul de la Isaia 3, 9 și Sfântul Vasilie cel Mare. De aceea și Eu, continuă Dreptul Judecător în cuvântul Său, i-am șters de pe fața pământului, când am văzut ce fac. „De aceea le-am şi nimicit, cum ai văzut” .
Cutremurător este cuvântul dumnezeiesc: „Acesta este păcatul sodomiților”: nu cel pe care am fi așteptat să-l auzim, ci „mândria”. Sentința dumnezeiască are profunzime. Prezintă rădăcina și pricina păcatului degenerat și pervertit al sodomiților, care nu era altul decât trufia, obrăznicia, lăudăroșenia, necinstirea lui Dumnezeu. Și nu numai că păcătuiau, ci se și mai lăudau cu păcatul lor. Iar aceasta a fost ceea ce L-a întărâtat pe Dumnezeu. Și pentru aceasta i-a nimicit. Dar pentru ce scriem acestea? Te cuprinde frica și cutremurul când observi identitatea în dispoziții ale sodomiților cu noii sodomiți. Ai zice că aceste cuvinte de la anul 600 î. Hr. s-au scris pentru cele ce se petrec astăzi în toată lumea și în țara noastră.
«Gay pride»! Defilarea homosexualilor în capitală cu principala caracteristică și reclamă: «Pride»! Trufie! Mândrie! Este cu putință să nu se înfricoșeze cineva văzând asemănarea? „Și le-am nimicit, cum ai văzut”, spune Dumnezeu. Toți cei care mai vrem să stăm cu frică de Dumnezeu în acest loc; toți cei care ne neliniștim ca să nu ajungă țara noastră „în adâncul relelor”, încât să „nu bage în seamă” ; toți cei care nu suferim să vedem cum țara noastră se transformă în Sodoma și Gomora, să înțelegem profunzimea cuvintelor dumnezeiești. Să ne subțiem simțirile noastre duhovnicești pentru a putea constata amploarea „mândriei”, adică a provocatoarei și obraznicei nerușinări care a cuprins lumea noastră, vremea noastră, pe străzile orașelor noastre, afișele și ecranele gigantice a civilizației noastre materialiste, „stilul” nostru de viață, înseși inimile noastre și prin ea toate alegerile și preferințele noastre estetice. Toată această climă, această atmosferă, în care ne mișcăm și care favorizează apariția continuă de noi monstruozități asemănătoare.
Să ne dăm seama de seriozitatea împrejurărilor, de marginea prăpastiei pe care ne aflăm, și să ne îmbrăcăm în „sac și cenușă”. Să cădem în genunchi, să ridicăm mâinile, să plângem înaintea lui Dumnezeu, recunoscând că „am păcătuit, fărădelege am făcut, vinovați suntem” . Și să ne pocăim, să ne întoarcem de la slava deșartă, de la lucrurile noastre zadarnice, de la aroganța noastră la preacurata frică a lui Dumnezeu. Această frică, frica lui Dumnezeu, evlavia, conștientizarea atotprezenței Lui, să le cultivăm în noi înșine și în copiii noștri. Altă cale nu există. Avertismentul lui Dumnezeu este limpede: „Mai înainte de sfărâmare merge defăimarea și mai înainte de cădere cugetarea cea rea”  și: „Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă Har” .

 

Publicat în Despre homosexuali, Fără categorie | 1 comentariu

Despre păcatul malahiei (masturbării) şi onaniei (pazei de a nu avea copii)

Malahia şi onania sunt fiicele desfrînării.
Dar cel care luptă cu păcatul va fi ajutat de Dumnezeu şi se va salva, iar cel care se va lăsa biruit de patimă se va distruge, intrând sub stăpânirea demonilor.
Scriitorul francez Huysmans, în cartea ,,En Route” spune că:
,,Pofta devine tot mai flămândă pe măsură ce este mai hrănită”.
Sf.Teodor Studitul scria următoarele despre patima desfrîului:
,,Mie mi se pare că această boală se aseamănă cu râia. Precum râiosul, când se scarpină cu unghiile, se pare că îşi găseşte în aceasta o plăcere, iar în realitate nu dobîndeşte nici o plăcere, ci numai răni chinuitoare, cu atît mai multe cu cît se scarpină mai tare, tot aşa şi cel stăpânit de patima desfrâului nu dobîndeşte o plăcere, ci un chin, nu o satisfacere, ci deşertăciune, nu un suflet bun, ci lipsă de suflet. Un astfel de om este vrednic de milă”.
 ***********
Malahia este păcatul pe care-l face cineva singur, artificial, prin deprinderea pătimaşă a scurgerii de sămînţă cu mâna, împins fiind de poftele trupeşti aţîţate de o imaginaţie neânfrânată, excitată de gândurile rele, cultivată cu lecturi din romane pornografice, priviri a unor imagini şi filme pornografice şi lipsă de educaţie.
Unii ca aceştia pierd memoria, devin nervoşi, le tremură corpul, iar în căsătorie obţin copii slăbănogi şi la trup şi la suflet.
Malahia – zice Sfîntul Ioan Scărarul – este curvie ce se face fără de alt trup. Tot acesta numeşte malahia moarte şi pierzanie, care totdeauna se află la noi şi se poartă împreună cu noi şi mai vîrtos în vremea tinereţilor. Pentru aceasta e foarte greu să se depărteze de dînsa şi să se pocăiască cei care s-au prins odată de dînsa.
Este socoteala unor dascăli, că Dumnezeu i-a lăsat pe acei mândri filosofi ai elinilor să se stăpînească de acest păcat, spre pedeapsa închinării lor la idoli, căci cunoscînd pe Dumnezeu, nu l-au slăvit ca pe Dumnezeu! Aceasta se aseamănă cu ceea ce zice Sf. Apostol Pavel pentru dânşii: 
„Pentru aceia şi Dumnezeu i-a dat pe ei în pofta inimii lor, spre necurăţie, ca să se necinstească trupurile lor în sineşi” (Romani 1, 24), unde, prin aceia se zice ,,trupurile lor în sineşi” a arătat pe malahie, în care acelaşi trup lucrează şi pătimeşte singur în sine. Malahia pricinuieşte vătămare veşnică sufletului, căci îl lipseşte de Împărăţia Cerurilor şi-l osîndeşte în munca cea veşnică – precum zice Sf. Ap. Pavel:
I Corinteni 6,9-10: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.”
Sf. Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului în canonul 8 canoniseşte astfel pe malahieni: 
„Cel ce a făcut malahie se canoniseşte 40 de zile petrecând cu mâncare uscată şi făcând cîte 100 de metanii în fiecare zi”. În Pravila bisericească a arhimandritului Nicodim Sachelarie sunt date mai multe canonisiri pentru păcatul malahiei:
,,Cine-şi face slobozenie cu mîna şi aceasta este curvie şi să aibă pocanie trei ani şi metanii cîte 24 pe zi…
Este şi malahie muierească că ele lucrează una cu alta şi aceasta se cade duhovnicului foarte să întrebe şi să le dea lor pocăinţă de un an”.
,,Cel ce se va slobozi cu mâna, acela aduce sămânţa lui ca slujbă dracului, drept aceea să nu se împărtăşească niciodată cu sfînta taină, iar de se va părăsi, să se pocăiască doi ani sau trei ani, după aceea să se împărtăşească”.

,,Dacă nu poţi să te desfaci de deprinderea pătimaşă a curgerii de sămînţă din pricina obişnuinţei îndelungate, cum cutezi nenorocitule să te apropii de cele pe care nici îngerii nu le ating? Deci sau tremură şi stai de departe de aici înainte de slujba dumnezeiască şi aşa vei cîştiga îndurarea lui Dumnezeu sau aşteaptă să cazi în urgie, ca un nesimţit şi neîndreptat, în mâinile Dumnezeului celui viu, care nu te va cruţa cu iubirea de oameni, ci te va pedepsi fără milă fiindcă ai cutezat fără neruşinare să întri la nunta împărătească cu sufletul şi cu haina întinată, deşi nu eşti vrednic nici măcar de întrare, dar încă de aşezare”. (Matei 22,11). Filoc.IV,p.267,54.

,,Iar de se va face malahie între mai mulţi, atunci fiecare să mănînce sec 80 de zile, sau să nu se pricestuiască doi ani şi să facă în toate zilele metanii cîte cincizeci”.
Malahia este păcăt împotriva firii şi pricinuieşte şi vătămarea trupului, căci precum zic doctorii, malahienii:
1) Îngălbenesc.
2) Le slăbeşte stomacul.
3) Le slăbeşte vederea ochilor.
4) Pierd glasul.
5) Pierd isteţimea şi ascuţimea minţii.
6) Pierd ţinerea de minte.
7) Pierd somnul cu oarecare visuri tulburate.
8) Tremură trupul lor.
9) Pierd bărbăţia trupului şi a sufletului.
10) Li se întâmplă dambla.
11)  Le urmează scurgerea cea prin somn, de multe ori şi cînd sunt deştepţi.
12) Îmbătrânesc curând şi mor rău şi cu ticăloşie.
Aşadar, păcatul acesta este ca o ciumă şi stricăciune a neamului omenesc, şi face pe malahieni să petreacă şi aici o viaţă ticăloasă şi în cealaltă viaţă să se muncească veşnic în focul muncii…
Onania este păcatul pe care-l fac un bărbat şi o femeie, sau doi soţi căsătoriţi care întrebuinţează mijloace de a nu face copii: 
,,Onan … vărsa sămânţa jos ori de cîte ori se culca cu soţia fratelui său (mort dar acum era a lui prin căsătorie de levirat) ca să nu se nască copiii fratelui său din duşmănie. Ce a făcut el n-a plăcut Domnului, deaceea l-a omorît, care era duşman al legilor naturale”(Fac.38,9-10). Acest păcat se canoniseşte ca şi avortul şi malahia pînă la vindecare, căci fără îndreptare nu există iertare.
Facerea 1,27-28 ,,Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvîntat, zicând: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pămînt şi peste tot pămîntul!”.
Facerea 9,1 ,,Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: ,,Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”.
Facerea 38,1-10 ,,În vremea aceea s-a întâmplat că Iuda s-a pogorît de la fraţii săi şi s-a aşezat lângă un adulamitean, cu numele Hira. Văzând Iuda acolo pe fata unui canaaneu, care se numea Şua, el a luat-o de soţie şi a intrat la ea. Şi ea, zămislind, a născut un baiat, şi Iuda i-a pus numele Ir. Zămislind iarăşi, a născut alt băiat şi i-a pus numele Onan. Şi a mai născut un baiat şi i-a pus numele Şela. Şi când a născut ea acest fiu, Iuda era la Kezib. Apoi Iuda a luat pentru Ir, întâiul născut al său, o femeie, cu numele Tamara. Dar Ir, întâiul născut al lui Iuda, a fost rău înaintea Domnului şi deaceea l-a omorît Domnul. 
Atunci a zis Iuda către Onan: „Întră la femeia fratelui tău, însoară-te cu ea, în puterea leviratului, şi ridică urmaşi fratelui tău!” Ştiind însă Onan că nu vor fi urmaşii ai lui, deaceea, când intra la femeia fratelui său, el vărsa sămînţa jos, ca să nu ridice urmaşi fratelui său. Ceea ce facea el era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorît şi pe acesta.” 
Iar acum să tratăm din punct de vedere medicinal aceste două vicii, care macină neamul omenesc mai ales în ziua de azi.
Trezirea instinctului sexual prin masturbare este o realitate gererală incontestabilă. La băieţi pofta aceasta înmugureşte numai la dificila vârstă a pubertăţii, între 10 şi 16 ani, după ce testiculul devine activ şi spontan apar primele poluţii. În schimb la fete, mică flacără se aprinde uneori cu 4-5 ani mai repede decât începutul ciclului menstrual. Primejdia cea mare şi necruţătoare din viaţa unui tânăr apare tocmai în perioada de răscruce de la vârsta pubertăţii când începe activitatea glandelor endocrine. Lipsit de supraveghere şi sfaturi corecte spre înfrînare, copilul cade uşor în viciul malahiei.
Hormonii produşi de testicul sunt ca roua dimineţii care înviorează dezvoltarea şi frumuseţea florilor. Dacă rămân în corp sunt preluaţi în sânge şi hrănesc toate organele, dar dacă sunt în afară, atunci tânărul se ofileşte. Ademenit de clipele plăcerii produse de eliminarea lichidului spermatic, tânărul începător repetă tot mai des actul desfrînării, iar efectele nu întârzie să apară. Marcat de ruşine şi timiditate pătimaşul se retrage dintre prieteni, se ascunde şi caută locuri tainice unde să-şi poată practica viciul. Nu-l mai interesează şcoala, devine tot mai tăcut şi mai obosit, ritmul dezvoltării fireşti a trupului este încetinit, mâinile încep să-i tremure, ochii devin încercănaţi şi privirea tulbure, comportamentul general nu mai are voiciune, memoria slăbeşte, iar bietul tânăr devine agitat şi parcă îmbătrâneşte înainte de vreme.
Dacă patima desfrîului sub orice formă şi la orice vîrstă pune stăpânire pe om, glandele genitale devin suprasolicitate să risipească doar în afară, nu mai rămân şi hormonii cuveniţi sângelui. Lipsită de acest stimulent, circulaţia sângelui devine anemică, produce dezechilibre trupeşti şi sufleteşti, iar dacă tînărul continuă desfrînarea, milioane de celule mor şi niciodată nu se mai regenerează. În astfel de cazuri, medicii recomandă relaţii sexuale cu femei sau căsătoria, sperînd la o revenire la normalitate, dar din păcate necazurile continuă, căci tînărul obişnuit cu malahia nu mai simte atracţia naturală faţă de femeie, nici fetele nu se mai simt atrase de trupul lui fleşcăit, anemic, îmbătrînit şi dezechilibrat. Ritmul său biologic şi sexual nu se mai potriveşte cu ritmul femeii sănătoase, apar certuri şi nemulţumiri, infidelităţi conjugale şi apoi divorţul. Dacă femeia este mai îngăduitoare, nimerindu-se să nască şi copiii, aceştia vor fi bolnăvicioşi, slabi de minte sau chiar handicapaţi. Cauza nu este alta decât distrugerea celulelor nervoase prin stihia desfrînării părintelui ce l-a chemat la viaţă. Din aceleaşi cauze ale viciului sexual, trupul pătimaşului se piperniceşte, unele organe se atrofiază, apare sterilitatea, nevrozele, frica de oricine, idei fixe, obsesii şi halucinaţii, precum şi o permanentă mustrare de conştiinţă.
Este cunoscut cazul poetului german Heinrich von Kleist, care a trăit în 1777-1811, a cărui viaţă a fost o continuă alergare, asemeni unui hăituit dornic să scape de chinurile demonului voluptăţii care îi stăpînea trupul şi cu fiecare plăcere presimţită îl apropia de prăpastia sfîrşitului. Tragedia sexuală a lui Kleist a început din copilărie când practica viciul malahiei în chip nemăsurat. Slăbiciunea voinţei l-a ruinat trupeşte, iar sufleteşte se simţea mânjit de voluptatea şi urmările ei covîrşitoare. La 21 de ani era ros de ruşine şi scârbă de el însuşi, precum şi de mânia că nu mai era capabil să se apere împotriva acestei plăceri demonice. Chinuit de singurătate, poetul a căutat timp de 10 ani, dorind cu ardoare să găsească un partener dispus să-l însoţească în întâmpinarea morţii. Până la urmă a convins-o pe Henriete Vogel, o tînără bolnavă de cancer. Heinrich von Kleist a fost marele poet tragic al germanilor, însă demonul desfrânării, cuibărit de timpuriu în coapsele sale, l-a stăpânit toată viaţa. A lăsat creaţii de înaltă valoare literară, dar în plină maturitate, la doar 34 de ani, scârbit peste măsură, a devenit ucigaş, apoi cu al doilea glonţ şi-a curmat singur zilele. Prin străvechea înşălăciune, demonul a triumfat, iar omul a căzut. Aceste amănunte se pot citi în cartea lui Ştefan Zweig, intitulată: ,,În luptă cu demonul”.
Despre mecanismul funcţional al omului, putem spune mai întîi că omul are miliarde de neuroni, care aparţin sistemul nervos şi care au nevoie de hrană şi mediu.
1. Oxigenul pe care hematiile din sînge îl duc la creier.
2. Glicogenul este zahărul special preparat de ficat pentru neuroni.
3. Hormonii, adică produsul glandelor endocrine, care ageresc întreg organismul şi cu deosebire sistemul nervos.
4. Somnul, dreptul la somn fiind obligatoriu, ştiindu-se că omul moare după opt zile de nesomn.
5. O concepţie de viaţă necesară neuronilor, care aduce cu sine înfrânarea de la orice excese.
În organismul nostru avem răsfirate mai multe glande a căror secreţie internă sunt hormonii. Aceştia sunt un fel de săruri, un fel de substanţe chimice care au rostul să stârnească la lucru anumite organe interne, să agerească nervii şi să învioreze gândirea, să ne facă viaţa plăcută şi cu interes pentru ea, într-un cuvânt hormonii sunt agenţii de stimulare a vieţii. Printre aceste glande sunt şi cele care rodesc sămânţa de om, şi care ,,spre deosebire de celelalte, au o funcţie dublă, una internă – producerea hormonilor, şi alta externă – producerea celulelor germinative; pe lîngă alte rosturi mai au şi pe acela de a stimula funcţiunea celorlalte glande şi de a da o configuraţie specifică, plină de vigoare şi precisă, corpului întreg, fie bărbat, fie femeie.
Ştiinţa medicinii printre multele ei învăţăminte o are şi pe aceasta: a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă atinsă odată, nu se mai drege niciodată; lucru ei se opreşte fulgerător.
Celula nervoasă să o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în mai multe părţi cu rost de ,,telefoane”. Creierul ar fi ghemul cel mai mare, sau ,,centrala telefonică”, prin care sufletul primeşte veştile şi trimite hotărârile sale tuturor ,,creieraşilor” mai mici, celule nervoase împrăştiate (împărţite) în tot trupul. Prin şira spinării duc mii de ,,fire telefonice” la creier. Prin creier lucrează mintea asupra trupului, care (mintea) este parte a sufletului şi nu a trupului.
Şi dovedeşte ştiinţa că desfrânarea, sau risipirea în orice fel, omoară milioane de celule nervoase. Iată cum: în tot trupul, dar mai cu deosebire în 7 locuri, izvorăşte un fel de putere, foarte – foarte trebuincioasă pentru bunăstarea întregului om trupesc. Aceasta e vlaga de viaţă. Între cele 7 izvoare de vlagă, printre cele mai puternice este şi izvorul ce înmugureşte sămânţa de om. Când omul se ţine după desfrânare, robit de spurcata ei plăcere, izorul nu mai poate dovedi să verse şi înăuntru, în sînge, partea de vlagă neapărat trebuincioasă, pentru că tot lucrul izvorului e ,,tâlhărit” în afară.
Acum, dacă de pe urmă năravului desfrânării scade puterea izvorului de a mai vărsa în sînge felul său de vlagă, scăderea aceasta de putere aduce moartea a milioane de celule nervoase. Căci toate ţesuturile din om pot răbda de foame, sau pot lucra cu schimbul, sau se topesc ca să se facă mâncare celorlalte şi, la vreme prielnică, iarăşi se înmulţesc la loc, numai celula nervoasă, odată omorâtă de foame, nu mai învie niciodată. Iar mâncarea ei este această vlagă a celor 7 izvoare.
Acum sîntem pe cale de a înţelege ce se întâmplă cu mulţi care slăbesc la minte văzând cu ochii. Şcolarii, de unde la început învăţau bine, acum de când cu malahia le slăbeşte mintea şi scad la învăţătură.
Iată pe nume câteva feluri de patimi prin care îşi prăpădesc oamenii sămânţa şi vlaga, aprinşi de pofte contra firii:
• Malahia (masturbarea)
• Curvia
• Sodomia (homosexualitatea)
• Bestialitatea (curvia cu animalele şi cu păsările)
Iar în căsătoria legitimă:
• Desfrînarea
• Onania (evitarea de a concepe copiii)
• Crima de avort (steriletul şi tablete anticoncepţionale)
• Preacurvia
• Necurăţia
• Nesocotirea vremurilor oprite
• Alte nenumite spurcăciuni
Constituţional, natura bărbatului are o glandă în plus faţă de femeie: prostata. Aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic, substanţe absolut necesare sistemului nervos, atît al bărbatului cît şi al femeii. Dar nu le prepară decât bărbatul! Aici este explicaţia, fundamental biologică, în temeiul căreia femeia este atârnătoare de bărbat. Fără substanţele lui endocrine, ea se degenerează nervos, mintal, etc. Aici începe să se înţeleagă de ce au urmări nefaste şi abuzul şi refuzul.
Dacă aceste substanţe extrem de valoroase pentru iconomia vieţii în bune condiţii a sitemului nervos sunt risipite pe plăcerea de care nu te mai saturi – atunci încep să apară urmările. Abuzul păgubeşte pe bărbat de necesarul de substanţe glutamice a sitemului nervos şi încep fenomenele de carenţă nervoasă, care pot ajunge până la slăbirea totală a funcţiei mintale. S-au văzut atâtea căzuri de tîmpenie a minţii şi a pierderii totale a memoriei, fără să fie şi alte boli în organism. Respectivul era suprasolicitat iar el s-a predat. Urmările sociale se înţeleg.
Refuzul păgubeşte pe femei. Unul din refuzurile obişnuite este acela ,,întemeiat” pe stăvilirea numărului de copii. Modalitatea aceasta este viciul onaniei cu femeia. Păgubesc amîndoi – paguba biologică ce se resimnte în sănătatea ambilor.
Iată unde duce blestemaţia ferelii de zămislire: la îmbolnăvirea nervilor interni ai soţiei, care răspund ca un capăt în şale, încât femeia nu mai poate ridica de jos nici un braţ de lemne şi nu mai poate merge. Vin durerile de stomac şi de rărunchi, şi acestea uşurează căpătarea diferitelor boli, care greu se mai vindecă, printre care şi ,,poala albă”. Iar a treia supărare este că strică toată rânduiala dinăuntrul femeii, care ajunge desăvârşit neroditoare.
Aşa se răzbună firea pentru fapta aceasta.
Explicaţia: Într-un raport conjugal normal, organele genitale feminine trec sccesiv printr-o fază de congestie intensă şi o fază de slăbănogire bruscă, ce stabileşte cursul regulat în circulaţia sângelui. Actul conjugal falsificat, neisprăvit, fără concluzie naturală, lasă să persiste în vase o stare de înecare, ce cu vremea ia un caracter permanent. Urmează o tulburare a nutriţiei ţesuturilor, pe urmă tulburarea lor anatomică.
Mulţimea firişoarelor nervoase ale plexului hipogastric, firişoare care pleacă de la uter şi se unesc cu sistemul cerebro-spinal, îndură apăsări, iritaţii, care la obârşie sunt dureri locale, dar cu tulburări reflexe la distanţă, iar cu vremea aruncă pe bolnavi în plin domeniu psihiatric.
Congestiile acestea cu repetiţie produc alterări intense şi profunde în sânul ţesuturilor, care-şi pierd astfel funcţiunea lor normală. Aşa se instalează, cu vicleşug, sterilitatea definitivă, incurabilă, după câte o perioadă de sterilitate voită. Atunci în zădar mai doreşti copii, mugurii vieţii, căci firea te pedepseşte cu această crudă întoarcere a lucrurilor, îţi califică fapta şi îţi condamnă neamul la moarte.
O altă constrîngere de care trebuie să ţină seama femeia e foliculina, hormon toxic şi cancerogen. Toxic la nivelul creierului, dând continue dureri de cap şi foarte intense; cancerogen la nivelul sânului sau uterului (fibroane uterine). De cleştele acestui hormon nu este scăpare decît de la 3-4 copii în sus, cu sarcinile în mod natural, cum apar ele normal. Salturile peste sarcini, lepădările de copii, indiferent cu ce medote şi din ce motive, ating sănătatea copiilor ulteriori, dacă mai vin.
În cazul viciului sau a greşelilor de conveţuire apariţia cancerului care ucide soţia se răstoarnă iarăşi în răspunderea soţului. Soţul care nu vrea copii nu trebuie luat, e un criminal camuflat al soţiei sale.
Malahia şi onania sunt fiicele desfrînării. Dar cel care luptă cu păcatul va fi ajutat de Dumnezeu şi se va salva, iar cel care se va lăsa biruit de patimă se va distruge, intrând sub stăpânirea demonilor.
Scriitorul francez Huysmans, în cartea ,,En Route” spune că:
,,Pofta devine tot mai flămândă pe măsură ce este mai hrănită”.
Sf.Teodor Studitul scria următoarele despre patima desfrîului:
,,Mie mi se pare că această boală se aseamănă cu râia. Precum râiosul, când se scarpină cu unghiile, se pare că îşi găseşte în aceasta o plăcere, iar în realitate nu dobîndeşte nici o plăcere, ci numai răni chinuitoare, cu atît mai multe cu cît se scarpină mai tare, tot aşa şi cel stăpânit de patima desfrâului nu dobîndeşte o plăcere, ci un chin, nu o satisfacere, ci deşertăciune, nu un suflet bun, ci lipsă de suflet. Un astfel de om este vrednic de milă”.
I Corinteni 6,18-19 ,,Fugiţi de desfrînare! Orice păcat pe care-l va săvîrşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”
Preot Andrei Popa
Publicat în despre desfrânare, Fără categorie | 1 comentariu

„Dispensa contra cost?!”…Feriţi-vă de proorocii mincinoşi care vă tot ademenesc cu tot felul de otrăvuri frumos ambalate pentru a vă osîndi la munca veșnică….


Related image
 ….„nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pe cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune”….AVVA DOROTEI
Nu vă lăsați amăgiți!peste Sfintele Canoane nu poate trece nimeni !!Ele au fost pecetluite ca valabile pînă la sfârșitul veacurilor.și cine va îndrăzni a le modifica „anathema” este ,că nici după moartea lor nu te mai poți ruga pentru cei ce au îndrăznit a face așa ceva.
„S­a hotărât de Sfinţii Părinţi a se întrebuinţa şi după moarte a se anatematisi, cei ce ori în Credinţă, ori în Canoane ar păcătui”…..
Introducerea la Pidalion
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/10/03/s%C2%ADa-hotarat-de-sfintii-parinti-a-se-intrebuinta-si-dupa-moarte-a-se-anatematisi-cei-ce-ori-in-credinta-ori-in-canoane-ar-pacatui-deci-e-limpede-ca-nici-dupa-moartea-lorcelor-care-a/
*********
Trăm vremurile din urmă cele proorocite.Pe zi ce trecem mai mult, ne trezim cu mulțime de modificări ale legilor lui Dumnezeu.Și asta e foarte grav pentru noi că dacă nu vom lua seamă la asemenea amăgiri vom avea parte nu de învierea sufletului la care toți visăm,ci la moartea sufletului și nici măcar nu știm.
Spovedania şi îndrumarea duhovniceascăDESPRE NEȘTIINȚĂ
SUB NESTIINTA VOITA SE ASCUNDE O MARE VICLENIE
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2016/07/03/sub-nestiinta-voita-se-ascunde-o-mare-viclenie/
Nu vă lăsați amăgiți fraților !! căutați și cercetați….acolo unde nu tronează legea lui Dumnezeu acolo e moarte sigură a sufletului,și nici mântuire nu avem!!.
O altă veste tristă,printre multe altele,a umplut sufletul meu de amărăciune,cînd am văzut cum că ierarhii noștri au aprobat  pentru căsătoria a doua și a treia eliberarea unei „dispense” ,dar nu asta este răul,ci asta e un lucru aparent bun să zicem dar durerea și întristarea este că din asta nu au făcut decît decît,comerț,căci asta nu este altceva decît un act formal plătit cu bani. Este foarte trist că divorțurile se legalizează în așa fel !!.Este foarte trist că am ajuns așa timpuri în care  ierarhii noștri aprobă așa legi contrari legilor lui Dumnezeu!!
DISPENSA nu ar trebui să fie un act formal care să se comercializeaze ci ar trebui să fie un act prin care să se dovedească că cei doi îndeplinesc condițiile impuse de legile Sfințiilor Părinți(de la cele 7 Sfinte Sinoade)ca ei să se poată cununa,șau dacă nu îndeplinesc acele condiții hotărîte de legile lui Dumnezeu să fie opriți ca să nu se osîndească.Ori ei prin aceste dipense plătite se osîndesc amarnic dacă nu sînt în ton cu legile lui Dumnezeucăci nu sînt valabile.Dar să nu uităm ,prima căsătorie e cea adevărată,a doua și eventual cazuri rare a treia nu e cununie ci doar  binecuvîntare ca să nu trăiscă în desfrâu.Și cu toate astea ele sînt eliberate așa zisele dispense ,fără nici un impediment,doar dacă sînt achitate o sumă de bani?!!,….
Dispensa dată pentru a doua și a treia cununie ,care erau înainte,erau tocmai pentru a-i proteja pe creștini de a nu se osîndi.De a nu se anagaja în niște lucruri contrari legilor lui Dumnezeu.Căci a doua și a treia căsătorie care nu sînt decît binecuvîntări și nu se fac așa oricum vrem noi. Ci după anumite legi pe care ni le-a dat Dumnezeu prin Sfinții Lui.
Este foarte trist că ierarhii noștri se joacă în așa fel cu sufletele noastre comercializîndu-le,și osîndindu-le la moarte veșnică,cu asemenea dezlegări,așa zisele „dispense”.Căci acolo unde nu tronează legea lui Dumnezeu acolo e moarte sigură a sufletului.Cum e posibil oare o așa amăgire ,și nimeni nu sesizează o așa grevitate!!?
„Sîntem de mămăligă la ora actuală ..e un creștinism fleșcăit…un creștinism vlăguit…Sîntem niște oameni care parcă am abdicat de la misiunea noastră de apărători ai dreptei credințe…Sfințenie nu înseamnă fleșcăiala asta…
La noi se doarme ….Parcă muțenia a ajuns starea specifică a Bisericii…parcă am abdicat de la marile noastre rosturi
Biserica ar trebui să sară ca arsă pentru mădularele sale….noi ar trebui să sărim ca arși pentru fii Bisericii?Îi lăsăm așa de izbeliște să-i ia dracu pe toți?toți nenorociții,adică să-i ia dracu pe toți că noi dormim…nu se poate ,ar trebi strigat,țipat urlat în toate părțile,trebuie arătat,nu te doare inima de ei,….Biserica ar trebui să fie elementul dinamic nr unu și asta e misiunea ei.
Să nu devină starea de muțenie a bisericii(Bine a zis pr Amfilochie,care din păcate să rătăcit și el…)
Dar ca să nu mă lungesc cu cuvîntul să vedem despre ce este vorba :
Am dat de ceva vreme peste o mărturie a unui tînăr(dar nu am avut timp să o postez)Dar văzînd acum din ce în ce mai mult sînt batjocorite Sfintele Taine nu am putut să rămân și eu indiferentă pentru a trage un semnal de alarmă poate mai vede cineva.
Acel tînăr de care vă mai spuneam,era la a doua căsătorie în care i se cerea o anume dispensă pentru a binecuvînta acea cununie…dar aceasta dispensă nu era decît doar un act formal plătit…nicidecum să se dovedească dacă cel în cauză îndeplinește sau nu condițiile pentru a se cununa a doua oară,și el și ea. Căci ,este foarte trist că astăzi nu se mai țin cont de legile lui Dumnezeu și divorțează fiecare după cum vrea,nu după cum îi cere legile lui Dumnezeu,și la fel se cunună fără nici un impediment ceea ce este contrar legilor lui Dumnezeu.Și prin urmare acele căsătorii,care nu sînt decît binecuvîntări, nu sînt valabile.Și nimeni nu avertizează gravitatea acestor lucruri.
SĂ NU NE AMĂGIM FRAȚILOR,ȘI SĂ LUAM AMINTE !!
CUNUNIILE DACĂ NU SÎNT FĂCUTE CONFORM LEGILOR LUI DUMNEZEU ,NU AU BINECUVÎNTAREA LUI DUMNEZEU CHIAR DACĂ SÎNT FĂCUTE ÎN BISERICĂ!
Pentru a se binecuvînta căsătoria a doua trebuiesc urmați niște pași prevăzuți de legile lui Dumnezeu…nu după cum vrem noi fiecare.Dacă acești pași nu sînt în ton cu legile lui Dumnezeu acele cununii sau mai bine zis binecuvîntări nu sînt valabile,ci doar o amăgire,și acea dispensă e „apă de ploaie”…o hîrtie cumpărată fără nici o valoare.
O dispensă nu se dă așa oricum,așa cum o dau ierarhii noștri „contra cost”.Ci și aici trebuiesc îndeplinite anumite condiții hotărîte de legile lui Dumnezeu.Chiar și în vechime erau aceste dispense dar nu înafara legilor lui Dumnezeu.
Prin dispensă nu se abrogă canoanele… o pot da numai în cadrul legii Domnului …cu condiţia de a respecta fără ştirbire legile dogmatice şi morale,
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2016/09/18/prin-dispensa-nu-se-abroga-canoanele-o-pot-da-numai-in-cadrul-legii-domnului-cu-conditia-de-a-respecta-fara-stirbire-legile-dogmatice-si-morale/
Și ca să înțelegem mai bine condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cineva pentru a beneficia de o așa dispensă,citți linkul de mai jos:
Ce sînt căsătoriile necanonice…
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/11/04/ce-sint-casatoriile-necanonice/
Deci,divortul canonic se considera incheiat cand intre soti au urmat motivele de divort aratate mai sus adica : adulterul, lepadarea de credinta, intrarea in monahism etc 
Dacă divorțul a întrunit toate condițiile prevăzute de legile lui Dumnezeu atunci se poate elibera o așa dispensă,nu așa cum amăgesc ierarhii nostri sufletele neștiutoare .

********

Să vedem ce spune Sf Nicodim Aghioritul despre aplicarea legilor lui Dumnezeu:
-Iar ca un judecător, hotărârea ta trebuie să fie foarte dreaptă şi nu înşelată de daruri sau de frică, sau de prietenie, sau de vreo altă patimă, ca să fie neclintită pe pământ şi în cer, după cuvântul care spune: ”(Mat 18,18)si pentru ca judecata duhovnicului sa fie si judecata lui Dumnezeu,de aceea trebuie sa fie naintinata si nepartinitoare,dupa cum sta scris”sa nu partiniti la judecata,ci sa ascultati si pe cel mic si pe cel mare.Sa nu va sfiiti de fata omului,ca judecata este a lui Dumnezeu”(Deutronom 1,17)
ATENTIE:!!…”si pentru ca judecata duhovnicului sa fie si judecata lui Dumnezeu”…. judecata lui Dumnezeu ….dupa legile lui Dumnezeu(care sînt cuprinse în Pidalion)
spovedania 15.PĂCATELE NU VOR FI IERTATE(dezlegate) DACA NU SANT CANONISITE DUPA LEGILE LUI DUMNEZEU(Sf Canoane)
Ca un părinte,
Ca un doctor ,
Iar ca un judecător, ……judecata lui Dumnezeu ….dupa legile lui Dumnezeu(care sînt cuprinse în Pidalion)
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/10/17/pacatele-nu-vor-fi-iertate-daca-nu-sant-canonisite-dupa-legile-lui-dumnezeu/

*****

1.Duhovnicul nu leagă și dezleagă ce vrea el…ci în conformitate cu legea lui Dumnezeu !!….
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/05/21/duhovnicul-nu-leaga-si-dezleaga-ce-vrea-el-ci-in-conformitate-cu-legea-lui-dumnezeu/
Dar să vedem mărturia acestui tînăr,desptre ce era vorba:
Sf. Maxim Mărturisitorul
– Dacă de dragul iconomei credința mântuiroare (ortodoxă) se amestecă cu credința mincinoasă  (erezia), acest soi de așa zisă iconomie este totală despărțire de Dumnezeu, nu unire

*****

Vă căsătoriţi, religios, a doua oară? Nu fără dispensă!
Cei care vor să se căsătorească, RELIGIOS, pentru a doua oară trebuie să ştie că vor avea nevoie de o dispensă religioasă. Un act care permite unei persoane (care a fost căsătorită) să se cunune din nou în faţa lui Dumnezeu. Documentul este necesar, ne spune un preot cu care Diaspora Românească a luat legătura, pentru că în Biserica Ortodoxă nu sunt permise mai mult de trei cununii.
Gelu Buleandră este un român din Vatra Dornei care a locuit în ultimele trei decenii în Bucureşti. De un an şi jumătate s-a mutat în Londra. Aici a întâlnit-o pe cea care i-a devenit, între timp, soţie. A doua soţie. Pentru a se cununa religios, ambii au avut nevoie de dispensă arhierească. Românul de 47 de ani ne-a povestit, pas cu pas, cum a procedat pentru a o primi.
Gelu are şi o poveste de dragoste, interesantă, care face excepţie de la relaţiile tot mai greu de întreţinut din prezent, care se bazează mai mult pe bani decât pe dragoste, după cum se plâng românii de aici. Asta pentru că… a vorbit, s-a întâlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit. Totul în numai O LUNĂ DE ZILE.
În căutarea şi aşteptarea dispensei
Cea mai complicată parte din căsătorie, ne povesteşte Gelu, a fost, fără doar şi poate, procurarea dispensei religioase. Până ce a primit-o nu a durat mult, dar nici puţin. A avut nevoie de răbdare, dar şi de îndemânare.
„A fost mai complicat. Noi ne-am dorit să facem şi căsătoria civilă, dar şi căsătoria religioasă. Cea mai complicată parte a fost cea religioasă, pentru că atât eu, cât şi soţia suntem la a doua căsătorie. Eram divorţaţi legal, iar aici ne-au cerut o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Tradusă şi autentificată, cum se cere, şi cererea noastră de căsătorie. Pe lângă aceste lucruri, a fost nevoie de o dispensă arhierească. Până la acel moment nu auzisem de aşa ceva. Un act necesar de la fiecare soţ în parte cerut de la Arhiepiscopia de care aparţii în România. Complicat a mai fost pentru că era înainte de Paşte, iar soţia şi-a dorit să intrăm în post cum se cuvine, şi anume să fim cununaţi şi religios. Şi aici a apărut o adevărată aventură pentru mine. Trebuia să rezolv totul în timp scurt, şi aşa am început să caut informaţii”, ne povesteşte Gelu.
„Am început să caut pe site-uri numere de telefoane, adrese de e-mail-uri. Am trimis câteva cereri, la mine în Bucureşti, că acolo am locuit în ultimii 30 de ani. De acolo mi s-a spus că nu… trebuie să cer din zona unde m-am născut şi tot aşa, m-au trimis de la unii la alţii. Până la urmă, tot de la Arhiepiscopia din Bucureşti am primit dispensa, iar soţia a primit-o de la Arhiepiscopia Bacăului şi Vrancei, care sunt laolaltă.
Le-am primit până la urmă, după trei zile, în care de dimineaţă până seara am dat telefoane şi am trimis e-mail-uri, cereri şi documente. Trei zile până am ajuns la un rezultat, până au venit dispensele a mai durat. În total, cam şapte zile.”
Gelu Buleandră, 47 de ani, despre procurarea dispensei religioase
Totul costă…
Bineînţeles că nimic nu este gratis. Pentru fiecare dispensă religioasă, Gelu a plătit câteva zeci de lei.
„Atunci când cei care se căsătoresc religios au mai fost căsătoriţi, au nevoie de această dispensă. Aşa este legea ecumenică. Pentru a te putea căsători. Această dispensă îţi dă voie la o nouă căsătorie religioasă. Şi bineînţeles că aceste dispense sunt contra cost. Cel puţin cea pentru soţie, pe care am primit-o de la Arhiepiscopia Bacăului şi Vrancei, a fost în regulă. Mi s-a spus aşa… Dacă doriţi să achitaţi 50 de lei în contul Arhiepiscopiei şi mi-a dat contul. Dar a fost menţionat Dacă doriţi… bineînţeles că eu am plătit. Dar în situaţia Bucureştiului a fost diferit. Taxa era de 100 de lei, a fost taxă diferită, nu înţeleg de ce, mai ales că era pentru acelaşi lucru. De acolo nu mi-au trimis dispensa până nu am trimis eu dovada achitării acesteia”, ne povesteşte românul despre experienţa sa în procurarea dispenselor religioase necesare pentru a se putea căsători, în biserică, pentru a doua oară.
„Apoi am depus actele la Council şi am făcut o cerere, atât. Iar dispensa a fost necesară doar pentru preoţii noştri români de aici. Căsătoria a fost tipică, nu foarte diferită. La fel ca în România.”
Gelu Buleandră

***

Dar să analizăm să vedem dacă această dispensă este conform legilor lui Dumnezeu:
„Cei care vor să se căsătorească, RELIGIOS, pentru a doua oară trebuie să ştie că vor avea nevoie de o dispensă religioasă. Un act care permite unei persoane (care a fost căsătorită) să se cunune din nou în faţa lui Dumnezeu. Documentul este necesar, ne spune un preot cu care Diaspora Românească a luat legătura, pentru că în Biserica Ortodoxă nu sunt permise mai mult de trei cununii.
Pentru a se cununa religios, ambii au avut nevoie de dispensă arhierească.
maria:deci,nu se specifică de nici un impediment ba mai mult spune de cele 2 cununii care se fac …fără nici un impediment?că nu precizează nimic acel preot din diasporă..
Dar să vedem ce ne spune Pravila Bisericească pentru a doua căsătorie:

 

375. – Casatoria a doua este ingaduita de biserica numai ale celor ce au ramas vaduvi de tineri prin deces si n-au copii. Sf. Pavel sfatuieste la vaduvie casta, dar cine nu poate, mai bine sa se casatoreasca (Rom. 31; I Cor. 7, 39; Sf. Vasile 87). Daca sunt tineri, canonisirea va fi mai scurta si mai usoara, daca vor fi mai in varsta, canonisirea va fi mai aspra, ajungand pana la un an (I ec 8; Sf. Vasile 4). 
Apoi Sfintele Canoane ne mai spun:
Divortul canonic se considera incheiat cand intre soti au urmat motivele de divort ,adica : adulterul, lepadarea de credinta, intrarea in monahism etc  .
Apoi Pravila Bisericească ne mai spune:
 iar de va fi batran si se va insura a doua oara, acesta manie pe Dumnezeu, sa aiba pocanie trei ani si metanii cate 24 pe zi” PBG, 83.
„Românul de 47 de ani ne-a povestit, pas cu pas, cum a procedat pentru a o primi”.
deci la 47 de ani mai putem spune că e tînăr ?
Asta pentru că… a vorbit, s-a întâlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit. Totul în numai O LUNĂ DE ZILE.
pentru că atât eu, cât şi soţia suntem la a doua căsătorie. Eram divorţaţi legal, iar aici ne-au cerut o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
maria:Deci este destul de limpede cum doar divorțul civil era nevoie nici un alt impediment cerut de legile lui Dumnezeu?.Oare amândoi au îndeplinit condițiile cerute de legile lui Dumnezeu pentru divorț,ca să se poată recăsători?(adulterul, lepadarea de credinta, intrarea in monahism)?
Un act necesar de la fiecare soţ în parte cerut de la Arhiepiscopia de care aparţii în România.
maria:Deci fără nici o cercetare pentru amândoi să vadă dacă cei 2 îndeplinesc condițiile cerute de legile lui Dumnezeu să se poată căsători,….au primit dispensa fără să-i vadă cine sînt doar pe baza divorțului civil?Vai acelor preoți care dezleagă asemnea batjocori!!
Le-am primit până la urmă, după trei zile, în care de dimineaţă până seara am dat telefoane şi am trimis e-mail-uri, cereri şi documente. Trei zile până am ajuns la un rezultat, până au venit dispensele a mai durat. În total, cam şapte zile.”
maria:Deci se vede cum se dau dispensele?doar formal un act din care să se mai cîștige niște bani….nu să ajute sufletele la mântuire …și cred că și a treia se face la fel
„Atunci când cei care se căsătoresc religios au mai fost căsătoriţi, au nevoie de această dispensă. Aşa este legea ecumenică. Pentru a te putea căsători. Această dispensă îţi dă voie la o nouă căsătorie religioasă. Şi bineînţeles că aceste dispense sunt contra cost.
Nu e legea ecumenică ci și înainte se acordau aceste dispense dar se aprobau cu mare strictețe și asprime din partea legilor lui Dumnezeu…căci divoțurile nu erau așa cum se fac astăzi fără nici un impediment.
De acolo nu mi-au trimis dispensa până nu am trimis eu dovada achitării acesteia”, ne povesteşte românul despre experienţa sa în procurarea dispenselor religioase necesare pentru a se putea căsători, în biserică, pentru a doua oară.
Deci nu-i interesează mântuirea sufletelor ci doar banii…
 
 
 
Publicat în Dispensă, Fără categorie | 1 comentariu