Tînăra generație este păcălită nu doar de lume,dar și de falsul creștinism

…cea mai puternică armă ideologică este inșelarea programată abuzul termenilior pozitivi,în spatele cărora se găsește contrariul…cele mai grave crime.
Papa frncesco Bergolio înșeală și manipulează toată lumea creștină ,îl deviază de la adevărata credință și de a avea valori morale și introduce perversitatea homosexuală.Iisus avertizează:„dacă nu vă veți pocăi veți muri!”cu toții.
În ciuda acestui fapt Papa refuză pocăința,el nu numește păcatul cu propriu nume,și nu avertizează homosexualii privind condamnarea veșnică.
Biserica are obligația a predica acestă POCĂINȚĂ acestor persoane și să le arate drumul eliberării de aceste perversiuni în spatele cărora stau mândria și diavolii cei necurați.
Iisus nu va tolora acești diavoli necurați ci îi va alunga,printr-o adevărată pocăință și personală terapia a obținut eliberarea și trebuie să respecte măsurile de protecție pînă la moarte pentru a nu se dechide din nou acestei pervesități.El trebuie să fugă de toate ocaziile de păcat.El trebuie să fugă așa cum face orce alcoolic sau toxico-dependent.
Din păcate Apostatul Fracesco nu a zis aceste adevăruri niciodată,dimpotrivă el aprobă homosexualitatea și cere și altora același lucru printr-o falsa supunere.Atitudinea lui este un obstacol la adevărata pocăință și la adevărata eliberare.E absurd să inviți tinerii să aibă curaj și să fie fericiți.
„În scimb vă cer să fiți revoluționari.Să mergeți împotriva curentului,dar vă cer să vă ridicați impotriva acestei culturi care vede totul ca și ceva contemporan și care crede că voi sînteți incapabili de a fi responsabili că sînteți incapabili să iubiți autentic.Am încredere în voi tinerilor,și mă rog ptr voi,să nu vă fie frică să mergeți împotriva curentului,aveți însă curajul de afi fericiți.
Bergolio promovează homosexualitatea dar în același timp vorbește de responsabilitate și de o relație stabilă”
„cine sânt eu să judec pe gay”
Papa Francesco elimină diferența dintre bine și rău,dintre păcat și virtute,acesta e spiritul lui Anticrist
În timpul discursului Papa Franceso nu a zis nici un cuvînt care cu care ar fi trebuit să avertizeze de pericolul genocidului colegat de homosexualitte
Anunțuri
Publicat în Fără categorie, Papa Fracesco | Lasă un comentariu

PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului

Risultati immagini per PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

********

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon.

Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485).

Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

 

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647.

În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritateaapostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

„Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!”

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

„În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură”.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil dedrept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc:

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Atho


[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel şi-a şi permis să-l mustre pe Apostolul Petru şi să-l înfrunte în faţa tuturor, atunci când acesta se abătuse şi „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14). (n. tr.)

[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.)

Publicat în Episcopul Pavel convertit la ortodoxie, Fără categorie | Lasă un comentariu

Sf.Theodor Studitul – dreapta credință a Sfinților Părinți

Immagine correlata
Fragmente extrase din această carte
Introducere
Sensul acestui scurt Cuvânt înainte nu este acela de a face un studiu asupra învăţăturii Sfântului The­o­dor Stu­di­tul sau asupra impactului său duhovnicesc, nici asupra lo­cu­lui său în Bizanţul perioadei ico­no­clas­te, ci doar de a puncta câteva minime elemente de na­tură istorică şi cul­tu­ra­lă, necesare nespecialistului în bizantinologie sau istorie bisericească spre a înţe­le­ge anumite detalii din scrisorile sfântului.
Sfântul Theodor, ca fiu al unui funcţionar im­pe­rial, a dobândit de mic o educaţie solidă în ştiinţele pro­fane. Însă evlavia mamei sale şi influenţa un­chiu­lui Platon – către va fi şi viitorul său duhovnic – îl în­dreap­tă spre monahism. În noul context aprofundează mult învăţătura patristică, în­dră­gindu-l îndeosebi pe Sfântul Vasile cel Mare. După Si­no­dul al VII lea Ecu­me­nic este hirotonit preot de Sfântul Tarasie, pa­tri­ar­hul Constantinopolului (aflat pe scaun între 784-806). În urma îmbolnăvirii egumenului Platon, cam pe al a­nul 794, este ales egumen al monahilor de la Sa­kku­dion, mutaţi mai apoi în timpul împărătesei Irina în mâ­năstirea Studion din Constantinopol, din pricina de­selor incursiuni ale arabilor în ţinuturile Bitiniei (după 798).
Pe când Sfântul era egumen la Sakkudion, îm­pă­ra­tul Constantin al VI lea, fiul împărătesei Irina, îşi în­chide for­ţat soţia Maria (o nepoată a Sfântului Fi­la­ret cel milostiv) într-o mănăstire şi se căsătoreşte în chip abuziv şi adulter cu amanta sa, Teodota, rudă a Sfân­tului Teodor şi damă de com­panie în suita Irinei. Căsătoria este săvârşită de preotul iconom Iosif de la Sfân­ta Sofia (septembrie 795). Pa­tri­ar­hul Tarasie, pen­tru a evita o posibilă redeclanşare a per­se­cu­ţiei ico­noclaste, acceptă starea de fapt, aplicând, oare­cum for­ţat de împrejurări, „iconomia”. Monahii de la Sa­k­ku­dion sancţionează abrupt acele inadvertenţe şi ies din co­muniune cu patriarhul, postându-se în acelaşi timp ad­ver­sativ şi frontal faţă de fapta împăratului şi de actul ne­cu­getat al iconomului Iosif (primăvara lui 796). Împăratul încearcă să câştige acordul mo­na­hi­lor, însă în urma re­fu­zu­lui lor hotărât, Theodor, Iosif – fra­tele său – şi Platon sunt arestaţi. Theodor şi Iosif mai apoi, împreună cu monahii, sunt trimişi în sur­ghiun la Tesalonic. Populaţia capitalei, dar şi pro­vin­cia, fuseseră deja instigate împotriva adul­te­ru­lui im­pe­rial de dârzenia monahilor. Theodor şi Iosif rămân în Tesalonic până în toamna lui 797 când Irina preia con­du­cerea imperiului, după ce îl detronase pe Constantin şi îi scosese ochii. Sfântul Tarasie îl ca­te­ri­seş­te pe iconomul Iosif şi reintră în comuniune cu Theodor şi Platon. În 802 logofătul Nichifor uzurpă tro­nul şi devine împărat (802-811), iar la moartea lui Ta­rasie este ales în scaun Sfântul Nichifor (806-815), ridicat însă din starea de mirean la treapta de patriarh foarte repede şi oarecum contrar ca­noa­ne­lor, fapt pen­tru care monahii de la Studion se îm­po­tri­vesc şi se se­pa­ră de patriarh. În 806 un sinod local condus de pa­tri­arh, îl reprimeşte la slujire pe iconomul Iosif şi, din această cauză, Sfântul Theodor protestează împotriva pa­tri­ar­hu­lui. În 808 e arestat împreună cu fratele său Iosif, acum ar­hi­episcop de Tesalonic. În ianuarie 809 împăratul şi patri­ar­hul convoacă „sinodul a­dul­te­rin” care condamnă pe toţi cei care nu sunt de acord cu „iconomia” aplicată preotului Iosif. Theodor şi Iosif sunt exilaţi şi ţinuţi la regim aspru de închi­soa­re. De aici o serie de scrisori ce se preocupă cu problema a­­dulterului imperial, a sinodului care l-a acceptat şi a ne­­ca­no­nicităţii iconomului Iosif. În 811 basileul Nichi­for moare şi la tron vine Mihail I Rangabe (811-813). Sfântul Theodor se împacă cu patriarhul, iar pre­otul Iosif este caterisit de­fi­ni­tiv. În 813 împă­rat devine Leon V Armeanul, adept al ico­no­clas­mului (până în 820). În toamna lui 814 are loc la palat o con­fruntare deschisă între iconoduli şi iconoclaşti la care ia parte însuşi împăratul. Ortodocşii susţin Si­no­dul al VII lea Ecumenic şi îi dovedesc basileului că nu intră în competenţa sa a se ocupa de dogmele Bi­se­ri­cii. Împăratul se simte lezat iar în primăvara lui 815 re­începe prigoana iconoclastă. Sfântul Nichifor este e­xi­lat, călugării de la Studion alungaţi, iar Theodor, în­so­ţit de ucenicul Nicolae, este reţinut într-o for­tăreaţă, după care este surghiunit în două închisori (Bo­ni­ta, între 816-819) şi Smyrna, între 819-820) unde este chi­nuit cu aspre torturi. De aici sicrie iarăşi scrisori deşi era su­pra­ve­gheat cu stricteţe. În 821, odată cu dom­nia lui Mihail II (820-829), care oprise per­se­cu­ţia, se reîntoarce în capitală, dar din pricina poziţiei e­chi­voce a basileului faţă de hotărârile Si­no­du­lui al VII lea Ecumenic studiţii îşi reconstituie comu­ni­ta­tea un­de­va lângă Nicomidia şi mai apoi în insulele Prinkipo unde Sfântul mai fusese exilat în 809. Aici se să­vâr­şeş­te din viaţă în 826.
După cum e lesne de înţeles, din această sumară pre­zentare, punctele de greutate în jurul cărora au gra­vi­tat scr­i­e­rile cuviosului sunt problema adulterină şi cea iconoclastă. Aceste două puncte esenţiale sunt a­bor­date şi dezvoltate până la consecinţe nebănuite, din toate unghiurile de vedere: dogmatic, canonic, as­ce­tic şi chiar cultural, social, politic. Scrisorile sunt gră­itoare în acest sens. Ele reiau la scară mică pro­ble­me­le dezbătute pe larg în scrierile apologetice şi dog­ma­tice. Varietatea persoanelor cărora li se adresează, mo­dul de exprimare care traversează toate spectrele, de la for­mu­la­rea precisă şi concisă, adesea tăioasă, până la poezie şi re­văr­sa­re de părinte iubitor, a­dân­ci­mea soluţiilor date la pro­ble­me­le ivite aduc în prim plan un chip mai puţin obişnuit al cuviosului, acela al unui adevărat Avvă, cu nimic mai prejos, în ceea ce priveşte fineţea duhovnicească, faţă de marii Pă­rinţi din Pateric, dar adesea dublată de o erudiţie vrednică de admirat.
Nu trebuie uitat că pentru dumnezeieştii Părinţi teologia era rodul unei curăţiri extreme a minţii, nu o artă retorică şi silogistică. Sfântul Theodor este teolog pentru că este un vas plin cu Duhul Sfânt. Adesea Sfântul este prezentat ca „zelot” şi intransigent, mai ales în probleme dogmatice şi canonice, dar din citirea scrisorilor se va vedea că nu există nici urmă de fanatism în credinţa sa. Acrivia sa, în perfectă continuitate cu linia patristică şi limpezimea cugetului sunt ne­în­do­iel­nic roade ale Duhului Sfânt şi semn al unei maturităţi du­hov­niceşti de o anvergură poate puţin atinsă în istoria Bisericii.
Ni s-au păstrat peste 550 de scrisori ale sale. Deşi e­pis­to­lele sale, unele scrise în frazare lungă şi întortocheată, semn al educaţiei retorice primite, chiar dacă Sfântul este a­deptul lucrurilor spuse direct şi fără ocoliş. Altele sunt ex­trem de scurte şi limpezi. Aici am tradus doar câteva legate de problema ereticilor şi a dreptei credinţe. Nădăjduim ca, prin harul lui Dumnezeu, bogăţia duhovnicească aflată în toate scrisorile sale să intre în atenţia iubitorilor de scrieri patristice şi să fie redată în limba română de către noi sau – şi mai bine – de către alţii mai înzestraţi pentru acest lucru.
Ca anexe la aceste scrisori am tradus şi câteva giu­va­e­ruri patristice referitoare la aceeaşi problemă a ereziei. […]
SCRISOAREA 24 – Lui Teoctist magistrul
Că Preaînalta ta excelenţă se osteneşte pentru noi din co­vârşitoarea iubire de Dumnezeu, ne-au dovedit şi cu­vin­te­le [trimise] prin preaevlaviosul egumen, ne-au arătat şi acum răspunsurile şi rezolvările [date] prin fratele nostru la [problemele] trimise [de noi]. Şi Dumnezeu, Cel Ce toate le rânduieşte cu măsură şi cântărire, chiar nezicând noi, va da răsplătire iubirii tale pentru asemenea lucrare bună în ceea ce priveşte folosul de obşte.
Şi ce iconomie trebuie făcută, o, stăpâne, mai mare decât am făcut noi? Că până acum am stat retraşi, păstrând tăcerea, şi eu, şi arhiepiscopul (fiindcă este o vreme şi a grăi, şi a tăcea), meşteşugind în tot chipul ca să nu iasă la arătare pricina [aceasta]1. Însă Cel Ce judecă a judecat şi Cel Ce zice nu a minţit [când a spus] că „nu este ceva as­cuns care să nu iasă la iveală” (cf. Mt. 10, 26). Căci şi fără să alegem noi, aşa e firea lucrurilor, încât nu multă vreme poate ceva să se arate altceva decât este. Şi acum, fo­lo­sin­du-ne de iconomie, acestea două zicem: sau să înceteze de la slujirea celor sfinte cel depus [caterisit] şi atunci vom a­vea părtăşie cu preasfântul patriarh – lucru care este fo­lo­si­tor pentru toţi -, sau, dacă nu este suferit [un asemenea fapt], noi ne retragem ca şi mai înainte, lăsând Domnului răz­bunarea pentru o asemenea problemă. Şi ceea ce e mai mare decât aceasta – şi tu o ştii prea bine – e faptul că nu-i vor­ba aici de un fel de iconomie, ci de un prilej de ne­le­giu­i­re şi călcare a dumnezeieştilor canoane. Căci definiţia ico­no­miei, precum ştii, este de a nu anula nicidecum ceva din cele statornicite, nici măcar când se îngăduie puţin po­go­ră­mânt la vremea cuvenită şi pentru un anume motiv, ca nu cumva de aici să se realizeze ceea ce se caută de fapt, prin aceea că în realitate se coboară ştacheta şi se păgubesc astfel cele mai desăvârşite. Şi aceasta am învăţat-o, pe de o parte, de la apostoli, prin Pavel, care s-a curăţit şi l-a tăiat împrejur pe Timotei, iar pe de alta, de la Părinţi, prin marele Vasile, care a acceptat darul lui Valens şi a tăcut până la o vreme încât să nu-L numească pe faţă Dumnezeu pe Duhul Sfânt. Însă nici Pavel nu a rămas în starea de nazireu, nici Vasile nu a mai acceptat darul lui Valens şi nu a mai încetat să-L pro­po­văduiască Dumnezeu pe Duhul. Dimpotrivă, amândoi au a­rătat că aleg mai bine moartea în fiecare caz2. Dintotdeauna cel ce a făcut iconomie în acest mod nu a alunecat din bine. Căci mai degrabă a apucat şi a slăbit puţin [binele], precum face cârmaciul care slăbeşte puţin cârma din pricina furtunii care îi suflă împotrivă. Iar cel ce s-a purtat în alt chip a greşit ţinta, săvârşind în loc de iconomie călcare [de lege]. Iar e­xem­plele sunt multe şi am trecut cu vederea a le scrie pentru lun­gimea cuvântului. Şi dacă Domnia ta zice că, în cazul ca­nonului apostolilor, în ceea ce priveşte pe cei care hirotonesc sau sunt hirotoniţi pe bani3, Gură de Aur ar fi făcut oarecare pogorământ când i-a caterisit pe cei şase episcopi, chiar dacă pare altfel, de fapt nimic nu a schimbat când pe aceia, în­stră­i­nându-i de toată preoţia, le-a îngăduit împărtăşirea la altar. Dar să lăsăm [pe seama lui] şi schimbarea canonului şi po­go­ră­mântul. [Iar] cei de vor să-i urmeze [Sfântului Ioan] nimeni nu-i va opri. Căci gură a lui Dumnezeu este şi acesta şi îm­pre­ună locuitor cu apostolii, pe care şi mulţi până acum îl po­menesc [ca părtaş cu apostolii] şi nimeni nu gândeşte alt­fel despre acesta. Dar aici nu stau aşa lucrurile. Căci cel ce a cununat pe adulter, ca şi cum nu ar fi făcut nimic nelalocul lui, slujeşte iarăşi cele sfinte şi nu intră oriunde, ci în însăşi bi­­serica sobornicească4, punându-se ca un bun exemplu îna­in­tea preoţilor. Ce avem noi de-a face cu păgâneasca bigamie a lui Valentinian? Şi cine, cununându-l pe el, deşi era cu­nu­nat o dată, pentru acest fapt este numit sus şi tare sfânt, iar nu nelegiuit? Şi cine dintre insuflaţii Părinţi a predat în scris aşa ceva, cum că Valentinian a făcut lucru cuvios luându-şi două femei şi socotind necesar ca de acum să se facă acest lucru5? Deci şi mulţi alţii, fiindcă vor ca pentru ei legea să  fie nu dumnezeiască, ci omenească, şi putând fi pusă în discuţie, au făcut şi poate vor face ei [legea] până în veac6. Dar Biserica lui Dumnezeu a rămas nerănită, chiar dacă a fost atacată cu multe săgeţi şi porţile iadului nu au putut să o biruiască. Nici nu îngăduie să facă sau să spună ceva în afara hotărârilor [oroi] şi legilor aşezate [în Ea], chiar dacă mulţi păstori, de multe ori, au fost fără minte. Fiind­că au adunat sinoade mari şi numeroase şi le-au numit ale Bi­sericii lui Dumnezeu şi păreau că se îngrijeau pentru ca­noa­ne, când de fapt erau mişcaţi împotriva canoanelor. Şi [a­tunci] ce e de mirare dacă şi acum cinci sau zece epis­copi adunaţi împreună au absolvit pe cel caterisit de ca­noa­ne pentru două pricini, dezlegându-l ca să slujească cele sfinte? Prin urmare, stăpâne, sinod nu înseamnă a se a­du­na pur şi simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă sunt mulţi (căci mai bun este, zice [Scriptura], unul care face voia lui Dumnezeu decât mii care o calcă), ci [a se aduna] în numele Domnului prin cercetarea şi păzirea canoanelor, şi a lega şi dezlega nu la întâmplare, ci aşa cum cere adevărul şi canonul şi regula acriviei. Sau să dovedească cei ce s-au adunat că au făcut aceasta – şi atunci şi noi sun­tem laolaltă cu ei -, sau, dacă nu dovedesc, să scoată [din treaptă] pe cel nevrednic, ca să nu fie lor şi generaţiilor de după ei spre osândă. Căci cuvântul lui Dumnezeu, prin firea lui, nu se poate lega şi puterea nicidecum nu a fost dată ierarhilor ca să poată face vreo călcare de canon, ci numai ca să urmeze cele dogmatisite şi să cale pe urmele celor care le-au primit înaintea lor (nu ştiu că decât ceva necanonic este şi trecerea cu vederea [a canoanelor]). Şi, referitor la acest fapt, există un canon al Sfântului Vasile7, cu privire la preotul care a jurat împotriva adevărului, care spune să se îndestuleze a aduce daruri [Sfânta Liturghie] nu­mai în biserica lui şi nicidecum în alta. Şi iarăşi, [un ca­non] al Sinodului din Cartagina8, referitor la cei ce hiro­to­nesc pe cei plecaţi din mânăstirile lor, zice că nu trebuie ca unii ca aceştia să slujească cele sfinte în altă biserică aflată în afara episcopiei de care fiecare ţine, iar cei hirotoniţi ast­fel să fie caterisiţi. Deci, dacă în aceste simple chestiuni şi care nici nu par celor mulţi că sunt ceva păcătos, jude­că­ţi­le şi îndreptările lui Dumnezeu nu rămân nerăzbunate, cu cât mai mult în problema de faţă? Nu este cu putinţă, ne este, o, stăpâne, nici Biserica de la noi, nici alta să facă ceva în afara legilor şi canoanelor aşezate [în Ea]. Fiindcă dacă s-ar face aceasta, deşartă e Evanghelia, za­dar­nice canoanele şi fiecare ar face după placul arhieriei sale şi i s-ar îngădui să facă împreună cu cei ce sunt cu el precum i-ar părea de cuviinţă: să fie el un nou evan­ghe­list, un alt apostol, un alt legiuitor. Dar nicidecum nu [e aşa]. Căci avem poruncă de la însuşi Apostolul: dacă cineva dogmatizează sau porunceşte să facem ceva în afară de ceea ce am primit, în afară de ceea ce canoanele sinoadelor soborniceşti şi locale [au hotărât] în [diferite] vremi, să nu fie primit acela, nici să fie socotit în ceata a­lea­să a sfinţilor. Şi suntem gata a grăi acest lucru greu, pe care [Apostolul] în­suşi l-a spus. Aşadar noi, cei ce suntem a­fa­ră de lume9, ni­mic altceva nu suntem datori decât să cău­tăm şi să facem u­ne­le ca acestea. Şi de la noi şi vouă vă vine î­nălţarea şi râv­na10. Iar dacă prin aceasta avem viaţă, e bi­ne11. Dar dacă nu, de folos ne este să fim şi fără casă, şi fără masă, şi a pri­begi sub cer cu tot necazul şi strâm­to­rarea. Să ne ajute deci, după putere, sufletul tău iubitor de Dum­nezeu şi râvnitor de cele dumnezeieşti.
SCRISOAREA 2 – Patriarhului Nichifor
Folosindu-ne ca de un oarecare prilej de smerita noastră scrisoare şi sfiindu-ne de trimisul Fericirii tale, ne-am în­fă­ţi­şat pe noi înşine, smeriţii, verhovniciei tale Preasfinţite, după cum era [de altfel] necesar. Căci ne-a vestit deja Ioan, cel îm­­preună rob şi ucenic al nostru, că, fiind învrednicit el de cin­stita ta închinare, a auzit de la tine oarecare lucruri străine şi vrednice de dezaprobare: <Sunteţi rupţi [apocistai] de Bi­­­­serică>, zici tu. Deci pentru aceasta, o, Preafericite, nu era firesc ca sufletul nostru să se întristeze mult? Cum nu am în­fă­ţişat sfinţiei tale apărarea noastră12? Şi cum nu am fi întărit a­cuzarea [noastră] prin tăcere? Eu, mai înainte de a­pă­rare, aduc cu sfială acel lucru [sfinţiei tale]: că nu trebuie la în­tâm­plare a ne deschide urechea oricărui vrea să grăiască ceva îm­potriva cuiva, nici nu trebuie, fără să judecăm, să luăm hotărâri în legătură cu o persoană clevetită. Căci nu ju­de­că legea voastră pe om, zice [Scriptura], dacă nu îl ascultă mai întâi şi nu cunoaşte ce face (cf. In. 7, 51). Deci, auzind Fe­ricirea ta acest lucru greu şi vrednic de plâns în legătură cu prostimea noastră (căci ce rău este mai mare decât des­păr­ţi­rea de Biserică şi decât faptul că arhipăstorul să piardă oa­ia sa, adică pe cel împreună păstor cu el? Căci îndrăznesc să zic că avem şi noi, păcătoşii, de la Dumnezeu, chiar dacă în chip nevrednic, ungerea şi numele de păstor), ar fi trebuit să ne sufere, să ne judece, să ne mustre, fie în particular, fie în public, după învăţătura dată de Domnul, între tine şi mine singur, sau împreună cu încă doi şi apoi, după o astfel de stă­ru­inţă, precum Însuşi zice, să-ţi fie fost ţie ca păgân şi vameş (cf. Mt. 18, 15-17). Dar noi, până acum, nici printr-un trimis, nici faţă către faţă nu am auzit aşa ceva, nici nu am fost mustraţi de sfântul tău suflet. Şi să înţeleagă desăvârşirea ta că a aduce în acest chip hotărârea ta, de vreme ce nu e drept [cum ai procedat], a produs întristare fiilor tăi.
Dar să ne aruncăm în miezul apărării noastre, dând răspuns şi lui Dumnezeu, Cel Ce toate le vede, şi arhieriei tale. Nu suntem rupţi [aposcistai] de Biserica lui Dum­ne­zeu, o, sfinte cap, nici n-am suferi aceasta. Dar chiar dacă în alt fel [suntem rupţi], [adică] prin multe păcate, însă suntem ortodocşi şi hrăniţi de soborniceasca Bi­se­ri­că, lepădând toată erezia şi primind tot sinodul so­bor­ni­cesc şi local acceptat [de Biserică], dar şi decretele ca­no­nice promulgate de ele. Căci nu este ortodox desăvârşit, ci [doar] pe jumătate, cel căruia i se pare că ţine dreapta credinţă, dar nu ţine drept de dumnezeieştile canoane. Dar şi pe Fericirea ta când a fost aleasă, am primit-o, so­co­tin­du-ne supus ei. Şi de atunci şi până acum o pomenim la liturghie [en th mustagwgia], după cum se cuvine şi mar­tor e Dumnezeu că, în chiar ziua când ar căuta să se îm­păr­tă­şească cu noi, noi ne împărtăşim cu ea, nejudecând nimic [în legătură cu ea], fiindcă de la început ne-a fost şi dorită13.
[Însă] pentru ce este murmur? Pentru iconomul pe care l-a caterisit însuşi adevărul, care a căzut sub osânda multor canoane. Fiindcă şi înainte de adulterul ştiut de toţi, nu nu­mai că a liturghisit şi s-a împărtăşit şi a stat la masă cu îm­pă­ratul de mai înainte14, care făcuse adulter cu felurite per­soa­ne, dar făcându-se părtaş cu el, de aici s-a făcut râvnitor al destrăbălării pe faţă, dispreţuind pe Dumnezeu şi dum­ne­zeieştile judecăţi. Şi ca să fie mai limpede ceea ce spun, să primească – dacă porunceşte [sfinţia ta] – nu spre în­vă­ţă­tu­ră – să nu fie! -, ci numai spre aducere aminte însuşi sfin­ţi­ta slujbă tainică ce se face la legătura cununiei [thn kata thn stefanikhn sunafeian ieran mnstagwgian] şi să înţeleagă câtă este aici mânia Duhului Sfânt în astfel de situaţii potrivnice. Căci, desigur, câte preotul face la arătare, acestea şi Dumnezeu făgăduieşte să le în­tă­reas­că, după marele Dionisie15. Însă de aceea ne rugăm de­să­vâr­şirii tale ca cel caterisit de canoane şi care a fost oprit de către patriarhul dinaintea sfinţiei tale16 pe timp de nouă ani să fie oprit de a sluji cele sfinte, de vreme ce a intrat [iarăşi în preoţie] împotriva raţiunii [canoanelor]. Căci noi am deschis acum smerita noastră gură fiindcă am fost în­vi­no­văţiţi. Pentru că atunci când s-a făcut acea mică adunare – că nu ştiu cum să-i mai spun -, eram ieşit din închisoare. Şi când i-am văzut pe aceştia adunaţi laolaltă – care şi mai înainte au fost de acord cu adulterul şi au îmbrăţişat pe cel ce săvârşise cununia adulteră -, mi-am adus aminte de acel prorocesc  [cuvânt] că „cel înţelept va tăcea în acea vreme, fiindcă este vreme rea” (Amos 5, 13). Dar fiindcă acelaşi17 zice: „Am tăcut. Oare voi tăcea pururea?” (Is. 42, 14), de aceea la vreme potrivită, fiindcă sunt clevetit, am dat la iveală cele înfăţişate. Căci eu m-am păzit pe mine în tot chipul în aceşti doi ani ca să nu scot la iveală subiectul, zicând în sine-mi că <deoarece nu am vrednicia episcopiei spre a putea mustra, îmi e de ajuns păzirea proprie de a nu avea parte de îm­păr­tă­şirea cu acela şi cu cei ce întru cunoştinţă liturghisesc îm­preună cu acela, până când se va lua din mijloc piatra cea de poticnire>.
Aşadar, aceasta te îndemnăm şi te rugăm, să nu se ru­şi­ne­ze sfântul tău suflet a opri pe [acel] bărbat [de la cele sfin­te] ca să nu fie blamată nevinovata ta cuvioşie, nici să se pân­gărească dumnezeiescul altar prin liturghia unuia ca­te­ri­sit, nici să existe pricini binecuvântate pentru schisme. Fiind­că, să cunoască Fericirea ta în chip nemincinos şi limpede că, dacă nu se va face aceasta prin acordul şi al sufletului iubitor de Dumnezeu al prea evlavioşilor şi bunilor biruitori îm­păraţi ai noştri – căci sunt râvnitori [ai credinţei] -, pe de-o parte, ne va avea pe noi stând împotrivă pentru porunca [Dom­nului] – lucru cunoscut lui Dumnezeu -, iar pe de alta, va fi schismă mare – Dumnezeu e martor şi aleşii Lui îngeri – în Biserica noastră.
Însă ai milă, bunule păstor, ajută, ştiutorule vindecător, tur­ma ta, oile tale, bisericile tale, cu felurita ta înţelepciune, cu cuvintele priceperii tale, cu leacurile vindecării tale încât, o­prind o singură oaie doar de la slujirea celor sfinte, să do­bân­deşti pe toate [celelalte], şi nu pentru râia uneia să Se vatăme Biserica pe Care a câştigat-o Domnul şi Dumnezeul nostru cu sângele Său.
SCRISOAREA 30 – Patriarhului Nichifor
Nu era necesar să-i însemnez prin scrisoare curierului Fe­ricirii tale cele ce au fost vestite mai înainte prin viu grai, dacă n-ar fi fost nevoie de amândouă acestea din partea noas­tră, a smeriţilor. Însă ca nu cumva adunarea episcopilor care s-a făcut ieri cu porunca ta, învăţând altceva decât cele grăite de noi în ea, să tulbure sfinţitele tale auzuri, am socotit po­tri­vit să spunem pe scurt întreaga alcătuire a apărării noastre18. Deci, noi, o Preafericite, suntem ortodocşi întru toate, le­pă­dând toată erezia şi primind tot sinodul acceptat [de Bi­se­ri­că], fie ecumenic, fie local şi, desigur, ţinând cu tărie sfin­te­le şi canonicele decrete [diatupwseiz] promulgate de ele. Căci nu învaţă în chip desăvârşit drept cuvântul adevărului cel căruia i se pare că are dreapta credinţă, dar nu se ţine în chip drept de dumnezeieştile canoane. Dar suntem de a­cord şi cu insuflatele iconomii făcute de sfinţi la vremea potrivită şi de aceea şi noi, smeriţii, ne adresăm acum sfinţiei tale în legătură cu caterisirea iconomului, nu ca unii care ţi­nem acrivia, ci ca unii care suntem de acord şi ţinem foarte mult cu iconomia. Căci, când ne-am întors din surghiun, fiind ruptă legătura adulteră şi iconomul fiind oprit de la slujirea celor sfinte, în problema aceasta am primit cu acest cuvânt pe prea­cu­vio­sul patriarh19 care a fost înainte de sfinţia ta: „Să nu ai parte cu noi nici în veacul de acum, nici în cel viitor dacă în chip indiferent20 cuvioşia ta îl împărtăşeşti pe cel ce a fă­­cut adulter”. Şi spunând el că: „M-am  folosit de ico­no­mie şi îl împărtăşesc până la o vreme”, apoi, spunând astfel limpede că: „Să mi se taie mâinile dacă am fost la cununia adulteră sau dacă eu i-am cununat cu adevărat”, pe baza a­ces­tora noi am fost în comuniune cu el până la moartea sa21. Şi pe sfinţia ta iarăşi am primit-o în vrednica arhieriei, după cum o şi pomenim la liturghie în fiecare zi. Şi întru ni­mic nu e vreo nedumerire [în ceea ce te priveşte] decât nu­mai pentru iconom, care, caterisit fiind în multe chipuri de sfintele canoane şi mai cu seamă după afurisirea de nouă ani, el iarăşi slujeşte cele sfinte şi nu oriunde (căci a­tunci ar fi putut fi suferit acest lucru, de vreme ce noi nu avem părtăşie cu el în fapt), ci, ca să spun de-a dreptul, în în­suşi izvorul preoţiei noastre [en auth phgh thx kaq
hm­­az ie­r­w­s­u­nhz], intrând şi li­tur­ghisind pururea îm­pre­u­nă cu tine, cel cu vieţuirea curată. Aşadar, ceea ce e drept şi cu­vios şi fără poticnire pentru popoarele lui Dumnezeu şi mai ales pentru tagma noastră [preoţească] este ca cel care a intrat în chip nevrednic în ea să fie scos de la slujba celor sfinte, noi pomenindu-te pe sfinţia ta şi având păr­tă­şie cu tot ierarhul şi preotul care nu sunt de faţă osândiţi, după Teolog22. Şi dacă, din pricina păcatelor noastre aceas­ta23 nu se face nicidecum, totuşi [îţi spunem] – şi nu din fri­că ne este cuvântul, ci din milă pentru popor -, pentru ca să nu fie ceva necanonic şi în afara legii asupra smereniei noas­­tre înaintea sfinţiei tale24. Fiindcă noi vom lăsa în sea­ma puterii lui Dumnezeu ceea ce se întâmplă prin în­gă­du­in­ţa Lui, dar mărturisim sfinţiei tale înaintea lui Hristos şi în auzurile sfinţilor îngeri că mare schismă se face în Bi­se­ri­ca noastră. Şi chiar dacă ne folosim de autoritate25, oameni fiind, totuşi, chiar nevrând, suntem şi cârmuiţi şi ne su­pu­nem în chip înţelegător autorităţii sfintelor şi dum­­­ne­ze­ieştilor canoane.
Însă ne rugăm cuvioşiei tale, pleacă urechea ta şi ascultă glasul nostru ca un doctor iscusit, ca un bun păstor, ca [mai bine] să opreşti o oaie de la lucrarea celor sfinte şi să le dobândeşti pe toate [celelalte] nepoticnite, decât prin râia uneia să se vatăme Biserica noastră pe Care a câştigat-o Domnul şi Dumnezeul nostru cu sângele Său. Iar cei ce vor, n-au decât să flecărească despre flecăreli şi cei cârcotaşi să învinuiască pe nedrept. Noi, însă, suntem gata spre toată apărarea, spre tot răspunsul la învinuirea ce vrea să ne o­sân­deas­că. Suntem prieteni şi lăudători ai tăi şi mai ales ai prea­cu­vioşilor şi bunilor biruitori stăpâni ai noştri26. Iar dacă noi suntem astfel, pentru ce este tulburare? Pentru ce se întâmplă ce se întâmplă, deşi sunt potrivnice poruncilor lui Dum­ne­zeu?
Dă­ru­ieş­te-ne sfânta ta rugăciune.
SCRISOAREA 36 – Lui Euprepian şi celor [aflaţi]dimpreună cu el
Cu bună nădejde sunt, copii iubiţi, pentru petrecerea voastră paşnică şi după rânduiala lui Dumnezeu. De aceea voi muta cuvântul la ceea ce ne apasă. Care este acest lucru?
Când dăm la iveală dogmele lor cele rele şi arătăm pri­ci­ni­le pentru care ne-au dat anatemei pe noi împreună cu cei­lalţi, se dovedesc în tot chipul că nu sunt simpli eretici, ci a­pos­taţi ai Evangheliei lui Dumnezeu şi anatematizatori ai a sfinţilor şi dezlegători ai canoanelor.
Mai întâi: că sunt potrivnici ai Vechiului şi Noului Le­gă­mânt. „Să nu faci adulter” (Deut. 5, 17), [zice] Legea. „Să nu iei numele lui Dumnezeu în deşert” (cf. Deut. 5, 11). „O sin­gu­ră lege să fie pentru iudeu şi prozelit” (cf. Num. 9, 14). Iar Evanghelia, adică Hristos, aţi auzit că zice: „S-a spus celor de demult: să nu faci adulter. Eu însă vă spun: nici să nu pri­viţi femeie spre a o pofti” (cf. Mt. 5, 27-28). Şi „Cel ce dez­lea­gă una din aceste porunci mici, acesta mic se va chema în împărăţia cerurilor” (cf. Mt. 5, 19), adică va fi azvârlit în foc, după cum tâlcuiesc Părinţii. Iar ei (o, înfricoşată auzire!), a­dul­terul cel lepădat de Lege şi de har, chiar până la privirea pof­titoare, şi dezlegare nu a uneia mici, ci a celei dintâi şi mai mari porunci în treapta făptuitoare, şi pe lângă aceasta luarea numelui lui Dumnezeu nu în deşert, ci luarea numelui lui Dumnezeu pentru o asemenea faptă nelegiuită şi rea27 – mă refer la căsătoria adulteră – şi împărtăşirea cu Sfintele Taine şi cununia vrăjmaşă lui Dumnezeu a diavolului lu­cră­tor de adulter şi a slujitorului lui28, [deci toate acestea] ei    le-au numit iconomia lui Dumnezeu şi bună şi mântuitoare pen­tru Biserică. Să ne astupăm urechile ca să nu auzim hula, o, fraţilor. Şi îndreptăţirea lor este că „în cazul împăraţilor”, zic ei „trebuie să se treacă cu vederea legile evanghelice”. Iată altă înainte mergătoare a lui antihrist. Unde este atunci faptul că e o sigură lege [pentru toţi]? Unde faptul că ju­de­ca­ta este aspră pentru cei mândri? Unde faptul că Dum­nezeu nu cau­tă la faţa omului? Şi cine este atunci cel ce face legea şi în ceea ce-l priveşte pe împărat? Iar dacă ne luăm după fap­tul că cineva e conducător sau supus, atunci nici pentru supuşi nu sunt legile evanghelice. Căci dacă sunt pentru acela, sunt şi pentru aceia încât să rămână rân­du­iţi sub o sin­gură lege şi ascultători şi supuşi unui singur Legiuitor. Iar dacă nu sunt pentru acela [împărat] când vrea [să nu fie], poate nimeni nu ar vrea să le păzească, şi atunci se în­tâm­plă acestea două: fie împăratul e dumnezeu (căci numai ceea ce e dumnezeiesc nu e sub lege), fie e anar­hie şi ne­su­pu­nere. Căci unde legea nu e aceeaşi, cum e pa­ce, îm­pă­ra­tul vrând ceva, adică să facă adulter, să fie în erezie, iar cei supuşi sub mâna lui să nu poată face adulter împreună cu el, să nu fie nici eretici împreună cu el, nici să calce ce a fost predat de Hristos şi apostoli? Şi cum nu se arată de aici că antihristul e la uşi? Căci nu vor cuteza să spună a­dul­terii: <Fărădelegea pe care împăratul o face, nu o facă, nici porunceşte să o îngăduie poporul>. Şi iată, a intrat cu totul antihristul în cugetul lor. Căci împărat fiind şi acela [antihristul], numai aceasta va căuta: să se facă ceea ce vrea şi zice el29 şi nimic diferit faţă de [împăraţii] de di­na­in­tea lui [nu va face] decât dacă vrea şi va dori nu atâta cât ar vrea şi acum [împăratul], [ci mai mult]30. Aceeaşi auto­ri­tate [a împăratului] a fost promulgată de ierarhi în chip sinodal31. Şi cum nu ar fi mărturisit cineva priceput şi necertăreţ că aşa stau lucrurile? Şi ce va fi mai rău decât această erezie până la arătarea lui antihrist? Mie îmi pare că nu este nicidecum [alta mai rea], ci chiar aceasta, în­ce­pu­tă acum, va înceta abia în vremea de atunci. Şi câţi cad în acesta [de acum], chiar dacă vor trăi atunci, vor cădea şi atunci, iar câţi luptându-se [acum] prin puterea lui Dumnezeu, stau tari, în zilele acelea l-ar birui pe antihrist prin moartea împreună cu Hristos. Dar o, stare jalnică a omului! Cum încă de acum I-au întors spatele? O, cum arătăm [acum] ce vom fi [atunci]! De aceea puţini sunt cei care se vor împotrivi [atunci]. De aceea Ilie şi Enoh (nu ştim dacă şi Teologul şi Evanghelistul) vor fi povăţuitori ai ne­pu­tin­ţei omeneşti şi întâistătători şi cei ce vor conduce lup­ta pen­­tru biruinţa mărturisirii lui Hristos. De aceea se vor scur­ta zilele acelei nevoi care va fi nimicită prin arătarea lui Hris­­tos. Cei ce pricepeţi, împotriviţi-vă! Nu Îl tăgăduiţi pe Hristos încă de acum. Căci cele de acum sunt doar în­ce­pu­tul celor de atunci.
În ceea ce priveşte al doilea lucru nu e nevoie de multă lim­pezire, fiind clar din primul. Aşadar, dând anatemei pe cei ce nu primesc ca pe o sfântă iconomie însoţirea adulteră şi adulterul împăratului şi fărădelegea oricui aflat în ea şi care este de acord cu ea, ce altceva  au făcut decât au dat a­na­­­temei pe sfinţi şi în primul rând pe Înaintemergător? Şi, ca să spunem adevărul, chiar dacă e înfricoşător, şi pe Însuşi Stă­pânul sfinţilor. Căci Cel Ce a oprit acestea32 e limpede că nu primeşte, nici nu este de acord, ci a ameninţat foarte, cu ju­decată aspră, [chiar] şi numai faptul că cineva să fie de acord cu adulterul, nu [numai] al cutărui sau al cutărui, ci al oricui ar fi: împărat, puternic, mic şi mare. „Căci o singură le­ge va fi”, zice, „şi am primit o singură evanghelie” (cf. Gal 1, 8-9). Şi El nu Se va clinti din această Evanghelie in­di­fe­rent despre cine este vorba, fie şi înger din cer. Şi [această] a­sigurare să-ţi fie îndestulătoare. Nu cumva e împăratul mai ma­re decât îngerul? Nu cumva este stăpânitorul în lumea a­ces­ta33 mai mare decât toţi diavolii care stăpânesc şi pe oa­me­ni în chip lumesc, iar nu dumnezeiesc? Şi ce [zice] Apos­to­lul? Anatema să fie! Îngerii nu îndrăznesc să clintească [Evanghelia]; şi numai dacă nu o clintesc, rămân [în starea lor], fără să fie daţi anatemei precum diavolul şi mulţimea lui apostată. Şi cum [atunci] omul, cu totul în trup fiind, dacă o clatină şi o înnoieşte – şi mai cu seamă cu astfel de înnoiri – nu va fi înstrăinat de Dumnezeu? Şi Cel Care nu primeşte cele pe care [El Însuşi] le-a oprit (căci, [după ei], ar putea fi acceptat [de către Dumnezeu] motivul, de vreme ce s-a făcut doar o concesie), Acesta, după cei adulteri, mai bine zis după antihrişti, este deja dat anatemei. Iar dacă Stăpânul I-au făcut aşa – precum iudeii I-au spus că scoate demonii cu Beel­zebul -, ce să spunem despre robii şi slujitorii Lui? Căci fie, [socotindu-i pe sfinţi] ca pe unii care nu se supun legilor stăpâneşti [ale lui Hristos], au dogmatizat prin iconomiile lor că însoţirea adulteră şi părtăşia cu adulterul sunt egale şi de aceeaşi cinste, punându-le pe aceeaşi treaptă cu iconomia [lui Hristos] – şi de aceea au dat anatemei pe sfinţi ca ne­le­giu­iţi şi călcători ai poruncilor (şi pentru aceasta desigur pot fi daţi anatemei34) – fie, mărturisind că sfinţii sunt păzitori ai legii, s-au dat anatemei pe ei înşişi, iar nu pe sfinţi, aro­gân­du-şi ei, ticăloşii, numele sfinţilor în ceea ce priveşte aşa numita de ei iconomie a însoţirii adultere. Şi de aceea, ia­răşi, au dat anatemei pe sfinţi, ca pe unii care nu sunt sfinţi. Fiindcă sfinţi sunt, după ei [după eretici], cei care au făcut şi fac iconomii în ceea ce priveşte însoţirea adulteră şi părtăşia cu adulterul. Iar cei care nu primesc iconomia lor adulterină şi care nu iconomisesc pe urmele ei, aceştia sunt, [după ei], străini de Dumnezeu şi nelegiuiţi şi căl­că­tori ai poruncilor şi daţi anatemei de către ei [de către e­re­ti­ci]. Şi de aici înţelege – căci ce altă dovadă a ne­cu­viin­ţe­lor lor ai vrea să mai vezi? – şi minunează-te tu, cel cu ca­pul pe umeri, privind şi cercetând îndeaproape adâncul cel mare al necredinţei [lor]35 în Dumnezeu. Căci nici ereziile nu ţin la arătare întreaga lor necucernicie, ci unele fiind cu totul departe de Evanghelie, altele mai aproape, introduc unele ziceri [proprii], nespunând [totuşi] să nu ne luăm după cele insuflate de Evanghelie, ci, din contră, par că fac totul pe dos, fiind de acord cu ele, dar înţelegându-le într-un fel sau altul şi aducând [totuşi] neclaritatea [numai] în ceea ce priveşte cuvintele dumnezeieşti36. Şi pentru că     s-au depărtat de cugetarea dreaptă, sau numit erezii. În acest caz însă e vorba de lepădarea pe faţă a credinţei, căci ei au alunecat nu în ceea ce priveşte înţelesul [sensul], ci au zis: „Aşa a spus Hristos, însă chiar dacă legea po­run­ce­şte acestea şi în cazul împăraţilor, totuşi să se lase deoparte Evanghelia”. Ia aminte cum începutului îi urmează în chip firesc sfârşitul. De la întruparea lui Hristos au început e­re­zi­ile să fie în afara Evangheliei37. Apoi, fiind alungat dia­vo­lul prin sporirea câte puţin a harului, a introdus pe as­cuns [sminteli] pornind chiar de la Evanghelie şi a născut erezii până la iconomahi, introducând momeala chiar din Scriptură şi din cele ce sunt în ea. Şi când a simţit că oa­me­nii îl ascultă bine, fiind aproape şi vremea sfârşitului [lu­mii], a început de acum, ca la început, să aprindă u­ci­de­rea împotriva Evangheliei însăşi ca să-l întâmpine de-a drep­tul pe antihrist, în care va şi locui şi prin care se va descoperi toată amăreala şi apostazia lui [a diavolului]38 şi pe care [pe antihrist] îl va nimici Domnul cu arătarea Lui, care va fi degrabă.
Despre cel de al treilea lucru ce să mai spunem? Fiindcă cei ce au cutezat cu capul descoperit să calce Evanghelia şi să dea anatemei pe cei ce au ales să nu o calce, ce grijă mai au pentru canoane? Căci şi acestea [canoanele] sunt pe­cet­lu­ite cu Duhul sfânt şi prin dezlegarea lor sunt dezlegate [ni­­mi­ci­te] toate cele care ţin de mântuirea noastră. Căci [dez­le­ga­te fiind canoanele], nicidecum nu mai este preoţie, jertfă şi celelalte leacuri ale sufleteştilor noastre boli. Iar eu ce să spun de canoane şi pentru cei ce mai fac vreo diferenţă [faţă de ceea ce am spus până acum]? Acelaşi lucru e de spus şi în cazul lor ca şi pentru Evanghelia lui Hristos. Căci El Însuşi a dat che­ile împărăţiei cerurilor marelui Petru, zicând: Pe care îl dez­legi şi pe care îl legi va fi aşa sau aşa (cf. Mt. 16, 19). Şi iarăşi [a zis] tuturor apostolilor: „Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, iertate sunt şi cărora le veţi ţine, ţinute sunt” (In. 20, 22-23). Şi după aceştia a trecut puterea la cei de după ei, numai dacă vor face la fel [ca apostolii]. Şi de ace­ea Vasile şi sfinţii de o stare egală cu el au primit ca­noa­ne­le apostolice şi le-au urmat, nefăcând nici o înnoire, ba le-au şi sporit după trebuinţă. Aşadar, aceşti noi apostoli min­ci­noşi declară pe faţă că nicidecum după hotarele aşezate de sfinţi, ci prin propria putere şi judecată, în afara celor po­run­cite de ei [de sfinţi], fiecare dintre ierarhi lucrează: dez­lea­gă în cele care nu este dezlegare la sfinţi şi leagă în cele în care nu este legare la ei [la sfinţi]. Şi vedeţi că a­ces­tea se săvârşesc în fiecare zi. Şi au fost profanate cele sfin­te şi sinodul cel adulter [propovăduieşte] calea pă­ca­tu­lui şi pe ascuns, şi pe faţă. Este caterisit cel nevrednic de ca­te­ri­si­re şi este hirotonit cel bănuit [de păcate] şi este în­gă­du­it cel căzut sub canoanele ce îl caterisesc, slujind cele sfin­te în chip vinovat. Şi aceste arme de apărare sunt din po­run­că o­me­nească şi nu din hotărâre dumnezeiască şi canonică39. Şi vai mie pentru ticăloşia [aceasta] că toate sunt de plâns. Şi cine, având inimă simţitoare, nu se îndurerează şi nu sus­pi­nă? Şi ce minte, privind de sus acestea şi punându-le cap la cap, mi va mărturisi că apostazia [în care se găsesc] ereziile este [apostazia] faţă de Hristos? Şi unde să le spun toate câte le am în minte şi care depăşesc măsura scrisorii?
Cele spuse pot fi foarte bine văzute dintr-odată, căci nu sunt lucruri subţiri, nici greu de priceput. [Şi le-am spus ast­fel] pe de o parte, fiindcă nici eu nu sunt în stare să gră­iesc înalt, ci sânt foarte neînsemnat şi mic la cuvânt şi pu­ţin cu­nos­că­tor, având acestea prin rugăciunea părintelui de obşte şi al vostru40, iar pe de alta, şi pentru că unii dintre voi nu pot să priceapă în chip mai dogmatic erezia şi, în plus, fiindcă şi cuvântul adevărului este simplu şi erezia este pe faţă şi nedogmatică şi uşor de priceput pentru un copil. Căci celui ce i-a grăit Dumnezeu, scurt a fost cu­vân­tul41. Aceştia însă nu umblă după [cuvântul adevărului], ci şi pe cei ce umblă îi dau anatemei.
Să vă dea Domnul har întru toate, copii iubiţi.
SCRISOAREA 39 – Egumenului Teofil
Voiam mai degrabă să scriu sfinţiei tale, însă nu am avut bun prilej, fiind păzit cu străşnicie. Dar fiindcă a bine­voit bunul Dumnezeu să-mi dăruiască şi chipul şi persoana [prin care să-ţi scriu], îmi împlinesc şi eu, smeritul, dorirea mea şi te salut şi te îmbrăţişez, părintele meu duhovnicesc şi cu adevărat preaiubit. Căci, chiar dacă stăpânitorii vea­cu­lui acestuia ne-au despărţit trupeşte, însă nu au des­tră­mat şi dragostea [omonoia]42 şi relaţia [scesiz] noastră, a unuia cu altul, şi care are ca [temelie] pe Dumnezeu, ci mai degrabă au întărit-o43. Căci sunt convins că şi cuvioşia ta doreşte de nevrednicia noastră şi [mai sunt convins] că ră­mâne neclintită în împotrivirea [enstasiz] ortodoxă şi plăcută lui Dumnezeu, [împotrivire] de care tu ai dat do­va­dă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi la început şi la sfâr­şit, ca unul care ai ales împreună cu noi, smeriţii, pri­goa­na pentru dreapta credinţă. Şi, chiar dacă cei puternici nu au vrut, totuşi au făcut în aşa fel ca să nu-i trimită pe mulţi în surghiun şi să-i închidă, ca de aici să convingă lu­mea că numai noi nu îngăduim şi suntem deosebiţi de ei şi că nu mai sunt alţii care se împotrivesc [lor]44. Dar chiar şi aşa, mulţi la număr, în vremea stăpânirii lor45, fie de frică, fie din iconomie [dumnezeiască] s-au ascuns, încât îl putem asculta pe dumnezeiescul David, strigând: „Îi voi număra pe ei şi se vor înmulţi mai mult decât nisipul” (Ps. 138, 18). Căci nu este ceva mic şi ascuns necucernicia lor, ci ceva foarte mare şi limpede pentru cei ce au minte. Iconomia lui Hristos, preasfinţia ta, au întors-o pe dos, după capul lor, dogmatisind prin adulter şi însoţire adulteră46, ca iconomie mân­tuitoare pentru Biserică, [tocmai] călcarea Evangheliei, [a­runcând] sub anatemă pe cei ce nu primesc aşa [cum zic ei]. Au nimicit Evanghelia prin dezlegarea [nerespectarea] unei singure porunci, spunând pe faţă că dezlegarea este iconomie a lui Dumnezeu. Căci, precum s-a scris, cel care pli­neşte toată le­gea, dar greşeşte într-o singură [poruncă], s-a făcut vinovat de toate (Iac. 2, 10). Aceştia însă printr-o gre­şa­lă – sau mai bine zis pentru greşelile celui adulter şi a celui ce a unit prin adulter47 şi ale celor ce au fost de acord cu a­dul­terul şi ale tuturor celor ce au vreo părtăşie cu cel adulter (căci nu sunt des­părţiţi unii de alţii: cei ce au făcut [a­dul­te­rul] şi cei ce sunt de acord cu el48) – nu zic că sunt vinovaţi, ci iconomi ai lui Dum­nezeu, şi că mincinos este cel ce-i arată a fi vinovaţi. Dar se înstrăinează şi sfinţii de [aceşti] „iconomi” ai lui Dum­nezeu, căci nici un sfânt nu a călcat legea lui Dum­ne­zeu, nici, călcând-o nu se poate numi sfânt. Iar ei, expunând pe faţă, ca pe o lege de necălcat a lui Dumnezeu, dogma [lor, ce constă] în călcarea de lege şi dând anatemei pe cei care nu sunt de acord cu ei în aceasta (şi e limpede că sfinţii din cer şi de pe pământ nu sunt de acord cu adulterul), au arătat pe faţă că, prin dezlegarea unei singure porunci a Evangheliei, au întors pe dos nu numai întreaga Evanghelie – prin aceea că au hotărât în sinod iconomia mân­tu­itoare pentru Biserică şi au pus ca să fie şi să se numească lege de neîncălcat o i­co­no­mie bazată pe călcarea a toată po­run­ca şi [însăşi] călcarea acesteia [a poruncii lui Dumnezeu] -, ci că au dat anatemei şi pe sfinţii care nu sunt de acord cu ei, fiindcă nici Dumnezeu nu este. Şi, pe scurt, ce să spunem mai multe, cât nici epis­to­la nu poate încăpea? Cumplită ca­co­doxie49 a fost dogmatisită în Biserica noastră – însăşi ere­zia adulterină – care, împreună cu schimbarea Evangheliei., a dezlegat şi dumnezeieştile ca­noa­ne prin dezvinovăţirea celui ce a unit adulter50 [şi] care a fost ca­te­risit de ele. Căci dacă Evanghelia au nesocotit-o, greu [se vor porni] să se în­gri­jeas­că de sfintele canoane.
Deci, împreună cu salutarea mea către tine, pe acestea am socotit necesar să le amintesc părinţimii tale ca, ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca li­tur­ghie, în preasfânta51 ta mănăstire. Fiindcă cele mai mari a­me­ninţări spuse de sfinţi zac asupra celor ce se în­vo­iesc52, chiar numai să-i primească la masă53. Şi dacă ar zice cu­vio­şia ta cum de nu am spus aceasta mai înainte de robie, ba că şi noi i-am pomenit pe cei din Bizanţ, aceea să se ştie că [atunci] nu fusese sinod, nici era pronunţată anatema şi dogma cea rea54. Şi mai înainte de acestea nu era sigur da­că trebuie să ne depărtăm cu totul de cei fărădelege sau numai să fugim de împărtăşirea pe faţă cu ei, dar  să-i pomenim [totuşi], printr-o iconomie cuvenită până la o vreme. Dar când necredinţa eretică a ieşit limpede pe fa­ţă şi a fost dată la arătare prin sinod, trebuie de acum să-ţi arăţi pe faţă evlavia ta, împreună cu toţi ortodocşii, prin faptul de a nu te împărtăşi cu cei rău credincioşi, nici să pomeneşti pe vreunul din cei aflaţi în sinodul cel a­dulter sau care cugetă la fel cu el [cu sinodul adulter]. Şi este drept, cuvioase părinte, ca întru toate să fii iubitor de Dumnezeu, precum îţi este numele, şi să iubeşti şi în aceasta pe Dumnezeu. Căci Gură de Aur nu numai pe e­re­tici îi dovedeşte cu mare şi puternic glas ca duşmani ai lui Dumnezeu, ci şi pe cei ce se împărtăşesc cu unii ca aceştia55. Şi dacă nici tăria ta nu este în siguranţă, atunci cine se va mai mântui? Şi dacă cel care, prin puterea lui Dum­nezeu, ca unul ce e sfânt, a avut îndrăzneală înainte de [a se arăta] erezia desăvârşită, dar acum, după [arătarea] e­re­ziei [pe faţă], se retrage, cum va cuteza altul să mârâie ceva? Şi dacă tagma monahicească nu le socoate pe toate gunoaie, mă refer la mânăstiri şi toate din jurul lor56, cum va dispreţui mireanul pe femeie şi pe copii şi celelalte? De aceea îţi aduc aminte, ca un frate preamic şi copil [al tău], să nu tăcem57, ca să nu ne facem strigare a So­do­mei; să nu cruţăm cele de jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu punem piatră de poticnire Bisericii lui Dum­ne­zeu, Care [poate] fi limitată [orixomenh] chiar şi la trei ortodocşi, după sfinţi, ca să nu fim osândiţi de ho­tă­râ­rea Domnului. Şi nu pentru mine spun aceasta, eu, ti­că­lo­sul – căci mie, chiar dacă e îndrăzneţ lucru a zice, a muri pentru adevăr îmi este câştig şi bucurie şi viaţă, de vreme ce mă întăresc prin sfintele voastre rugăciuni -, ci pen­tru dra­gostea dintre noi, cea dintru început şi du­hov­ni­ceas­că, şi pentru folosul de obşte. Căci dacă Fiul lui Dum­ne­zeu şi Stăpânul tuturor, S-a dat pe Sine pentru toţi jertfă lui Dum­ne­zeu şi Tatălui, ce Îi datorăm şi cât nu trebuie să răb­dăm şi să pătimim pentru El noi, monahii, care ne-am răs­tignit prin lepădarea [de lume] şi care cu adevărat, iar nu în chip nefolositor, ne-a, lepădat [de lume]? Fiindcă nu nu­mai din înfăţişarea din afară trebuie judecate lucrurile (căci mulţi se ascund sub mască, nefiind [de fapt] ceea ce se arată a fi), ci din fapte se fac limpezi înfăţişările. Aşadar, dacă mo­na­hi sunt unii în vremurile de acum, să arate prin fap­te. Iar fapta monahului este ca nici din întâmplare să nu sufere în­noirea Evangheliei, ca nu cumva, punând îna­in­tea mi­re­ni­lor pilda sa, să le dea motiv pentru erezie şi pen­tru îm­păr­tăşirea cu ereticii, spre a lor pierzanie.
Adânca smerită cugetare a sfinţiei tale, ca una ce a ac­cep­­tat subiectul [acesta de discuţie], m-a făcut să vorbesc mult în deşert. Iar tu, părinte, roagă-te şi prearoagă-te pentru mi­ne, cel stricat şi păcătos, că mai cu seamă te doresc pe ti­ne. Iar cel ce este întemniţat împreună cu mine58 asemenea te salută şi are nevoie de rugăciunile tale.
SCRISOAREA 40 – Fiului Naucratie
Iarăşi altă temniţă pentru tine, fiule iubit, însă pentru e­re­ti­cii cei cu nume rău, altă columnă [care va da mărturie îm­po­triva lor]59, pe când pentru tine, adăugire şi de lupte, şi de lau­de cereşti. De aceea, pentru ei îmi vine să lăcrimez şi să sus­pin60, iar pentru tine, să mă bucur şi să mulţumesc. Oare nu mai cercat te faci pe tine prin schimbarea temniţei, pre­cum aurul trecut prin foc, prin topire? Deci, să te afli, o sfin­ţi­te fiule, şi să te arăţi Stăpânului Hristos întru toate curat şi ne­vinovat, vas cu adevărat de bună trebuinţă, pentru tot lu­crul bun (cf. II Tim. 2, 21; 3, 17). Suferă, dar, cu mărime de su­flet condiţiile neobişnuite din cea de-a doua temniţă a ta (căci eu socotesc că nu ţine de atribuţiile egumenului, nici de ale preotului, fiindcă nici un slujitor al lui Dumnezeu şi al ce­tei monahiceşti nu ar trebui să slujească treburilor os­tă­şeş­ti, dar nici să nu aibă părtăşie cu cel ce slujeşte în acest chip61), însă arată-mi cum te afli [în temniţă]! Căci îmi pare că este mai deosebită decât prima. Însă fie că e aşa, fie alt­fel, tu, fiul meu, stai cu tărie, purtând cu uşurinţă în­tris­tă­ri­le, prin bu­curia nădejdilor, şi agonisindu-ţi depărtarea de ele62, prin a­flarea nepătimirii – [care se dobândeşte] cău­tând şi fiind le­gat de Dumnezeu, singurul Care te priveşte -, dispreţuind ca pe o necurăţie şi spulberând ca pe pleavă de fiecare dată gân­du­rile care sunt vârâte [în inima ta] de către semănătorul de neghine63. […]
Despre celelalte întrebări ale tale:
La prima, despre preotul ortodox, dar care pomeneşte din frica de prigoană, pe episcopul eretic, ţi s-a răspuns mai înainte64, dar [îţi răspund] iarăşi: dacă nu va liturghisi împreună cu un eretic şi nu se va împărtăşi cu unii ca aceş­tia, trebuie primit unul ca acesta când e vorba de mân­­cat împreună şi de psalmodiere şi de binecuvântarea bu­catelor (şi aceasta prin iconomie), dar nu la dum­ne­ze­ias­ca împărtăşanie. Şi, cât timp ţine erezia, trebuie să se cerceteze neapărat; iar că pentru cei primiţi ar ajunge măr­tu­risirea, nu ştiu decât că aceasta este în chip limpede un vicleşug65. Căci tu [trebuie] să ştii că [numai] în vremea în care nu este erezia dezlănţuită şi [numai] în legătură cu cei care nu sunt osândiţi în chip limpede suntem învăţaţi de Părinţi să nu cercetăm66. Dar un asemenea preot care să nu fie amestecat şi care să nu aibă părtăşie cu ereticii rar se găseşte acum.
A doua, despre iubitorul de Hristos care cheamă [un preot ortodox] în casa lui de rugăciune ca să facă pri­ve­ghe­re şi dacă trebuie [preotul] să liturghisească în ea îm­pre­ună cu cine trebuie. E limpede că poate să dea ascultare şi să meargă, şi să cânte împreună cu ei, dacă ortodocşi sunt cei ce-l cheamă şi psalţii, şi dacă amândoi [gazda şi psal­ţii] se păzesc de părtăşia cu ereticii. Şi trebuie să li­tur­ghi­sească în casa de rugăciune, dacă mărturiseşte cel ce o are că nu mai liturghiseşte vreun eretic în ea. Căci s-a spus mai înainte că este necesar să se întrebe întru toate din pri­ci­na dezlănţuirii ereziei.
A treia: dacă un [preot] ortodox primeşte de la cineva o biserică şi este obiceiul ca în fiecare an, o dată sau de două ori, să se strângă poporul în ea şi să se pomenească la liturghie vreun eretic, [ce să facă]? A psalmodia acolo, dacă e neapărată trebuinţă, ar putea fi iertat, dar a liturghisi nu. Dar dacă se întrerupe obiceiul se poate şi liturghisi.
A patra: dacă este o biserică în care cel ce li­tur­ghi­se­şte îl pomeneşte pe vreun eretic, iar un [preot] ortodox are altar sfinţit pe pânză de in sau pe vreo placă de lemn67, se cuvine ca acesta [antimisul] să fie pus în aceeaşi biserică, nefiind de faţă preotul care îl pomeneşte [pe eretic], şi [preotul] ortodox să liturghisească pe el [pe antimis]? Nu se cuvine, ci mai degrabă, dacă e neapărată trebuinţă, [să se liturghisească] într-o casă de obşte, într-un oarecare loc mai curat, anume ales.
A cincea: dacă pe drum se întâmplă ca un ortodox să fie poftit la masă de unul sfinţit68 sau de un mirean şi ar fi vremea psalmodiei, cum trebuie să procedeze? Am spus, şi iarăşi spun: cât timp tine erezia şi nu este depusă printr-un si­nod ortodox, trebuie neapărat să cercetăm şi în ceea ce pri­veş­­te dumnezeiasca împărtăşanie, şi în ceea ce priveşte sim­p­la masă în comun, şi nici o vreme nu este nepotrivită şi ne­pri­elnică pentru aceasta. Dar dacă primeşti pur şi simplu pâi­ne de la cineva şi eşti invitat de el la masă şi primeşti găz­du­ire, nu trebuie cercetat dacă nu este ştiut de mai înainte că se află în erezie sau răutate. Dar în celelalte cazuri69 trebuie ne­apărat întrebat.
A şasea: dacă un ortodox, în călătorie, află o biserică a­proa­pe de oraş sau sat, trebuie ca el să se roage acolo sau să şi rămână [încercând] să evite să fie oaspete mirenilor? Poate să se şi roage, să şi rămână dacă este mânăstire. Dar şi în casa unui mirean sau a unui sfinţit, precum s-a spus, la fel poa­te rămâne şi găzdui, dacă vreun ceas de nevoie îl obligă, şi poate, fără să cerceteze, să ia cele spre trebuinţă, în afară de cazul, precum am spus, când cel ce-l primeşte este cu­nos­cut mai înainte de cel primit că este necredincios sau ne­le­giu­it. Dar este necesar [să zic] că nu e bine să primească ori­cum cele spuse mai înainte, ci să cerceteze şi să găzduiască la un ortodox şi, dacă e nevoie, de la el să-şi ia merindele de drum. Căci aşa porunceşte Domnul prin sfinţii Lui.
Preotului şi egumenului le-ai răspuns bine: să fie opriţi de la liturghisire cei hirotoniţi acum de către arhiereul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s-a făcut sinodul70 şi că „pierim”. Fiindcă pentru ce, măr­tu­risind [dreapta credinţă], nu fuge de pierzanie, despărţindu-se de erezie, ca să rămână episcop înaintea lui Dumnezeu? Iar acum sunt primite [valabile] hirotoniile lui71! Dar de ce, fiind limpede erezia [lui] egumenul a mai adus la o hirotonie e­retică pe fraţi? Aşadar, dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi în­drep­tat, puteau deîndată să lucreze cele sfinte, dar cât timp este în erezie, prin faptul că pomeneşte un eretic la litur­gh­ie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dum­ne­zeu. Iar dacă duhul râvnei lui Dumnezeu s-a aprins în e­gu­men şi se sârguieşte să şi agonisească cununa mărturisirii, nici să liturghisească în biserica în care se află scaunul lui [antimis sfinţit] [al episcopului care pomeneşte pe eretic], nici să-l pomenească la pe el la liturghie ca episcop. Şi fe­ri­cit este acesta, făcându-se pildă de mântuire şi multora. Dar  fiind pus jertfelnic [antimis] în aceeaşi biserică, nu e nici o piedică să se să se liturghisească acolo72. Şi ceea ce am ui­tat să însemnez mai sus, voi pomeni aici. şi fiindcă Sfântul Vasile zice despre cei care sunt în adunări lă­tu­ral­ni­ce că a­de­sea şi cei din treapta [clericală] care s-au abătut îm­preună cu cei nesupuşi, dacă se căiesc, sunt primiţi în aceeaşi rânduială [treaptă] [de mai înainte], să nu creadă evlavia ta că cuvântul se împotriveşte canonului apostolic, care zice: „dacă un cle­­ric se va ruga cu un cleric caterisit, să fie caterisit şi el”, ci să ţină seama că, precum a fost de­o­sebit de către Părinţi că altceva ar fi ereziile faţă de schis­me, aşa a fost deosebit – desigur după o cugetare analoagă – că altul este canonul care depune în chip neocolit pe cel ce s-a rugat cu cel ca­te­ri­sit [preotul eretic], faţă de canonul referitor la cel aflat în adunările lăturalnice. Fiindcă unul ştie că în chip mărturisit [pe deplin conştient şi pe faţă] s-a rugat cu cel caterisit, şi în mod firesc este îndată caterisit, ca unul care nu a luat aminte la canon şi s-a purtat faţă de el in­diferent, pe când celălalt nu a crezut că este caterisit când s-a depărtat împreună cu mulţimea [de Biserică] şi de aceea, dacă se căieşte, este primit în aceeaşi rânduială. Iar faptul că s-a adăugat acest „adesea” în cuvântul Sfântului, arată că este cu putinţă ca cel care s-a căit să nu fie primit în aceeaşi rânduială [treaptă]73. Deci şi acest cuvânt [al Sfân­tului Vasile] trebuie primit şi canonul apostolic tre­bu­ie ţinut neapărat şi fără discuţie.
Iar că Hristofor cel cu nume mincinos74 s-a întors ia­răşi la vomitătura sa, nu m-am minunat defel, ştiind ne­sta­tor­nicia lui. Iar că Clidonie a răbdat pentru adevăr închi­soa­re şi bătăi de la necredincioşi numai o singură zi, m-am uimit foarte. Aşa că dacă până acum rămâne statornic, prin puterea lui Dumnezeu, să nu-ţi fie greu nici ţie, nici altor fraţi să-i întindeţi mâna, orice ar fi. […].
Fratele Grigorie te salută cu căldură.
SCRISOAREA 49  – Fiului Naucratie
Nimic din cele ce îmi spui şi îmi povesteşti de fiecare dată, fiul meu preadorit, nu este de prisos şi întâmplător, ci binevenit şi cuviincios şi aducând mult folos sufletului, după cum şi cele de acum. Iar eu, lăudând buna ta râvnă [to eutonon], aştept şi un limbaj mai elevat din partea ta, pe care mai cu seamă îl vei înfrumuseţa dacă vei putea să stă­rui în îndeletnicirea cu gramatica. Căci cel ce vrea să spri­­jinească ortodoxia şi să se împotrivească celor rău credin­cioşi trebuie să aibă şi experienţă şi putere în cuvânt75 [thz en logw dunamewz kai peiraz metecein]. Pentru că, de vreme ce aceia care par că deţin ceva mare prin şti­in­ţa de aici se umflă în vorbe, gâdilând auzurile ca­re aş­teap­tă gâdilarea, prea bine este ca şi cei cu cuget drept slăvitor să nu fie lipsiţi de puterea cuvântului şi să priceapă atacurile lor iuţi şi distrugătoare. Aşa va fi întărită iubirea noastră, fiule. Dar nicidecum nu vreau să mă comport în lat chip cu tine şi cu oarecare altul decât spre folosul [vostru]. Ai spus că au adormit fraţii Filip şi Filon. Ei bine, bine că amândoi [s-au săvârşit] cu sfârşit bun, nu în în­ţe­lesul că cele mai înainte de sfârşit le-ar fi fost vrednice de ocară (căci cum ar fi acestea celor care s-au lepădat în lume de trup şi sânge şi s-au supus jugului uşor al ascultării?), ci în în­ţe­le­sul că au avut parte de cea mai înaltă fericire, fiind prigoniţi pen­tru Domnul, necăjiţi şi strâmtoraţi. Şi, în plus de asta, ni­meni nu i-a grăit de rău decât cei ce au lepădat E­van­ghe­lia: a­dul­terii cei cu nume rău. Şi lui Filon i-a rămas lauda până a­cum prietenă (jilon), iar multele isprăvi ale bunului Filip tu însuţi le-ai numărat mai înainte. Iar eu, pe lângă cele spu­se, mă minunez şi de simplitatea şi smerenia lui, de ne­mâ­nierea şi lipsa de pomenire a răului, de împreuna pătimire [cu a­proa­pele] şi de iubirea de fraţi, de buna ascultare şi de cu­ra­jul său, şi, pe scurt spus, de nepătimirea lui din care se naşte şi buna străpungere [a inimii], şi ura de lume, şi iubirea de Dum­nezeu, şi lipsa de îndrăznire [faţă de aproapele]. Spu­ne tu, după cum ai auzit şi mai înainte, multa lăcrimare a băr­ba­tu­lui [aceluia], iubirea lui de a urma părintelui [du­hov­ni­cesc], dârzenia lui în primejdii şi râvna fără nici o cârtire şi pro­speţimea neîncetată a virtuţilor mult înfloritului său su­flet.
Bine se ţine şi Gaian cel statornic şi tare, care a străbătut a­proape toate ţinuturile unde sunt fraţii împrăştiaţi. Mul­ţu­mi­tă fie Stăpânului Dumnezeu că sunt sănătoşi. Iar că în ne­ca­zuri nu cad, ci mai mult se îmbărbătează [în ele], slavă lui Hristos, Celui Ce-i întăreşte. Iar că au fost alungaţi, nefiind în­vredniciţi de adăpostire din partea oarecăror monahi, mai cu seamă din partea celor doi bani care au fost de acord cu a­ceas­ta nu mă minunez. S-a scris: „Şi duşmanii omului sunt cas­nicii lui” (Mt. 10, 36). Nu cei mici la suflet s-au lepădat de Hristos Dumnezeul nostru, Care a spus aceste cuvinte? Şi zi­ce şi fiul tunetului „Întru ale sale a venit şi ai Săi nu L-au pri­mit” (In. 1, 11). Aşadar, ce diferenţă este dacă unii nu  L-au primit pe Hristos Izbăvitorul lumii, iar alţii nu i-au pri­mit pe cei ce au răbdat pentru El şi pentru Evanghelia Lui prigoane şi temniţe? Nici una, decât răstignirea şi moar­tea. Să nu li se socotească legătura fărădelegii, ci, precum ai zis, să nu sufere bătăile celor supuşi lor; şi pentru că nu li s-a aprins lumina adevărului, ci umblă în întunericul neştiinţei, ei i-au lepădat pe fraţii noştri ca nu cumva să li se facă auzit, adică reamintit, cuvântul sfânt al adevărului şi dreptăţii. Dar nu va rămânea sfatul acesta al lor, ci cuvântul lui Dumnezeu, pe care ei l-au călcat în picioare, va fi grăit şi va fi întărit în veac. „Căci cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35). Şi cine este destoinic să se îm­po­tri­vească acestor [cuvinte] decât tiranul Satana şi prorocii lui care au întărit, ca iconomie mântuitoare pentru Biserică, a­dul­terul, fiind ei cu adevărat deşerţi la cuget şi cu totul urâţi.
În legătură ci întrebările tale felurit va fi răspunsul. Ai întrebat pentru ce dumnezeiescul Chiril a făcut iconomie ca să nu se despartă de cei de la Răsărit care pomeneau în dip­ti­ce pe Teodor al Mopsuestiei, acesta fiind eretic, dacă [aceia] ţineau întregi dogmele cele mai drepte şi cele mai importante ale dreptei credinţe? Căci aşa a scris şi cel ce a pomenit acestea, cel întru sfinţi Evloghie, arhiepiscopul Ale­xan­dri­ei, în cuvântul lui Despre iconomie, de care ne-am şi fo­lo­sit în lucrarea scrisă de noi cu multă osteneală şi intitulată: Despre universala iconomie. Aşadar, dezlegarea a dat-o în­­suşi cel ce a şi istorisit-o (şi nu a spus [rezolvarea] în altă parte, şi e destul că nu mai căutăm alta; iar din pricina lim­pe­zimii ei, şi cele ţinute de noi să urmeze aceeaşi gândire).
Unele dintre iconomii s-au făcut de Părinţi „pentru o vre­me”, altele, „pentru totdeauna”.
– „Pentru totdeauna” este când Sfântul Atanasie s-a folosit, pentru cei din Italia, de termenul „persoane” în loc de „ipostasuri”76.
– „Pentru o vreme” este cazul Apostolului cu tăierea îm­prejur (cf. Fapte 16, 3), al Marelui Vasile cu Duhul Sfânt şi cea de acum a dumnezeiescului Chiril. Acestea se fac până la o vreme, neavând nimic vrednic de în­vi­nu­i­re, nici nu sunt cu ceva în afara legii, ci coboară ştacheta mai jos şi nu ţin de acrivia cea peste măsură. Căci a­ceas­ta este iconomia „pentru o vreme”. Fiindcă nici doctorul nu este în stare că-l izbăvească mai degrabă pe cel ne­pu­tin­cios din boală, nici calul neînfrânat nu poate fi pus cu uşurinţă în frâu, nici lemnul tare nu poate fi uşor tăiat, dacă cel cu multă experienţă în asemenea lucruri nu se fo­loseşte câte puţin de fluierături şi linguşiri, de mân­gâ­ieri şi chemări blânde.
Aşa au făcut sfinţii prin iconomii, după cum şi marele Chiril în acest caz. Căci pe bună dreptate a răbdat puţin încetineala răsăritenilor decât, neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea ce era e­re­tic77. Căci ce altceva era această acceptare a lor pe ju­mă­ta­te, odată ce credinţa era propovăduită în chip ortodox, şi prin aceasta ei dădeau anatemei chiar pe cel pomenit de ei? Fiindcă tot cel ce este ortodox întru toate, dă potenţial [en dunamei] anatemei pe orice eretic, chiar dacă nu prin cuvânt78. Apoi, când au ajuns desăvârşiţi la minte, atunci Sfântul s-a unit cu ei întru totul.
Oare nu şi noi ne arătăm făcând acelaşi lucru? Când unii care sunt într-un cuget cu noi se deosebesc în ceva de noi iar faptul de a renunţa la acrivie nu aduce multă în­tris­ta­re, şi noi, de bună seamă, primim părtăşia cu ei, ca nu cumva din cauza a ceva mic – ceva mic care mai pe urmă s-ar putea îndrepta – să nimicim totul. Dar acest lucru ţine de cei neiscusiţi, nu de iconomii tainelor lui Dumnezeu79. Un asemenea fapt este a face pentru o vreme iconomie în cu­vânt şi purtarea în ceea ce priveşte judecata şi adevărul şi le­gea, dar nicidecum în ceea ce priveşte fărădelegea şi min­ciuna80.
Să nu caşte gura adulterii în acest caz, nici să fie de acord cu o călăuză ca conduce pe un teren povârnit, nici cu un câr­maci care duce la cufundare, nici cu un doctor care pro­duce boli. Cu unul ca acesta s-au asemănat ei: făcând a­dul­ter cu cel adulter, însoţindu-se cu cel ce a binecuvântat adul­­terul, o­sân­dind pe Dumnezeu împreună cu cel ce a o­sân­dit pe Dum­ne­zeu, dezlegând Evanghelia cu cel ce a dezlegat Evanghelia în chip câinesc, ca s-o spunem mai de-a binelea. Dar unde sau cum l-a primit dumnezeiescul Chiril pe ereticul Dioscor al Alexandriei, precum zic adulterii care sunt în­tu­ne­caţi faţă de lumină şi îi osândesc pe sfinţi? Nici nu am auzit, nici nu e a­devărată minciuna lor, fiindcă el [Dioscor] a trăit după dum­­nezeiescul Chiril. Prin urmare, cum însuşi Sfântul l-a primit pe cel cunoscut ca eretic [abia] după adormirea sfân­tu­lui, în vremea sinodului tâlhăresc de la Efes, care a avut loc după al treilea sfânt Sinod [Ecumenic], de vreme ce el [Chi­ril] era atunci dincolo de lumea aceasta? Aşa grăiesc min­­ciuni şi basme, ca să vâneze sufletele celor ce umblă în sim­­plitate. De aceea, fiţi îndemânatici şi cunoscători întru toa­te, ca să fugiţi de şarpe şi de ucigaşii asemenea şarpelui [e­reticii], din pricina cărora pier cei mai mulţi din neam în neam.
Iar despre celelalte întrebări (dacă episcopul nu s-a aflat în sinodul adulter şi îl numeşte adunătură mincinoasă, dar îl pomeneşte pe mitropolitul său care s-a aflat în acel sinod, dacă deci trebuie să ne împărtăşim de la un preot al [a­ce­lui] episcop ortodox) am răspuns şi în alte [dăţi], în scr­i­so­ri­le către Evod, că:
Pentru iconomie, trebuie [să ne împărtăşim], numai el81 să nu liturghisească împreună cu ereticii. Căci nu e ni­mic, de vreme ce îl pomeneşte pe episcopul ortodox, chiar dacă acela, de frică, îl pomeneşte pe mitropolitul său eretic.
– Dacă preotul unui astfel de [episcop] este chemat la pri­veghere, trebuie să mergem, iar biserica dată lui tre­bu­ie acceptată şi trebuie îngăduit ca el [preotul] să vină să li­tur­ghi­sească în ea sau să pomenească vreun mort, desigur or­to­dox; şi este iertat şi nimic nu-l opreşte pe [preotul] care a primit [biserica de la acel episcop] să li­tur­ghisească în ea.
Dar dacă [preotul] pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are vieţuire fericită, chiar dacă e or­to­dox, trebuie să ne depărtăm de dum­ne­ze­ias­ca îm­păr­tă­şa­nie; dar când e vorba de masa de obşte – de vreme ce doar acolo [la liturghie], din frică, îl po­me­neşte [pe e­pis­co­pul eretic]  -, ar putea fi acceptat [acel preot] să bine­cu­vânteze şi să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic, nici cu episcopul său nici cu vreun altul [de acest fel].
Dacă cineva mănâncă în chip nepăsător82 cu cel ce a binecuvântat adulterul83, sau cu alt eretic, să ne pă­zim să nu mâncăm împreună cu unii ca aceştia, chiar dacă ei făţăresc ortodoxia.  Căci nu păzesc po­run­ca Apostolului, care zice nici să mâncăm cu unii ca a­ceş­tia (cf. I Cor. 5, 11). Dar nu trebuie mai mult iscodit şi cer­cetat dacă cineva a mâncat cu cel care a mâncat îm­pre­ună cu un eretic şi cu altul ca acesta, căci atunci, dacă mergem aşa cu înlănţuirea, trebuie să ne despărţim de toţi. Iar acest lucru este al celor ce-şi iubesc voia proprie şi nu a sfinţilor. Până la acesta [la cel ce mănâncă cu e­re­ti­cii] rămâi şi nu trece mai departe. Nu cumva din ne­ştiin­ţă [sfinţii] nu au cercetat şi nu ne-au vestit nouă a­ceas­ta? Nicidecum de aceea nu te lupta să treci dincolo de hotarele pe care le-au pus Părinţii noştri.
– Iar de la cel cu care nu mâncăm, nici darul nu trebuie primit, dacă, învăţat o dată sau de două ori, el rămâne indiferent şi nu se lasă înduplecat de noi. Nu ştiu decât că de la paznicii de temniţă [darurile] se primesc, nu ca binecuvântări, ci ca trebuinţe [necesităţi] sau din pri­­cina iconomiei84. Iar [darurile] de la ceilalţi care a­lear­gă să mănânce cu ereticii în chip nepăsător nu ştiu să le pri­meas­că şi să se mănânce împreună cu ei decât în vreo si­tua­ţie anume. Dar a da unora ca aceştia şi temnicerilor mân­care şi băutură nu trebuie judecat, căci oricărui om tre­buie să-i dăm.
– În biserica domnului Grigora, fiul nostru, nu în­drăz­nesc a spune să liturghsească preotul nostru, pentru că a fost sfinţită după sinodul adulter şi a fost consacrată prin [ordinul] celui dintâi adulterin85 de către cineva care slujeşte şi a slujit împreună cu cel ce a săvârşit căsătoria adulteră.
SCRISOAREA 53 – Citeţului Ştefan şi celor împreună cu el
Am primit scrisorile iubirii tale de Dumnezeu râv­ni­toa­re, scrise, după titlu, de către unul singur, dar după în­ţe­les de diferite persoane. Dar fie că de unul, fie că de mai mulţi sunt întrebat, dator sunt, pe cât este lipsa mea de în­vă­ţătură, să dau înapoi răspuns vrednic.
Mai întâi, aceea că sunt străin de laudele cu care am fost încântat de limba ta cea mult lăudătoare, fiind păcătos şi având vieţuire neîndreptată. Dar dacă totuşi este ceva, e darul lui Dumnezeu, pe de-o parte, dăruit prin rugăciunea părintelui care m-a născut în Duh86, iar pe de alta, păstrat mai apoi întreg prin rugăciunile voastre, ale celor ce iubiţi dreap­ta credinţă.
În al doilea rând, nu ştiu cum voi spune pe faţă răs­pun­sul, de vreme ce nu a fost pusă întrebarea cu bună judecată. Pre­supun, desigur, că problema este în legătură cu îngră­di­rea87 faţă de patriarhul Tarasie. Aşadar, eu şi mai înainte nu m-am purtat indiferent faţă de problema pusă [acum] în dis­cu­ţie, multe înghiţind în mine şi cătând la sfârşitul lu­cru­ri­lor88. Şi de bună seamă că şi pe cei ce s-au împotrivit pen­tru bine şi care au pătimit multă vreme îi am în laudă şi îi pri­­mesc, dar nu întru toate, precum şi vreau să dovedesc. Do­resc să-i am de o voie cu mine (şi cum nu [aş vrea]?) pe astfel de oameni care s-au arătat curajoşi pentru dreapta cre­din­ţă, însă [vreau să-i am] împreună cu cuvântul [raţiunea] adevărului89 şi a puterii cuvenite şi acceptate [de Biserică]90. Deci spun acum:
Ce este ceea ce a adus osebirea voastră faţă de Tarasie? Credinţa?
– Dar cât de ortodox pe faţă şi următor al sfintelor si­noa­de şi de un cuget cu ceilalţi patriarhi, luptându-se mai di­na­in­te mai ales pentru credinţă [a fost acesta]!
Primirea celor ce s-au întors din erezie92?
– Nu de el a fost făcută acum prima dată. Căci Sfinţii Pă­rinţi au primit în trei chipuri [pe cei ce se întorceau din erezie]: fie prin rebotezare, precum cazul pepuzienilor, fie prin ungerea mirului, precum pe arieni, fie prin ana­te­ma­ti­za­rea propriei credinţe, precum pe nestorieni93.
Hirotonia pe bani, care în chip necesar cade sub [o­sân­da] caterisirii?
– Da, cu totul adevărat94! Şi acum [unii] păstori s-au ară­tat lupi cumpliţi, au fost răsturnate altare, au fost ne­cin­sti­te dumnezeieşti moaşte, au fost arse cărţi sfinte. Dar ce e mai mult? Pe lângă celelalte lucruri vrednice de toată cins­tea, însăşi icoana lui Hristos a fost batjocorită şi călcată în picioare. Şi cine ar spune pe scurt cele ce au trebuinţă de o lungă istorisire?
Dar ce [v-a mai despărţit de el]? [Desigur] faptul că în­tâi­stătătorul, înaintând mai repede [decât se cuvine] din sta­rea lumească la vrednicia arhierească, nu ar fi ca unul care a luptat destul pentru Duhul95.
Dintr-o parte poticnelile, dintr-alta cele care deja tul­bu­rau [deranjau], [toate acestea] au dat pricină [îm­po­tri­va lui]. Deci voi ştiţi [acestea] fiindcă aveţi aceste [poticniri] faţă de el, noi însă, fiindcă am auzit de la el, în ceea ce îi pri­veşte pe cei hirotoniţi cu bani, [că a zis] că ei nu se apropie de împărtăşanie; şi chiar dacă în ascunsul lui nu ar fi gândit astfel, am socotit de folos, pentru binele păcii, în­ţe­legerea cu el [omonoia proz auton]. Fiindcă zice şi Te­o­­logul96: cât e cu putinţă, trebuie să ne plecăm spre a­ceas­ta97. Şi unde e bănuială că întristăm, mai bun e acordul decât încăpăţânarea98. Însă nici noi nu vă tragem în jos de la conştiinţa voastră, nici voi nu ne cereţi o discernere care nu ne e limpede, fiindcă şi persoana, şi timpul, şi ex­pe­rienţa fac să se schimbe situaţia celor ce nu au ajuns la astfel de lucruri99. Dar dacă se revine la dumnezeiescul Gher­­­man şi se caută de acolo hirotonia? Ce e atunci cu cei trei eretici care au fost între timp100? Nu este nimeni care să nu fi fost hirotonit de ei sau de cei hirotoniţi de ei, hi­ro­to­nia coborând prin succesiune până la Tarasie. Câţi din cei preoţiţi, de la Răsărit şi de la Apus şi de la Miază­noap­te şi de la mare nu au venit între timp şi nu s-au unit prin îm­părtăşire cu Bi­se­ri­ca de la noi? Şi câţi, acum au fost hi­ro­toniţi sau au hirotonit fără bani, chiar dacă au fost ere­tici? Toate acestea le cu­noa­şte singur Dumnezeu şi nu le întăreşte [stabileşte] omul şi de aceea trebuie să fim cu luare a­minte faţă de toţi cei caterisiţi. Însă, fiindcă suntem oameni, vă rog, să privim bine lucrurile, ca oameni. Fiindcă omul ca­tă la faţă, iar Dumnezeu la inimă, să se ceară numai măr­tu­ri­sirea prin gură, desigur când nu se minte pe faţă. Con­form acestei [mărturisiri prin gură] a primit şi Tarasie hi­ro­to­nia101, pentru care şi zeloţii de atunci şi cei ce ţineau la scum­pă­tate [credinţa] [akribeiz] s-au adu­nat împreună cu Ta­ra­sie şi au fost de acord cu el, chiar dacă după Sinod s-au des­păr­ţit degrabă, din cauza acceptării hi­ro­to­niei pe bani, care  s-a făcut în cazul acelora şi pentru alte câteva pricini.
Şi dacă şi vouă vă par că aşa stau lucrurile, să trecem şi la următoarele. Căci acestea şi de către Tarasie până acum vor fi spuse. Şi care este concluzia? Trebuie să ne îm­păr­tă­şim din [mâna] oricărui preot care nu e învinuit, după Teolog şi Gură de Aur. Căci unul zice: „oricare să-ţi fie vrednic de crezare în ceea ce priveşte curăţirea102, numai să fie careva din cei acceptaţi [de Biserică] şi neosândiţi pe faţă, dar nici dintre cei străini de credinţă”103. Iar celălalt [zice]: „In­te­re­sea­ză-te cu de-amănuntul, cercetează cu grijă. Căci nu este fără pri­mejdie împărtăşirea fără cercetare, fiindcă faţă de mari lucruri e primejduirea”104.
Să cercetăm, dar, şi să ne grijim cu de-amănuntul de la cine suntem datori să ne împărtăşim: dacă mărturiseşte dreap­­­ta credinţă, dacă nu a fost hirotonit pe bani, dacă nu este adevărat altceva din cele bănuite cu privire la viaţa lui şi la alunecările despre care s-a auzit [în legătură cu el]. Iar dacă are hirotonia dată de cutare, fie eretic, fie hirotonit pe bani105, dar el nici eretic nu este, nici hirotonit cu bună şti­in­ţă de unul care ia bani, adică de un simoniac, ci măr­tu­ri­seş­te tot adevărul şi păzeşte şi credinţa şi canoanele ne­ştir­bi­te, şi leapădă şi pe cei care le ştirbesc pe amândouă, nu a­vem nici o pricină de îndepărtare faţă de el. Căci ne­o­sân­dit este unul ca acesta, după sfinţii arătaţi mai înainte şi, prin ei, după toţi106.
Deci astfel şi noi ne vom împărtăşi şi vă sfătuim şi pe voi să faceţi acelaşi lucru, dacă vom fi ascultaţi. Fiindcă dacă se cercetează prea mult, pe de-o parte, se alungă, precum s-a a­rătat, poruncile Părinţilor, iar pe de alta, încetează marele dar al preoţiei prin care avem numele de creştini şi cădem iar în slujirea păgânească (ceea ce e nelalocul lui); şi în acest caz şi cei ce ţin cu scumpătate [credinţa] nu pot să gă­seas­că nici în Apus, nici în Răsărit ceea ce caută, fiindcă toţi sunt caterisiţi prin împreuna liturghisire a unora cu alţii. Fiindcă e limpede că în vremea lui Tarasie, cu în­tâi­stă­tă­to­rul romanilor au slujit împreună şi apocrisiarii107 trimişi de acolo, şi aceia poate au slujit împreună cu cei din Răsărit, şi de aici ruinate sunt toate cele ale preoţiei108. Lucru care, le­pădându-l cu totul, vom primi să stăm în măsura sfinţilor cea pusă înainte. [Aceasta] fiindcă s-au întâmplat şi se în­tâm­plă multe asemenea căderi în Biserică şi nimeni dintre sfinţi nu s-a aflat cercetându-le în acest chip (fiindcă nici nu se poate), nici ne-a predat că noi să păzim [aşa ceva]. Aşa stau lucrurile acestea.
Iar în legătură cu faptul dacă mai de folos este pentru noi împotrivirea [enstasiz] voastră decât sinodul care a ratificat adulterul, m-am minunat când am auzit. Căci atât este mai cinstită, cât este glasul Domnului faţă de cel a­pos­to­lesc109. Şi nu zic numai că Tarasie nu a propovăduit să fie hirotoniţi pe bani, ci şi că a mărturisit ca unii ca aceştia să nu fie acceptaţi pe faţă. Dar în celălalt caz, prin ac­cep­ta­rea celui ce a cununat în chip adulter, au hotărât sinodal o dogmă împotriva Evangheliei şi a Mergătorului Înainte şi a canoanelor, întărind fărădelegea ca iconomie şi dând a­na­te­mei şi izgonind şi pe ierarhii şi preoţii care voiau să aibă autoritate canoanele şi pe cei care nu cugetă acelaşi lucru [cu adulterul acceptat de ei], precum ştiţi. Iar acest lucru care ţine de erezia iconomahă, chiar dacă vine în al doilea rând, însă nu este mai mic în ochii celor ce privesc drept cre­dincios. Prin ale căror110 rugăciuni să ţină Domnul de­par­te răul blestemului şi să aducă pacea asupra Bisericii Lui precum la început111. Dar pentru că lucrurile sunt atât de confuze, după cum ai scris, [e firesc] ca [într-o astfel de si­tuaţie] şi cunoaşterea şi dezlegarea unei fapte legate în chip nelegiuit să fie aproape cu neputinţă de rezolvat112.
Fii sănătos şi roagă-te pentru smerenia noastră cu toţi ai tăi. Domnul să te păzească pe tine, întâiul între prieteni şi preatare între zeloţi.
SCRISOAREA 56 – Lui Antonie, egumenul de la Sfântul Petru, şi celor împreună cu el
Primind de la sfinţia voastră părintească epistolele scrise nouă din multă strângere şi necaz al inimii, ce trebuie să mai şi spunem cât am suspinat, fiind mişcaţi de milostivire fră­ţeas­că, chiar dacă suntem nevrednici? Şi, din aceeaşi păti­mi­re ca voi, vă susţinem şi privim la osteneala voastră. Căci nu al­tora le este cunoscută durerea decât celor care, pătimind ce­le asemănătoare, au parte de aceleaşi întristări. Însă – de vre­­­me ce a fugit dragostea, după cuvântul Domnului – pă­ca­te­le noastre atât au înmulţit în neamul acesta fărădelegea, încât cei care sunt datori a risipi [din cale] poticnelile şi lu­cru­rile tăioase, tocmai aceştia sunt văzuţi că fac cele ase­me­nea, ba poate şi mai groaznice decât fac stăpânirile cele din afară. Temniţe, izgoniri, ocări, prigoane şi necazuri s-au fă­cut şi se fac de către cei ce ţin Bisericile lui Dumnezeu113. Şi nicidecum nu era îngăduit ca voi să primiţi unele ca acestea din partea păstorilor lui Dumnezeu, nu numai dacă v-aţi fi îm­potrivit [lor] pentru porunca lui Dumnezeu, dar nici dacă aţi fi fost robiţi de păcate omeneşti. Iar voi [din contră], vă lup­taţi pentru adevăr, voi care trebuia să fiţi lăudaţi şi fe­ri­ciţi. Şi acestea se fac asupra celor împodobiţi cu făgăduinţa mo­nahicească114. „Din faptele lor îi veţi cunoaşte pe ei”, a zis Domnul (cf. Mt. 7, 16). Nicidecum nu s-a pomenit aşa ceva la sfinţi; dimpotrivă, ei mai degrabă s-au arătat pă­ti­mind, învăţaţi de glasul apostolicesc, care zice despre Dom­nul: „Care ocărât, nu a ocărât, pătimind, nu a ameninţat, ci a dat cu blândeţe celui ce L-a batjocorit şi dumnezeiescul obraz” (cf. I Pt. 2, 23). De aici se fac cunoscuţi păstorii lui Hristos şi de acolo episcopii străini.
Dar de ce trebuie oamenii să pătimească chinuirea ce se face în smerita noastră generaţie, pe care [chinuire], făcând-o ca pe o laudă, sunt înălţaţi, socotind fărădelegea ca lege şi mu­­tând în chip potrivnic [lui Dumnezeu] în­te­ie­ta­tea dum­ne­ze­ieştilor porunci115? Aşadar, cele pe care le-au făcut şi le fac aceia sunt stârnite, sau mai bine [spus] sunt îngăduite, de către nemitarnicul Judecător, Care nu le va trece cu vederea în chip necercetat şi nerăsplătit în ziua judecăţii.
Voi însă, preacinstiţi fraţi şi preaevlavioşi părinţi, bu­cu­ra­ţi-vă şi vă veseliţi că vă este pusă deoparte lauda fericirii dumnezeieşti şi aţi primit cu cinste cele ale necinstirii lui Hris­tos, luând în schimbul micilor osteneli şi lupte, cele mari şi veşnice.
Şi fiindcă, după cum am şi scris mai înainte, cu bună vo­i­rea preabunului Dumnezeu a fost îndepărtat cel prin care116 s-a făcut dezbinarea în biserica noastră, împărăţeşte [acum] pacea prin acordul şi acceptarea şi bunăvoinţa şi, aş a­dău­ga, şi prin rugăminţile bunilor biruitori şi iubitori de Hris­tos împăraţi ai noştri şi, asemenea, şi prin conlucrarea şi apă­rarea preasfântului nostru patriarh117. Căci de acum aşa tre­buie numit. Să primească şi cuvioşia voastră cele din par­­­tea noastră, a smeriţilor, şi, cu multă şi atentă cercetare, va vedea şi cele hotărâte şi stabilite de Părinţi în situaţiile când au căzut pricinile bisericeşti de poticneală, ca astfel şi în Biserica lui Hristos cea de la voi să împărăţească în ini­mi­le tuturor pacea lui Dumnezeu. Căci dacă nu vom face a­cestea, nu va fi socotit lucru cuvios înaintea lui Dum­ne­zeu, nici ne va fi nouă biruinţă, ci poate, căutând o dreptate mai prisositoare, nimicim şi binele pe care l-am dus la ca­păt prin ostenelile de mai înainte118.
Primiţi, dar, vă rugăm, şi acceptaţi cu totul pe prea­sfântul nostru patriarh şi aveţi părtăşie, în cele în care nu este dovedită pe faţă nelegiuirea, şi cu episcopul vostru119, iertând pentru Domnul cele întâmplate între timp, fiindcă El este cercetătorul şi răsplătitorul faptelor şi al cuvintelor. Căci pentru acest lucru, folosindu-ne de rugăminte, l-am îm­boldit şi pe preasfântul nostru patriarh să scrie, ca să fiţi eliberaţi şi voi din temniţe, făcând voi aşezământ de pace unii cu alţii. Şi, dacă este ceva neclar, să se rezolve [acolo, la voi] cât de repede cu putinţă sau, dacă există ceva de netămăduit, prin venirea voastră şi a preacinstitului e­pis­cop aici, în prezenţa patriarhului ecumenic însuşi să se tă­mă­duiască bolile şi să conlucreze toate laolaltă spre des­fă­ta­rea păcii şi sinceritatea unirii de cuget. […]
SCRISOAREA 142 – Unei egumene
Cunoscută ne este cinstita ta cuviinţă din povestirea lui Ipatie, duhovnicescul nostru fiu, iar nu din vederea faţă că­tre faţă. Dar acum şi mai mult ni s-a făcut cunoscută dum­ne­zeiasca ta evlavie din împotrivirea  [enstasiz] cea după Dum­nezeu120, alegând tu să cazi şi din mânăstire, şi de la câr­muirea surorilor şi să suferi temniţa la care ai fost o­sân­di­tă decât să cazi din credinţa în Hristos. Căci cu adevărat că­de­re de la Hris­tos este tăgăduirea sfintei Lui icoane, pe care noii iudei, cerând-o de la cei ce nu se lasă înduplecaţi, îi în­chid în tem­ni­ţe, îi ciomăgesc, îi sugrumă, îi necăjesc, îi is­pi­tesc, îi a­lun­gă în surghiun, îi pun în lanţuri, iscodind orice rău [îm­po­tri­va lor]. De aceea, o, bună maică, auzind [noi] de o asemenea fru­moasă mărturisire a ta, am socotit cu dreptate să te cer­ce­tăm prin scrisoarea de faţă, grăindu-ţi ţie cele spre pace: Să fie cu tine Hristos pe Care L-ai dorit şi pentru Care pă­ti­meşti. Fii bucuroasă, împuterniceşte-te, întăreşte-te întru Hris­tos Cel Ce-ţi dă putere nu numai în cele în care te afli acum, ci şi în câte va îngădui să vină spre încercarea cre­din­ţei tale celei nefăţarnice. Să nu spui: <S-au împotmolit i­e­rarhi, preoţi, egumeni, iar eu, o femeie, având fire ne­pu­tin­cioa­­să, ce voi face? Cum voi suferi?>. Nicidecum, maică! Fi­e­­care dintre noi a luat putere de la Dumnezeu – şi bărbat şi femeie, tânăr şi bătrân – ca să se lupte până la sânge pen­tru dumnezeiasca lege şi pentru credinţa noastră or­to­doxă. Şi nu ne va fi de ajuns spre apărarea noastră căderea aproa­pelui. Câţi şi câte nu au fost în vremurile de mucenicie pentru Hristos de mai înainte? Şi puţini şi puţine, ca să nu le zic pe nume una câte una, sunt cele care au dobândit cununa lup­tei. Aşadar, lor asemănându-te, rogu-te, stai şi tu cu băr­bă­ţie! „Căci pentru Hristos!”, zice, „mijlocim ca şi cum Dum­nezeu v-ar ruga prin noi” (II Cor. 5, 20). Dă-ne şi tu în schimbul cu­vân­tu­lui rugăciunile tale ca şi noi smeriţii să în­tâm­pinăm în ur­ma ta pe sfinţii noştri Părinţi care s-au încu­nu­nat.
SCRISOAREA 144 – Lui Serghie, ipatul şi vărul primar
Cele pe care mi le-ai scris preadoritule şi prea­cin­sti­tu­le, le-am ştiut, dar am primit buna ta voinţă că ai avut buna în­drăz­nire să ne scrii în aceste zile şi prin cuvânt să ne mângâi din multa ta suferinţă şi milostivire faţă de noi sme­riţii. Iar eu păcătosul, lăsând cele ale mele (căci, prin harul lui Hris­tos, nici nu sânt întristătoare – chiar dacă par – şi asta din pri­ci­na nădejdii [ce se naşte] de pe urma lor), mă întorc la ne­ca­zu­rile tale.
Cum au venit aşa una peste alta necazurile tale: din afa­ră, dinăuntru, de la proprii copii, de la care mai cu seamă ar fi trebuit să vină sporirea şi grija casei şi sprijinul şi ajutorul şi orice altceva mai ţine de cei care îşi iubesc părinţii? Vai de ticăloşia mea, de ce fel de necazuri e în­con­jurată viaţa ta! Crede-mă, bunule văr, s-au atins de su­fle­tul meu cele ale tale ca de [sufletul] fericitului nostru ta­tă trupesc. Căci s-ar fi mâh­nit şi oricare altul pentru greu­tă­ţi­le tale. Aşadar, nu dez­nă­dăjdui, ci mai degrabă suferă, rab­dă cu bună mulţumire. Căci ştie bunul Dumnezeu să iconomisească cele de folos pen­tru noi şi prin cele po­triv­ni­ce şi necăjicioase, dar mai pre­sus de orice lucru să fugi de părtăşia cu erezia lup­tă­toa­re împotriva lui Hristos, căci împărtăşirea cu ea în­ne­greş­te şi pierde sufletul.
Aşadar, pe cât poţi, ai grijă de tine, fiindcă celelalte, chiar dacă le pierdem, nu e mare lucru (căci, chiar dacă nu vrem, toţi le vom lăsa pe toate, mutându-ne goi, precum ne-am născut, la Judecătorul), dar dacă ne păgubim în cre­din­ţă, este cea mai mare şi singura dintre primejdii. Căci cu aceasta [cu credinţa] vom ieşi din [viaţa aceasta] şi ea singură se va înfăţişa lângă noi împreună cu faptele în ziua judecăţii pentru veşnicie.
Fericită e egumena dacă şi-a săvârşit alergarea ei. Şi ia­răşi salută-i pe ai noştri, pentru care şi cer pururea, ca un păcătos, mântuirea.
SCRISOAREA 156 – Patricienei Irina
Şi dacă îţi scriem, şi dacă nu, avem ca faptă pomenirea fără uitare a Domniei tale nu numai pentru binefacerea pe care ai arătat-o odinioară către smerenia noastră, ci şi pen­tru chipul mărturisirii lui Hristos, socotindu-te noi în rân­dul celor surghiuniţi ici şi acolo [periwpismenoi] din pri­ci­na lui Hristos şi care se luptă [pentru El]. Nu cumva şi a­ceas­ta [este mărturisitoare], [ar zice unii], de vreme ce nu a fost prigonită, nici nu este fără casă, nici fără cetate, nici nu este surghiunită, nici pregătită pururea pentru pri­mej­dii? Ba da, cu adevărat; şi de aceea eşti fericită, că a ta este îm­părăţia cerurilor. Cine dintre mărturisitori nu ştie că tu ai mărturisit împreună cu ei? Unde nu s-a auzit că şi o soţie de senator este între mucenici? S-au minunat de tine cetele mo­­nahilor, te-au lăudat adunările mirenilor. Dar ce zic de acestea? Însăşi cetele îngerilor şi ale sfinţilor s-au veselit pentru tine. Şi să nu crezi că linguşeală este cuvântul. Ia amin­­te, dar, o, muceniţă a lui Hristos, cum eşti cinstită, cum eşti înălţată. Compară-mi lutul şi aurul. Tot atâta – şi cu mult mai mult – este vrednicia cerească dată acum ţie de Dum­ne­zeu faţă de vrednicia pământească pe care ai lăsat-o; eşti nu­mi­tă mucenic al lui Hristos, mărturisitor al a­de­vă­ru­lui.
De aceea, îţi amintesc să nu te schimbi nicidecum din sta­tornicia [împotrivirea] [enstasiz] ta, întărindu-te pe stân­ca neclintită a ortodoxiei, nici să te înfricoşezi degrabă şi să te îndoieşti din pricina căderii unora, fie mireni, fie mo­­nahi, şi care par că sunt ceva, deşi nu sunt nicidecum. Căci unii ca aceştia sunt fraţi mincinoşi, apostoli min­ci­noşi, „având în­fă­ţi­şarea dreptei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (II Tim. 3, 5). Mulţi păruţi înţelepţi şi ar­hie­rei la arătare şi păruţi sfinţi, [care au trăit] în vremurile de de­mult, au fost osân­diţi121. Dar puţini înţelepţi ade­vă­raţi care au vieţuit în frica lui Dumnezeu, au luminat ca luminători în lumea – fiindcă începutul înţelepciunii este a te înfricoşa de Dumnezeu – şi multă vreme nu păreau că sunt vrednici. Fiindcă omul caută la faţă, dar Dumnezeu la inimă se uită. Te rog încă, astupă-ţi gura cu cărbunele dum­nezeieştii dragoste, tăind toată împătimirea [faţă de lume]. Căci aşa vei tăia îm­pre­u­nă şi atacurile viitoare. Căci cu adevărat nu va rămâne ne­chi­nuit nimeni, fie prin cu­vânt, fie prin faptă122. Căci te va pizmui diavolul, primind lovitură mortală din pricina ta. <Că şi femeia>, va zice, <se ridică asupra mea şi aceasta încă fiind căsătorită şi în multă slavă lumească>. Şi va spune astfel [de vorbe]: <Nu sufăr. Voi porni încă împotriva ei multele mele meşteşugiri, pe băr­bat, pe copil, tot sângele123, pe celelalte soţii de senatori, cu­nos­cuţii, slugile, slujnicele, averea, pe lângă acestea la­cri­mi­le de jale, rugăminţile, fă­gă­du­inţele. Şi dacă şi de aici sunt ru­şinat, trec la alt fel [de is­pi­ti­re]: aduc ameninţările îm­pă­ră­teşti, pizma celor de aceeaşi vrednicie cu ea, care vor zice: Huo! Singură aceea este mai pre­sus de toţi? Cine mai e şi asta?, încă şi ocări, luare peste picior, dispreţuri, batjocoriri, uneori şi scuipări şi, de ce nu, pălmuiri, pedepse şi moarte>. Ia aminte, soră în Hristos, să nu te dai [în mâna lui]! Acestea sunt însemne [stigmata] ale lui Hristos, acestea cununi ce­reşti, care te fac nouă mu­ce­ni­ţă. Căci nu sunt şi acelea124 cu trup asemănător, de bun neam, preafericite, tăiate din bărbat cu sabia Duhului125? Ast­fel, cuvântul [acesta] să-ţi fie prilej spre a te pregăti, soră şi maică126, să nu te momească is­pi­ti­to­rul diavol cu ceva, încât să întăreşti şi să mântuieşti pe mulţi cu pilda ta127 şi [aşa] să dănţuieşti veşnic în împărăţia lui Dum­nezeu.
Roagă-te pentru mine. O îmbrăţişez în Domnul pe mlă­­di­ţa şi împreună luptătoarea ta128.
SCRISOAREA 223 – Fiului Naucratie
Rea e vestea scrisorilor tale, o, fiule! Că atingându-se de smeritul meu suflet, cu adevărat m-a îndurerat şi mi-a che­mat lacrima inimii, făcându-mi puţin fără somn noaptea în care am primit în mână epistola. Asta, pe de-o parte, pentru toţi cei ce au căzut, iar pe de alta, îndeosebi, pentru [căderea] lui Flubutes; pentru ei, fiindcă au făcut acum cele a­se­mă­nă­toa­re  cu cele dinainte, iar pentru el, fiindcă era cunoscut ca unul dintre cei ce stau cu tărie. Aşadar, mă minunam încă de statornicia lor, că, nemărturisind ei la întâia lor în­frân­ge­re – cea pentru adulter şi însoţire adulteră -, s-au comportat exact pe dos în situaţia de faţă, şi cugetam în sine-mi că poate şi ei au căinţă în ei înşişi şi mă bucuram eu, smeritul, pentru dreapta lor umblare129. Însă, precum se pare, zi­din­du-şi casa lor pe locuri putrede, când erezia  a lovit asupra lor ca o furtună, au căzut cu cădere preacumplită, numind iarăşi iconomie lepădarea a­de­vă­ru­lui. Aceiaşi au fost şi mai înainte poticnire pentru Bi­se­ri­ca lui Dumnezeu şi acum la fel sunt prin cele ce au făcut, chemându-i pe toţi la pierzanie. Şi cei mai mulţi sunt gata spre împărtăşirea cu răul, căutând în nevoi să afle oarecare dezvinovăţire prin care, fără necaz şi su­pă­ra­re, să ducă lupta pentru dreapta credinţă130. Au avut părtăşie [cu ereticii] pe baza tă­­găduirii lui Hristos, a Născă­toarei de Dumnezeu, a tu­tu­ror sfinţilor. Căci acest lucru în­seamnă lepădarea cu torul a icoanei. Vai ce necaz! Vai ce înşelare! Vai mie, cum, în­ce­pând bine, s-au întors la cele din urmă? Vai mie, asupra câtor oameni şi dintre cei mari va veni nimicirea: şi peste mireni, şi peste clerici, şi peste monahi. Însă plaga cea veche, răul cel dinlăuntrul sânului, Iosif, cel numit mai de­mult cununător al însoţirii adultere, iar acum batjocoritor al lui Hristos, însuşi s-a făcut călăuzitor celor care i-a avut mai înainte în grijă. Ce [spunem] faţă de acestea? Vom re­nun­ţa, vom cădea, vom ocoli suferinţa pentru măr­tu­ri­si­rea lui Hristos şi pentru împotrivirea noastră statornică [enstasiz]? Nicidecum, fraţilor, nicidecum! Căci dacă ne­credincioşii cad, drepţii vor fi înfricoşători [pentru cei­lalţi], de vreme ce căderea aproapelui este cea mai mare si­guranţă pentru cel ce stă131. Să stăm, dar, în Domnul cu mai multă tărie, vă rog, neînfricoşându-ne de nimic din partea celor potrivnici. Oare mărturisirea noastră stă în cei căzuţi, încât prin statornicia acestora să fim întăriţi, iar prin căderea lor să fim clătinaţi132? Să nu fie! Noi [nu ne ba­zăm] nici pe aceştia, nici pe alţii. Hristos e temelia noastră întru Care stăm, întru Care ne lăudăm, zicând cu Pavel: „Cine ne va despărţi de dra­go­stea lui Dumnezeu? Necazul sau strâmtorarea, sau foamea, sau prigoana, sau golătatea, primejdia, sau sabia? Căci şi întru toate acestea preabiruim prin Cel Ce ne-a iubit pre noi” (Rom. 8, 35; 37). Astfel, cel ce nu e gata de bătaie, [acela] nu se luptă pentru Hristos, nu poate să fie creştin. Nu în zadar sunt luptele mucenicilor, chinurile nevoinţele. Nu cum­va nu sunt un trup cu noi? Nu cumva nu s-au ostenit fiind aruncaţi sub atâtea pedepsiri? Nu cumva nu au fost în­gre­uiaţi încât nici nu mai nădăjduiau în viaţi, pre­cum zice Apostolul (cf. II Cor. 1, 8)? Dar prin frica de pe­dep­­sele veş­ni­ce şi prin dorirea răsplătirilor cereşti, ca nişte în­ţelepţi, au ales mai degrabă moartea trupului decât cea veş­ni­că. Au răb­dat, nu s-au înfricoşat, nu au fost loviţi de groa­ză. Şi zu­gră­vin­du-şi în minte pe cele viitoare ca prezente, s-au dedat cu bucurie la chinuri, socotind multa pătimire ca dar. „Căci nouă ne-a fost dăruit pentru Hristos nu numai a crede în El, ci şi a suferi pentru el” (Flp. 1, 29). Şi în altă par­­­te: „Căci prin multa cercare a necazului este prisosul lor de har” (II Cor. 8, 2). Aşa s-au bucurat, aşa s-au veselit când au pătimit pentru Hristos toţi sfinţii.
Să gustăm şi noi, iubiţilor, din dragostea lui Hristos, să umblăm pe urmele sfinţilor, să nimicim împătimirile faţă de veacul acesta. Nu avem aici cetate stătătoare (cf. Evr. 13, 14). Ierusalimul cel de sus este patria şi cetatea noastră. O, bărbaţi puternici cu Duhul, o, fii ai lui Dumnezeu (căci nu ale mele smeritului şi păcătosului sunt aceste cuvinte), să nu plecăm genunchii, chiar dacă toţi s-ar schimba – ceea ce să nu fie -, ci noi, ca unii întăriţi odinioară de Dum­ne­zeu, şi acum să luptăm cu unii singuri. Cu noi este Dum­ne­zeu, toţi sfinţii din veac, cu noi e Răsăritul şi Apusul133. Mică par­te este cea care s-a rupt pe sine de Biserica de sub cer, şi a­ceas­ta din frică, din pricina celor trecătoare, din pricina tru­pu­­lui pe care puţin mai pe urmă îl vom preda focului veşnic, împreună cu sufletul, dacă nu ţinem de adevăr. Fie şi să fim is­pitiţi, şi să fim loviţi – şi încă de multe ori -, şi la sfârşit să şi murim. Oare nu este bucurie negrăită dacă avem parte de îm­părăţia cerurilor şi dacă de aici ni se dă faimă ne­mu­ri­toa­re? Sau dimpotrivă, fugim de cele spuse mai înainte, de aici să fim luaţi în râs până întru sfârşit şi să suferim ruşinea fără de sfârşit? Da, rogu-vă, fiii mei, pe care i-am născut întru Domnul, pe care i-a sporit Hristos prin osteneli şi chinuri nu nu­mai ascetice, ci şi [prin osteneli] de luptă134. „Împliniţi bu­cu­ria mea, ca să cugetaţi acelaşi lucru, având aceeaşi dra­gos­te, fiind de un suflet, cugetând una, nimic [făcând] din ceartă sau slavă deşartă, ci socotindu-vă prin smerita cugetare unii pe alţii mai de cinste decât voi înşivă” (Flp. 2, 2-3). A­pos­to­li­ceşti sunt poruncile, chiar dacă sunt amintite de mine, sme­ri­tul. Rugaţi-vă şi pentru mine, vă rog, ca, pentru voi, să mi se dea tărie, putere, cuvânt (chiar dacă eu sunt nevrednic de ha­rul dumnezeiesc), încât cu o inimă, într-un Duh135, să fie slăvit Dumnezeu în trupul şi duhul nostru.
Trimite-l pe bunul Dionisie la arhiepiscop. Salută-i pe avva Petru, pe avva Ignatie şi pe avva Titoe şi arată-le scrisoarea. Încă pregăteşte-te împreună cu ceilalţi şi mai cu seamă cu cei amintiţi mai înainte, ca, alunecând cei de aproa­pe ai voştri, să nu îi îngăduiţi [lângă voi], dacă sunteţi clevetiţi de aceia.
Să vă dea Domnul putere, tărie, minte, ochi, pricepere ca voi să faceţi orice e bine spre lauda şi slava lui Hristos, spre lauda mea, spre faima voastră veşnică.
Vă salută pe amândoi cei ce sunt împreună cu mine.
Hristos să fie cu voi! Amin.
SCRISOAREA 244 – Unei egumene
Mi-a vestit fratele că a văzut cinstita ta faţă şi că este să­nătoasă după duh, ţinând nădejde prin răbdare. Şi am slă­­vit pe bunul Dumnezeu, Cel Ce îşi arată puterea Sa şi în firea cea neputincioasă. Căci cu adevărat fericită eşti tu în­tre monahii, dar şi între toate femeile, că în zilele acestea în care nu numai femeile canonice136 şi cele cu schimă, a­se­menea vouă, au fost biruite, ci mai trebuie puţin şi toţi monahii şi egumenii din Bizanţ [vor fi la fel], tu, împreună cu cele patru, ai ales mai bine să pătimeşti pentru Hristos decât să te împărtăşeşti cu împărtăşania eretică ce des­par­te de Hristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de moştenirea lui Hristos, precum Iuda, şi părtaş cu cei ce L-au luat pe Domnul ca să fie răstignit. Căci pri­gonitori şi răstignitori ai lui Hristos sunt cei ce de­fai­mă şi dispreţuiesc icoana lui Hristos, asemenea şi a Năs­că­toarei de Dumnezeu şi a fiecăruia dintre sfinţi. Ia amin­te, roabă a lui Hristos, să nu-L ruşinezi pe Cel Ce te-a che­mat la mărturisirea Lui. Sămânţă sfântă eşti (şi las de­o­par­­te pe cea după trup, căci şi aceasta este asemenea [celei după duh]), din cea a Teclei, întâia muceniţă, a Fevroniei, Eugeniei, Ma­troa­nei şi celor asemenea [lor]. Şi am zis Ma­troa­na137 pentru că şi în zilele ei fiind erezie şi unele mo­na­hii stăruind în le­pă­darea împărtăşaniei [eretice], după cum [faceţi] voi acum, răzbunătorii eretici, cuprinşi de nebunie, cu mână silnică le-au deschis gurile şi le-au vărsat [pe gât] împărtăşania lor. Dar ea nu a fost de acord cu mâna [cea sil­nică] şi de aceea se vede a suferit multe ispite pentru Hris­tos. Dar să nu ne a­ba­tem nicidecum. Căci Hristos este ajutorul nostru, chiar dacă ei [ereticii] ne ispitesc până la sânge.
Roagă-te pentru noi, ca şi noi, păcătoşii, pentru Domnul, să nu fim despărţiţi de Hristos.
SCRISOAREA 294 – Lui Macarie egumenul
Ce faci, dumnezeiescule părinte, smerindu-te pe tine, cel înalt la virtute, şi înălţându-mă prin cinstitele tale cuvinte pe mine, cel aflat la pământ prin răutate şi împresurat de mii de pa­timi în fiecare zi? Eu, robul şi copilul tău, doresc mai de­gra­bă să fiu învăţat decât să pot fi în stare să învăţ pe altul. Iar omul cel bun scoate cele bune din comoara bună a inimii. Asemenea eşti şi tu şi când eşti privit şi când eşti citit.
Deci, în legătură cu problema lui Demetriadis şi a u­ce­ni­ci­lor săi, de vreme ce au plecat de la el, ca să cunoşti din roa­de copacul şi să făgăduieşti acelora pocăinţa, [îmi pare] lu­cru întăritor şi pentru mine, cel ticălos, şi pentru cei ce se lup­­tă cu noi în chip văzut şi nevăzut, ca unul ce am fost în­vred­nicit să vin în urma tuturor mărturisitorilor de acum ai lui Hristos. Căci mărturisitor este tot cel ce a rămas neclin­tit. Iar despre celelalte două probleme aşa mi se arată:
Dacă un preot a subscris138 la necredinţa [eretică], da­tor este să se pocăiască şi să plângă cu căldură ca să-i fie iertată necredinţa, dar să liturghisească, nicidecum – chiar dacă nu pomeneşte nici un necredincos -, ci să se oprească de la lucrarea sfinţită până va da Domnul şi va rândui vre­mea unui sinod ortodox în care fiecare va lua cele vrednice după judecata lui Dumnezeu. Iar eu te sfătuiesc, dacă a a­vut parte prin împărtăşanie de părtăşia cu cei ne­cre­din­cio­şi, să se ţină departe de Sfintele Taine până la unul sau doi ani. Căci s-a scris ci nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor, nici nu puteţi să vă împărtăşiţi de masa Domnului şi de masa dracilor.
Acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte bisericile. Ce învoire este între templul lui Dumnezeu şi idolii? Deci, dacă s-a po­run­cit de Sfântul Sinod139 că nu trebuie să intrăm în bisericile ereticilor, nu ştiu decât că, dacă s-a dat de către stăpânire în chip desăvârşit o biserică ortodocşilor, să nu mai litur­ghi­seas­că acolo ereticul. Căci atunci intră şi liturghiseşte orto­do­xul, nefiind nici o osândă pentru cele petrecute mai înainte.
Aşa cuget, părintele meu, eu, cel smerit, privind la pil­de­le dumnezeieştilor Părinţi, chiar dacă desăvârşirea ta ar putea să vadă şi să arate ochilor mei cele mai bune. Ca unul eşti în pu­tere şi lupţi pentru Dumnezeu, să fii păzit [în viaţă] încă, pen­tru mine, tu, cel ce eşti [de Dumnezeu] ascultat între Pă­rinţi; asemenea roagă-te pentru nevrednicia mea. Una ţine de dragoste, iar cealaltă fă-o pentru porunca dată.
SCRISOAREA 308 – Fiului Ignatie
Cele pe care le-ai scris, fiule iubit, le-am ştiut şi mă bu­­cur, fiindcă aud glasul tău, iar nu pentru că tu primeşti cele din partea mea. De altfel, [cele ale mele] sunt şi în­ve­chi­te şi de nimic. Dar dacă zici că te foloseşti de cuvintele mele, scrie-mi şi primeşte [la rândul tău], şi nu va fi nici un refuz din partea mea.
Aflu că duci viaţă strâmtorată în prigoana de acum, după cum şi cei de un obicei cu tine care sunt ascunşi [cu tine], însă nădejdea să uşureze [strâmtorarea voastră]. Ţine cele ale tale cu tărie, împreună cu bunul Eusebiu pe care îl şi salut.
Împărtăşania [koinwnia] de la eretici nu e simplă pâi­ne, ci otravă [farmakon]140 care vatămă nu trupul, ci înnegreşte şi întunecă sufletul. Iar [a o lua] şi a o arunca pe ascuns eu nu pot să spun, ci cei ce o fac din pricina fri­cii, despre care se poate spune acel lucru că „multe dintre căpetenii au crezut în El, dar nu mărturiseau, din pricina fa­riseilor, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit sla­va oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (In. 12, 42-43).
Pentru cel ortodox sunt rugăciunile sfintei slujbe [ieronrgia]. Dar de ce se mai ia la descusut acest lucru dacă este făcut şi de către eretici?141 Fiindcă ei nu cugetă ca cel care le-a făcut pe ele, nici nu cred precum indică în­seşi cuvintele [rugăciunilor], deşi toată mistagogia142. Îl slă­veş­te pe Hristos că S-a făcut cu adevărat om. Dar ei [de fapt] tăgăduiesc [acest lucru], chiar dacă zic [contrariul]143, pentru că cugetă că El nu poate fi închipuit pe icoană. E ca şi cum ar zice cineva: <Cred în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt>, dar el cugetă că Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt sunt un sin­gur ipostas, având trei nume, lucru ce ţine de dogma lui Sa­belie, cel cu cuget deşert. Aşadar cum? Să spunem oare că unul ca acesta crede în Treime? Nicidecum, chiar dacă el o zice. Deci aşa şi aici, nu putem crede zice, chiar dacă or­todoxă este mistagogia, ci fiecare grăieşte la în­tâm­pla­re, ba mai degrabă aduce ocară, căci îşi bate joc de slujbă [leitourgia] 144.  Fiindcă şi vrăjitorii şi descântătorii se folosesc de cântări în lucrurile lor drăceşti145.
Decât să plece de aici neluminat, e mai de folos ca cel ne­­botezat – dacă nu găseşte vreun [preot] ortodox care să-l bo­­teze – să fie botezat de un monah, sau, dacă există vreunul, de un mirean, care să zică: <Se botează (cutare) în numele Ta­­tălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh>. Şi cu adevărat este botezat. Căci, dacă e neapărată nevoie, se îngăduie schim­ba­rea legii, precum [şi] mai demult s-a făcut şi a fost primit [acest lucru]146.
SCRISOAREA 340 – Fiului Taleleu
Bine ai făcut de mi-ai scris, fiule iubit. Căci ai arătat prin aceasta credinţa şi dragostea ta. Dar pentru ce îmi cânţi laude de care nu am parte nicicum? Nu ştii că sunt păcătos şi sim­plu în cuvânt? Dar dragostea este foarte hoaţă, atribuind celor do­riţi, din partea prietenilor, cele ce nu există. Aşadar, lăsând la o parte laudele, mai degrabă roagă-te, fiule, să mă întăresc în Dom­nul şi să mă izbăvesc în tot chipul de cel rău.
Neputinţa ta trupească să o duci cu mulţumire către Dum­­­nezeu şi nu te întrista pentru chipul în care a venit. Ştie Domnul să dea cele de folos fiecăruia, însă eu nu ştiu de unde ţi-a venit147. Hula să fie dispreţuită şi [atunci ea] va tre­ce mai repede, dar dacă înfricoşează, mai degrabă va rămâne, de care să fii izbăvit cu puterea lui Dumnezeu148. Chiar dacă se face multă asuprire din partea prigonitorilor, însă premiul este ceresc. Aşadar, dacă împreună pătimim, vom fi şi slăviţi îm­preună. Căci nu e vreme de dulce pătimire, ci de mu­ce­ni­cie.
În problema cu preotul care pare ortodox, dar care mă­nân­că cu episcopul149, după cum am zis, dacă încetează de o astfel de mâncare împreună, primind şi epitimia de a slu­ji cele sfinte până la o vreme, şi dacă nu mai cade în a­ce­eaşi greşeală, are vindecare ca să slujească [la vremea po­tri­vită lui Dumnezeu]. Dar dacă este indiferent, nu îi va fi iz­băvire bărbatului propria bogăţie încât prin darea ei [ca milostenie] să scape şi de părtăşia eretică, şi de altă faptă păcătoasă; că nu se dă în schimb binele ca să primească răul, după cum nu se dă lumina şi să se primească în­tu­ne­ri­cul. Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş. Dar ce zic părtăşie150? Chiar  ar face compromis cu ereticii în mân­­care şi băutură şi prietenie e vinovat. Hotărârea este a lui Gură de Aur151, însă este şi a fiecărui sfânt152. Şi cum este [faptă] fără de voie, iar nu lucru [de voie], ca cel ce pare că cugetă ortodox să se împărtăşească de­o­po­tri­vă cu erezia? Fără voie este când cineva cască cu sila gu­ra unui ortodox şi îi toarnă împărtăşanie eretică, ceea ce au făcut ereticii odinioară şi fac, precum am aflat, cei ce lup­tă acum împotriva lui Hristos. Iar a se împărtăşi de la sine este de bună voie. Iar dacă o face fiindcă se teme (căci a­ceasta e întrebarea), nici aşa nu va avea apărare. Căci au­zim: „Nu vă fie frică de cei ce ucid trupul, ci de Dum­ne­zeu, Care le trimite pe amândouă în gheena focului veşnic” (cf. Mt. 10, 28). Cu adevărat, lumea întreagă ne este vred­nică de un  singur suflet care se păzeşte  pe sine ne­păr­taş de părtăşia [împărtăşania] eretică şi de orice rău. Iar cei ce se împărtăşesc de amândouă [de erezie şi de pă­cat moral] sunt de aceeaşi cinste cu iarba, cu lemnele şi tres­tia pe care le va arde focul cercării judecăţii şi pe făp­tu­i­torii lor îi va păzi arzând în veşnicie, fără să se topească.
SCRISOAREA 381 – Theodor, către frăţiile împrăştiate pretutindeni
[CUVÂNT] CATEHETIC
„Harul şi pacea să vi se înmulţească” (I Pt. 1, 2). Căci drept este din apostoleştile glăsuiri a grăi celor prigoniţi pen­tru Hristos. Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Dom­nu­lui nostru Iisus Hristos (cf. Ef. 1, 3), Cel Ce a deschis no­uă, smeriţilor, uşa – deşi suntem păziţi cu străşnicie – ca să ne unim cu voi, iubiţii noştri fraţi, printr-o vorbire prin scri­soare. Cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă (cf. II Tim. 2, 9), chiar dacă celor puternici li se pare că îl lea­gă. Cu adevărat suntem datori a ne bucura mult că ve­dem chiar întru noi, păcătoşii, împlinirile dumnezeieştilor mai înainte vestiri. Veniţi să spunem, fraţilor, împreună cu A­postolul: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Dum­ne­zeu? Necazul sau strâm­to­rarea, sau foamea, sau prigoana, sau golătatea, sau pri­mej­dia, sau sabia?” (Rom. 8, 35). Oare nu­mai pentru sine a spus acestea şi nu şi pentru noi, ca şi noi să avem faţă de Dum­ne­zeu o asemenea aşezare? Aş încât să nu ne deznădăjduim în necazurile în care suntem, ci să iubim a suferi cu bucurie şi celelalte pătimiri rămase. Căci bucurie ne­grăită este a pătimi pentru şi împreună cu Hristos, după cum au dovedit toţi sfin­ţii până la Tadeu, mucenicul nostru,  şi până la oricare alt măr­turisitor luat din viaţa aceasta în ur­ma lui [a lui Tadeu], fie din temniţă, fie din alt loc de sur­ghiu­ni­re, pentru buna [lor] râvnă şi pentru faptă vrednică de ur­mat.
Să ne facem şi noi, fraţii mei, într-alt fel chip mucenici, prin a fi pururi pregătiţi să fim luaţi, să mărturisim, să fim bi­ciuiţi, să murim. Acest lucru înseamnă a fi mucenici în fi­ecare zi, aceasta este a muri în fiecare zi. Din acest lucru vin curăţirea sufletului, înstrăinarea de patimi, apropierea de Dumnezeu, ura lumii, aducerea în minte a cerului şi a bu­nătăţilor puse deoparte în veac, iar nu a celor în­tâi­stă­tă­toa­re153. Căci o astfel de pregătire nu dă răgaz minţii să iu­beas­că îndulcirile şi să se reverse în chip pătimaş ici şi a­co­lo, ci mai degrabă încordează inima, aduce străpungere, ca o­chii să verse lacrimi, doreşte ieşirea din trup ca dintr-o tem­niţă apăsătoare. Să luăm, dar, aminte, fraţilor, cum sun­tem. Dacă suntem aşa, foarte bine, dar dacă suntem altfel, să ne îmboldim, să ne curăţim. Să fugim de diavol – balaurul cel lipsit de blândeţe – de săgeţile aprinse ale poftei amare şi de moar­te. [Aceste săgeţi] nu sunt plăcere, ci durere, nu în­dul­ci­re, ci amăreală, nu dulce pătimire, ci vrăjmăşie, robie, stri­că­ciu­ne, ticăloşie, schimbarea deprinderii celei după fire. Căci dacă [pofta] e bună şi dulce, cum pe cei care îi prinde în­dată îi arată nebuni, dobitoceşti, plini de ruşine, robi, dez­nă­dăj­duiţi, slăbănogiţi, vinovaţi de moarte veşnică? Ea far­me­că, scoţându-i din sine şi schimbându-i, dar cu ea nu se în­­tâmplă ca şi cu farmecele în cazul îndrăciţilor care nu pri­cep ce e cu ei decât după trezire154.
Aşadar, să luăm de acum aminte, iubiţilor, la locurile unde ne adăpostim, la petrecerea noastră, unde şi cu cine o du­cem. Şi dacă e vătămător acel loc, trebuie schimbat, dacă pe­trecerea e cu cel care aduce sminteală, trebuie în­de­păr­tat, dar dacă nu e cu nici unul [dintre cei răi], trebuie primit, fiind­că blestemat este cel ce şade de unul singur câtă vreme nici o neapărată nevoie nu stă de faţă.
Trebui să fim cu luare aminte şi în ceea ce priveşte ce­le­lal­te – mâncarea, băutura, somnul, munca -, fiindcă toate [a­ces­te] reguli pot să supună trupul prin porunci şi nu îl săl­bă­ti­cesc să se scoale asupra sufletului. [Trupul] e măgar. Dacă îl răsfeţi peste măsură, se face nesupus şi coboară mintea ce [vrea să] se suie [la cele înalte]. Din cele ale noas­tre vă facem cunoscute şi cele ale voastre155, de vreme ce toţi oa­me­nii au luat deopotrivă de la Dumnezeu frâiele stăpânirii de sine spre a se struni pe ei înşişi, chiar dacă necontenit este război între suflet şi trup, care se îm­po­tri­vesc [unul altuia]. Gândul despre acest lucru să ţină cont de acestea.
Dar ce e cu cele următoare? [Să ţineţi] credinţa ne­a­bă­tu­tă, neschimbată, după cum v-am predat-o şi am luat [şi noi] de la sfinţi, ba mai degrabă şi noi, şi sfinţii de la Unul şi Acelaşi Duh. Hristos nu este Hristos dacă nu Se zu­gră­veş­te. Căci a spune Hristos înseamnă [prin acesta] a cugeta la taina întrupării Lui. Căci nu s-ar putea spune Hristos şi [în acelaşi timp] să fie cugetat Cuvântul gol de trup. Dacă trup este Cuvântul e limpede că în ceea ce priveşte trupul se şi circumscrie, iar prin numele Hristos se introduce şi de în­ţelege deodată şi însuşirea de a fi circumscris. Încât cei ce nu zic că El se zugrăveşte, adică se închipuie în icoană, Îl socotesc fără trup şi sunt departe de curtea lui Hristos, chiar dacă ar fi Petru sau Pavel, după cum însuşi Petru şi Pa­vel au hotărât spre asigurarea noastră (cf. Gal. 1, 8). Fiindcă nici unul dintre apostoli sau dintre sfinţii de după ei nu a spus că Hristos nu se circumscrie după trup – să nu fie! -, după cum zic cei rău-credincioşi punând mai înainte [scrieri] false.
Să ţinem această credinţă curată, o, fraţilor, să măr­tu­ri­sim această bună mărturisire, nelăsându-ne nicidecum a­bă­tu­ţi. Tăgăduitori ai lui Hristos sunt cei care ţin aşa. Mu­ce­nici ai lui Hristos, împreună cu cei 40 [din Sevastia], îm­pre­ună cu ceata de nevoitori cea din veac, sunt cei ce se ţin statornici [în credinţa dreaptă]. Vai! Pentru a nu gusta în chip nelegiuit din cărnurile de porc a fost mucenicia Ma­ca­be­ilor, iar tu nu [vrei să fii] mucenic care suferă pentru a nu tăgădui pe Hristos, Cel Ce [poate fi] zugrăvit? Ioan, Îna­intemergătorul, fiind lovit pentru mustrarea adevărului în ce-l priveşte pe Irod, a dat ordinul de începere a luptei mu­­cenicilor, iar tu nu vrei să fii între mucenici murind pen­tru Hristos? Nimeni să nu vă amăgească cu vorbe de­şar­te, din pricina cărora vine mânia lui Dumnezeu peste fiii ne­as­cul­tă­rii (cf. Ef. 5, 6). Mucenic în chip deplin şi ne­în­do­iel­nic este cel ce mărturiseşte, şi pe atât este, pe cât se şi în­mulţesc pă­ti­mi­rile. Să nu vă clatine tăria prigoanei. Încă nu ne-am luptat precum mărturisitorii dinainte, încât nu am fost arşi înde­a­juns cu focul încercării celei mai aspre. Încă este ames­te­că­tu­ră de plumb, încă este pată a păcatului.
Cine eşti tu, cel ce calci în adâncul judecăţilor celor de ne­priceput? Cele care s-au poruncit ţie, acestea cugetă-le. Dum­nezeu a iconomisit ca sămânţa făgăduită lui Avraam prin binecuvântarea lui Dumnezeu să moştenească pă­mân­tul sfânt, după ce mai înainte a robit sub mâna lui Faraon 430 de ani. Creştinismul a fost mult mai de două sute de ani în pri­goa­nă cumplită, de la începutul propovăduirii a­pos­tolilor până la Constantin, întâiul împărat al creştinilor. Cei de după aceea au petrecut mult timp delăsare [şi u­şu­ră­ta­te], în afară de vremea lui Iulian apostatul. Marele Pavel trei­zeci şi cinci de ani a fost prigonit şi murea în fiecare zi, iar tu ai slăbit în cinci ani? Clement156, cel mult nevoitor, a fost mucenic 28 de ani, şi tu te-ai lăsat în puţini [ani]? Când voi avea timp să spun cele ale celorlalţi mucenici? Nu ai au­zit de răbdarea lui Iov? Oare nu cincisprezece ani  a fost chi­nu­it din pricina celui rău care îl asuprea şi a celorlalte ne­ca­zuri venite asupra lui, şi acestea neştiind să fi făcut ceva din cele rele, ba mai degrabă doar de cele foarte bune? Şi care a fost pricina spusă lui de Dumnezeu? „Ca să te arăţi drept”, zice (Iov 40, 8). Aşa şi acum, pronia [lui Dumnezeu] oa­re­cum îi cerne pe cei de azi, încât neghina să fie aruncată şi grâul să rămână curat. Nu auzi ce zice lui Ieremia157? „Pune-i pe ei în topitoare şi ia aminte dacă sunt cercaţi, după cum Eu m-am făcut cercat pentru ei” (cf. Zah. 11, 13).
Să răbdăm încă, o, ostaşi adevăraţi ai lui Hristos! Zilele trec ca umbra, chiar dacă prigonitorii par că rămân. „Dacă M-au prigonit pe Mine”, zice, „şi pe voi vă vor prigoni. Dacă au păzit cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor păzi. Dar toate a­ces­tea vi le vor face din pricina numelui Meu, că nu-L cu­nosc pe Cel Ce M-a trimis” (In. 15, 20). Căci cu adevărat nu au cunoscut că Dumnezeu şi Tatăl a trimis pe Fiul Său Unul Năs­cut, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca lumea să fie agonisită Tatălui Său (cf. Gal 4, 4-5). Căci altfel nu ar fi tăgăduit că El [poate fi] zugrăvit. Căci nimeni născut din femeie nu este cu neputinţă de zugrăvit în icoană decât dacă ar fi avorton. Deci, în acest chip să ne orânduim pe noi înşine, fraţilor, şi aşa să ne mân­gâ­iem cu cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, aş­tep­tând răsplătirea.
Dar ştiţi cine e Leontie: neam de fameni, nu numai lipsiţi de cinste – cupă cum a zis careva din purtătorii de Dumnezeu -, ci şi tăgăduitor al lui Hristos158. Şi nu îi este de ajuns nu­mai aceasta, ci îi şi mai chinuie cu sălbăticie pe fraţii noş­tri. Cel mai înainte ucenic, acum este tăgăduitor care ţine cre­­din­ţa iudaică. Cel ce fost între fraţii cei mai de frunte este îm­po­tri­va fraţilor mai mult decât toţi cei care îi chi­nu­ie. Cel care nu numea simplu icoana, ci [îi spunea] „sfânta icoană” a lui Hris­tos, a Născătoarei de Dumnezeu sau a vre­unuia din sfinţi, acum le arde, le „curăţă” hulind ca o fiară înnebunită. Pen­tru aceea este iubit stăpânitorului şi cârmuieşte mâ­năs­ti­ri­le noastre şi toate le face ticălosul spre ocara lui Hristos. Dar vai mie! Căci ale mele sunt bat­jo­co­ri­rile aceluia159. A­se­me­nea este celui ce l-a născut după trup, fiindcă şi acela, în vre­mu­rile de mai înainte, a fost pâr­gă a necredinţei, precum a fost şi a lui Ermie. Căci a­mân­doi s-ai dat diavolilor şi Dum­ne­zeu nu amestecă cioara cu porumbelul, ci cele ase­mă­nă­toa­re cu cele asemenea lor. Aşa stau lucrurile cu aceia. Şi să le dea lor Domnul cu­noş­tin­ţa adevărului lor, care sunt prinşi în laţ de diavol spre a face voia aceluia (cf. II Tim. 2, 25-26).
Iar pe voi, împreună cu cei pe care apostatul îi pe­dep­se­şte, Hristos să vă întărească, să vă dea putere, să vă dea tărie a răbda câtă vreme sunteţi încă înfometaţi, însetaţi, goi, pedepsiţi, în tulburări, chinuiţi, batjocoriţi, prigoniţi, hu­­­liţi, fiind ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, după ma­re­le Pavel (I Cor. 4, 13), împreună cu care fie să aveţi parte.
Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii, ca să ne mân­tu­im, învrednicindu-ne fie măcar de treapta cea de pe urmă între toţi cei ce sunt statornici [în credinţă].
Vă îmbrăţişează Fratele Nicolae care este împreună cu mine.
Harul cu voi cu toţi. Amin.
SCRISOAREA 382 – Theodor, către frăţiile împrăştiate pretutindeni160
[CUVÂNT] CATEHETIC
Bucuraţi-vă doriţii mei fraţi şi părinţi, că vestirea cea bu­nă [ce v-o dau] este de bucurie. Iarăşi am fost în­vred­ni­ciţi noi nevrednicii să mărturisim mărturisirea cea bună; iarăşi am fost supuşi la chinuri amândoi pentru numele Dom­nului. Căci şi fratele Nicolae s-a luptat în chip foarte fru­mos şi credincios. Am văzut noi, smeriţii, sângele de­şer­­tat pe pământ din cărnurile noastre, am privit rănile, scur­surile şi cele ce urmează acestor [chinuri]. Nu sunt a­ces­tea [prilej] de bucurie? Nu sunt acestea prilej de veselie sufletească? Însă cine sunt eu ticălosul, cel mai netrebnic decât toţi oamenii, ca să fiu rânduit cu voi, mărturisitorii cei vrednici ai lui Hristos? Iar pricina pentru care s-a în­tâm­plat e cateheza de dinainte161, pe care, primind-o în mâ­nă cel ce mă are în stăpânire, a trimis-o strategului şi i s-a poruncit să vină la noi comitul curţii. Acesta, venind îm­pre­ună cu căpetenii şi ostaşi, pe nepusă masă, şi încon­ju­rând căsuţa în care eram noi, dintr-o dată cu strigăte, ca şi când afli prada la vână­toa­re, au dărâmat foarte repede cu târnăcoape uşiţa, apoi ne-au scos, ne-au cercetat şi ne-au arătat cateheza. Am mărturisit că noi am alcătuit-o, după cum a vrut Dumnezeu. Dar el nu­mai una căuta: să venim la voia împăratului. I-am spus ceea ce a cerut adevărul (<Să nu fie! Noi nu ne lepădăm de Dum­ne­zeul nostru>) şi celelalte câte trebuia să le răspundem  lor care ne ascultau. Pentru aceasta ne-au ciomăgit aspru. Şi fra­te­le nu a suferit de pe urma chinurilor nimic cumplit de acest fel, îndată după ce a încetat şi s-a oprit [bătaia]. Dar mie, sme­ritului şi putrezitului, fiind cuprins de friguri puternice şi de chinuri cu anevoie de suferit, mi-ar fi trebuit numai puţin şi aş fi ieşit până şi din viaţă. Dar bunul Dumnezeu milu­in­du-mă câte pu­ţin, m-a miluit, lucrând împreună şi fratele în cele ce aveam ne­­­voie, chiar dacă încă rănile rămân şi nu am primit tă­mă­du­i­rea desăvârşită.
Aşa stau lucrurile şi v-am povestit pă­ti­mirea, ştiind doriţi să aflaţi pentru a vă îndurera împreună cu noi. Şi care [e re­zul­tatul]? Fiindcă s-au întâmplat unele ca aces­tea şi ame­nin­ţa­rea este mai înfricoşătoare, şi străjuirea mai puternică162. Căci biciuiri [ne-au fost făgăduite] de paz­nici şi de gardianul ce stă lângă noi ca să nu ne văicărim că nu avem cui scrie. Aşadar, să ne ghemuim şi să tăcem, lă­sân­du-ne înduplecaţi de frica oamenilor şi nu a lui Dum­nezeu? Nicidecum! Ci până ne deschide Domnul uşa nu vom înceta să plinim ceea ce e de trebuinţă după dorirea noas­tră, temându-ne şi tre­murând de osânda dată pentru tă­cere. „Dacă se va da deoparte”, zice, „nu va binevoi su­fle­tul Meu întru el” (Avac. 2, 4). Şi iarăşi Apostolul zice: „Noi nu suntem ai dării de­o­par­te spre pierzanie, ci ai credinţei spre dobândirea sufle­tu­lui” (Evr. 10, 39). De aceea şi e­pis­to­la de faţă este către toţi fraţii împrăştiaţi şi care petrec pri­goa­na întru necazuri, dar mai ales către voi mărturisitorii lui Hristos.
Să suferim, fraţii mei iubiţi, întărindu-ne mai mult şi mai mult, iar nu înfricoşându-ne în pătimiri. Cărnuri sunt. Să nu le cruţăm. Fiind chinuiţi pentru Hristos, să ne veselim. Cel ce pri­soseşte în chinuri mai mult să se bucure, ca unul care îşi înmulţeşte răsplătirile. Cel laş în a suferi ostenelile bă­tăilor toc­mai de aceea să scuture de la sine frica, gân­din­du-se la chi­nurile veşnice. Căci loviturile lor faţă de a­ce­lea [din veş­ni­cie] sunt vis, săgeţi de prunci. Da, vă rog, cad înaintea voastră. Să ne îndulcim în durerile cele pentru Hris­tos, chiar dacă ele sunt dureroase pentru trup. Să privim sus, la cele viitoare şi care rămân, nu la cele de faţă şi care trec. Să do­rim a ne amesteca sângele nostru cu sângele mu­ce­ni­ci­lor, par­tea noastră cu partea mărturisitorilor, ca să dănţuim îm­preună cu ei în veac. Cine este priceput, cine este înţelept, cine este neguţător bun ca să dea sânge şi să ia Duh, să dis­pre­ţuiască trupul şi să aibă parte de împărăţia lui Dum­ne­zeu? „Cel ce iubeşte sufletul său îl va pierde”, a spus Domnul, şi „cel ce urăşte sufletul său în veacul acesta îl va păstra în via­ţa veşnică” (In. 12, 25). Să luăm în urechi cu­vin­tele Lui! Să urmăm Lui! „Unde sunt Eu”, zice, „acolo va fi şi slujitorul Meu” (In. 12, 26). Şi unde e acela? Pe cruce; şi noi, smeriţii [tot] acolo [să fim], ca nişte ucenici ai Lui.
Vă rog să-mi suferiţi cuvântul de mângâiere, chiar dacă e­pistola e în puţine [cuvinte]. Să ştiţi că noi, pă­că­toşii, ne bu­cu­răm şi nu deznădăjduim, atâta vreme cât voi staţi întru Domnul.
Vă îmbrăţişează Nicolae, cel închis împreună cu mine, ostenitor şi luptător împreună cu mine şi frate prea adevărat al vostru. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă; lup­tă­to­rii pe cei împreună luptători; cei prigoniţi pe cei prigoniţi, voi toţi pe noi, care vă suntem prieteni întru cre­din­ţă. Dacă cineva nu-L mărturiseşte pe Domnul Iisus Hris­tos că poate fi zugrăvit după trup, să fie anatema de la Treime. Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi. Amin.
SCRISOAREA 384 – Fiului Naucratie
Obişnuiai întotdeauna să faci o lungă introducere la e­pis­tolă, aducând laude nouă, nevrednicilor, care nu erau a­devărate, ci semne ale dragostei tale prieteneşti [faţă de noi]. Dar eu [ţi-am scris totdeauna în cuvinte] puţine. Pen­tru ce [am făcut] aceasta? Ca să fii tare163 în Domnul, fra­te­le meu, pururea făcându-te mai aprins prin dragostea lui Hris­tos spre a suferi cele pentru EL, iar nu spre a te opri în ceva din laşitate [uşurătate]. Şi încă să-ţi fie ţie luminare şi căl­dură duhovnicească [exafix], încât să cânţi împreună cu Sfântul David: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele a­pe­lor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 1). Aceasta o cântă cineva în chip lucrător164, dacă are inima curăţită sau şi-o curăţeşte. Căci unde e curăţire, după cum zice Teologul, e luminare165. Cât de fericit e sufletul a­cesta care doreşte foarte a pătimi toate pentru Hristos şi so­­co­teş­te urâciune toată lucrarea cărnii. Roagă-te, frate, ca eu, cel ce sunt plin de mirosul patimilor, să mă umplu de mirosul a­cestei bune miresme. Acesta este răspunsul la prima în­tre­bare.
Al doilea e în legătură cu Anatolie: cât de întristătoare îmi este căderea lui! Însă [în locul ei] am primit tă­mă­du­i­rea ta. Aşadar poartă încă de grijă de dragostea frăţească faţă de el.
În al treilea rând, [îţi răspund] la chestiunile pe care mi le-ai pus înainte.
– Dacă un ortodox clevetit [de eretici] că nu se îm­păr­tă­şeşte [la ei], îşi face semnul crucii166 [spunând acelora] că <mă voi împărtăşi> şi nu este iscodit mai în amănunt în nimic altceva de către eretici, iar el are în cugetul lui, pe ascuns, că <mă împărtăşesc de la un ortodox>, aşa ceva nu este iconomie, ci trădarea adevărului. Epitimia [pentru unul ca acesta] este jumătate faţă de [cea dată] celui care are părtăşie totală cu erezia. Iar cât este o asemenea [e­pi­ti­mie], fiind deja întrebat mai înainte şi răspunzând, e de pri­sos a spune de două ori aceleaşi lucruri.
– Dacă cineva, spre a-i încredinţa pe necredincioşi, îşi ascunde preoţia ortodoxă167 înaintea ochilor lor, dar nu-l po­me­neşte pe vreun eretic, nici nu se împărtăşeşte de tainele lui, şi acesta să aibă ca epitimie un an depărtare de la Sfin­tele Taine, ca unul ce este trădător al adevărului.
– Dacă cineva se jură că nu se închină dumnezeieştilor icoa­­ne, nici nu primeşte vreun monah ortodox, dar, după ju­ră­mânt, cunoscându-şi greşeala, se pocăieşte şi se închină în ascuns, grea cădere [a suferit]. Căci deja s-a făcut tăgăduitor al lui Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu şi al sfinţilor. Trei ani să se oprească de la Sfintele Taine, [şi aceasta] cu mul­tă iubire de oameni.
– Dacă cineva se teme să se atingă de icoana lui Hristos sau de a unuia dintre sfinţi, un an să se oprească de la îm­păr­tă­şanie.
– Dacă un preot îl pomeneşte pe un eratic în public, dar, fiind chemat în particular de către un ortodox într-o casă de ru­găciune, evită să-l pomenească pe eretic, cel ce ţine cu a­cri­vie [ortodoxia] trebuie să se roage într-o asemenea casă de rugăciune?
– Nicidecum!
– Dacă cineva poate să primească, după caz, în ce pri­veş­te epitimia sa o oarecare uşurare a epitimiei?
– În cazul îm­păr­tă­şaniei nicidecum, dar în cazul altor [epitimii], nu e de le­pă­dat [gândul]. Şi nici în ce priveşte milosteniile168 nu ar putea să scadă ceva din [canonul] ce îi este rânduit. Căci cel ce dă e­pitimie ştie să cerceteze, de bună seamă, şi persoana şi vre­mea şi cele din afară, pentru a scădea [ceva din epitimie]. Căci canoanele care au această posibilitate conţin prin de­fi­ni­ţie asemenea [uşurări sau a­dău­giri ale epitimiei], după cum a spus însuşi Marele Vasile. Căci, dând episcopului puterea de a adăuga sau a scădea [la epitimie], nu în chip necesar, adică ab­solut, i-a pus canonul, ci în măsura în care [canonul] îi permite [lucrul acesta]169. Aşa încât cel ce dă [adaos sau scă­de­re a epitimiei] să ia aminte cum dă. Căci şi eu, smeritul, nu ca unul ce dau hotărâri, ci fără să silesc, adică în chip sfă­tui­tor – cum adeseori am spus – răspund la întrebările puse de tine sau de altul.
În rest, roagă-te pentru smerenia mea, ajutând după pu­te­rea celor ce se nevoiesc în cele de la Studion, ori de câte ori poţi întru Domnul.
Fratele Nicolae te salută.
SCRISOAREA 386 – Fiului Taleleu
Cele pe care mi le-ai însemnat prin epistolă le-am ştiut, fiule, iar cele pe care ţi le răspund acestea sunt: „Să ne ferim de tot fratele care umblă fără rânduială”, după cum po­run­ceş­te sfinţitul Apostolul (II Tes. 3, 6). Aşadar, cum zice Grigorie al a­del­fie­nilor, în chip iraţional, că voi v-aţi întors de la el, când el însuşi, nu pur şi simplu fără rânduială, ci cu totul s-a abătut cu iconomahii, subscriind la erezie, mâncând şi bând şi pe­tre­când împreună cu ei? Iar dacă ar zice că se pocăieşte şi ţine un canon, să arate aceasta prin mărturisire scrisă, dând ana­­temei pe eretici, împreună cu erezia, şi nemaiavând nicidecum legătură cu ei. Dar până nu face aceasta să vă lepădaţi de el, voi care vă temeţi de Domnul. Căci este vi­clean când se preface că se întoarce, rănindu-vă pe ascuns şi împrăştiind pe ascuns cuvinte vătămătoare, ca şi cum ar fi, fără în­do­ia­lă de partea potrivnicilor170. De aceea, tu, ca unul care eşti mai nedesăvârşit în raport cu dialectica lui, ai fost ne­du­me­rit în ce priveşte unele [argumente ale lui]. Dar fiindcă ai cerut dezlegarea [nedumeririlor], pri­meş­te-o cu pricepere.
Faptul că Gură de Aur, în cuvântarea de laudă la Sfân­tul Roman, a spus că: „Hristos al nostru nu Se circumscrie pe ziduri”171, nu trebuie primit doar aşa pur şi simplu, ci tre­buie cunoscut cu cine discuta când a spus, fiindcă în dis­cu­ţii trebuie ţinut cont şi de timp şi de persoană, şi de felul [discuţiei]. De timp, pentru că nu aceleaşi lucruri s-au le­giu­it celor de demult faţă de cei din har. De persoană, fiind­că alta e cea eretică şi alta cea a ortodoxului. De fel, fiindcă nu acelaşi lucru este a discuta dogmatic şi a întinde cuvântul în chip mai simplu. Prin urmare, cui a vorbit Gură de Aur? Oare unui ortodox care pune la vedere icoana lui Hristos? Nicidecum, ci unui păgân care descrie Cauza mai pre­sus de toate, pornind de la cele mai de pe urmă din lu­cru­rile care există, precum zice dumnezeiescul Dionisie, şi care zice că Ea nu este cu nimic mai presus de formele cu multe înfăţişări şi fără de Dumnezeu, plăsmuite de el. Prin ur­­mare, bine şi absolut firesc a zis părintele că „Hristos al nos­tru nu se circumscrie pe ziduri”. Dar trebuie să se audă şi ceea ce  e după: „prin firea dumnezeirii”, fiindcă dum­ne­zeii ace­luia sunt fixaţi pe ziduri şi sunt limitaţi la acel loc şi nu au altceva de natură cugetătoare în afară de ceea ce văd cei ce pri­vesc. Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, mâini au şi nu pipăie, picioare au şi nu umblă, nas au şi nu mi­ros. [Aşa] sunt osândiţi de Prooroc (Ps. 134, 16-17). Iar Hris­tosul nostru este nu numai cu adevărat şi în chip pro­priu om după partea văzută – fiindcă S-a făcut asemenea nouă întru totul, întrupat şi însufleţit şi de o stare cu noi şi are toate celelalte câte sunt semne ale firii omeneşti, în afară numai de păcat -, ci este şi Dumnezeu prin fire şi a­de­vărat. Şi Acelaşi este amândouă. Ca şi când ar zice, după cum spune cândva acelaşi Gură de Aur: jos se osteneşte  şi sus Îl aclamă stihiile, jos flămânzeşte şi sus dă ploi, jos se înfricoşează şi sus tună, jos stă înaintea judecăţii şi de sus toate le vede172. În acest fel s-a spus de el către păgân că „Hristos al nostru nu se cir­cum­scrie pe ziduri”. Şi nu a socotit să se folosească de un limbaj exact în afirmaţia sa, căci abia acum ne luptă erezia. Şi e lim­pe­de că Sfântul a ştiut negreşit că cel care se osteneşte şi flămânzeşte, se în­fri­co­şează şi stă la judecată [poate fi] cir­cum­scris prin tră­să­tu­ri­le trupului, fie pe ziduri, fie în culori pe planşetă. Şi în lu­cru­ri­le clare nu se folosea el de cuvânt de lămurire. Căci dacă au zis că un înger netrupesc se [poate] ve­dea în icoană, nu se [poa­te] privi în icoană Hristos cel în­tru­pat? Este prostesc să ac­ceptăm aşa ceva în legătură cu Sfântul. Prin urmare, dacă ei îl au ca mărturie a dogmei lor rele, de ce îl leapădă pe a­ce­laşi sfânt, neprimind să fie zu­gră­vit îngerul în icoană, nici ca­­­reva din purtătorii de Dumnezeu, de vreme ce iarăşi zice un­­deva Gură de Aur: „Ceea ce aţi făcut cu numele, aceasta aţi făcut şi cu icoana aceluia (adică a Sfântului Meletie). Căci mulţi au întipărit acea sfântă i­coa­nă şi pe inele, şi pe pa­ha­re şi pe cupe, şi pe zidurile ca­me­re­lor şi în tot locul173”. Însă ei nu suferă să asculte de el.
Despre istoria Sfântului Pangratie, că nu e clar de cine a fost scrisă, ce are a face? Aproape toate scrierile despre mu­ce­­nicie sunt fără autor. Dar sunt întemeiate [bebaia]174 şi din ele au luat prilej dascălii [Bisericii] să alcătuiască laude mu­­cenicilor. Sfântul Pangratie e cinstit în Sicilia, într-o foar­te mare biserică în care se zice că se fac şi minuni. Aşadar, cel ce nu primeşte istoria [vieţii lui] e limpede că a lepădat îm­preună cu ea şi pe mucenic.
Acestea [sunt spuse] în puţine [cuvinte]. Iar tu, fiule, fii sănătos şi mântuieşte-te şi stai departe de Grigorie, ca să nu te piardă din neluarea ta aminte.
SCRISOAREA 393
Sfinţilor mei părinţi duhovniceşti, care sunt alungaţi pentru Domnul, Theodor, cel mai mic preot şi egumen al celor din Studion, bucuraţi-vă în Domnul
A primi scrisoare de la un singur ortodox în aceste cum­plite zile, când nu se mai adună mulţi laolaltă, este un lu­cru străin vremii [acesteia], precum este un trandafir cu multe pe­tale în [mijlocul] iernii. Şi [acest lucru] a făcut mai cu sea­mă bucurie smereniei mele, încât chiar din începutul scrisorii a săltat duhul meu şi, în chip firesc, a a lăudat pe Domnul, Ca­re şi în această prigoană ahabică175 Şi-a păstrat atâţia care nu au plecat genunchiul lui Baal. Căci îmi pare că cei care acum nu şi-au plecat [genunchiul] sunt egali la număr cu cei de atunci şi dintre ei sunt nu nu­mai cei care au mărturisit pe faţă, ci şi cei care au scăpat ici şi acolo, în pustietăţi şi munţi, şi peşteri, şi crăpături ale pământului, ca să grăiesc a­pos­to­le­şte (cf. Evr. 11, 38). Dar şi întreaga voastră ceată176 o în­fru­museţează muntele cel cu trei piscuri177, ca unul ce are sla­vă întreit strălucitoare. Aşa­dar, mulţumiri lui Dum­ne­zeu, Care vă îmbogăţeşte cu toţi cei care cheamă numele Lui. Laud sfânta voastră a­lun­ga­re, cânt locuirea voastră din munte, căci, chiar dacă este pă­timire şi necaz, este însă în­dum­nezeitoare. Moise în mun­tele Sinai a vorbit cu Dum­ne­zeu, Ilie în muntele Horeb s-a învrednicit să-L vadă pe Dumnezeu, pe cât a putut; Însuşi Iisus, Conducătorul Cel prea­dumnezeiesc, S-a suit în munte să Se roage ca un om. Ce înseamnă asta? Mie îmi pare că un simbol, o vedere a ur­cuşului sufletului. Căci după cum muntele este mai ri­di­cat decât câmpia de la poalele lui şi decât valea, în aceeaşi măsură mintea celui ce se roagă se suie către Dumnezeu prin [mijlocirea] unui loc înalt. Vedeţi, o, de trei ori do­ri­ţi­lor, ce fel este petrecerea voastră? Aduceţi-vă aminte şi de noi păcătoşii şi pă­mân­te­nii de aici, ca [astfel], să fim uniţi şi noi cu voi, vulturii Dom­nului care zburaţi la înălţime. Însă aici să ne oprim, chiar dacă dorul se porneşte să gră­ias­că mai multe.
Dar pentru ce aţi venit la atâta măsură de smerenie încât să aflaţi de la mine, cel neînvăţat, răspunsurile în­tre­bă­ri­lor puse mai înainte? Voi, cu harul lui Hristos, ştiţi ceea ce trebuie chiar de la voi înşivă, iar dacă nu, de la cei care sunt mai presus de noi şi în vrednicie, şi în cuvânt. Căci sunt foarte mulţi, precum a arătat cuvântul, care sunt datori să înveţe pe alţii178. Dar, ca să nu par totuşi că vă în­tris­tez şi nu vă dau ascultare, mă voi supune poruncii. Însă mai întâi, aceea am să vă spun, că erezia aceasta, chiar dacă unora de mai înainte li s-a arătat altfel, ba şi unora de a­cum li se arată cumva doar pe jumătate rea şi nu foarte cum­­­plită, mie, celui neputincios, mi se pare că nu e nimic alt­ceva decât tăgăduirea lui Hristos. Căci dacă arhetipul se ma­nifestă [ekfainetai] în icoană, precum zice întru tot în­ţe­leptul Dionisie179, şi dacă cinstea icoanei se urcă la pro­to­tip, precum zice marele Vasile180, iar acum icoana lui Hris­tos a fost socotită de nimic, a fost tăgăduită, a fost căl­ca­tă în picioare de către luptătorii contra lui Hristos, e lo­gic că, în icoana lui şi prin icoană, Hristos a fost tăgăduit, a fost ne­cinstit, a fost lepădat în chip iudaic. Şi în alt fel nu e cu pu­tinţă a întoarce raţionamentul [to qewrhma]. De ace­ea e vreme de jale şi plângere, de aceea şi sunt atâţia care se ţin neclintiţi [enistamenoi]181, nu numai bărbaţi, ci şi femei, de vreme ce este tăgăduit Hristos şi cu gândul, şi cu fap­ta [logikwz te kai pragmatikwz], lucru care nu s-a vă­zut de la ereziile de demult. Cu gândul, pentru că cei ne­cre­din­cioşi arată că nu poate fi zugrăvit Hristos în ceea ce pri­veş­te trăsăturile trupului; cu fapta, pentru că distrug orice sfân­tă icoană a lui Hristos, a Născătoarei de Dumnezeu, a în­ge­rilor, a oricărui sfânt şi sfântă, din orice biserică şi din ori­ce [loc de] sfântă jertfă182, dându-le focului, batjocorindu-le, luând în râs marea taină a dreptei credinţe, numind urâciune pe Hristos Cel zugrăvit împreună cu Maica şi slujitorii [Săi]. A cugeta şi a grăi şi a face acest lucru este al iudeilor şi al pă­gânilor. Căci arabii şi sciţii, folosindu-se de ele, nu s-au arătat făcând nimic în acest fel. Aşadar, cum nu sunt acestea tăgăduire a iconomiei lui Hristos?
Dar [să revenim] cu cuvântul la întrebările puse.
  1. Unii s-au plecat [ereziei] de bună voie, fără să-i si­leas­că cineva [sau ceva].
  2. Alţii în urma bătăilor.
  3. Alţii numai prin ameninţare.
  4. Alţii fără ameninţare şi chinuri, ci doar de frică.
  5. Alţii ca să nu cadă din ale lor183.
  6. Unii din neştiinţă.
– [Deci] cum trebuie primiţi aceştia dacă se întorc?
E limpede că dacă arată toate roadele vrednice de po­că­inţă. Şi care sunt aceste [roade]? Depărtarea de Sfintele Tai­ne împreună cu plângerea şi rugăciunea ostenitoare. Pen­­­tru cei din prima categorie, timpul e de trei ani, pentru cei din a doua, doi ani, pentru cei din a treia, a patra şi a cin­cea, ca şi cei din prima, iar pentru cei din a şasea, un an.
– Dar după plinirea [timpului de pocăinţă], către trebuie să fie statutul lor?
– Dacă e din catalogul preoţesc şi nu a subscris [e­re­zi­ei]184 şi nici nu se mai împărtăşeşte de împărtăşania necre­din­­cioşilor, să fie [restabilit] în tagma clericală în care a fost rânduit. Dar dacă a subscris, să fie oprit de la slujirea celor sfin­te până la un sinod ortodox, împărtăşindu-se însă [până atunci] cu Sfintele Taine.
– Este îngăduit, la vreme de necesitate, fie din frică, fie de foame, fie fără trebuinţă neapărată, fie siliţi, ca cei ce se măr­turisesc ortodocşi să mănânce împreună cu cei întru totul ne­­credincioşi sau cu alţii care au părtăşie [cu ei]?
– Sub nici o formă, nicidecum, decât dacă este un caz  ex­trem şi nu în chip indiferent, ci numai dacă e vreo nea­pă­ra­tă trebuinţă, [dar şi atunci] o dată sau de două ori.
– Este îngăduit a mânca din rămăşiţele mâncării acestora în caz de necesitate, sau şi fără necesitate, desigur dacă s-a fă­cut mai înainte semnul crucii pe ele?
– Dacă [rămăşiţele] sunt de la un preot, nicidecum, decât în caz de neapărată trebuinţă.
– Trebuie să intrăm în casa lor de rugăciune pentru ru­gă­ciune şi să săvârşim Sfânta Jertfă în ea cu antimisul nostru [meta idiaz trapezaz]185?
– Nicidecum, în fiecare din cele două situaţii.
– Trebuie să-i salutăm şi să-i sărutăm [îmbrăţişăm]?
– Nicidecum, după cum zice marele Vasile186. Căci Dom­nul a oprit îmbrăţişarea pângărită. Deci [dacă se face], aceasta să fie accidental [kata sumbasin]187, dar de [îm­bră­ţi­şarea] ca [semn] al dragostei şi prieteniei trebuie fugit, ca să se plinească prin aceasta: „Nu trebuie salutaţi ne­cre­din­cio­şii”.
– Sunt unii, din mânăstiri, care nu au consimţit nici în cuvânt, nici în faptă [cu ereticii], ci au scăpat prin fugă, şi după retragerea necredincioşilor iarăşi s-au întors [în mâ­năs­tire]. Au făcut bine?
– Dacă în biserică s-a slujit Liturghia de către ne­cre­din­cioşi [eretici] o singură dată, să intre, săvârşind în ea nu­mai rugăciunile, dar dacă s-a făcut adeseori, să se retragă din ea departe.
– Sunt unii mireni, sau şi monahi, care detestă foarte şi deplâng necredinţa [asebeia] [erezia], dar din cauza a­me­nin­ţărilor necredincioşilor se apropie de împărtăşania, cre­zând că este vătămătoare188. Ei ne cer să facem rugăciuni pen­­­­tru ei. Este îngăduit să le dăm împărtăşirea Sfintelor Tai­ne?
– Rugăciune este îngăduit să facem, dar a-i împărtăşi nu, indiferent ce ar zice sau ar face.
– Dacă ei189 pun cruci pe drumuri, trebuie să ne în­chi­năm?
– Nu este oprit.
– Trebuie să liturghisim cu prescurile unora ca aceştia?
– Nicidecum.
Aşadar, acestea, după cum ni le-a adus Domnul în minte le-am spus, nu punându-le ca lege (fiindcă nu suntem ierarhi, căci a lor este a da norme în mod canonic), ci ca sfat, de vre­me ce suntem în aceeaşi tagmă cu voi. Şi am făcut aceasta, fiind siliţi de voi, din pricina incertitudinii celor care sunt da­tori să le dea ca norme în mod ierarhic190. Iar voi, preasfinţi părinţi, iertaţi-ne dacă este ceva neplăcut vouă în cele spuse. Fiindcă şi doctorul ţine cont şi de calitatea sufletului şi a tru­pu­lui şi a persoanei, şi de specificul momentului şi de pa­ti­mă, şi de deprindere lăuntrică, şi de putere şi de slăbiciune, şi aşa tămăduieşte şi oblojeşte, folosindu-se de adăugiri şi lip­suri. Acestea nu se pot cuprinde în mod canonic pe scurt, după cum şi înşişi sfinţii noştri Părinţi ne-au hotărât.
SCRISOAREA 425 – Logofătului Pantoleon
Virtutea altora ni s-a făcut cunoscută din auzite, dar a ta, preacinstitul meu stăpân, [ni s-a făcut cunoscută] mai întâi prin vedere iar acum ajunge, din auzite, până la capătul pă­mân­tului în care ne aflăm191. Şi care e motivul? Fiindcă a în­drăz­nit duhovniceasca ta gură să grăiască înţelepciunea lui Dum­nezeu, cuvintele adevărului spre folosul şi mântuirea şi a sufletului tău, şi a oricărei Biserici de-a noastră. Şi fericit eşti şi binecuvântat e numele tău şi te laudă toţi cei drept cre­din­cioşi care aud [de tine]. Şi cunună de haruri este pe cin­sti­tul tău creştet şi lanţ de aur sfinţitul tău gât, fiule al as­cul­tă­rii, odraslă a luminii, odor al dreptei credinţe. Acestea zice Dom­nul: „Deschide gura ta şi o voi umple pe ea, fiindcă ai as­cultat glasul Meu” (cf. Ps. 80, 9). Căci poruncă a Dom­nu­lui este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei. Căci zice: „Grăieşte şi nu tăcea”192 şi: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) şi „Dacă aceştia vor tăcea pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Aşa încât atunci când e vorba despre credinţă nu trebuie a spune: <Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici a­ceas­ta. Os­taş? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt şi grijă nu am pentru che­stiu­nea pusă în dis­cuţie>. Vai! Pietrele strigă dacă tu taci şi eşti fără de gri­jă? Firea cea nesimţitoare L-a ascultat pe Dumnezeu şi tu te cla­tini? Ceea ce nu a fost însufleţit, nici i s-a cerut so­co­tea­lă la judecată, temându-se ca de o poruncă, glăsuieşte, iar tu cel ce vei da seama înaintea lui Dumnezeu în ceasul cer­ce­tă­rii chiar şi pentru un cuvânt deşert, deşi vei fi întrebat spre a da socoteală, spui ca unul fără de minte: <Ce treabă am eu cu acest lucru?> „A­ces­tea”, o, stăpâne, zice Pavel „le-am în­fă­ţişat din pricina voas­tră, în ce mă priveşte pe mine şi pe Apollo, ca să în­vă­ţaţi a nu cugeta, în ce ne priveşte, mai pre­sus de ceea ce s-a scris” (cf. I Cor. 4, 6). Aşa încât chiar şi săracul e lipsit de orice apărare în ziua judecăţii şi va fi osândit ca unul care acum nu grăieşte, căruia şi osânda îi va fi sigură, fie şi numai pentru acest lucru – [ca să nu mai vorbim] de vreunul din cei de sus până la cel ce poartă coroana. Căci cei puternici vor fi cercetaţi ca nişte puternici, zice [Scriptura], şi judecată aspră va fi celor sus puşi.
Aşadar, grăieşte, domnul meu, grăieşte! De aceea şi eu, ticălosul, temându-mă de judecată, voi grăi. Grăieşte chiar şi la urechile ce ascultă cele dumnezeieşti ale drept cre­dinciosului nostru împărat, de vreme ce eşti dintre cei sus puşi. Nici o erezie din cele ce au tulburat şi au ieşit din Bi­serică nu este mai cumplită decât această erezie ico­no­ma­hă. Pe Hristos L-a tăgăduit, în faţă Îl scarmănă193, tur­bând [contra lui] cu fapta şi cu cuvântul194. A nu fi cir­cum­scris Hristos, în ce priveşte caracteristicile trupului, este o pros­tie care nimiceşte faptul că Cuvântul S-a făcut trup (căci dacă e trup, desigur se şi circumscrie, fiindcă a bine­ves­ti o nălucă, ţine de cugetul maniheic); iar dacă se răzu­ieş­te, se sfarmă, se surpă, se arde cu foc toată dum­ne­ze­ias­ca biserica şi tot va­sul cel sfinţit în care [sunt zugrăvite] trăsăturile lui Hris­tos, ale Născătoarei de Dumnezeu sau a sfinţilor, noi cre­şti­nii pierim.
Să întâmpinăm faţa lui Hristos întru mărturisire. Să să­ru­tăm pe Hristos, pe Care [să ştii că] Îl tăgăduim dacă le­pă­­dăm sfânta Lui icoană. […]
SCRISOAREA 452 – Lui Nichita egumenul195
Nu cred că e nepotrivită sfinţiei tale părinteşti scrie­soa­rea aceasta, nu numai că plineşte cele ale dragostei, ci şi fiindcă dezvăluie ceva întristător care s-a aciuiat în su­fle­tul nostru smerit. Şi, dacă porunceşti, ia aminte la cele spu­se.
După întoarcerea de la întrevederea cu sfinţii voştri pă­rinţi din Akrita, m-am întâlnit cu fratele nostru Atanasie, po­vestindu-i fiecare din cele discutate întru Domnul şi spu­nân­du-i că şi [egumenul] din Midichia îl susţine pe [egu­me­nul] [din mânăstirea] lui Maximin în schimbarea lui cea prea­fru­moasă, adică în apărarea [credinţei] şi în măr­tu­ri­si­rea [ei]. Dar el a dezminţit şi eu am cerut pricina dez­min­ţi­rii. Iar a­ce­la a zis: „În ceea ce priveşte problema apărării [credinţei] [a­po­logetica] – fapt care el196 l-a semnat, iar eu l-am citit – zice să ne împărtăşim [metalabein], dar să nu avem părtăşie [koinwnhsai] [cu ereticii] şi să existe iconomie [în această privinţă] prin slăbirea acriviei, căci aceasta nu este cădere de la adevăr”.
Ce înseamnă acestea preacinstite părinte? Nu măr­tu­ri­seş­te [acela], precum spune în Typos, că „cruţându-mi bă­trâ­ne­ţea, mi-am pierdut sufletul, având părtăşie pe baza tăgăduirii i­coanei lui Hristos şi a Născătoare de Dumnezeu şi ale tu­tu­ror sfinţilor; căci aceasta înseamnă erezia iconomahă şi prin acest fapt m-am pierdut împreună cu cei necredincioşi, apoi şi până în sfârşit am rămas neprigonit în mânăstirea mea, agi­tând lumea în urma noastră”? [Făcând] astfel, [de fapt el] nu se mărturiseşte şi nu plânge, ci arată doar acele bânguieli – cum mi-a spus cel ce mi-a explicat -, de vreme ce şi-a adus ca apărător al cauzei sale pe un oarecare părinte Dianion, ca­re ar fi făcut acelaşi lucru şi pe care, zice el, l-a primit Sfân­­tul Vasile; apoi [mai aduce ca exemplu] şi pe tatăl lui Gri­go­rie Teologul. O, dreaptă mânie şi a sfântului nostru arhiereu, şi a întregii plinătăţi a mărturisitorilor! Căci dacă acel lucru [îm­părtăşirea] nu este părtăşie, nici cădere [din dreapta cre­din­­ţă], ce folos s-a dobândit de pe urma luptelor cu aceia [cu ereticii] şi a vărsărilor de sânge şi a necazurilor? Şi pentru ce a mai fost canonisit şi el însuşi? Şi de ce îşi mai lasă mâ­năs­ti­rea? Şi de ce este oprit de la slujirea celor sfinte? O, iarăşi zic, dumnezeiască mânie! Fiindcă ţine adevărul întru ne­drep­ta­te, i se pare că şi Părinţii pătimesc la fel cu el.
Dar hai să vedem cuvântul lui fără logică: „M-am îm­păr­tă­şit dar nu am avut părtăşie”. Zice undeva cel cu glas mare între teologi197: „M-am împărtăşit [metelabon] de chip şi nu l-am păzit. Se împărtăşeşte [metalambanei] de slăbiciunea mea ca şi chipul să-l mântuiască, şi trupul să-l facă ne­mu­ritor. Iată, dar, se face părtaş [koinwnei] cu a doua părtăşie [koinwnian] şi care e mult mai uimitoare decât prima”. Iată că „m-am împărtăşit” este înţeles ca „a avea părtăşie”. Căci îm­­­părtăşire [metalhyiz] şi părtăşie [koinwnia] este a­ce­laşi lu­cru, una trăgându-şi numele de la a avea parte îm­pre­u­nă de ce­va [metecesqai], iar una de la a face părtaşi pe cei ce au ce­va împreună. Dar şi insuflatul Apostol [zice]: „paharul bine­­cuvântării, pe care îl binecuvântăm, nu este părtăşia [koinwnia] de sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este părtăşia cu trupul Domnului? Fiindcă o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi dintr-o singură pâi­ne ne îm­păr­tă­şim [metecomen]” (I Cor. 10, 16-17). Iată, a arătat şi aici lumi­na lumii198 că părtăşia [koinwnia] este par­ticipare [metoch], şi nu este cineva întreg la minte care să nu spună că participarea [metoch] este împărtăşire [metalhyiz]. Aşa­dar, după cum dumnezeiasca pâine cu care se îm­păr­tă­şesc [metecomenoz] ortodocşii îi face pe toţi cei ce se îm­păr­tăşesc [metocouz] de ea un singur trup, tot aşa şi pâi­nea ereticească îi face părtaşi [koinwouz] unii cu alţii pe cei ce se împărtăşesc [metecontaz] de ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic lui Hristos. Deci cel grăitor în de­şert degeaba gră­ieşte în deşert. Iar adică totuşi mintea celui ce s-a îm­păr­tăşit nu a fost de acord cu fapta [împărtăşirii], acest lu­cru este mai mult o lepădare, fiindcă – de vreme ce ştia că face un lucru străin [de credinţă] – a păcătuit întru cu­noş­tin­ţă, netemându-se de Dumnezeu, Care ucide şi su­fle­tul şi trupul prin azvârlirea în gheenă, ci [înfricoşându-se] de cel care bate trupul doar pe lumea asta (cf. Mt. 10, 28). Pentru ce sunt puse laolaltă cele ce nu se pot îm­pă­ca199? De ce îi crede ajutători pe sfinţii care sunt [de fapt] îm­potrivitori faţă de el200? Deja şi numai acordul sau de­za­cordul [lă­un­tric] în ceea ce priveşte mărturisirea şi le­pă­darea [de cre­dinţă] se socoteşte [dogmatizetai] de ei [de sfinţi] a faptei şi la ei nu ţine ca dovadă făţărnicia că nu­mai se atinge de jertfă [ci gura, iar cu mintea petrece ne­despărţit de Hristos] – şi nu [zic] [jertfa] idolească, ci nici când e vorba de jertfa propriu-zisă [a lui Hristos, să­vâr­şită de eretici]. Şi exemplele sunt nepotrivite201.
Aşadar, ce altceva a fost prigoana dinainte? Sfântul pa­tri­arh a fost dat jos, a fost exilat, a fost îndepărtat într-un ţi­nut de la marginea [imperiului]202. În locul lui pe scaun a fost un luptător împotriva lui Hristos, un sinod de ne­le­giu­iţi, anatematizarea Sfântului Sinod de la Niceea203, pro­cla­ma­rea unei credinţe odinioară antihristice, îndepărtarea sfin­ţ­ilor episcopi şi egumeni, a monahilor şi monahiilor. Valuri de sân­­­ge, morţi neaşteptate, încarcerări, foamete, jafuri. Şi ceea ce e mai înfricoşător şi de văzut şi de auzit: cinstita icoană a lui Hristos ocărâtă, călcată în picioare; [la fel] a Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Bisericile şi altarele ru­i­na­te, cele sfinte profanate şi predate focului. Aşa stând lu­cru­ri­le, oare nu tot cel ce are părtăşie, adică se împărtăşeşte de pâi­nea otrăvitoare204 [ioboloz artoz] se leapădă de Hris­tos, fiind departe [de El] şi necuvios, afară dacă numai şi-a revenit cumva prin pocăinţă? Aşa se ţine adevărul şi pentru el au fost ucişi mucenicii şi au suferit toate cei ce s-au ţinut de el. „Şi dacă cineva umblă după dreptarul acesta”, zice A­pos­tolul, „pace şi milă peste el şi peste Israelul lui Dum­ne­zeu” (Gal. 6, 16). Căci cazul lui Dianion şi al tatălui Te­o­lo­gu­lui – şi dacă mai este vreun altul asemănător – era vreo far­să a unei scrisori meşteşugite, scrisă în chip mincinos de ere­tici, iar sfinţii aceia au subscris ei [scrisorii] din simplitate faţă de sofismele din ea, iar nu din oarecare frică – să nu fie! Fiindcă de îndată ce au cunoscut vicleşugul, au revenit şi au apărat cu bună îndrăznire [credinţa dreaptă].
Acestea, părinte sfinte, dacă sunt lege pentru tine [î­na­in­tea lui Dumnezeu şi a oamenilor], transmite-i-le bărbatului ca, cunoscând adevărul, să lepede acel nedrept înscris şi să fie rânduit împreună cu cei dreptcredincioşi; şi, de vreme ce este şi bătrân şi canonisit, de aceea să lase şi să vestita-i mă­năs­tire. Iar dacă nu, făgăduieşte-ne că nu ai nici o părtăşie în ceva cu bărbatul [acela], dacă nu se căieşte.
SCRISOAREA 466 – Lui Iacov monahul
Deşi zăbavnici am fost şi noi în a-ţi întoarce scrisorile, frate preacinstite, timpul fiind atât de neprielnic, însă îţi plă­tim cu măsuri egale ale dragostei, necăjindu-ne, pe de o par­te, pentru laudele pe care le-ai născocit împotriva noastră205 – ca unii care nu suntem vrednici de laudă -, dar bucurându-ne, pe de alta, pentru înfocata râvnă a vieţuirii tale plină de [a­dân­că] luare aminte206, care se păzeşte pe sine departe de cei des­trăbălaţi prin indiferenţa lor, despre care [indiferenţă] îţi este întreaga cuvântare.
Eu nu sunt de părere, preaiubite, că persoana pe care tu ai însemnat-o [în scrisoare] aşa face şi vorbeşte. Căci cum, cel ridicat în treaptă preoţească, s-ar purta cu râvnă faţă de cele pământeşti? Şi cum, cel ce s-a luptat prin mărturisire, îi îngăduie pe cei nerâvnitori şi fără viaţă sfântă207? Căci tu zici că el spune că nu e oprit defel a şedea în episcopia în care cel ce o ţine este necredincios şi că ar fi hrănit de „ne-e­pis­co­pii” care fac pogorăminte, nu se împotriveşte de loc cu ca­nonul dreptei credinţe. Şi cum nu se împotriveşte acest lucru adevărului, când Sfântul David psalmodiază: „unt­de­lem­nul păcătosului să nu ungă capul meu” (Ps. 140, 5), iar Sfântul Atanasie porunceşte ca nu numai să nu avem nici o părtăşie cu ereticii, dar  nici [măcar] cu cei ce au pă­rtăşie cu cei necredincioşi208? Şi cum nu e păr­tă­şie [koinwnia], dacă trebuie să şezi într-un asemenea loc şi să fi hrănit de asemenea [oameni]. E firesc ca, chiar şi în cazul în care cineva nu şade acolo, însă se hrăneşte de acolo, însăşi darea şi luarea [de hrană] să producă părtăşia. Căci zice Apostolul: „ştiţi şi voi, filipenilor, că atunci când am ieşit din Macedonia, nici o  Biserică nu a avut părtăşie cu mine în dare şi luare decât numai voi, fiindcă şi în Te­sa­lo­nic, o dată şi de două ori mi-aţi trimis spre trebuinţă” (cf. Flp. 4, 15-16). Aşadar, dacă a lua o dată şi de două ori, lu­mi­na lumii209 a numit-o părtăşie, cine, având, bună cu­ge­ta­re, nu ar fugi de „a lua întotdeauna” ca de un lucru po­triv­nic luminii? Şi trebuie ca sfinţia ta, cu blândeţe şi sme­ri­tă cugetare, să-i aduci aminte părintelui şi, dacă se lasă în­duplecat, am câştigat pe părinte, iar dacă nu, să nu re­nun­ţăm la siguranţa noastră210.
Iar despre botezul copiilor de către unii, iar nu de către alţii, o întreagă epistolă, pe care am scris-o însuşi celui ce te-a învinovăţit despre acelaşi lucru, am trimis-o şi dom­ni­ei tale, şi socotesc de prisos să mai trăncănesc a doua oară despre acelaşi lucru. Deci, astfel cuget eu smeritul şi îi văd şi pe sfinţi cugetând, dar fiecare să facă precum îi pare.
Şi desigur, cel ce este hrănit să-şi primească hrana de la cel cu cugetare dreaptă211 şi care a fost canonisit212. Însă să nu mai facă acestea213 până când [acel episcop] ţine e­pis­copia, chiar dacă nu slujeşte cele preoţeşti, nici nu se îm­părtăşeşte cu Sfintele Taine. Iar pocăinţa adevărată con­stă în a lăsa episcopia [unde locuieşte acum] şi a sta de­par­te, după cum au făcut unii, de la care a lua este ne­vă­tă­mă­tor şi împreună cu care este primit şi a mânca214.
Altceva să-ţi spun nu am decât că te îndemn să te rogi pentru smerenia mea ca nu numai să grăiesc drept, ci să şi umblu drept prin făptuire.
SCRISOAREA 500 – Lui Isihie protonotarul
[…] Iar a treia problemă215 a cuvântului tău spune că sunt unii monahi care par că se ţin de dreapta credinţă şi au răbdat multe prigoniri pentru adevăr, dar care petrec îm­­­preună şi mănâncă împreună cu ereticii şi cu cei ce fac pogorăminte [ereticilor] şi sunt de părere că acest lucru este indiferent şi că de un oarecare părinte li s-a legiuit să pă­zească [doar] acestea trei: să nu fie binecuvântaţi de ere­tici, să nu cânte împreună cu mai marii lor şi să se de­păr­te­ze de împărtăşirea pâinii lor.
În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci „Vai!” se ros­teşte asupra celor care au părtăşie cu ei, fie şi doar la mân­care sau băutură sau [simplă] relaţie. Aşa încât în­vă­ţă­tor străin şi în afara propovăduirii [evanghelice] este cel ce zice acelea, oricine ar fi între oameni.
SCRISOAREA 531 – Fiului Dorotei
[…] Iar despre subiectul despre care ai însemnat, adică des­pre a face pomenire [poiein mnhmhn] pentru cutare, eşti dator a şti dacă în vremea morţii – chiar dacă mai înainte a a­vut împărtăşire cu erezia, din pricina fricii omeneşti – a măr­tu­risit pe faţă aceasta şi dacă a luat vreo epitimie. Iar dacă în acest chip s-a împărtăşit de împărtăşania ortodoxă şi s-a unit cu aceasta216, în chip firesc este rânduit la pomenirile orto­doc­şilor, bunul nostru Dumnezeu, pentru multa iubire de oa­meni, primindu-l, chiar şi în ceasul cel de pe urmă, pe cel ce se căieşte şi judecându-l pe el aici. aşa încât, dacă astfel stau lu­crurile, nu refuza să faci liturghii [poi­ei­sq­ai lei­tou­r­giaz] pentru el către Dumnezeu. Dar dacă nimic din acestea nu s-a întâmplat, ci era în părtăşie cu erezia şi nu a ajuns să se împărtăşească cu trupul şi sângele Domnului (căci e­re­ti­ceas­că e pâinea aceea, şi nu trup al lui Hristos), nu trebuie să se îndrăznească a face liturghie [eipein sunaxin] pentru el (căci cele dumnezeieşti nu sunt de joacă), ca nu cumva cel ce face cerere pentru unul ca acesta să audă: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău” (Iac. 4, 3). Altceva să-ţi spun nu am, după cât îmi este cunoscut mie adevărul. Căci nici o împărtăşire nu este între lumină şi întuneric, nici este rân­du­it cu ortodocşii cel ce nu are părtăşie cu ortodoxia, chiar dacă este în ultimul ceas. Căci unde va fi aflat, acolo va fi ju­decat şi ce fel de merinde a primit pentru viaţa veşnică cu a­ceea va fi şi numărat […]
SCRISOAREA 534 – Lui Simeon monahul
Întrebarea pusă de cinstita ta [faţă] ar fi trebuit să pri­meas­că limpezire chiar de la tine însuţi. Căci nu eşti dintre cei neiniţiaţi [nebotezaţi în dreapta credinţă], ci dintre cei care pot să-i folosească şi pe alţii217. Fiindcă „ce fel de îm­păr­tăşire este”, zice Apostolul, „între întuneric şi lumină, sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios” (cf. II Cor. 6, 14-15). Aşadar, dacă paharul binecuvântării este îm­părtăşirea de sângele lui Hristos şi pâinea pe care o frân­gem este împărtăşirea de trupul lui Hristos, e limpede că paharul ereticesc şi pâinea [ereticească] este împărtăşire de potrivnicul. Şi acestea astfel le mărturisim, e clar, că şi în cazul celor adormiţi, cu care împărtăşanie [au murit], de aceea au şi parte. Iar noi, în cazul unora ca aceştia, trebuie să ne păzim să nu facem pomenire la Sfânta Liturghie [thn anajoran poieisqai] spre osânda [noastră], ca să nu auzim „cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău” (Iac. 4, 3)218.
SCRISOAREA 553 – Către soţia unui spătar al cărui nume e Mahara
[…] Prin urmare, în acest fel este dumnezeiesc de în­cân­tătoare epistola voastră şi pune în valoare şi mai frumos trăsăturile dreptei voastre credinţe. Dar eu nu sunt des­toi­nic în a vă spune să vă dăruiţi cu totul smereniei mele219. Însă nu nouă, ci lui Dumnezeu daţi-vă cu totul. De aceea suntem datori să ne bucurăm de viaţa noastră bună, şi să ne rugăm pentru ca să [aveţi parte de] cele sfinte, şi să vă îm­păr­ţim, [însă] doar ceea ce avem, şi să vă oferim cuvântul nostru sărac. Pe acesta dăruindu-ţi-l acum, te întreb, pentru care motiv caută domnia ta ca eu să-ţi arăt despre dum­ne­ze­iasca împărtăşanie şi pentru ce te împărtăşeşti [aşa de] rar, [doar] la câţiva ani? Căci acest lucru trebuie să aibă un oarecare motiv. Fiindcă problema nu constă pur şi simplu în a te împărtăşi rar sau în fiecare zi, ci trebuie să ne îm­păr­tăşim cu conştiinţa curată. „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie”, zice „osândă lui îşi mănâncă şi bea, ne­de­o­sebind trupul Domnului” (I Cor. 11, 29). Prin urmare, dacă în acest mod cercetezi cele ale tale şi eşti cu evlavie [trezvie], aşteptând vremea [curăţirii conştiinţei], bine faci, fie că [te împărtăşeşti] mai des, fie mai rar; şi hotar în acest lucru nu este altul decât apropierea cu inimă cu­ra­tă, pe cât îi este cu putinţă omului. Dar dacă cineva, din pricina unei greşeli, are o [stare] ce îl opreşte de la îm­păr­tă­şa­­­nie, e limpede că acela atunci se [poate] împărtăşi când îm­plineşte canonul pentru ea.
Iar [la întrebarea] dacă trebuie să se cerceteze iarăşi din pricina ereziei, [răspunsul este]: acest lucru e absolut nece­sar220. Căci a te împărtăşi de la un eretic sau de la unul în­vi­nuit pe faţă pentru vieţuirea sa, ne înstrăinează de Dum­nezeu şi ne face familiari diavolului221.
Aşadar cercetează [bine], o, fericit-o, şi să se potrivească cercetarea ta într-un oarecare fel cu cele spuse de [Sfintele] Taine. Şi să fie ştiut tuturor că acum erezia care stăpâneşte în Biserica noastră este cea a adulterilor. [O], de-ar fi cruţate de ea şi cinstitul tău suflet împreună cu surorile şi capul tău!
Şi mi-ai spus că te-ai temut să-i spui preotului tău să nu-l po­menească pe ereziarh la liturghie. Ce să-ţi spun acum des­pre acest lucru nu văd, decât că întinare are împărtăşania din sin­gurul fapt că îl pomeneşte [pe ereziarh], chiar dacă orto­dox ar fi cel ce face Sfânta Liturghie.
Iar Domnul, Cel Ce vă conduce pe voi în atâta măsură a dreptei credinţe, Însuşi să vă păzească şi să vă păstreze ne­vă­tă­maţi şi întregi şi cu trupul, şi cu sufletul, spre tot lucrul bun şi spre toată îndestularea în viaţă, mă refer şi la căsnicia voas­tră, şi la preaevlavioaselor surori, rugându-vă toţi pentru ne­vrednicia noastră.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Cuvânt despre prorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre  semnele sfârşitului veacului acestuia
(A fost rostit pe când urma să iasă din trup)
(PG 59, 553-568)
[…] Iacov a zis: „Cel care se arată că este prieten al lor [al ereticilor] vrăjmaş al lui Dumnezeu este” (cf. Iac. 4, 4). Auziţi toţi care mâncaţi împreună cu ereticii hotărâre du­re­roa­să; sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al îm­păratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere îm­pre­u­nă cu vrăjmaşii şi suferă şi mai rele. […] Auziţi iarăşi cei ce faceţi agape împreună cu ei [cu ereticii]: cum veţi scăpa de mânia ce ca să vină peste voi, care vă pângăriţi îm­pre­u­nă cu aceştia prin mâncare şi băutură laolaltă? Cum în­drăz­niţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşatele Tai­ne ale lui Hristos? Sau nu aţi auzit pe fericitul Pavel stri­gând că „nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul de­monilor; nu puteţi avea parte de masa Domnului şi de ma­­sa demonilor” (I Cor. 10, 21)? „Ieşiţi din mijlocul lor şi nu vă atingeţi de ce e necurat”(II Cor. 6, 17). […]
Luaţi aminte cât cuvânt este în Sfintele Scripturi des­pre unele ca acestea. De aceea, adesea v-am pomenit de lip­siţii de Dumnezeu eretici şi vă rog şi acum, să nu le faceţi vreun pogorământ în vreun lucru, nici în mâncăruri sau băutură, sau în prietenie, sau prin legături cu ei, sau prin dragoste, sau prin împăciuire. Căci cel înşelat în a­ces­tea şi care face pogorământ faţă de ei se face pe sine străin de Biserica sobornicească. […]
Bibliografie: Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi/ Sf. Theodor Studitul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Amfilohie; trad. din limba greacă veche de pr. Marcel Hancheş, Bucureşti, Ed. Sofia, 2006, vol. I
1 Sfântul şi arhiepiscopul dreptcredincios nu sancţionaseră de la început neregulile, ci aşteptau cu răbdare, pentru a nu face tul­burări înainte de vreme şi aşteptau semn care să le vestească vremea potrivită pentru mărturisire. Un prea mare zelotism nu duce la nimic bun.
2 Deci, iconomia este o coborâte temporară la slăbiciunea celuilalt pentru a-l ridica la starea normală, nu pentru a rămâne şi legiui slă­biciunea celuilalt ca normă. La fel a făcut Domnul Hristos: noi nu­mim iconomie ceea ce a făcut El prin întrupare pentru mântuirea noastră; S-a coborât la neputinţa noastră, dar ne-a ridicat sus, la cer, şi ne-a arătat unde şi cum trebuie să vieţuim. Iar norma este vie­ţuirea veşnică cu Hristos cel înviat.
3 Conform canonului 29 apostolic, care spune că cei prinşi în astfel de situaţii sunt lipsiţi de orice împărtăşire cu Biserica. Sfântul Ioan Gură de Aur, spune demnitarul, ar fi călcat acest canon prin faptul că i-a lăsat totuşi să se împărtăşească.
4 Aşa e numită aici Sfânta Sofia.
5 Valentinian I fusese împărat în Apus între anii 364-375 şi a avut două femei, după ce dăduse o lege prin care celor ce vor le era în­găduit să-şi ia două soţii (Casiodor, Istoria bisericească tripartită, VIII, XI, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, pag. 332.
6 Dacă legea e dumnezeiască, omul trebuie să se supună, nu să facă el legea. Dacă, în schimb, e omenească, poate el să o modi­fice după bunul plac.
7 Canonul 17.
8 Canonul 80.
9 Monahii.
10 Monahii trebuie să fie model pentru cei din lume.
11 Dacă, mărturisind dogmele şi canoanele Bisericii, suntem lăsaţi încă în viaţă şi ne putem împărtăşi şi de cele ale lumii, e bine, dacă nu să preferăm prigoana.
12 Sfântul Theodor era acuzat că nu-şi prezentase înaintea pa­tri­ar­hu­lui justificarea pentru care nu fusese de acord cu anumite ho­tă­râri ale aceluia în legătură cu iconomul Iosif.
13 Deşi Sfântul Theodor a luat poziţie contra unei practici ne­ca­nonice, totuşi nu a făcut schismă în Biserică.
14 Împăratul Constantin al VI lea (780-797), care era cunoscut pentru destrăbălările sale.
15 Loc neidentificat.
16 Sfântul Tarasie fusese patriarh înaintea Sfântului Nichifor, între anii 784-806.
17 Eroare doar formală de autor, căci Acelaşi Autor – Duhul Sfânt – a grăit prin amândoi proorocii.
18 Sfântul Theodor se prezentase cu o zi înainte în faţa Sinodului din Constantinopol pentru a-şi justifica ortodoxia şi ascultarea de Biserică.
19 E vorba de Sfântul Tarasie.
20 Fără pocăinţa cuvenită.
21 Acest episod este dovada faptului că Sfântul Teodor acceptase iconomia făcută de patriarh şi că nu era fanatic.
22 Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 40, 26, PG 36, 396.
23 Scoaterea celui vinovat din treapta preoţiei.
24 Cuviosul se socoteşte dator să atenţioneze pe episcopul său asupra neorânduielilor necanonice.
25 Stăpânirea asupra altora este dictată de faptul că suntem sub autoritatea sfintelor canoane. Deci, în Biserică nu poate epis­co­pul să dispună după bunul plac de credincioşi şi cler.
26 Împăraţii dreptcredincioşi.
27 Luau numele lui Dumnezeu ca acoperământ pentru adulter. Deci era ceva mai greu decât a-l lua în deşert. A-l lua în deşert însemnă a face pe Dumnezeu părtaş la un lucru deşert. Ei însă Îl luau pe Dum­­nezeu părtaş nu la oarecare faptă, ci la păcat pe faţă.
28 Iconomul Iosif este numit slujitor al diavolului. Ereticii te­me­lu­iau căsătoria adulteră a împăratului pe chemarea numelui lui Dum­ne­zeu şi împărtăşirea cu Sfintele Taine şi slujba cununiei. Ca şi cum acestea ar fi pecetluit adulterul.
29 El să fie legea, el să fie dumnezeu. El singur să fie în afara legii.
30 În principiu, orice împărat care uzurpă autoritatea lui Dum­ne­zeu, indiferent de situaţie, face în esenţă acelaşi lucru: se pune pe sine în locul Lui. Antihristul doar va cumula în sine toate dez­vol­tările aflate în potenţa acestor pretenţii. De pildă, împăratul bizantin ce­­rea călcare unei porunci a lui Dumnezeu pentru a­mo­rul pro­priu. Desigur nu avea în minte ca să i se închine oamenii ca lui Dumnezeu (lucru care îl va cere antihristul), dar faptul că într-o anumită chestiune pune în discuţie autoritatea lui Dum­ne­zeu – deci se pune pe sine mai presus de El -, conţine în mod lim­pede posibilitatea dezvoltării până la faza când se va pune ex­plicit pe sine în locul lui Dumnezeu. La fel e cel care calcă con­ştient şi de bună voie (nu din neputinţă) orice poruncă a lui Dum­nezeu. El se pune pe sine mai presus de Dumnezeu. Într-un astfel de om a intrat duhul antihristului şi la arătarea lui un astfel de om se va lepăda şi pe faţă de Hristos. Deci pregătirea pentru prigoana ce se va face în vremea antihristului nu se poate face de­cât dacă ţi­nem în amănunt toate poruncile şi dogmele Bi­se­ri­cii.
31 Prin faptul că sinodul eretic a fost de acord cu adulterul îm­pă­ra­tului – potrivnic de altfel lui Dumnezeu -, arată că implicit a fost de acord în chip sinodal şi cu faptul că împăratul este mai presus de Dumnezeu.
32 E vorba de Dumnezeu Care opreşte şi interzice orice păcat.
33 Împăratul e numit stăpânitor în lumea aceasta.
34 E limpede că, socotind pe sfinţi călcători de poruncă, singuri sunt vrednici de anatemă.
35 Aqeia reprezintă totala lipsă de cinstire dată lui Dumnezeu. E faptul de a fi ateu, de a respinge cu desăvârşire prezenţa dum­ne­ze­iască.
36 Ereziile, în general, nu renunţă sau nu se împotrivesc pe faţă cuvintelor evanghelice, ci se arată foarte de acord cu ele, numai că le interpretează după voia lor, nu în duhul Bisericii so­bor­ni­ceşti. Ceea ce făcuse sinodul care acceptase adulterul ca pe o iconomie era pur şi simplu o lepădare făţişă a Evangheliei, nu­mind păcatul virtute.
37 La început nu existau erezii, căci însăşi Evanghelia delimita orice erezie. Ereziile, la începutul creştinismului, se împotriveau pe faţă Evangheliei. Dar apoi diavolul s-a înţelepţit şi nu s-a mai opus pe faţă Evangheliei, ci a început să strâmbe înţelesul Scrip­tu­rilor. Dar când se apropie vremea sfârşitului, atunci iarăşi va exista o opoziţie directă faţă de Evanghelie.
38 Prin antihrist se va descoperi toată răutatea diavolească. Diavolul îşi va da pe faţă adevărata identitate. Atunci va fi pe faţă îm­po­tri­vi­rea faţă de Evanghelie. Ereziile sunt înainte mer­gă­toare ale lui anti­hrist, ca unele care se leapădă în ascuns de E­van­ghelie. Antihristul o va face pe faţă. Fapta adulteră a îm­pă­ratului şi iconomahia erau împotriviri pe faţă la Evanghelie, soldate cu moartea creştinilor, aşa cum nu mai fusese în istoria Bisericii. Această ucidere a cre­şti­ni­lor pe faţă, provocată de puterea im­pe­ria­lă, era foarte ase­mă­nă­toa­re ca paradigmă cu ceea ce se descrie în Apocalipsă.
39 Ierarhii ce fuseseră de acord cu adulterul motivau că fac această abateri ca să apere Biserica şi să nu Se piardă. Dar Biserica nu poa­te fi apărată cu armele păcatului, căci Ea este apărată de Hristos cu arme divino-umane. La fel, orice încercări omeneşti de conciliere ecumenică nu duc la unitate adevărată, căci sunt în afara dumne­ze­ieş­tilor canoane şi a conlucrării harului.
40 E vorba de Sfântul Platon, duhovnicul obştii de la Sakkudion şi al Sfântului Theodor.
41 Dumnezeu grăieşte omului pe scurt, dar cuvintele Sale au o adâncime nesfârşită. Omul e chemat să descopere potenţele in­finite din acest cuvânt. Un singur cuvânt era de ajuns celor sin­ceri spre a se mântui.
42 Mai exact „felul nostru comun de a cugeta”.
43 Suferinţele pentru Dumnezeu şi dreapta credinţă întăresc min­tea fiecăruia în har şi mărturisire. Deoarece baza relaţiilor dintre ei era dreapta cugetare despre Dumnezeu şi dragostea către El, înseamnă că cu cât relaţia lor cu El se întărea prin suferinţe, pe atât relaţia dintre ei se întărea. Şi atunci despărţirea trupească se face pricină de intensificare a simţirii reciproce. Aceasta este baza relaţiilor între credincioşi şi în Biserică.
44 Interesantă stratagemă. Prin trimiterea în surghiun a puţinilor oameni, dorea să se arate că aceştia sunt răzvrătiţi în mod real şi că nu pentru dreapta credinţă au fost ocărâţi, căci iată că mulţi de aceeaşi credinţă cu dânşii nu au fost exilaţi. Deci, de fapt nu cre­dinţa lor  ar fi fost problema, ci ticăloşia lor.
45 A împăraţilor eretici.
46 E vorba de acceptare sinodală a adulterului împăratului bizantin.
47 Preotul Iosif care a acceptat să săvârşească o asemenea cununie nelegiuită.
48 Sunt la fel de vinovaţi.
49 Rea credinţă.
50 În sensul că a oficiat căsătoria adulteră.
51 Euagestath: în sensul de curată de orice erezie.
52 Fac pogorăminte.
53 În sensul că le sunt prieteni, căci poţi primi în casă un eretic ca să-l ajuţi; de pildă să-l hrăneşti, dacă e înfometat.
54 În sensul că adulterul nu era ratificat sinodal cum făcuseră mai pe urmă la acel fals sinod.
55 Despre proorocii mincinoşi, PG 59, 557-558.
56 Mulţi monahi nu voiau să intre în conflict cu ereticii, pentru că astfel trebuiau să lase mânăstirile şi să plece în surghiun.
57 Uneori şi tăcere e vinovată: atunci când ar trebui să mărturisim dreapta credinţă şi nu o facem.
58 Sfântul Nicolae Studitul, ucenicul cuviosului Theodor, care l-a şi urmat în surghiunul său.
59 Aluzie la obiceiul ca faptele faimoase ale regilor să fie înscrise pe columne spre a rămâne posterităţii.
60 Nu osândea pe eretici, ci plângea pentru ei.
61 Preotul şi monahul nu trebuie să aibă legătură cu oastea, dar nici să admită părtăşia cu alt preot şi monah care ar face acest com­pro­mis (probabil că a doua întemniţare a lui Naucratie avea legătură cu un astfel de refuz al acestuia faţă de vreo propunere imperială).
62 De întristări.
63 Deci problema învingerii întemniţării este tot una a gândurilor de la diavol. Nepătimirea (lipsa unei legări pătimaşe de cele ma­te­ria­le) este necesară, ca omul să nu mai fie legat trupeşte de con­diţiile exterioare şi să aibă astfel puterea să lupte cu gân­du­rile.
64 Probabil în scrisoarea 49.
65 Cât timp ţine erezia, trebuie ca cel suspect să fie cercetat în le­gătură cu dogmele credinţei şi cu starea lui canonică, nu doar să i se ceară mărturisirea formală.
66 Prin urmare, în vreme de manifestare făţişă a ereziei şi în ceea ce priveşte persoanele care în chip limpede pactizează cu erezia, e clar că trebuie făcută o cercetare.
67 Altarul sfinţit este sfântul antimis, care, în acea vreme, putea să fi fost o pânză sfinţită, având sfinte moaşte, sau o placă de lemn sfinţit, având introduse în ea sfinte moaşte.
68 Cineva din catalogul preoţesc sau călugăresc.
69 Dacă avem oarecare ştire sau bănuială că persoana respectivă este în erezie sau păcate.
70 Posibil să se refere la Sinodul al VII lea Ecumneic.
71 Sfântul se miră cum pot fi primite hirotoniile lui, date fiind con­diţiile descrise.
72 Alt antimis presupune comuniunea cu un alt episcop ortodox.
73 Faptul că cel care s-a căit a fost primit adesea în rânduiala dinainte, arată că adesea nu a fost primit, căci astfel s-ar fi for­mulat „totdeauna” nu „adesea”.
74 Hristofor înseamnă purtător de Hristos, dar avea nume min­ci­nos, ca unul ce cu fapta se lepăda de Hristos.
75 Cel ce apără credinţa trebuie să fie un trăitor desăvârşit al ortodoxiei, dar să aibă şi abilitatea de a o prezenta după norme înalte celor ce vor acest lucru.
76 Despre sinoadele din Ariminium în Italia şi Seleucia, în I­sau­ria.
77 Sf. Chiril nu-l primea în comuniune pe Teodor de Mopsuestia. Orientalii, deşi dreptcredincioşi în dogme, îl pomeneau. Sfântul a preferat comuniunea cu ei în aceste condiţii decât să le ceară să-l scoată din diptice pe Teodor şi ei să cadă în erezia dog­ma­ti­că.
78 Cuvântul este doar actualizarea unei potenţe.
79 Faptul de a nu face iconomie când ea ar putea fi făcută în fo­losul Bisericii ţine de o minte îngustă şi neduhovnicească. Cel du­hov­ni­cesc şi care pătrunde tainele lui Dumnezeu totdeauna va şti când şi cum se poate face iconomie
80 Uneori e preferabil să nu fie spus abrupt şi dintr-o dată adevărul, pentru a-l putea face pe celălalt să-l primească. Dar când e vorba de lucruri unanim recunoscute ca păcat, atunci nu trebuie făcute po­­­gorăminte.
81 Acel preot.
82 Fără a face o clară distincţie.
83 Iconomul Iosif.
84 Adică se pot primi ca necesităţi, din cauza situaţiei de forţă majoră în care se află cel întemniţat. E vorba de cazuri când temnicerul  e eretic şi aduce celui întemniţat hrana necesară.
85 Probabil se referă la cel care a prezidat sinodul ce a fost de acord cu adulterul împăratului.
86 Sfântul Platon, egumenul de la Sakkudion.
87 Delimitarea preventivă faţă de cineva până se clarifică o anumită situaţie.
88 Nu luase aminte la tulburarea momentană a situaţiei, ci încerca să vadă sfârşitul ei şi să aştepte potolirea apelor.
89 Literal: pe baza criteriului adevărului.
90 Adică îi vrea nu numai cu dreaptă credinţă dogmatică, ci şi pă­zi­tori ai canoanelor; mai cu seamă aşteaptă de la ei smerenie şi dra­go­ste, fără de care dreapta credinţă nu e mântuitoare; îi vrea de o vo­­inţă cu sine, pe baza criteriului adevărului, nu a unor re­sen­ti­men­te copilăreşti. Adevăratele relaţii între mădularele Bisericii nu pot fi decât mature şi bine chibzuite, nu dictate de râvnă necontrolată, chiar dacă obiectul râvnei este bun.
92 Sfântul Tarasie primise fără rebotezare pe cei ce renunţaseră la iconoclasm.
93 Această diferenţiere nu se referă la faptul că Biserica re­cu­noaş­te validitatea Tainelor unor eretici, iar a altora nu o re­cunoaşte. Nici o Taină a vreunui eretic nu este validă. Esenţa Tainei Sfântului Botez este, de pildă, unirea fiinţială cu Biserica. Forma este importantă, dar nu mai mult decât conţinutul ei. Sfinţii adesea au făcut pogo­ră­min­te temporare în ceea ce priveşte „forma” unor Taine, dar nici­o­da­tă în ceea ce priveşte conţinutul lor. Unii arieni, de pildă, bo­te­zau formal în numele Sfintei Tre­imi prin întreită afundare, dar Tre­i­mea lor nu era Dumnezeul nos­tru. Faptul că sfinţii „acceptau” bo­tezul lor se referă la aceea că acceptau ca forma Tainei acelora să primească adevăratul şi singurul mântuitor conţinut ortodox, iar nicidecum nu se referă la validitatea Tainelor ariene. Dacă accep­tăm că o Taină eretică e validă, atunci toate Tainele lor sunt valide şi, în acest caz, e ab­sur­dă ideea sfinţilor că nu trebuie să ne îm­păr­tăşim cu ereticii, şi astfel ea poate fi privită ca o eroare istorică a Bisericii. Iar adică aşa stau lucrurile, atunci Scriptura minte şi Bi­serica nu mai e „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15), şi atunci nici noi nu mai avem nădejdea neclintită a mântuirii.
94 Nu în sensul că Sfântul Tarasie ar fi hirotonit pe bani, ci în sensul că hirotonia pe bani era o realitate în acea epocă, şi pa­tri­arhul, în opinia zeloţilor, nu avusese o atitudine tranşantă faţă de cei hirotoniţi astfel.
95 Îi imputau Sfântului Tarasie faptul că prea repede a trecut prin treptele ierarhice şi că acest lucru nu a fost prielnic ca el să fie în­­tărit în viaţa duhovnicească şi în capacitatea de a cârmui ca pa­tri­arh Biserica.
96 Sfântul Grigorie Teologul.
97 Spre buna înţelegere.
98 Cuvântarea 6 (Despre pace), 20 PG 35, 748.
99 Adică nu se pot judeca două situaţii identic. Căci, deşi ase­mă­nă­toare, diferite sunt contextele şi persoanele implicate în ele.
100 E vorba de patriarhii eretici Anastasie, Constantin şi Nichita (Teofan Mărturisitorul, Chonografia, cap. 362 şi cap. 462).
101 Sfântul Tarasie acceptase ca adevărate mărturiile verbale ale celor hirotoniţi pe bani, fără să mai cerceteze situaţia în meandrele ei, unde nu avea acces, pentru a nu provoca valuri prea mari.
102 În sensul că prin oricare preot care este încă în Biserică harul curăţeşte.
103 Cuvânt la Sfântul Botez, PG 36, 396. Deci să nu aibă preotul pă­cate grele ştiute de toţi şi pentru care nu a făcut pocăinţă, nici să fie străin de dreapta credinţă.
104 Omilia XI. Comentariu la Epistola către Evrei, PG, 63, 96.
105 E limpede că acest lucru este valabil pentru cazul în care cel hi­rotonit nu ştie că episcopul care l-a hirotonit este, pe ascuns, eretic sau simoniac, dar pe faţă ortodox.
106 Dacă sfinţii au arătat ceva, toţi ceilalţi trebuie să fie de acord cele ale lor, dacă există acelaşi Duh Sfânt în toţi.
107 Ambasadori eclesiastici ai Bisericii din Roma la Con­stantinopol.
108 Dacă apocrisiarii au slujit şi cu papa şi cu patriarhul iar unul nu ar mai fi avut har, rezultă în chip firesc că şi celălalt s-a lipsit având părtăşie cu un schismatic prin intermediul apocrisiarilor.
109 Probabil se referă la Hristos care a spus lui Petru că se lea­pă­dă, în vreme ce acesta susţinea sus şi tare că nu este adevărat şi că el nu se va lepăda. E limpede că spusa Mântuitorului are ne­clintită întâietate faţă de aparenta statornicie a Apostolului.
110 Ale celor dreptcredincioşi. Sunt esenţiale pentru lume ru­gă­ciu­nile făcute de ortodocşi.
111 Nu se referă la pacea din afară, care nu a existat în Biserica pri­mară, ci la pacea dinlăuntru, adică la unitatea credinţei şi legătura dragostei.
112 Redarea mot-a-mot a textului grecesc în limba română este foarte grea; de aceea am preferat o variantă care să exprime în­ţe­lesul frazei greceşti.
113 Episcopii eretici îi prigoneau pe cei dreptcredincioşi mai mult decât puterea imperială.
114 Variantă: „Şi acestea se fac de către cei împodobiţi cu făgă­du­in­ţa monahicească”.
115 În sensul că poruncile dumnezeieşti nu mai ocupă primul loc în ierarhia valorică a omului.
116 Iconomul Iosif.
117 Sfântul Nichifor Mărturisitorul.
118 O rămânere încrâncenată în rezistenţa pentru dreapta credinţă, atunci când pricinile pentru care s-a născut aceasta nu mai există, denotă nu dragoste de Biserică, ci mândrie. Scopul împotrivirii nu trebuie să fie dorinţa de a ieşi noi în faţă, ci dragostea pentru Biserică şi adevărul Ei. Dacă, în schimb, pier pricinile de po­tic­ni­re, cu cea mai mare bucurie trebuie să acceptăm unirea, uitând şi trecând peste toate piedicile dinainte. În caz contrar, rezistenţa nu va fi un lucru după voia lui Dumnezeu, Care vrea pacea în Bi­­serica Sa. Zelotismul fanatic, chiar şi pentru dreapta credinţă, este la fel de primejdios ca şi călcarea adevărului. Chiar dacă par fundamentate pe motive opuse de fapt, în esenţă, nu sunt decât o dorinţă de a ne impune voia proprie.
119 A nu se înţelege că în unele lucruri putem avea părtăşie cu e­pis­copul eretic sau filoeretic, iar în altele nu. Ideea sfântului, pre­zentată şi în alte scrisori, este că, dacă pricinile pentru care nu vrem să fim în comuniune cu episcopul sunt încă neclare, trebuie să acceptăm comuniunea până când se limpezeşte starea de con­fuzie.
120 E vorba de stăruirea neclintită în dreapta credinţă.
121 Se referă la ereziarhi şi înşelaţi care au fost osândiţi de si­noa­dele ecumenice şi nu numai.
122 Toţi mărturisitorii lui Hristos în istorie vor trebui să sufere fie lăuntric, fie şi în afară.
123 Toate rudeniile de sânge.
124 Se referă la sfintele muceniţe din vechime.
125 În sensul pline de bărbăţie şi fără afecţiuni pătimaşe faţă de băr­baţii lor.
126 Există opt scrisori ale Sfântului Theodor către patriciana Irina. În unele din ele, pentru dârzenia şi statornicia ei în mărturisirea drep­tei credinţe, o numeşte direct maică duhovnicească a sa.
127 Aceasta este important să avem azi: pilde vii de mărturisire a lui Hristos. Doar ele dau putere spre urmare şi contemporanilor. Şi ast­­fel de pilde, fie şi puţine, ştim că vor fi întotdeauna, căci Bi­se­ri­ca nu va pieri până la sfârşitul veacurilor.
128 E vorba de fata patricienei, educată în dreapta credinţă de mică.
129 Se minuna de faptul că, cedând când a fost vorba de cazul a­dulterului împărătesc, au încercat să nu cedeze în lupta cu e­re­ti­cii iconomahi.
130 Lupta pentru dreapta credinţă ne duce în nevoi şi necazuri, foa­me, frig, sărăcie, dureri, deznădejde, etc. Ele trebuie răbdate şi nu găsite pretexte pentru a ne îndeplini iubirea de sine prin re­nunţarea la mărturisirea credinţei.
131 Cel ce a căzut a căzut pentru că nu şi-a pus nădejdea cu totul în Dumnezeu, ci şi în ceva omenesc. Prin căderea lor li se întăreşte şi mai mult celor credincioşi convingerea că trebuie să lepede orice nădejde în ceva creat şi să se lege cu toată fiinţa lor doar de Dumnezeu spre a nu cădea şi ei la rândul lor. În acest fel ru­gă­ciu­nea lor devine şi mai fierbinte şi smerenia şi mai adâncă. Iar acestea sunt condiţiile ca harul să poată veni şi să-l întărească pe om în mărturisire, chiar până la moarte.
132 Mărturisirea nu se fundamentează pe comportamentul ce­lor­lalţi, ci pe credinţa în Hristos. Deci, nu majoritatea stabileşte câr­ma în ce priveşte dogma Bisericii, ci cei care se ţin de adevăr, fie ei şi puţini care sunt insuflaţi de Duhul Adevărului.
133 Celelalte scaune patriarhale nu erau în erezie.
134 Fiii săi crescuseră duhovniceşte nu numai în mănăstire, ci şi în prigoana pentru adevăr.
135 „Într-o inimă” se referă la lucrarea omenească, „într-un Duh” la cea dumnezeiască. Unitatea este rezultatul conlucrării dintre om şi Dumnezeu.
136 Femei afierosite lui Dumnezeu.
137 E prăznuită pe 9 noiembrie.
138 A semnat un document în care se arată de acord cu erezia. Aceasta e o treaptă mai puţin gravă de părtăşie cu erezia. Cea mai gravă este împărtăşirea concretă din potir cu ereticii.
139 E vorba de Sinodul din Constantinopol care, sub preşedinţia Sfântului Nichifor, a elaborat 48 de canoane păstrate în culegerile canonice bisericeşti (apud arhid. Prof. dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1992, p. 450). Canonul 46 vorbeşte de intrarea în bisericile ereticilor.
140 Farmakon are mai multe înţelesuri: drog, medicament, otravă, băutură vrăjită. Am înţeles sensul potrivit cu contextul.
141 Ereticii îşi impropriau formulele ortodoxe de rugăciune, dar nu credeau în conţinutul lor. Este ceea ce se face azi. Mulţi măr­tu­risesc dogmele Sfinţilor, dar nu tot atâţia le acceptă în chip real conţinutul. De pildă, un protestant poate foarte simplu să ros­teas­că rugăciuni ortodoxe, chiar dacă nu crede în ele; şi nici nu are cum să creadă, căci dacă ar crede s-ar lepăda de erezia lui şi s-ar uni cu Biserica Ortodoxă. Deci, important este acordul lăuntric – mărturisit pe faţă, prin vieţuire şi conştiinţă dogmatică – cu textul pe care îl rostim.
142 Aici se referă fie doar la Sfântul Botez fie la întregul com­plex de Taine de iniţiere în creştinism.
143 Ereticii iconomahi afirmau că Hristos S-a întrupat, dar tă­gă­du­iau posibilitatea zugrăvirii pe icoană, ceea ce e absurd.
144 Ereticul care rosteşte rugăciuni ortodoxe le batjocoreşte, căci nu crede în ele. Dar şi ortodoxul care nu le ia în serios este mai rău de­cât un eretic.
145 Aşa vrăjitorii se folosesc de rugăciunea Tatăl nostru, îndeamnă oamenii să meargă la biserică, etc. Fac multe forme ale evlaviei, dar în alt duh.
146 Legea e ca preotul să boteze pe cel nebotezat. Iar excepţia este ca botezul să fie făcut de un mirean sau călugăr nesfinţit. De re­mar­cat este că schimbarea de lege se face în cadrul trupului Bise­ri­cii. Adică un mirean eretic nu va putea niciodată să boteze în chip real un om nebotezat. Tocmai asta precizează Sf. Teodor: dacă nu se găseşte un preot ortodox, atunci poate fi înlocuit de un mirean ortodox, care înseamnă nesfârşit mai mult decât un preot eretic.
147 Boala este spre pocăinţă, dar felul ei ţine de specificul şi fo­losul persoanei căreia i-o îngăduie Dumnezeu. Ea ţine cont de felul pă­ca­­telor ce trebuie tămăduite.
148 Propoziţia în legătură cu hula se poate referi fie la boală, fie la prigoana de care se vorbeşte în continuare. Dacă se referă la boală, atunci, în general, boala aduce cârtire şi hulirea proniei dum­ne­ze­ieşti. Dacă cel bolnav dispreţuieşte aceste gânduri, ele pleacă în­da­tă, dar dacă se lasă învăluit de el, îl vor vlăgui şi lă­un­tric şi atunci boala îşi pierde caracterul mântuitor şi devine pri­ci­nă de pierzanie. Dacă însă se referă la prigoană, atunci ea indică hulirea adusă de prigonitori, de care nu trebuie să ţină seama ortodocşii.
149 Probabil e vorba de un episcop eretic sau filoeretic.
150 Se referă la părtăşia la Sfintele Taine sau rugăciune.
151 Despre proorocii mincinoşi, PG 59, 558.
152 Este vorba aici de „consensus patrum” în ceea ce priveşte erezia.
153 Mintea unui astfel de om se gândeşte la cer şi la cele de acolo, nu la chinurile şi necazurile pe care le suportă aici pentru Hristos. Acestea din urmă i se par nesemnificative în raport cu primele.
154 Şi pofta produce o ieşire a omului din sine, din hotarele firii, a­se­menea cazului demonizaţilor, dar ea o face cât timp omul e con­ştient, nu inconştient ca îndrăciţii.
155 Pentru că sfântul făcuse experienţa acestei lupte ascetice, îi putea povăţui pe ucenici.
156 Prăznuit la 23 ianuarie.
157 De fapt Zaharia sau, în ultimă instanţă, Duhul Sfânt Care a grăit prin amândoi.
158 Eunucii au jucat un rol adesea nefast în disputele teologice din Bizanţ.
159 Literal: comediile. Leontie lua în râs manifestările ortodoxe ale credinţei. Sfântul Theodor îi deplânge orbirea şi nesimţirea în care a ajuns, dar îl socoteşte încă fiu al său şi se îndurerează pentru el. Îşi face ale sale păcatele aceluia.
160 Fiind prigoniţi călugării din Studion, care scăpaseră de în­chi­soa­re, se uneau câţiva laolaltă şi vieţuiau în locuri retrase.
161 E vorba de scrisoarea 381.
162 În sensul că deveniseră mai vigilenţi, ca nu cumva să mai poată fi trimisă vreo epistolă.
163 Literal: sănătos.
164 În mod real şi adevărat, dar nu cu buzele sau cu mintea, ci cu toată fiinţa.
165 Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 39, PG. 36, 344.
166 Probabil în sensul că făgăduieşte solemn, luând ca martori ai fă­­­găduinţei lui semnul crucii.
167 Literal: preoţia conform dogmei ortodoxiei.
168 Fraza poate fi înţeleasă şi astfel: „Dar nici prin milostenii nu poate să scadă cu ceva [canonul] ce îi este rânduit [în ceea ce priveşte o­pri­­rea de la împărtăşanie]”.
169 Episcopul nu are puterea de a adăuga sau a scădea epitimia decât numai în măsura în care şi unde îi permit canoanele. Puterea episcopului este îngrădită de conformitatea hotărârilor canonice.
170 Mimează dreapta credinţă, iar afirmaţiile eretice, pe care le crede în adâncul său, le pune pe seama ereticilor.
171 Laudă la Sfântul Roman, PG 50, 616. Textul citat nu este exact, dar înţelesul lui, luat în context, este de acord total cu Sfân­tul Theodor. Iată ce spune textul sfântului Ioan: „Nu cumva Dumnezeu e circumscris pe ziduri? Dumnezeirea e ne­cir­cum­scrie­să. Nu cumva se vede Stăpânul nostru cu ochii? Nevăzut este şi fără formă prin fiinţă, dar după omenitate este zugrăvit şi văzut”.
172 Text neidentificat.
173 Laudă la Sfântul Meletie al Antiohiei, PG. 50, 516.
174 În sensul de adevărate şi demne de luat în seamă.
175 Aluzie la prigoana lui Ahab contra israeliţilor din vremea Sfân­tului Proroc Ilie.
176 „Întreaga voastră ceată” se referă fie la grupul celor din Stu­dion care erau alungaţi, fie la ceata tuturor mărturisitorilor din acea vreme.
177 Poate este vorba de un munte numit astfel, unde ei au fugit, sau poate e o metaforă a Sfintei Treimi, sau se referă la cei trei munţi amintiţi mai departe care au fost martori ai întâlnirii o­me­nes­cului cu dumnezeiescul.
178 Se referă la mulţimea celor fugiţi din faţa prigoanei, despre care s-a vorbit la începutul scrisorii.
179 Despre numirile dumnezeieşti IV, 4.
180 Despre Sfântul Duh 18, 45.
181 E vorba de opozanţii ortodocşi ai ereziei.
182 Se poate referi la paraclise particulare sau la simple locuri de închinare aflate pe drumuri sau în diferite locuri.
183 Funcţii, poziţii, averi, etc.
184 A subscrie se referă la a semna un act concret de acord cu erezia.
185 Literal: cu propria noastră masă.
186 Asceticon magnum, Întrebarea 124, PG 31, 1165.
187 Generată de o circumstanţă neprevăzută, pentru un anumit fo­los. Dar îmbrăţişarea nu trebuie să fie semnul comuniunii lă­un­tri­ce. Salutarea, ca respect faţă de chipul lui Dumnezeu în om, e bine­venită, dar nu ca semn al părtăşiei în Duh. Sf. Irineu dă două exemple în acest sens: „Şi sunt care au auzit de la el [de la Pol­i­carp] că Ioan, ucenicul Domnului, mergând în Efes să se spele şi văzând pe Cerint înăuntru a ieşit din baie fără să se spele şi a­dău­gând: Să fugim ca nu cumva să se surpe şi baia de vreme ce este înă­untru Cerint, vrăjmaşul adevărului”.  Şi însuşi Policarp, când a venit odată Marcion înaintea lui şi i-a zis: „Cunoaşte-ne”, a răs­puns: „Cunosc, cunosc pe cel întâi născut al Satanei”. Atâta e­vlavie aveau apostolii şi ucenicii lor ca nici măcar prin cuvânt să nu aibă părtăşie [koinwnein] ci careva din cei ce falsificau ade­vă­rul [paracarassw], după cum şi Pavel a zis: „Pe omul ere­tic, după întâia şi a doua mustrare, lasă-l ştiind că unul ca acesta s-a întors [ekstrejw] şi păcătuieşte, fiind sieşi osânditor” (Tit 3, 10-11) (Adversus haereses, III, 5).
188 Împărtăşania eretică nu e indiferentă, cum se crede, ci e vă­tă­mă­toare.
189 Nu este clar dacă este vorba de categoria de mireni şi monahi amintită anterior, sau de eretici.
190 Adică prin reunirea unui sinod.
191 Sfântul era în surghiun, într-o închisoare îndepărtată.
192 Text neidentificat.
193 Erezia iconomahă, care neagă reprezentarea feţei omeneşti a lui Hristos, este asemănată cu cei care au rănit faţa lui Hristos prin lovituri de palme şi pumni.
194 Cu fapta, lepădând şi necinstind concret sfintele icoane, cu cuvântul, luptând la nivel mental şi încercând să anihileze în­vă­ţă­tura Bisericii despre cinstirea icoanelor.
195 Sf. Nichita a fost egumen în mânăstirea din Midichia şi e pră­znuit la 3 aprilie.
196 Egumenul din mânăstirea lui Maximin.
197 Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la teofanie, PG 36, 325.
198 Aşa e numit Sf. Pavel.
199 Ce folos de împărtăşire dacă mintea nu e de acord cu ea.
200 Aşa şi azi ne fundamentăm deciziile filoeretice pe afirmaţii ale sfinţilor scoase din context, şi nu ţinem seama de faptul ele­men­tar că sfinţii citaţi au acţionat exact contrar în cazuri simi­la­re. De pildă, azi e foarte uzitat Sf. Maxim Mărturisitorul pentru a susţine holismul ştiinţific şi unitatea religiilor, fără să se ţină sea­ma că Sf. Maxim niciodată nu a gândit aşa ceva, dovadă fiind toc­­mai poziţia sa intransigentă faţă de orice erezie.
201 În sensul că n-au fost cercetate îndestulător spre a vedea ra­ţiu­nea lor.
202 Sfântul Nichifor fusese exilat în insula Proconis într-o mânăs­ti­re a Sfântului Mare Mucenic Teodor unde şi-a petrecut ultimii 13 ani de viaţă.
203 Cel din 787.
204 Denumire dată împărtăşaniei eretice.
205 În acord cu tradiţia patristică, Sfântul socoteşte laudele adresate lui ca vătămări.
206 Literal: acrivie.
207 E vorba de cazul unui mărturisitor numit mai departe „părinte”, care acceptase să locuiască într-o episcopie, unde episcopul făcea pogorăminte de la canoane şi avea părtăşie cu ereticii.
208 Epistola către monahi, PG 26, 1188.
209 Sfântul Pavel.
210 La siguranţa dată de credinţa noastră, încât să rămânem ne­părtaşi cu eretici sau filoeretici.
211 Care cugetă cele ale dreptei credinţe.
212 Adică a făcut pocăinţă şi s-a unit cu Biserica dreptslăvitoare.
213 Să nu mai primească hrană şi să nu mai aibă părtăşie cu e­pis­copul respectiv. Sfântul Theodor arată că nu e destul numai să nu slujeşti şi să nu te împărtăşeşti cu filoereticii, ci trebuie pă­ră­sită orice formă conştientă de părtăşie cu ei şi trebuie aleasă mai bine prigoana şi necazul în lumea aceasta.
214 Pocăinţa adevărată constă în aceea ca acel părinte să se de­păr­teze din acea episcopie şi să meargă la ortodocşii cu care poate lo­cui fără vătămare.
215 Primul punct al scrisorii se referea la încrederea şi lauda adusă cuviosului Theodor, iar al doilea la problema măritişului fiicei.
216 Prin împărtăşanie omul a intrat în trupul Bisericii.
217 Probabil monahul întrebase dacă pot fi pomeniţi la Sfânta Li­turghie eretici adormiţi. Sfântul spusese că această chestiune ar trebui să fie limpede oricărui creştin şi că ea este problemă ne­cla­­ră doar pentru unul nebotezat. E limpede că toate neclarităţile lumii contemporane, în ceea ce priveşte ecumenismul şi dreapta credinţă, derivă din faptul că nu ne asumăm conştient ortodoxia. Doar cel neiniţiat în chip conştient are îndoieli de acest gen.
218 Nu cerem după dreapta credinţă, adică după voia lui Dum­nezeu.
219 Probabil în scrisoare acea doamnă spunea că se dăruie întru totul călăuzirii cuviosului Theodor.
220 Doamna întrebase dacă trebuie ca omul să cerceteze în legătură cu preotul unde se împărtăşeşte.
221 Deci e importantă, în egală măsură, şi vieţuirea preotului, şi cre­dinţa lui dogmatică, şi nici unul dintre aceste lucruri nu este in­di­fe­rent.
Publicat în Cărți de citit, Cărți pdf, Fără categorie, Sf.Theodor Studitul | Lasă un comentariu

Dacă ţi-ar întinde cineva o cupă de aur cu cel mai bun vin din lume şi ţi-ar spune: bea, însă vezi că pe fund se află un scorpion, ai bea oare?

Immagine correlata

Iată însă că Sahara are cea mai multă lumină şi cu toate acestea nu este decât o mortăciune luminată.

Ştiinţa înseamnă lumină, zic marii învăţaţi, iată însă că Sahara are cea mai multă lumină şi cu toate acestea nu este decât o mortăciune luminată.

Dacă ţi-ar întinde cineva o cupă de aur cu cel mai bun vin din lume şi ţi-ar spune: bea, însă vezi că pe fund se află un scorpion, ai bea oare?

În orice pahar al plăcerii pământeşti se află pe fund un scorpion. Şi, din nefericire, aceste pahare fiind atât de mici, scorpionul este totdeauna prea aproape de buze.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Editura Sophia, București, 2006, p. 22

Publicat în Despre păcate, Fără categorie, Sf.Nicolae Velimirovici | Lasă un comentariu

A urmat oare dreapta credință a Sfinților Părinți Înaltpreasfinţitul Iustinian Chira?

Immagine correlata
Nu vreau să pronunt o nouă sentință, ci doar vreau să ridic din nou  cateva intrebari, poate așa ne vom lămuri din nou  împreună.
Nu vreau să trag concluzii, sau să ma pronunt in privinta sfinteniei cuiva, dar raman totuși niste semne de intrebare foarte serioase despre credința mărturisită de acești contemporani ai noștri….
Doresc sa ma lamuresc la modul cel mai serios întrucât în ultima perioadă se acordă titlu de „sfinți” unor duhohovnici care au abateri de la dreapta credință……., de aceea văzand tăcerea unora ,am considerat că ar fi bine să ne lămurim împreună anumite lucruri care să ne aducă lumină și pace.
REPET:
A URMAT OARE DREAPTA CREDINȚĂ A SFINȚILOR PĂRINȚI ÎNALTPREASFINȚITUL IUSTINIAN CHIRA?
Și atunci văzînd cum unii și alții le tot pune aureolă de „sfinți”m-am apucat să cercetez…și am ascultat diferite înregistrări,ale Înaltrasfințitului Iustinian Chira…am și citit despre sfinția sa, să vedem dacă a mărturisit dreapta credință a Sfinților Părinți….etc
Și o să încerc să vă aduc argumente cu ce am descoperit ….
Sf Paisie Velicicovschi spune :
„Sfintenia,adevaratilor barbati Sfinti,nu se cunoaste propriu zis dupa minuni (caci si paganii si ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului)ci dupa adevarata credinta ortodoxa,dupa felul in care pazesc cu grija dogmele dumnezeiesti,cei urmeaza toate Canoanele Apostolice si Sobornicesti si Traditia Bisericii Ortodoxe, si dupa vietuirea cea fara de prihana,urmand toate poruncile Evanghelice si Patristice.”
Și acum să vedem cum a păzit I.P.S Justinian credința ortodoxă
I.P.S. Iustinian Chira despre rugăciunea împreună cu ereticii

maria : Dragilor!nu vă uitați la cele bune…la așa cuvinte pline de adevăr….! căci spune Avva  Dorotei:
„Nici o rautate si nici unul dintre eresuri, nici insusi Diavolul nu poate sa insele pe cineva, decat daca se preface in chipul faptei bune. Dupa cum si Sfantul Apostol zice ca insusi Diavolul se inchipuie un inger luminat. Neghina numeste Sfantul Vasile cel Mare pe ereticii care strica invataturile Domnului si amestecandu-se ei cu trupul cel sanatos al Bisericii ca, fiind neobservati, sa faca vatamare“.
apoi spune :
Parintele Cleopa : “Auzi cum amesteca diavolul otrava cu mierea ca sa te duca in iad?”…. „Diavolul mai intai te invata bine, pana i te inchini lui. Iar dupa ce te inchini lui, te duce la pierzare”
așa și aici…vine și ne spune așa cuvinte pline de adevăr….că mai apoi să vină cu așa grave amăgiri ca noi să le luăm de bune ptr acele cuvinte frumoase spuse….
https://www.facebook.com/357317931010160/videos/1192193124189299/?hc_ref=NEWSFEED
ȘI ACUM SĂ VEDEM MAI DEPARTE CE NE MAI MĂRTURISEȘTE I.P.S.IUSTINIAN CHIRA!
„…..Dar nu voi uita!voi sta la poarta raiului,și voi aștepta ca să sosiți toți acolo,pentru că voi cere lui Dumnezeu,…..dar unde sînt ceilalalți și nu mai sînt de față…”
maria : Era  sigur că va ajunge în rai?cîtă îndrăzneală !! să vorbească direct cu Dumnezeu?!!….
dar să vedem cum se smereau Sinții ,nu numai înaintea morții ….
în cartea : „între iadul deznădejdii….a Sf Siluan…La capitolul „Despre monahi ” Sf Siluan spune :
„Monahul înţelept izgoneşte prin smere­nie orice înălţare şi mândrie. El spune:
„Nu sunt vrednic de Dumnezeu şi de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului şi voi arde veşnic în foc. Sunt cu adevărat mai rău decât toţi şi nevrednic să fiu miluit”.
apoi la capitolul Despre războiul duhovnicesc Sf Siluan spune :
„O, milostivirea lui Dumnezeu! Sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar Domnul mă iubeşte, mă luminează şi mă vindecă şi EI însuşi învaţă sufletul meu smerenia şi iubirea, răbdarea şi ascultarea şi revarsă peste mine toată mila Sa.
De atunci ţin mintea mea în iad şi ard în focul cel întu­necos şi tânjesc după Domnul şi-L caut cu lacrimi şi zic:
„Degrabă voi muri şi mă voi sălăşlui în temniţa întune­cată a iadului şi eu singur voi arde acolo şi voi tânji după Domnul şi voi plânge: Unde eşti Domnul meu, pe Care Te cunoaşte sufletul meu?”
apoi mai spune :„dupa faptele mele sunt vrednic de chinuri si pe pamant, si in iad”(și multe altele care le spune acest Sfânt)
cuvantul Sfantului Pimen adresat ucenicilor sai: „Crede-ti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi azvarlit si eu”.
Sfantului Antonie a curelarului din Alexandria, ale carui cuvinte le rezuma astfel: „Toti se vor mantui, eu singur voi pieri”
Sfantul Sisoe cel Mare avea in vedere tocmai acest gand: „Toti se vor mantui, eu singur voi pieri” atunci cand i-a intrebat pe ucenicii sai:
Avva Sisoe merge pana acolo incat vede aceasta dispozitie superioara celei a rugaciunii continue:
Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe zicand: „Vad ca pomenirea lui Dumnezeu ramane in mine”.
Batranul i-a zis: „Nu e mare lucru sa fii cu Dumnezeu in cuget; dar e mare lucru a te vedea pe tine insusi mai prejos decat orice faptura, caci aceasta duce la smerenie””.
maria : deci se vede cum se smereau Sfinții? așa s-a smerit Înaltpreasfințitul Iustinian?
„voi sta la poarta raiului,și voi aștepta ca să sosiți toți acolo,pentru că voi cere lui Dumnezeu,..”
maria : se vede oare mândria lui?
*********
SĂ MERGEM MAI DEPARTE
„Sunt la capătul drumului, fraților. Dar nu vă voi uita! Voi sta la poarta Raiului și voi aștepta să sosiți toți acolo.”și mă rog ca să dea Dumnezeu  iadul să rămîie gol!!și raiul să se umple de toți copii lui Adam!!
maria : Si dînsul ca si Arsene Boca,se vedea deja mântuit…și mai promitea și mântuirea altora….!!
dar să vedem ce spuneau Sfinții:
„Un manuscris din Şebin El-Kum (Egipt) amintește că Sf. Pafnutie, ucenicul său, a văzut sufletul lui Macarie ridicându-se la cer și i-a auzit pe diavoli strigând:
 „Ne-ai învins, Macarie”, la care Sfântul a răspuns „Încă nu v-am biruit”. Ajungând la porțile raiului, ei au strigat din nou: „O, Macarie, ne-ai biruit”. La care acesta a răspuns: „Binecuvântat fie Domnul Iisus Hristos care m-a scăpat din mâinile voastre”.
maria : deci ,abia cînd a ajuns la portile raiului a văzut biruința lui,nicidecum în această viață!!
*******
MAI DEPARTE

Vladica Justinian Chira despre soarta Mitropoliei Clujului dupa moartea IPS Bartolomeu Anania

https://www.youtube.com/watch?v=n1SSV4tOeRE
deci il aduce la mare cinste pe Mitropolitul Bartolomeu?!!
***********

Mitropolitul Bartolomeu Anania, a doua zi după moartea ereticului papă, spunea, în cadrul predicii din catedrală:

„L-am pomenit astăzi în rugăciunile noastre, aşa cum aţi ascultat, iubiţii mei, şi am spus ‹‹Arhiereul Ioan Paul al II-lea››.
Catolicii se roagă pentru sufletul papei Ioan Paul al II-lea pe bună dreptate, pentru că este şeful Bisericii lor. Noi ne-am rugat şi ne rugăm pentruarhiereul Ioan Paul al II-lea, pentru că este fratele nostru întru Hristos, având succesiune apostolică întocmai ca orice arhiereu din Biserica Română. Administrativ, distanţele dintre noi sunt sau pot părea foarte mari, dar ca arhierei ai lui Hristos suntem egali în aceeaşi slujire (…)
Cel care vă vorbeşte s-a îmbrăţişat frăţeşte cu cel care ne-a părăsit (papa Ioan Paul al II-lea). Şi neam îmbrăţişat nu ca mai mari sau mai mici, ci caegali întru aceeaşi slujire întru Iisus Hristos.
De aceea, am hotărât ca la Liturghia de astăzi să facem ectenie pentru pomenirea lui şi l-am pomenit şi la ieşirea cu Sfintele Daruri (…)Dacă n-am ajuns încă cele două Biserici (Catolică şi Ortodoxă) să atingem comuniunea euharistică, către care tindem şi care va fi când va vrea Dumnezeu, am rămas şi suntem în comuniune de rugăciune (…)
Mitr. Bartolomeu Anania pomenește pe papa ca pe un frate al nostru în Hristos având succesiune apostolică întocmai ca orice arhiereu din Biserica Română!!!
”Fugiţi, fraţilor! Fugiţi de părtăşia cu cele de neîmpărtăşit, şi de pomenirea celor de nepomenit! Iată eu, Marcu păcătosul, vă spun că oricine pomeneşte pe papa ca pe un ierarh ortodox este vinovat. Iar cel ce cugetă dogmele latinilor (papistaşilor), cu latinii se va judeca şi se va socoti vânzător al Credinţei.” (p. 244)
maria : iată pe cine cinstea I.P.S Iustinian!!
*********
Înaltpreasfințitul Părinte Justinian despre smerenie
Smerenia e fructul înțelepciunii.Un om înțelept și un om învățat este todeauna smerit.Ignoranții sînt orgolioși și asta e foarte important de știut…
https://www.youtube.com/watch?v=BfctFqXK3QM
R:Asa defineau Sfinții smerenia?…să vedem ce spune Avva Dorotei despre smerenie….
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2016/11/09/smerenia-cea-adevarata-a-sfintilor-se-naste-in-suflet-din-lucrarea-poruncilor-avva-dorotei/
****************
Dar ce părere aveți că-l cinstește pe Arsene Boca?mai e nevoie de vreun comentariu?….si eu am rămas fără cuvinte la aceste auzite.
Despre Arsene Boca
http://vladherman.blogspot.ro/2015/06/ips-justinian-chira-parintele-arsenie.html?m=1
******************
mai departe
Nu sunt mulțumit deloc de mine….mor de mila oamenilor și nu pot ca să-I mângâi pe toți…și asta mă obsedează și mă chinuiește și ziua….dar mai ales noaptea.
maria : Voi sta la poarta Raiului și voi aștepta să sosiți toți acolo.”…pentru că voi cere lui Dumnezeu …unde sînt celiallți și nu mai sînt de față!

poate ca a vrut să spună că Dumnezeu il va întreba unde sînt ceilalți….

dar prima data Dumnezeu ne întreabă de noi și apoi de alții…Sfinții erau în continuu plins pentru păcatele lor în primul rînd și apoi a altora…
 Sfinții erau într-un continuu plîns pentru păcatele lor….nu că nu au reușit să-i mângâie pe alții
********************
Într-un interviu la ziarul Lumina spune Înaltpreasfințitul Iustianian:
– Înalt Preasfinţia Voastră, ce este copilăria? Are vreo semnificaţie faptul că v-aţi născut în Duminica Mare?
– Copilăria este epoca cea mai sfântă pe care a avut-o Adam înainte de a cădea în păcat. Atunci a trăit adevărat copilul care a generat toată suflarea omenească. În sat la mine, Duminica Tuturor Sfinţilor, de după Pogorârea Duhului Sfânt, este numită Duminica Mare. Mama mereu îmi spunea că m-a născut într-o zi cu multă lumină, când intrau preoţii în Sfânta Liturghie. În sunetul clopotelor m-a născut mama, în anul 1921. În sat trăia o moaşă bătrână. Ea a asistat la naşterea mea. M-o luat moaşa de un picioruş, aşa, şi m-o dus în faţa mamei şi i-o spus: „Nepoată, că moaşa îi zice la lehuză nepoată, ai născut un fecior. Ăsta a fi a ajunge om mare!“ Şi cuvântul acesta s-o răspândit în tot satul. Şi când eram mai mare, se uita lumea la mine parcă cu alţi ochi, deşi eu nu eram cu nimic diferit de ceilalţi copii.
maria : oare asta nu e mândrie?
***
– Vă este frică de ceva?
Numai de Dumnezeu şi de mine. De mine mi-e frică să nu greşesc la Dumnezeu şi la oameni. Şi mai ales îs foarte mâhnit că de multe ori am greşit în faţa oamenilor. A fraţilor mei. Mă simt înconjurat de oameni, ca de îngerii lui Dumnezeu.
– Există oameni îngeri?
– Toţi suntem îngeri.
– V-aţi întâlnit cu îngeri?
– Şi vreţi să vă răspund? Sunt taine pe care un sihastru nu le divulgă! Fiecare om care are un dram de sfinţenie în el nu-L divulgă pe Dumnezeu!…
Sfinții se smereau ca a fi cei mai netrebnici și de nimic…și nici nu doreau vedenii sau orce arătare ca nu cumva să fie amăgiți de diavoli…dar se pare că sfinția sa se desfăta cu ele și mai facea și pe smeritul….dar toți acei care nu au alungat aceste desfătări si-au luat plata înșelării încă de aici.
Prin smerenie, sfintii l-au rusinat pe diavol si l-au îndepartat ori de cîte ori a cautat sa-i însele. Se cunoaste astfel din Pateric cazul unui pustnic caruia i s-a aratat diavolul în stralucirea cereasca sub înfatisarea Mîntuitorului spunîndu-i:
„Eu sunt Hristosul; dar batrînul vazîndu-l, si-a închis ochii. Si cînd diavolul l-a întrebat: Pentru ce închizi ochii, caci eu sunt Hristos, pustnicul i-a raspuns: Anatema tie, caci Hristosului meu eu îi cred, care a spus ca de va zice cineva: iata aici e Hristos, sa nu credeti! Si demonul auzind acestea, s-a facut nevazut. ”
Mai pomeneste Patericul si despre un frate caruia diavolul i s-a aratat în chip de înger luminat si i-a spus:
„Eu sunt Gavriil si sunt trimis la tine ca sa-ti aduc o veste buna.”
 Dar fratele cu smerenie i-a raspuns:
„Cauta ca vei fi trimis la altii, ca eu sunt pacatos si nu sunt vrednic sa vad un îngeri”
Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine… Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori,
***
– Aveţi un mesaj pentru noi, de la înălţimea veacului pe care l-aţi străbătut?
– Cum se spune? „Verba volant scripta manent.“ Toată viaţa mea am adresat mesaje. Din copilărie vorbeam la oameni depre Dumnezeu.
Eu am fost într-o permanentă, cu profundă smerenie, împlinire a datoriei. N-am neglijat însă nici „scripta“. Uită-te dumneata aici.
Este al 178-lea caiet în care scriu în fiecare zi, din anii ’40 încoace, mesaje pentru semeni. Fiecare caiet are cel puţin 300 de pagini.
Cândva vor fi toate cunoscute. Iar de publicat am publicat 28 de titluri! Dacă acceptaţi vă ofer şi dumneavoastră!
Vă mulţumesc foarte mult. Pentru mine este o foarte mare bucurie că m-aţi vizitat.
– Înalt Preasfinţia Voastră, noi Vă mulţumim!
Dumitru Manolache (ziarullumina.ro)
maria : Dacă acele însemnări vor fi în duhul Sfinților Părinți așa cum scrie Sf Ignatie Briancianinov , e bine de el și de cei ce le vor citi…iar de nu,…le va fi spre osîndă și lui și celor ce le vor citi.Căci îmi spunea cineva că I.P.S Iustinian are multe abateri de la credință dar nu se pot dovedi.
Imaginați-vă că nu a fost un simplu preot!….ci a avut în subordine atîtea ,poate sute de preoți!…și dacă  nu i-a învățâțat cuvîntul adevărului e vai de el și de cei ce l-au ascultat.
Cei ce nu se încred decât în voia lor proprie şi în mintea lor, oricât de învăţaţi şi de iscusiţi ar fi, pot să se istovească în isprăvile ascetice cele mai aspre sau în lucrări de erudiţie teologică, şi nu vor ajunge să strângă fărâmăturile care cad de la Tronul Milei. “
Publicat în Fără categorie, Inaltpreasfințitul Iustianian Chira | 13 comentarii

Oare stropește cu aghiazmă ?…de fapt cu apă…că ereticii nu au aghiazmă …

 

Publicat în Diverse, Fără categorie | Lasă un comentariu

Avva Dorotei – Învăţături şi scrisori de suflet folositoare

Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare

RECOMAND ACEASTA CARTE CARE ESTE FOARTE FOLOSITOARE SI AJUTATOARE CELOR CARE VOR SA INVETE CUM SA-I IUBEASCA PE VRAJMASI,SI MAI ALES CUM SĂ-I RĂBDĂM PE CEI CE NE OCARASC,CA SĂ PUTEM DOBÎNDI RĂBDAREA ȘI ALTE VIRTUȚI
Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dum­nezeu(Sf.Siluan Athonitul)

*********

Sf.Siluan Athonitul despre iubirea de vrăjmași
Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaş­te pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.
Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmani­lor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.
Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”
Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hris-tos, care are grija de toţi.

Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dum­nezeu. 

********************

Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare

Prezentarea cărții  ALE CUVIOSULUI PARINTELUI NOSTRU DOROTEI 

Cuprins: 

Cuvantul 1: PENTRU SUPUNERE (ASCULTARE) 
Cuvantul 2: PENTRU SMERENIE 
Cuvantul 3: PENTRU CONSTIINTA 
Cuvantul 4: PENTRU FRICA DE DUMNEZEU 
Cuvantul 5: NU TREBUIE A SE INCREDE CINEVA IN INTELEPCIUNEA SA 
Cuvantul 6: PENTRU NEOSANDIREA APROAPELUI 
Cuvantul 7: TREBUIE SA NE DEFAIMAM PE NOI INSINE 
Cuvantul 8: PENTRU TINEREA DE MINTE A RAULUI 
Cuvantul 9: PENTRU MINCIUNA 
Cuvantul 10: PENTRU CA SA UMBLAM PE CALEA LUI DUMNEZEU CU LUARE DE MINTE 
Cuvantul 11: SA TAIEM PATIMILE DEGRABA PANA NU NE OBISNUIM CU ELE 
Cuvantul 12: PENTRU FRICA DE MUNCILE CELE VIITOARE 
Cuvantul 13: PENTRU CA SA SUFERIM ISPITELE CU MULTUMITA SI FARA TULBURARE 
Cuvantul 14: PENTRU SAVARSIREA SI ALCATUIREA FAPTELOR CELOR BUNE ALE SUFLETULUI
„Doctor iti este cel ce te ocaraste sau te pagubeste,dar te izbaveste de lacomie si mandria.Iar de nu-l vei suferi si nu numai ca nu-i multumesti,ci te si impotrivesti si te pornesti cu manie impotriva acestui frate…
„De-şi va aduce cineva aminte cineva ,de cel ce l-a scarbit pe dansul sau l-a batjocorit, sau l-a păgubit, sau altceva greu i-a făcut, dator e aşa a-şi aduce aminte de dânsul: ca de un doftor; şi sa se roage lui Dumnezeu pentru dansul din tot sufletul. Iar de sta si urzeste cugete impotriva aceluia,si-l infricoseaza, insusi sufletului sau ii aduce acea vatamare care i-ar fi putut aduce-o dracii.Si mai vârtos singur luisi se face drac şi vrajmas,pentru ca nu voieste a se izbăvi de răutate,ci vrea sa se imbolnaveasca fara tamaduire.Ca de nu ar fi bolnav nu s-ar scandaliza asupra celui ce-l intristeaza si il ocarasete,care i-a fost trimis de Dumnezeu ca un doftor,ca sa-i descopere patima lui cea de ocara si necinste.
Daca doreste intr-adevar sa se tamaduiasca,trebuie sa-l considere ca pe un facator de bine si sa primeasca cuvintele lui ca niste buruieni de leac,trimise de Hristos.Si sa multumeasca pentru ele,chiar daca i se par ca sant grele;ca nici bolnavului nu-i pare bine cand ii taie sau ii arde trupul sau cand ii da doctorii,ci se si cutremura cand isi aduce aminte de ele .Insa biruie gandul sau ca nu-i cu putinta sa scape de boala fara de aceata si se da pe sine doctorului,stiind ca prin acea putina durere se mantuieste de boala cea multa
Doctor iti este cel ce te ocaraste sau te pagubeste,dar te izbaveste de lacomie si mandria.Iar de nu-l vei suferi si nu numai ca nu-i multumesti,ci te si impotrivesti si te pornesti cu manie impotriva acestui frate,iata zici lui Hristos asa:
„Nu vreau sa ma tamaduiesti,nu vreau sa primesc leacurile Tale,lasa sa putrezeasca ranile mele”…ce vrei deci sa-ti faca Dumnezeu,cand insuti tu nu-ti vrei binele?
Sa stii, frate, că cel ce fuge de ispită folositoare fuge de viaţa veşnică.
3. Zicea şi Avva Evagrie:
„Eu pe cei ce-mi grăiesc de rău nu-i urasc, ci ii socotesc făcători de bine îi si nu gonesc, şi nu dau brânci doftorului sufletului, meu trufas care aduce buruiana tamaduitoare,caci ma tem ca nu cumva şi pentru sufletul meu să zică:
«Doftoritam pe Babilon, şi nu s-a vindecat»; dacă bun fiind Domnul nostru, ne-a dat nouă porunci sfinte asupra răutăţilor noastre, curăţindule pe ele prin arsuri şi curăţenii; deci ,e cu neputinţă este să ne izbăvim în alt fel de boale, fără numai prin doftoriile cele potrivite şi cuviincioase

************

 „Nimeni nu minte, fără decât numai cei ce mă laudă şi mă fericesc pe mine; şi nimeni nu grăieşte adevărul, fără de numai cei ce mă prihănesc şi mă defăima. Şi nici tot adevărul nu-1 grăiesc, că nici nu ştiu cu de-amănuntul toate ale inimii mele. Iar de s-ar învrednici a vedea, nu zic pe toate, ci oarece parte din răutăţile mele, s-ar depărta de mine ca de un noroi împuţit, sau putoare, sau duh necurat; şi de s-ar face trupurile oamenilor tot numai limbi spre a ocărî cele ale mele, încredinţat sunt că nimeni nu va fi îndestulat după vrednicie a spune pe a mea necinste.Că dacă dreptul Iov a zis: Plin de necinste sunt (Iov 10: 15)(plin de adica vrea sa arata ca nu se poate mai multa necinste). plinul,adăugire nu primeşte, şi deci eu ce voi zice, care sant adancimea rautatilo? La toate pacatele ne-a smerit vrajmasul ca sa cunoastem robia noastra. Deci cei ce se cunosc pe sine,sfarmă pe satana, cel ce i-a zdruncinat pe dânşii;şi precum au zis Sfinţii Părinţi, când se va pogorî smerenia în iad,atunci se suie la cer , precum şi mândria, când se va înălţa până la ceruri,cade in iad.
Sufletului ce suferă de slava deşartă.cer se suie, precum şi mândria, când se va înălţa până la ceruri,în iad se pogoară. Şi ziceau: «Cine va putea pleca cândva pe cel smerit ca să nu împletească gânduri asupra cuiva?».Că orice lucru de intristare va pătimi sau va auzi cel smerit, el arunca asupra sa toata pricina si pururea se ocaraste si se defaima pe sine, precum şi Avva Moisi, când l-au izgonit  clericii din altar ocărându-1, mai mult decât aceia se ocăra el pe sine.
Iar de se va întâmpla vreodată ca cel smerit sa se tulbure de vreo sudalma sau veo paguba  ce va suferi, îndată spre rugăciune se întoarce, şi îndată inima i se domoleşte. Şi nu numai aceasta, ci şi când se tulbură foarte, pururea se imboldeste pe sine şi se ocaraste, zicând către sufletul său:
«Ce te tulburi, mânioase suflete, şi te tulburi ca cei indraciti?Iata,cu adevarat din aceasta se cunoaste ca esti patimas Cu însuşi aceasta, adică cu a te tulbura, arăţi că boleşti, că de nu ai fi bolit, nu ai fi pătimit. si pentru aceasta te tulburi,ca in loc sa te defaimi pe tine ticaloase,tu defaimi pe fratele tau,care ti-a aratat boala ce era ascunsa in tine pina acum si nu o stiai.Pentru ce, ticăloase,te dezvinovatesti pe tine,si baţi vină fratelui că ţi-a arătat ţie boala ta cea ascunsă întru tine şi necunoscută până atunci?  Urmează lui Hristos, Care, ocărât fiind  nu a intors cuvant de sudalma fiind muncit,nu îngrozea (cf. Matei 26: 53, 62 etc.); auzi-L pe Dânsul zicând şi cu lucrul arătând:
Spatele Mi  le-am dat spre bătăi, şi fălcile Mele spre pălmuiri, iar faţa Mea nu s-a întors de ruşinea scuipătorilor (îs. 50: 6). Şi tu, ticăloase suflete, pentru o ocară şezi si urzesti mii de cugete asupra fratelui celui ce ţia făcut ţie bine prin mica necinstire, şi nu te vezi vrăjmăşindu-te ca şi dracii? Că ce mai mult are a-ţi face ţie dracul decât cele ce tu ţi le faci, nebunule şi ticălosule?»”
Şi adăuga bătrânul că, deşi crucea lui Hristos o vedem şi despre patimile Lui citim în fiecare zi, adică cele ce a pătimit pentru noi,noi nici măcar o ocară nu suferim, căci cu adevărat ne-am abătut din calea cea dreaptă.
5. Zicea iarăşi:
„De ar trăi cineva anii lui Matusala şi nu ar călători pe această cale dreaptă pe care au călătorit toţi sfinţii – zic adică de a fi necinstit si a se ocara pe sine şi a fi păgubit şi a suferi vitejeşte -, nu va spori în nimic bun, mic sau mare, ci numai anii şi-i va cheltui în zadar”.
6. Zicea iarăşi:
 „Odată, un frate m-a întrebat, zicând: «Aşa de multe sunt poruncile lui Hristos, încât mintea mi se întunecă şi nu le pot pazi pe toate. Spune-mi dar ce să fac?».
Şi am răspuns lui:
 «Frate, nu te tulbura dintru aceasta,ci numai adu-ti aminte, şi cu toata puterea sileste-te cele ce-ţi vin asupra cu mulţumită să le suferi,cu multumire orce ti s-ar intampla şi printr-aceasta vei implini cu usurinta toate . Că ce fel de osteneală ai a te ruga pentru cel ce te-a scârbit? A săpa pământul? A călători pe cale? Sau a merge pe cale? Sau pagubă de bani a suferi? Mulţumeşte cand esti necinstit,dar, necinstindute,şi te vei face ucenic al Sfinţilor Apostoli, care se duceau bucurându-se pentru că s-au învrednicit a fi necinsti pentru numele lui Hristos. Iar aceia adică ca nişte curaţi pentru numele lui Hristos, iar noi ca niste pacatosi,pentru păcatele noastre datori suntem a ne necinsti. Şi chiar de nu ne va necinsti nimeni, necinstiţi suntem şi blestemaţi, că blestemaţi, zice, sunt  cei ce se abat de la poruncile Tale (Ps. 118: 21). Că nu se invrednicesc toti a fi necinstiti pentru numele lui Hristos, ci numai celor sfinţi şi curaţi, precum am zis;
Iar celor ca noi trebuie a primi ocarile si necinstea ce ne vin cu bucurie si  a suferi cu bună cunoştinţă acele necinstiri şi ocări aduse asupră-ne şi a mărturisi că cu dreptate suntem necinstiţi pentru lucrurile noastre cele rele. Iar sufletul acesta ticălos, nimic nu sufera,măcar că cunoaşte lucrurile sale cele necurate, şi că după vrednicie pătimeşte orice pătimeşte, sade dar amăgind pe a sa conştiinţă şi împletind gânduri asupra fratelui şi zicând: «Mi-a zis mie şi m-a necinstit şi m-a batjocorit..pentru ce sa-mi spuna asa cuvant sa ma rusineze,pentru ce sa-mi faca asa ocara si sa ma necinsteasca,si multe altele.». Şi nu simte, nebunul şi nepriceputul, că pe sine se vrăjmăşeşte,şi lucrul dracilor îl face. Că precum la meşteşuguri, meşterul il invata pe ucenic  meşteşugul,şi apoi îl lasă pe sine singur de aici înainte a lucra, şi nu are trebuinţă a şedea totdeauna lângă dânsul, ci numai la vremi îl cercetează pe acesta, ca nu cumva să se fi lenevit sau să fi stricat ceva, aşa şi dracii, dacă vor vedea sufletul supunându-se lor, şi cu lesnire primind gânduri viclene,de la ei, îi dă acestuia meşteşugul cel satanicesc, adică răutatea şi viclenia lor,iar de aici înainte nu vor mai avea trebuinţă a şedea lângă dânsul, ştiind că îşi ajunge luişi spre a fi spre pierzania sa; ci din cand in cand il mai cerceteaza ,ca sa nu se leneveasca la lucrul ce i l-a fost lasat sa faca.
7. Zicea iarăşi:
„Ce e mai cu lesnire decât a iubi pe toţi şi a fi iubit de către toţi? Mare odihnă  aduc poruncile lui Hristos? numai cugetul nostru nu iubeste binele,caci de l-ar iubi,toate ar fi lesnicioase(cu darul lui Dumnezeu).Numai putin sa punem voia noastra si indata vine ajutorul lui Dumnezeu..Ca precum zice dumnezeiescul Antonie Iar fapta bună numai de voirea noastră are trebuinţă; şi nu este trebuinţă de vreo osteneală,a cuiva.Ce osteneala trebuie sa depui iubind pe aproapele tau sau ce truda pentru a fi bland?Care ajutor trebuie cuiva sa fie smerit?Tot asa si celelalte fapte bune,nu-i nevoie de altceva decat de voia noastra,ca darul lui Dumnezeu savarseste lucrul. Deci cel blând şi smerit, ce odihnă nu are? Cu adevărat, cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta întru mulţimea păcii”.
8. Zicea tot acesta:
„Un frate ramanând cu mine si calugarindu-l,am depus silinta pentru el ca sa-l deprind spre bine,fiindca era foarte tanar si avea mare trebuinta de luare aminte si chiverniseala,pentru neputinta Deci acesta, apropiindu-se de mine într-o zi, mi-a zis: «Părintele meu, mult te iubesc!». Şi i-am zis lui: «Eu încă n-am aflat pe cineva să mă iubească precum îl iubesc eu pe dânsul; iată, acum zici te iubesc, şi cred, dar de se va intampla ceva sa nu-ti placa,nu ramai la acest cuget.Insa eu orce as patimi de la tine nu-mi schimb mintea si nimic nu ma poate desparti de dragostea ta”

*************

http://sfantulioancelnou.trei.ro/carti/Avva_Dorotei/Avva_Dorotei.htm
http://www.librariasophia.ro/carti-invataturi-si-scrisori-de-suflet-folositoare-dorotei-avva-so-407.html
Publicat în Avva Dorotei, Despre iubirea de vrăjmași, Fără categorie | Lasă un comentariu

Ieromonah Spiridon Roșu – Predică la Duminica datornicului nemilostiv, la schitul Rădeni[audio]

 

Publicat în Fără categorie, Pr Spiridon de la Rădeni | Lasă un comentariu

…dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel…

Sfânta Evanghelie după Luca – Capitolul 13

1. Şi erau de faţă în acel timp unii care-I vesteau despre galileienii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor.
2. Şi El, răspunzând, le-a zis: Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit aceasta?
3. Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.
4. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim?
5. Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.
6. Şi le-a spus pilda aceasta: Cineva avea un smochin, sădit în via sa şi a venit să caute rod în el, dar n-a găsit.
7. Şi a zis către vier: Iată trei ani sunt de când vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar?
8. Iar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur şi voi pune gunoi.
9. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia.

**********

Publicat în Fără categorie, Sfânta Scriptură | Lasă un comentariu

Dragostea îndelung rabdă;dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte,nu se laudă,nu se trufeşte…Dragostea nu se poartă cu necuviinţă,nu caută ale sale,nu se aprinde de mânie,nu gândeşte rău…

Immagine correlata

Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel – Capitolul 13

1.De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2.Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3.Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5.Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6.Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7.Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8.Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9.Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10.Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11.Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12.Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13.Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

 

Publicat în Despre dragostea aproapelui, Fără categorie, Sfânta Scriptură | Lasă un comentariu