Sf. Ioan Gură Aur – „pe cei ce au de gînd să se însoare, să se sfătuiască cu Fericitul Pavel şi să citească legile pentru căsătorie …”despre căsătorie

Related image
De aceea, îndemn pe cei ce au de gînd să se însoare, să se sfătuiască cu Fericitul Pavel şi să citească legile pentru căsătorie aşezate de acela, învăţînd mai întîi ce îndeamnă el să faci cînd ai parte de o femeie rea şi desfrînată, dată la beţie, cicălitoare, fără judecată sau avînd vreun alt neajuns.
Căci, dacă vezi că el îţi dă voie să o alungi şi să aduci alta în locul ei dacă găseşti în ea vreuna din aceste împrejurări, să fii sigur că nu e nici o primejdie; iar dacă nu-ţi dă acest drept şi îţi porunceşte că, afară de prea-curvie, să o iubeşti şi să o ţii la tine, chiar cu toate celelalte neajunsuri, atunci întăreşte-te pe tine în gîndul că trebuie să înduri toată răutatea femeii tale.
Iar de îţi pare grea şi nesuferită această poruncă, dă-ţi toată silinţa să-ţi iei o femeie bună, înţeleaptă, ascultătoare, ştiind că, luînd una rea, urmează unul din acestea două:
sau să înduri o supărare necurmată sau, dacă nu vrei asta, să te faci vinovat de prea-curvie, alungînd-o.
Cine va lăsa femea sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvîrşească prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată săvîrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32).

***********

[…] Fiindcă am vorbit mult despre căsătorie, arătîndu-vă că este adevărată prea-curvie să-ţi depărtezi femeia sau să iei pe una alungată, cîtă vreme trăieşte bărbatul cel dintîi. Şi vă aminteam legea lui Hristos, care zice: Cine va lăsa pe femeia sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvîrşească prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată săvîrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32). Şi am văzut [atunci] pe multe plecîndu-şi capul, lovindu-se peste faţă şi neputîndu-şi nici măcar să-şi ridice privirea. Ei bine, atunci, ridicîndu-mi ochii spre cer am zis: „Binecuvîntat este Dumnezeu, pentru că glasul meu nu izbeşte urechi moarte, ci cuvintele mele pătrund cu multă greutate în inimile ascultătorilor.”
Bine ar fi să nu greşim deloc, dar nu este puţin lucru pentru mîntuire să suferi greu după păcat, să recunoşti greşeala sufletului tău şi să-ţi mustri cugetul cu multă tărie; o astfel de căinţă este o parte de îndreptăţire şi te povăţuieşte pe drumul nepăcătuirii. De aceea se bucură Pavel cînd îi întristează pe cei păcătoşi, nu pentru că i-a întristat, ci pentru că prin întristare i-a îndreptat. Acum mă bucur nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că aţi fost întristaţi spre pocăinţă; căci întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire fără de căinţă (2 Corinteni 7, 9-10). Deci, fie că v-aţi îndurera de păcatele voastre, fie de ale altora, sînteţi vrednici de nenumărate laude. Cînd cineva se întristează pentru păcatele altora, arată simţire apostolică şi urmează pe Fericitul care zice: Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? (2 Corinteni 11, 29). Iar acela care se căieşte mult pentru păcatele sale a stins pedeapsa hotărîtă pentru cele făptuite şi prin această durere s-a făcut mai tare pentru viitor. De aceea – cînd v-am văzut cu capul plecat, gemînd şi lovindu-vă faţa – şi eu m-am bucurat, gîndindu-mă la rodul cel mult al acestei suferinţe. Pentru aceea, şi astăzi vă voi vorbi despre acelaşi lucru, încît cei ce ar voi să se căsătorească să se gîndească mult la cea ce fac. În adevăr, dacă atunci cînd avem să cumpărăm o casă, sau robi, ne interesăm mult de stăpînii dinainte, ne îngrijim de starea caselor, de înfăţişarea trupului şi de caracterul sufletului [robilor], cu atît mai mult trebuie să arătăm multă băgare de seamă cînd e vorba de ales o femeie. Casa, dacă este rea, poţi să o vinzi iarăşi, şi tot aşa poţi să înapoiezi vînzătorului robul găsit neîndemînatec; dar ca să înapoiezi iarăşi femeia luată celor ce ţi-au dat-o nu se poate, ci eşti silit să o ţii în casă toată viaţa; iar dacă te scapi de ea depărtînd-o, te faci pricină de prea-curvie, după legea Domnului. Deci, cînd ai de gînd să-ţi iei femeie, să citeşti nu numai legile lumeşti, dar şi pe cele bisericeşti, căci după acestea şi nu după acelea ai să fii judecat de Dumnezeu în ziua judecăţii viitoare. Dispreţuindu-le pe cele lumeşti, de obicei ai de pierdut o sumă de bani; dar, dacă le calci pe cele bisericeşti, aduci sufletului chinuri veşnice şi focul nestins al gheenei.
Cînd ai de gînd să-ţi iei femeie, tu alergi cu mare grabă la legiuitori lumeşti şi, învîrtindu-te pe lîngă ei, cercetezi cu toată îngrijirea ce se va întîmpla dacă femeia moare fără copii, dacă are un copil, doi sau trei, cum să-şi folosească averea cît trăieşte tatăl ei şi cum după moartea lui, şi ce se va cădea fraţilor ei din moştenire şi ce soţiei, cînd aceasta va fi stăpînă pe toată averea şi cînd va trebui să dea din ea tuturor. Şi multe altele de felul acesta îi întrebi pe ei şi cercetezi, căutînd în toate chipurile să nu cadă vreo parte din bunurile soţiei la vreo rudă a ei. Deşi, după cum am spus mai sus, chiar dacă ţi-ar ieşi ceva greşit, toată paguba va sta în pierderea de bani; cu toate astea nu laşi nimic din ele necercetate. Oare nu este fără rost să arătăm atîta rîvnă pentru o tocmeală de bani, iar cînd e vorba de primejduirea sufletului nostru şi de seama pe care o vom da acolo sus, să nu avem nici o grijă pentru un lucru care cere, mai mult decît oricare altul, muncă, grabă şi grijă?
De aceea, îndemn pe cei ce au de gînd să se însoare, să se sfătuiască cu Fericitul Pavel şi să citească legile pentru căsătorie aşezate de acela, învăţînd mai întîi ce îndeamnă el să faci cînd ai parte de o femeie rea şi desfrînată, dată la beţie, cicălitoare, fără judecată sau avînd vreun alt neajuns. Căci, dacă vezi că el îţi dă voie să o alungi şi să aduci alta în locul ei dacă găseşti în ea vreuna din aceste împrejurări, să fii sigur că nu e nici o primejdie; iar dacă nu-ţi dă acest drept şi îţi porunceşte că, afară de prea-curvie, să o iubeşti şi să o ţii la tine, chiar cu toate celelalte neajunsuri, atunci întăreşte-te pe tine în gîndul că trebuie să înduri toată răutatea femeii tale. Iar de îţi pare grea şi nesuferită această poruncă, dă-ţi toată silinţa să-ţi iei o femeie bună, înţeleaptă, ascultătoare, ştiind că, luînd una rea, urmează unul din acestea două: sau să înduri o supărare necurmată sau, dacă nu vrei asta, să te faci vinovat de prea-curvie, alungînd-o. Cine va lăsa femea sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvîrşească prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată săvîrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32).
Dacă ne-am pătruns de acestea înainte de căsătorie şi am cunoscut bine aceste legi, vom avea mare grijă să ne alegem de la început o femeie virtuoasă şi potrivită cu firea noastră. Astfel, nu vom cîştiga doar aceasta, că nu o vom alunga niciodată, dar o vom iubi cu multă dragoste, aşa cum ne îndeamnă Pavel. Cînd a zis: Bărbaţi, iubiţi-le pe femeile voastre (Efeseni 5, 25), nu s-a oprit la aceasta, ci ne-a dat şi măsura dragostei: cum Hristos a iubit Biserica. Şi, spune-mi, cum a iubit-o Hristos? Că S-a dat pe Sine pentru ea. Aşa că, dacă trebuie să mori pentru soţia ta, să nu mai stai la tocmeală: căci, dacă Stăpînul a iubit-o pe roabă într-atît, încît şi pe El S-a dat pentru ea, cu atît mai mult trebuie ca tu s-o iubeşti pe tovarăşa ta de robie. Dar să vedem, nu cumva frumuseţea soţiei sau virtutea sufletului l-a fermecat pe bărbat? Nu putem spune aceasta! Cum că a fost urîtă şi necurată, ascultă următoarele, [căci] – după ce a zis: S-a dat pentru ea – a adăugat: Ca să o sfinţească pe ea, curăţind-o cu baia apei în cuvînt (Efeseni 5, 26). A arătat că înainte a fost murdară şi întinată, şi nu de o murdărie obişnuită, ci de cea mai grozavă necurăţie: era plină de grăsime, de fum, de sînge şi de tot felul de pete[1]. Cu toate acestea, nu s-a dezgustat de urîţenia ei, ci i-a vindecat rănile, i-a schimbat chipul, i-a îndreptat formele, i-a dres neajunsurile[2]. Fă şi tu la fel: chiar dacă soţia ta ar greşi cu mii de păcate în faţa ta, uită-le pe toate, iartă tot; chiar dacă are o fire rea, îndrepteaz-o cu dulceaţă şi bunătate, ca şi Hristos Biserica, [căreia] nu numai că i-a şters necurăţenia, dar a dezbrăcat-o de bătrîneţe, dezbrăcînd pe omul cel vechi, care căzuse în toate păcatele. Aceasta înţelege Apostolul Pavel prin vorbele. Ca să o pună înainte pe ea Lui-Şi Biserică mărită, neavînd întinăciune, nici zbîrcitură (Efeseni 5, 27). N-a făcut-o numai frumoasă, dar şi tînără, nu numai la trup, dar şi la suflet şi voinţă. Şi a învrednicit-o nu numai de această cinste, căci, primind-o fără chip, nu S-a scîrbit de urîţenia ei, dar S-a şi dat pe Sine morţii şi a adus-o pe ea la o frumuseţe de necrezut. Şi, chiar după aceasta, văzînd-o adesea necurată şi întinată, nu a gonit-o, nici nu a rupt lanţul căsătoriei, ci a binevoit să o îngrijească şi să o îndrepteze. Căci, spune-mi, cîţi n-au greşit după ce au primit credinţa, şi, cu toate acestea, nu S-a scîrbit de ei? Ca pildă stă acela care, în Corint, făcuse cea mai mare desfrînare şi care era din fiii Bisericii. N-a tăiat acel mădular, ci l-a vindecat. Biserica Galatenilor a ieşit toată din calea cea bună şi a căzut în iudaism; cu toate acestea, n-a lepădat-o, ci, îngrijind-o prin Pavel, a adus-o iarăşi la starea dîntîi. Tot aşa, dacă se iveşte vreo boală în trupurile noastre, nu tăiem mădularele, ci depărtăm boala. Aşa să facem şi cu femeia: dacă vreuna ar fi plecată spre prea-curvie, să nu o alungăm, ci să depărtăm răutatea. Şi este mai cu putinţă să îndreptezi o femeie decît să vindeci un mădular vătămat, pe care nu-l tăiem, deşi ştim că nu e cu putinţă vindecarea lui. Mulţi au picioarele sucite, cu fluierele strîmbe, şi mîini uscate şi ochi cu albeaţă; cu toate acestea, nici ochiul nu şi-l scot, nici piciorul nu şi-l taie, nici mîna nu şi-o retează. Şi, deşi acestea sînt nefolositoare şi fac ruşine celorlalte mădulare, le păstrează, pentru că sînt legate de trup. Oare nu este fără rost să ai atîta grijă cînd îndreptarea şi folosul nu este cu putinţă, dar să te împotriveşti vindecării cînd sînt bune nădejdi şi lesnicioasă schimbarea? Neajunsurile trupului sînt peste putinţă de îndreptat, dar o voinţă stricată poţi să o îmbunătăţeşti.
În zadar vei spune că boala femeii tale este de nevindecat, că ea, cu toate îngrijirile, vrea să urmeze aplecările ei rele. Nu este o pricină binevenită pentru a o alunga: căci, din faptul că nu poţi să vindeci un mădular, nu urmează că trebuie să-l tai. Iar femeia este unul din mădularele tale: […] vor fi amîndoi un trup, zice Scriptura (Facerea 2, 24). Iar cînd e vorba de un mădular [trupesc], odată ce leacurile sînt neputincioase în faţa bolii, nu mai trebuie nici o îngrijire. Dimpotrivă, dacă bolnavul este însăşi femeia ta, chiar dacă boala ei nu se va putea vindeca, ai în vedere că tu vei primi plată pentru lecţiile şi pentru îngrijirile tale. Şi, chiar dacă n-am culege nici un rod, Dumnezeu va şti să plătească răbdarea noastră, pentru că temerea Sa ne-a făcut să arătăm atîta încordare, să îndurăm cu dulceaţă neajunsurile tovarăşei noastre, să îndreptăm acest mădular al nostru. Mădular chiar al nostru, zic, şi mădular nedespărţit: de aceea trebuie să-l iubim mai ales. Aceasta ne învaţă Sfîntul Pavel, cînd zice: Bărbaţii sînt datori să-şi iubească femeile ca pe trupurile lor înseşi. Cel ce îşi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Că nimeni nu şi-a urît trupul său vreodată, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica; că mădulare sîntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5, 28-30). Vrea să spună că, după cum Eva este născută din coasta lui Adam, tot aşa şi noi[3] sîntem născuţi din coasta lui Hristos. Într-adevăr, aceasta însemnează din carnea şi din oasele Sale. Iar pentru Eva ştim toţi că a fost născută din coasta lui Adam, căci Scriptura spune lămurit cum Dumnezeu a trimis somn lui Adam, a luat una din coastele lui şi i-a făcut lui femeie. Acum, prin ce ne încredinţăm că Biserica este zidită din coasta lui Hristos? Şi acest lucru, tot Scriptura îl arată: cînd Hristos a fost răstignit sus pe cruce şi a murit, unul din ostaşi a împuns coasta Lui cu suliţa, şi îndată a ieşit sînge şi apă (Ioan 19, 34), şi din acel sînge şi din acea apă s-a întocmit Biserica. Chiar Hristos mărturiseşte aceasta, zicînd că: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Sîngele este duhul. Şi ne naştem din apa botezului şi ne hrănim cu sînge. Vedeţi cum noi sîntem din oasele şi din carnea Sa, născuţi, crescuţi cu sîngele şi cu apa Sa? Şi, după cum femeia s-a zidit după ce a adormit Adam, tot aşa şi Biserica s-a zidit din coasta lui Hristos cînd El murise.
Şi nu numai pentru aceasta trebuie să ne iubim femeia, fiindcă este mădular al nostru şi are început al zidirii din noi, ci şi pentru că Dumnezeu a aşezat lege, zicînd. De aceea, va părăsi omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup (Facerea 2, 24). Din aceeaşi pricină ne-a citit legea şi Pavel, ca să fim împinşi din toate părţile către această dragoste. Priveşte înţelepciunea apostolică: ne îndeamnă la dragostea femeilor nu numai după legile dumnezeieşti sau numai după cele omeneşti, dar vorbeşte şi de unele, şi de altele, pe rînd; aşa că sufletele înalte şi pline de înţelepciune sînt împinse să iubească prin încredinţări cereşti, iar sufletele slabe dimpotrivă, prin temeiuri pămînteşti şi fireşti. Pentru aceasta, el se sprijineşte mai întîi pe înţelepciunea lui Hristos şi începe îndemnul său astfel. Iubiţi femeile voastre cum Hristos a iubit Biserica. Dar ceea ce vine este omenesc: Oamenii trebuie să iubească pe femeile lor cum îşi iubesc trupurile lor. Urmarea este a lui Hristos: Că mădulare sîntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5, 30). Apoi, iarăşi vin temeiuri pămînteşti. Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup (Efeseni 5, 31). Şi, după ce a citit această lege, zice: Taina aceasta mare este (Efeseni 5, 32). În ce fel este mare?, întrebaţi voi. În aceea că o fecioară, închisă pînă atunci în camera ei, poate să-şi iubească şi să-şi preţuiască, din prima zi şi ca pe însuşi trupul ei, soţul pe care nu l-a văzut niciodată înainte; şi iarăşi, pentru că, din prima zi, bărbatul pe care ea nu l-a văzut niciodată pune înaintea tuturor lucrurilor o femeie cu care el înainte nu schimbase un cuvînt şi o pune înaintea prietenilor, cunoscuţilor, a tatălui şi a mamei sale. Să vorbim acum de părinţi. Dacă li se întîmplă, afară de această împrejurare, să piardă niscaiva bani, se întristează, se îndurerează şi duc înaintea judecăţii pe cei ce i-au păgubit; iar omul pe care ei nu l-au văzut niciodată, nici nu l-au cunoscut, primeşte de la ei, odată cu fecioara lor, şi o zestre destul de mare. Şi se bucură făcînd aceasta şi nu socotesc ca pierdere ceea ce au dat. Cînd îşi văd fiica plecată din casă şi luînd cu dînsa şi o parte din averea lor, nu simt nici părere de rău, nici necaz, nici durere, ba încă mulţumesc şi socotesc că li s-au împlinit dorinţele. Pavel ia seama la toate acestea şi – văzînd cum cei doi soţi îşi părăsesc părinţii pentru a se lipi unul de altul şi cum noua însoţire capătă o mai mare putere decît vechea obişnuinţă de la părinţi – gîndeşte că aici nu-i vorba de un fapt omenesc, ci că Dumnezeu seamănă această dragoste în suflete şi insuflă acea veselie atît părinţilor, cît şi soţilor. Ca urmare, a zis: „Taina aceasta mare este”. După cum copilul care se naşte îi recunoaşte de la început pe părinţii săi, înainte de a putea vorbi, tot aşa soţul şi soţia, fără să fie apropiaţi, fără să fie îndemnaţi, lămuriţi asupra datoriilor lor, de la vederea dintîi se şi unesc.
Apoi, văzînd că acelaşi lucru s-a făcut cu Hristos şi cu Biserica, Apostolul se miră mult. Şi cum s-a petrecut aceasta? După cum bărbatul părăseşte pe tatăl său şi îşi caută femeie, tot aşa Hristos a părăsit tronul părintesc şi a venit la mireasă. În loc de a ne chema sus, S-a coborît El singur către noi. Iar prin acest cuvînt, „El a părăsit”, să nu înţelegeţi o despărţire, ci o coborîre, căci, chiar fiind cu noi, era şi cu Tatăl Său. De aceea a zis Pavel: „Taina aceasta mare este”. Mare, negreşit, chiar dacă s-ar face numai pentru oameni. Dar, cînd văd că aceasta este adevărată şi cu privire la Hristos şi Biserică, atunci sînt mişcat şi mă minunez. De aceea – după ce a zis: Taina aceasta mare este – a adăugat: Eu însă zic de Hristos şi de Biserică (Efeseni 5, 32). Tu ştii acum ce taină este căsătoria, ştii ce chip de faptă mare este; gîndeşte-te deci mult şi cu îngrijire şi nu căuta bogăţie cînd te căsătoreşti. Nu socoti căsătoria ca un negoţ, ci ca întovărăşire a două vieţi.
Am auzit pe mulţi zicînd: „Cutare era sărac, căsătoria l-a îmbogăţit, a luat o femeie bogată; trăieşte acum în strălucire şi îmbelşugare.” Ce spui, omule? Tu vrei ca femeia să-ţi aducă bani? Poţi să spui asta fără ruşine şi fără să roşeşti, nu te ascunzi în fundul pămîntului, cînd cauţi aşa mijloace de cîştig? Aşa vorbeşte un soţ? Numai o singură însărcinare are femeia: să-i păzească pe cei născuţi, să aibă grijă de veniturile tale şi de casa ta. De aceea ţi-a dat-o Dumnezeu, ca să te îngrijească în acestea, ca şi în toate celelalte. Pentru că viaţa noastră cuprinde două feluri de lucrări, cele obşteşti şi cele de casă, Dumnezeu a împărţit sarcina între om şi femeie: ei i-a dat conducerea casei, lui – toate treburile obşteşti, toate cele care se făptuiesc în afară: judecăţi, sfătuiri, conducerea armatei şi celelalte. Femeia nu poate să poarte lancea, să arunce săgeata, dar poate să ţină furca, să ţeasă pînză, să pună rînduială în întreaga casă. Nu e în stare să dea o hotărîre într-un sfat, dar poate să-şi dea părerea într-ale casei, pe care bărbatul le împarte cu ea. Ea nu poate să mînuiască bine banii obşteşti, dar poate să-şi crească bine copiii, comoara mai scumpă decît toate; poate să vegheze la lucrul şi la purtarea slugilor, să dea încredere bărbatului, să-l descarce de toate grijile pe care le cere o gospodărie, adică de cămară, de ţesut, de mîncare, îmbrăcăminte şi celelalte care nu sînt nici potrivite, nici uşoare pentru bărbat, dacă ar vrea să le ia el asupră-şi. Este o parte din bunăvoinţa şi înţelepciunea dumnezeiască faptul că acela care se pricepe bine în lucrurile mari se arată neputincios şi nepriceput în lucrurile mici, pentru ca omul să aibă nevoie de femeie. Într-adevăr, dacă Dumnezeu l-ar fi zidit pe bărbat deopotrivă îndemînatic în amîndouă sarcinile, neamul femeilor ar fi fost dispreţuit; şi, pe de altă parte, dacă ar fi dat femeilor ocupaţii mai înalte şi mai de preţ, ele s-ar fi umplut de trufie. De aceea nu a încredinţat pe amîndouă numai unuia, ca nu cumva soarta celuilalt să fie mai înjosită şi zadarnică; şi n-a împărţit deopotrivă însărcinările, ca să nu se ivească între ei luptă de întîietate şi femeile să nu ceară de la bărbaţi întîiul rang. Ci, ca să îngrijească şi de unire, şi de întîietate, a împărţit fiecăruia însărcinarea sa astfel încît partea bărbatului să fie mai de folos şi mai însemnată, iar a femeii mai mică şi mai jos puţin; aşa că nevoile vieţii ne îndeamnă să o cinstim [pe femeie], iar micimea însărcinării sale nu o lasă să se ridice împotriva bărbatului său.
Ca urmare, să căutăm toţi de aici înainte un singur lucru: virtutea, ca să ne bucurăm de pace, să gustăm mîngîierile unirii şi ale dragostei necurmate. Dacă te căsătoreşti cu o femeie bogată, iei mai degrabă un stăpîn pe cap decît o femeie. Afară de aceasta, prin firea lor, femeile sînt pline de deşertăciune, de mîndrie şi de dorinţa de a-ţi lua ochii; dacă le mai vine în ajutor şi averea, în ce chip le vor mai putea suferi bărbaţii lor? Dimpotrivă, acela care ia o femeie de seama lui sau una mai săracă decît el îşi ia un ajutor, un tovarăş şi cu adevărat aduce fericirea în casa lor. Lipsa de avere o îndeamnă pe femeie să fie supusă bărbatului întru totul, să i se plece şi să-l asculte în toate, aşa că piere pricina de ceartă, luptă, îngîmfare, neînţelegeri, şi se săvîrşeşte legătura păcii, unirii, iubirii şi a înţelegerii. Pace deci şi bun trai, iar nu bani! Căsătoria nu este făcută ca să ne umplem casa de lupte şi bătăi, să trăim în mijlocul certurilor, să muncim în neînţelegeri şi să ne facem viaţa nesuferită, ci ca să ne dea un ajutor, să ne deschidă un liman, un adăpost, să ne mîngîie în întristare, să găsim mulţumire în vorba cu femeia noastră. Cîţi bogaţi nu s-au văzut mai îmbogăţiţi prin zestrea femeii, dar lipsiţi deodată şi pentru totdeauna de pace şi fericire printr-o căsătorie care făcea din masa lor o arenă, un teatru de lupte zilnice? Şi dimpotrivă, cîţi săraci nu s-au văzut, uniţi cu femei încă mai sărace, care se bucură de pace şi sînt fericiţi să trăiască, pe cînd mulţi bogaţi, în mijlocul belşugului, îşi doresc moartea, ca să scape de femeia lor, şi nu cer decît scăparea de o viaţă atît de nesuferită? Aşa este de adevărat că banii nu folosesc la nimic, dacă n-ai o soţie virtuoasă. Dar ce să mai vorbim de pace şi înţelegere? Aceluia care nu se gîndeşte decît să cîştige bani adesea pătimeşte rău, fiindcă a luat în căsătorie o femeie mai bogată decît el. Cînd îşi sporeşte strălucirea traiului pe măsura zestrei primite, moartea fără de vreme a soţiei vine de-l sileşte să dea înapoi părinţilor zestrea întreagă; atunci, asemenea naufragiaţilor care nu scapă decît cu trupul din valuri, nenorocitul – după atîtea certuri, lupte, neînţelegeri, procese – abia scapă din încurcătură numai cu trupul şi libertatea sa. Şi, după cum neguţătorii nesătui îşi pierd totul în naufragiu pentru că au încărcat corabia cu multe mărfuri şi i-au pus o greutate mai mare decît puterea ei, tot aşa şi cei care urmăresc căsătorii bogate, pe cînd cred că-şi măresc avuţia prin zestrea femeii, o pierd şi pe aceea pe care o avuseseră mai nainte. Este destul o clipă şi o izbitură de val ca să se scufunde o corabie; tot aşa, moartea timpurie a femeii este destulă ca să aducă soţului sărăcia şi doliul.
Gîndindu-ne bine la toate acestea, să nu mai căutăm bani, să căutăm virtutea, cinstea, smerenia. O femeie smerită, virtuoasă, înţeleaptă, fie chiar fără avere, va şti să se folosească de sărăcie mai bine decît alta de bogăţie; dimpotrivă, o femeie rea, neînfrînată, cicălitoare, chiar dacă ar găsi în casă mii de comori, le va risipi mai repede decît orice furtună şi va aduce pe capul bărbatului, odată cu sărăcia, şi nenumărate nenorociri. Să nu căutăm deci bogăţie, ci o femeie care să folosească bine averea noastră.
Află mai întîi care este pricina căsătoriei şi de ce ne-a fost lăsată, şi nu cere nimic mai mult. Care este pricina căsătoriei şi în ce scop a fost hotărîtă de Dumnezeu? Ascultă ce zice Pavel: Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa (1 Corinteni 7, 2). N-a zis „pentru ca să uşurezi sărăcia” sau „pentru ca să dobîndeşti bogăţie”; dar ce? Pentru ca să fugim de aprindere, să potolim pofta, să trăim în curăţie, să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, mulţumindu-ne numai de femeia noastră. Iată darul căsătoriei, iată rodul, iată cîştigul. Nu da drumul la mult ca să alergi după puţin, căci banii sînt puţin lucru în faţa curăţiei. Singura pricină care trebuie să ne îndemne la căsătorie să fie hotărîrea de a fugi de păcat, de a scăpa de orice aprindere; orice căsătorie deci trebuie să ţintească să ne ajute la păstrarea curăţiei. Şi va fi aşa, dacă vom lua în căsătorie femei care să ne îndemne către multă evlavie, multă înfrînare şi multă înţelepciune. Căci frumuseţea trupului, cînd nu are ca tovarăş virtutea sufletului, îl va putea ţine pe bărbat 20 sau 30 de zile, dar nu va merge mai departe, căci va da pe faţă răutatea ascunsă şi atunci tot farmecul va fi spulberat. Dimpotrivă, acelea în care străluceşte frumuseţea sufletului n-au nici o teamă de fuga vremii, care le dă prilej în fiecare zi să-şi descopere frumoasele lor însuşiri; [faţă de acestea], dragostea soţilor se face mai vie, legătura dintre ei se strînge mereu. În această stare de lucruri şi înaintea acestei vii şi fireşti iubiri, orice fel de aprindere este aruncată departe; chiar gîndul de neînfrînare nu va intra niciodată în mintea bărbatului legat de femeia sa prin dragoste. Îi va fi credincios pînă la sfîrşit şi astfel, prin curăţia sa, va coborî asupra casei sale bunăvoinţa şi sprijinul dumnezeiesc. Iată căsătoriile pe care le făceau drepţii în vremurile vechi, mai aplecaţi către virtute decît către bogăţie. Şi că lucrul acesta este adevărat, vă voi arăta printr-o pildă o astfel de căsătorie: Avraam era acum bătrîn şi vechi de zile, şi Domnul îl binecuvîntase întru toate. Atunci a zis Avraam slugii celei mai bătrîne a casei sale, care era mai mare peste toate ale sale: Pune mîna ta sub coapsa mea! Şi te voi jura pe Domnul Dumnezeul cerului şi al pămîntului ca feciorului meu Isaac să nu-i iei femeie din fetele Hananeilor, între care locuiesc eu. Ci vei merge în pămîntul unde m-am născut eu, la neamul meu, şi de acolo vei lua femeie fiului meu Isaac (Facerea 24, 1-4). Vedeţi ce grijă la acest om virtuos, la acest drept, pentru căsătorie[4]? N-a chemat femei rele, cum fac cei de acum, nici babe bune de gură, ci a încredinţat acest lucru în mîna slugii sale. Şi chiar acesta este un semn al marii înţelepciuni a Patriarhului: că a putut să crească o astfel de slugă căreia să-i încredinţeze o însărcinare atît de mare. În sfîrşit, femeia care îi trebuie lui nu este nici o femeie bogată, nici o femeie frumoasă, ci o femeie virtuoasă, şi de aceea pune pe sluga sa să facă o cale atît de lungă. Luaţi în seamă şi priceperea slugii! El nu zice: „Ce însărcinare îmi dai tu? Cînd noi sîntem înconjuraţi de atîtea neamuri la care se găseşte mulţime de fete de oameni bogaţi, alese, frumoase, tu mă trimiţi într-o ţară aşa de depărtată, printre oameni necunoscuţi? Cu cine voi vorbi? Cine mă va cunoaşte? Şi dacă îmi întind curse, dacă mă înşeală? Căci nu e nimic mai uşor de înşelat decît un străin.” El n-a zis nimic de acestea, ci, dînd la o parte toate, s-a oprit numai la bănuiala care se iveşte de la început în minte: neîmpotrivindu-se stăpînului său, a arătat supunere; [apoi], întrebînd numai ceea ce trebuia să ştie, şi-a arătat priceperea şi prevederea. Care este acest lucru, ce a întrebat pe stăpînul său? Dar de nu va vrea fecioara – a zis el – să vină cu mine în pămîntul acesta, întoarce-voi pe fiul tău acolo în pămîntul de unde ai ieşit? (Facerea 24, 5). Avraam i-a răspuns: Ia aminte să nu întorci pe fiul meu acolo. Domnul Dumnezeul Cerului şi al pămîntului – Cel ce m-a luat din casa tatălui meu şi din pămîntul în care m-am născut, Cel ce mi-a grăit şi s-a jurat mie, zicînd: îţi voi da pămîntul acesta ţie şi seminţiei tale – Acesta va trimite pe Îngerul Său înaintea ta, şi vei lua femeie feciorului meu de acolo (Facerea 24, 6-7). Vedeţi credinţa Patriarhului? Nu s-a rugat nici de prieteni, nici de rude, nici de vreun altul, ci i-a dat pe Dumnezeu ca tălmăcitor şi ca tovarăş de drum. Apoi, voind să întărească pe slugă, în loc să-i spună numai: „Domnul Cerului şi al pămîntului”, adaugă: „Care m-a scos din casa tatălui meu.” „Adu-ţi aminte – zice el – cum am făcut atîta drum, cum, părăsindu-ne ţara, am găsit mai multă mulţumire în pămînt străin, cum cele fără putinţă s-au făptuit în totul.” Şi nu numai în înţelesul acesta zice: „Cel ce m-a luat din casa tatălui meu”, ci vrea să-i arate că Dumnezeu îi este datornic. „Noi sîntem creditorii lui – zice Avraam – şi chiar El a făgăduit: „Îţi voi da ţie acest pămînt şi seminţiei tale.” Aşa că, chiar dacă am fi nevrednici, ne va ajuta, pentru că a făcut învoială nemincinoasă cu însăşi gura Sa; va înlătura toate piedicile dinaintea noastră şi va aduce la îndeplinire dorinţele noastre.” Zicînd acestea, a trimis sluga.
Ajungînd în ţara care îi fusese hotărîtă, slujitorul nu a întrebat pe nici un locuitor al cetăţii, n-a intrat în vorbă cu oameni şi nici cu femei. Dar băgaţi de seamă cum îşi vorbeşte lui singur. El se ridică pentru rugăciune şi zice: Doamne Dumnezeul stăpînului meu Avraam, fă cale bună înaintea mea astăzi (Facerea 24, 12). Nu zice „Doamne Dumnezeul meu”; dar cum zice? „Doamne Dumnezeul stăpînului meu Avraam.” „Eu, zice, nu sînt decît un nevoiaş, dar mă acopăr cu stăpînul meu, căci nu vin pentru mine, nu sînt decît trimisul său; ia în seamă credinţa lui şi ajută-mi să duc pînă la capăt sarcina dată.”
Acum, ca să nu credeţi că el vorbeşte ca un creditor care îşi cere dreptul său, ascultaţi vorbele care urmează: Fie-Ţi milă de stăpînul meu Avraam (Facere 24, 12). Adică: Chiar dacă am avea mii de drepturi, ne rugăm ca să avem totul prin bunătatea Ta, nimic ca plată a datoriei Tale. Şi ce cere el? Iată, eu stau la fîntîna apei, şi fetele celor ce locuiesc în cetate ies ca să scoată apă. Şi fecioara căreia eu voi zice: Pleacă urciorul tău să beau!, iar ea va zice mie: Bea tu, şi cămilele tale le voi adăpa, pînă ce vor înceta toate a bea, aceea să fie pe care Tu ai rînduit-o robului Tău Isaac; şi întru aceasta voi cunoaşte că ai făcut milă cu stăpînul meu Avraam (Facerea 24, 13-14).
Vedeţi înţelepciunea slugii? Ce semn pune el? Nu zice: „Dacă voi vedea pe una dusă într-un car tras de catîri, tîrînd în urma sa o ceată de eunuci, înconjurată de robi numeroşi, frumoasă şi strălucitoare de farmecul tinereţii, aceea este pe care ai gătit-o pentru sluga ta.” Ce zice însă? „Fecioara căreia îi voi zice: Pleacă vasul tău să beau!” Ce faci tu, omule? O astfel de femeie cauţi tu pentru stăpînul tău, o femeie care cară apă şi vrea să-ţi vorbească? „Da, răspunde el, căci nu m-a trimis să caut bogăţie, nici neam mare, ci bune însuşiri ale sufletului. Se găsesc mai des cărătoare de apă care au o virtute desăvîrşită, pe cînd altele, stăpîne pe bogate locuinţe, sînt pline de patimi şi foarte rele. Dar după ce va cunoaşte el virtutea acestei femei? După semnul pe care l-a arătat.” Dar cum să pricepi virtutea prin acest semn? El este foarte mare şi cu totul sigur, căci învederează milostenia, încît orice altă dovadă este de prisos. Vorbele slugii însemnează deci acest lucru, deşi el nu-l spune pe faţă. „Eu, zice, caut o fecioară aşa de milostivă, încît să ducă la capăt toate însărcinările de care este în stare.” Şi nu pe nedrept căuta o astfel de soţie: ci, trăind într-o casă unde înflorea mai mult primirea de oaspeţi[5], el voia înainte de toate să găsească o femeie potrivită cu firea stăpînilor săi. Ca şi cum ar fi zis: „Noi voim să aducem la noi o femeie ale cărei mîini să fie deschise pentru oaspeţi, ca să nu fie luptă şi certuri cînd bărbatul va face milostenii din averea sa, după pilda tatălui său şi va aduce în casă străini; [căci] aşa se va întîmpla, dacă femeia este cicălitoare şi nu-l lasă să facă [aceasta], cum se întîmpla în multe case. Dintru început vreau să mă încredinţez dacă ea este primitoare de oaspeţi, căci de aici vine toată fericirea noastră. Prin iubirea de oaspeţi a dobîndit, din cer, stăpînul meu pe mirele de azi, prin aceasta s-a făcut tată. A jertfit un viţel şi a primit un copil, a frămîntat făină, şi Dumnezeu i-a făgăduit urmaşi aşa de numeroşi ca şi stelele[6]. Deci, pentru că din primirea de străini ne-au venit nouă în casă toate bunătăţile, caut această faptă bună înaintea tuturor celorlalte.” Să avem în vedere că omul nu a primit doar apa cerută, ci să ne gîndim că el a aflat ce este un suflet bun, care dă nu numai ce i se cere, ci şi ceea ce nu i s-a cerut.
Dar încă nu sfîrşise el a cugeta acestea în mintea sa, zice, cînd iată că ieşi cu ulciorul pe umăr Reveca (Facerea 24, 15), şi aşa se împlini acea vorbă a Proorocului: Pînă să isprăveşti tu de vorbit, Eu sînt de faţă (Isaia 58, 9). Iată cum Dumnezeu binevoieşte să împlinească rugăciunile oamenilor evlavioşi mai înainte ca ele să fie sfîrşite. Ca urmare, şi tu, cînd vei vrea să te căsătoreşti, nu alerga la oameni sau la femei care îşi fac meşteşug din nenorocirile altora şi nu caută nimic altceva decît să capete un cîştig. Aleargă la Dumnezeu, şi El te va ajuta în căsătoria ta, căci avem făgăduinţa Lui: Căutaţi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Şi să nu zică nimeni: „Cum pot să-l văd eu pe Dumnezeu, cum pot să vorbesc cu El şi să-l întreb lămurit?” [Acestea sînt] gînduri ale sufletului fără credinţă. Pentru Dumnezeu totul este o clipă şi n-are nevoie de vorbă ca să îndeplinească tot ce voieşti. Şi tocmai aceasta s-a întîmplat cu sluga lui Avraam: n-a auzit nici un glas, n-a văzut nici o faţă. În picioare, lîngă fîntînă, se ruga, şi îndată a fost ascultat: Dar încă nu sfîrşise el a cugeta acestea în mintea sa, cînd iată că ieşi cu ulciorul pe umăr Reveca, fata lui Batuil feciorul Milcăi, femeia lui Nahor, fratelui lui Avraam. Aceasta era foarte frumoasă la chip, fecioară, pe care nu o cunoscuse vreun bărbat (Facerea 24, 15-16). De ce-mi vorbeşte de frumuseţea trupului? Ca să pricepi mai bine marea ei curăţie, ca să înţelegi frumuseţea sufletului ei. Minunat lucru este curăţia, dar mult mai minunat încă atunci cînd este unită cu frumuseţea trupului. De aceea Scriptura, înainte de a povesti istoria lui Iosif şi curăţia sa, vorbeşte mai întîi de frumuseţea trupului său, zicînd: Iosif însă era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă (Facerea 39, 6); şi numai după aceea ne arătă înfrînarea tînărului, zicînd că această frumuseţe nu l-a adus la neînfrînare. Căci, după cum frumuseţea nu este întotdeauna pricina aprinderii, tot aşa nici urîţenia nu este pricină de înfrînare. Multe femei împodobite cu toate farmecele trupului au strălucit şi mai mult pentru că au fost curate; altele iarăşi, urîte şi pocite, au avut încă mai multă urîţenie în suflet şi s-au necurăţit cu nenumărate păcate. Nu în înfăţişarea trupului, ci în suflet şi voinţă se găseşte atît pricina faptei bune, cît şi a păcatului.
Nu fără scop a numit-o de două ori fecioară pe Reveca. După ce a zis: „Fecioară era”, a adăugat: „pe care nu o cunoscuse vreun bărbat.” Pentru că multe fecioare îşi păstrează trupul neatins, dar au sufletul plin de neînfrînare, dorinţă de strălucire, curse ca să tragă din toate părţile o mulţime de iubiţi în jurul lor, priviri făcute ca să înflăcăreze nădejdile tinerilor, vîrtejuri şi capcane de tot soiul. Şi de aceea Moisi – vrînd să arate că Reveca nu era asemenea cu aceste fete, ci că era fecioară şi cu trupul, şi cu sufletul, a adăugat: „fecioară, pe care nu o cunoscuse vreun bărbat.” Cu toate că erau multe prilejuri ca oamenii să o cunoască: mai întîi că era frumoasă, apoi din felul slujbei pe care o îndeplinea. Dacă ar fi rămas pururea în camera sa, ca fetele de astăzi[7], dacă nu s-ar fi arătat în lume, dacă n-ar fi ieşit niciodată din casa părintească, lauda că nici un om nu o cunoscuse n-ar fi fost aşa de mare. Dar, dacă ţi-o închipui mergînd prin lume, nevoită să se ducă în fiecare zi la fintînă, o dată, de două şi de mai multe ori – şi totuşi nici un bărbat să nu o cunoască, numai atunci vei pricepe bine preţul laudei. S-au văzut multe fete care nu erau nici frumoase, nici plăcute, şi pe care le urmau o mulţime de slugi, pierdute, cu toate acestea, pentru că au trecut o dată sau de două ori prin piaţa publică. Ce vei zice dar, de aceea care iese în fiecare zi din casa părintească şi nu numai ca să se ducă în piaţă, ci la fîntînă, să aducă apă, drum pe care eşti silit să ai mii de întîlniri? Nu este cu adevărat vrednică de toată lauda noastră? Cînd nici aceste drumuri neîntrerupte, nici farmecul care o înfrumuseţează, nici trecătorii care o întîlnesc pretutindeni – nimic, într-un cuvînt – nu pot să-i atingă curăţia?; cînd ea îşi păstrează sufletul şi trupul departe de orice stricăciune, cînd păzeşte curăţia mai bine decît femeile care stau închise în casa lor; cînd, în sfîrşit, se arată asemenea cu aceea pe care o cerea Pavel, zicînd: Să fie sfîntă la trup şi la suflet? (1 Corinteni 7, 34).
Şi, pogorîndu-se ea la fîntînă, şi-a umplut vasul şi a pornit înapoi. Atunci, sluga lui Avraam a alergat înaintea ei şi i-a zis: Dă-mi să beau puţină apă din vasul tău! Iar ea a zis: Bea Domnul meu! Şi, grăind, şi-a lăsat vasul pe braţe şi l-a adăpat pînă a încetat a bea. Şi a zis: Şi cămilelor tale voi scoate apă pînă ce vor bea toate. Şi, grăind, a deşertat vasul în adăpătoare, şi iarăşi a alergat la fîntînă să scoată apă, şi a adăpat toate cămilele (Facerea 24, 16-20). Mare era iubirea de străini a acestei fecioare, mare curăţia ei, şi amîndouă acestea sînt bine arătate atît prin vorbele, cît şi prin faptele ei. Ai văzut cum curăţia nu-i vatămă întru nimic milostenia, dar nici milostenia curăţia sa?! Că nu s-a aruncat înaintea străinului, că nu i-a vorbit ea întîi însemnează că era cuviincioasă; că nu a tăcut la întrebările puse şi nici nu s-a împotrivit cererii aceluia însemnează multă milostenie şi iubire de oameni. Într-adevăr, după cum s-ar fi arătat îndrăzneaţă şi neruşinată dacă ar fi mers mai întîi ea la el sau i-ar fi vorbit mai înainte de a fi întrebată, tot aşa, dacă l-ar fi trecut cu vederea cînd era rugată, s-ar fi arătat crudă şi neomenoasă. N-a făcut nici una din acestea: nici n-a depărtat milostenia prin curăţie, nici n-a nimicit prin milostenie lauda curăţiei, ci a arătat aceste două fapte bune în întregime: curăţia, aşteptînd întrebarea străinului şi iubirea de oaspeţi, săvîrşită într-un chip mai presus decît orice laudă, cum am zis. Cum să numesc pe aceea care dă atît de mult? Negreşit, darul său nu era decît apă, dar aceasta era tot ce avea atunci la îndemînă. Căci obişnuim să judecăm pe oamenii făcători de bine nu după bogăţia darului, ci după averea pe care o au. Dumnezeu a lăudat pe omul care a dat un pahar de apă rece şi a zis că femeia care a aruncat doi bănuţi a dat mai mult decît toţi, pentru că a jertfit tot ce avea atunci. Tot aşa, şi Reveca a dăruit acestui străin tot ceea ce putea să-i dăruiască.
Şi nu fără scop zice Scriptura că ea „se grăbi”, „alergă” şi altele asemenea, ci ca să se arate dragostea ei, ca una care nu era nici îndatorată, nici silită, ca una care dăruia fără întîrziere şi silă. Şi aceasta nu este fără preţ! De cîte ori n-am văzut şi noi trecători, pe care i-am rugat să se oprească o clipă şi să ne lase să aprindem lumină de la ei sau să ne dea puţină apă pentru setea noastră, şi de cîte ori nu ne-au respins cu neruşinare? Dimpotrivă, Reveca, nemulţumindu-se numai să aplece străinului ciutura, îşi ia însărcinarea să scoată apă pentru toate cămilele, punîndu-şi astfel, cu cea mai mare bunătate, chiar trupul său în slujba iubirii de străini. Nu numai fapta ei, dar şi graba îi învederează virtutea. Îl numeşte „domn” pe un necunoscut văzut pentru întîia dată, şi – după cum socrul ei, Avraam, nu întreba pe călători cine sînt, din ce familie, unde merg, de unde vin, ci făcea fără întîrziere milostenie cu ei – tot aşa nici Reveca nu întrebă: „Cine eşti tu, din ce familie? De ce ai venit aici?” Ci, dînd nenumărate semne de milostenie, nici nu ia în seamă celelalte lucruri. Aşa cum negustorii de pietre scumpe şi zarafii caută în totul doar cum să cîştige bani de la acei ce cumpără şi nu-i priveşte nimic altceva, tot aşa, nici Reveca nu caută decît să culeagă rodul iubirii de oaspeţi, să primească în întregime cîştigul hotărît. Ea ştie bine că oaspetele trebuie cinstit cu osebire, că el are nevoie de o primire grabnică, fiindcă întîrzierea noastră îl face neîndrăzneţ; dacă îl obosim cu o mulţime de întrebări nepotrivite, se înfricoşează, se dă îndărăt şi se apropie de noi cu silă. De aceea, nici Reveca nu s-a purtat aşa faţă de slujitor, precum nici socrul ei Avraam faţă de străinii călători, [pe care căuta] să nu-i sperie, ci se mulţumea să se îngrijească de ei, după care le da drumul. De aceea a primit el într-o zi Îngeri în casa lui; dacă i-ar fi copleşit cu întrebări, cîştigul lui ar fi fost mult mai mic. Într-adevăr, ne minunăm de el nu că a primit Îngeri, ci că i-a primit fără să-i cunoască. Dacă i-ar fi îngrijit ştiind cine sînt, nu făcea nimic de mirare: măreţia unor astfel de oaspeţi ar fi făcut îndatoritor şi omenos şi pe omul cel mai crud şi mai nesimţitor. Acesta e lucrul de mirare: că, socotindu-i pe ei nişte oameni de rînd, le-a arătat atîta îngrijire. Tot aşa a făcut şi Reveca: ea nu ştia numele slugii, pricina călătoriei sale, gîndul pe care îl avea ca să o ceară în căsătorie; ea nu vedea decît un călător şi un străin. Aşa că rodul milosteniei sale a fost cu atît mai mare, cu cît ea a îngrijit cu o bunăvoinţă desăvîrşită pe un om cu totul necunoscut, rămînînd însă credincioasă legilor buneicuviinţe. Nici neruşinare, nici îndrăzneală, nici silă, nici mînie; a ştiut să-şi facă datoria fără să treacă peste marginea cuvenită. Aceasta înţelege şi Moisi cînd zice: Iar omul o socotea pe ea şi tăcea, ca să cunoască, îndreptase Dumnezeu calea lui, sau nu? (Facerea 24, 21). Ce însemnează „o socotea”? Asta însemnează că îi privea statura, mersul, înfăţişarea, vorbirea – în sfîrşit, totul – cu o mare grijă, căutînd să citească, din mişcări, firea sufletului. Şi nu a fost destul: face şi altă încercare. După ce i-a dat să bea, nu s-a oprit, ci a întrebat-o: A cui fată eşti? Spune-mi de este la tatăl tău loc, să sălăşluim noi? (Facerea 24, 23). Ce a răspuns ea? Cu răbdare şi cu dulceaţă i-a spus numele tatălui său şi nu s-a supărat, ca să-i zică: „Dar tu cine eşti, îndrăzneţule care întrebi aşa de iscoditor de casa noastră?” I-a răspuns: Sînt fiica lui Batuil, fiul Melhei, pe care l-a născut ea lui Nahor. Paie şi fin mult este la noi, precum şi loc de sălăşluit (Facerea 24, 25). Şi acum, ca şi atunci cînd fusese vorba de apă, ea îi dădu mai mult decît cerea. Atunci cînd el nu voia decît să bea, ea ceru să-i adape şi cămilele şi le-a adăpat. Acelaşi lucru şi aici: el întreabă numai dacă este loc pentru oaspeţi, ea îi răspunde că sînt paie, fin şi celelalte, prin aceasta îndemnîndu-l şi trăgîndu-l spre casă, ca să cîştige preţul iubirii de oaspeţi. Să nu ascultăm aceasta nici cu uşurinţă şi nici fără luare aminte, ci să ne gîndim la noi înşine, să ne punem în locul lor şi atunci tot aşa vom socoti şi noi fapta bună a Revecăi. Adesea, cînd adăpostim pe prieteni şi cunoscuţi, ne vine greu şi, dacă şederea lor se lungeşte o zi sau două, iată-ne supăraţi. Reveca ducea cu mare bucurie în casa lor un necunoscut şi un străin, şi avea să se îngrijească nu numai de el, dar şi de atîtea cămile ale lui.
Însă, după ce a intrat oaspetele, luaţi în seamă înţelepciunea lui: cînd i-a dat pîine să mănînce, el a zis: Nu voi mînca pînă ce nu voi grăi cuvintele mele (Facerea 24, 33). Vedeţi cît de grabnic şi de cumpătat a fost? Apoi, cînd i-a dat voie să vorbească, să vedem în ce chip îi vorbeşte? Oare i-a spus că are un stăpîn de neam mare, cinstit de toată lumea, întîiul locuitor din părţile sale? Dacă ar fi voit să vorbească aşa, n-ar fi fost de loc încurcat, într-adevăr, oamenii din ţară aceea cinsteau pe Avraam ca pe un rege. Dar el nu spune nimic [de acest fel], trece peste cinstea omenească şi nu împodobeşte pe Avraam decît cu cinstea dumnezeiască, zicînd: Sluga lui Avraam sînt eu. Domnul a binecuvîntat pe stăpînul meu foarte, şi l-a mărit, şi i-a dat lui oi şi boi, argint şi aur, slugi şi slujnice, cămile şi asini (Facerea 24, 34-35). Dacă aminteşte de bogăţii, nu o face ca să arate că Avraam este în belşug, ci ca să se vadă că este iubit de Dumnezeu. Nu voia să-l laude că era bogat, ci fiindcă primise toate acestea de la Dumnezeu. Apoi, a vorbit despre tînăr. Şi Sarra, soţia lui, i-a născut un fiu în bătrîneţele lui (Facerea 24, 36). Prin aceasta, a lăsat să se înţeleagă felul naşterii, arătînd că naşterea i-a fost dată după rînduială dumnezeiască, în afară de legile firii. Tot aşa şi tu, fie că îţi cauţi o soţie sau un soţ, cercetează înainte de toate dacă este iubit de Dumnezeu, dacă este plin de bunătatea cerească. Căci, dacă se găsesc acestea, toate celelalte vin singure; iar neavînd nimic din acestea, chiar dacă are o mare avere, nu-i nici un cîştig. Apoi, ca să nu fie întrebat de ei de ce nu a luat în căsătorie pe nici una din ţara lui, a adăugat: Şi m-a jurat stăpînul meu, zicînd: Să nu iei femeie fiului meu din fetele Hananeenilor, între care locuiesc eu în pămîntul lor. Ci să mergi la casa tatălui meu şi la neamul meu, şi vei lua soţie feciorului meu de acolo (Facerea 24, 37-38).
Dar nu vreau să aduc aici toată istoria, căci mi-e teamă să nu vă supăr. Să trecem la sfîrşit. După ce a povestit cum s-a oprit la fintînă, cum s-a rugat de fată, cum i-a dat mai mult decît a cerut el, cum a fost mijlocitorul său; în sfîrşit, după ce a povestit totul pe larg, a încetat din vorbă. Ceilalţi, după ce au ascultat această povestire, n-au stat nici o clipă la îndoială şi fără întîrziere, ca insuflaţi chiar de Dumnezeu, au dat pe fiica lor îndată. Laban şi Batuil răspunseră: De la Domnul a ieşit lucrul acesta; nu vom putea grăi ţie împotrivă, nici rău, nici bine. Iată, Reveca este înaintea ta; ia-o şi te du, şi să fie femeia feciorului stăpînului tău, după cum a grăit Domnul (Facerea 24, 50-51). Cine nu se va mira? Cine nu va rămîne izbit de mirare, gîndindu-se la numărul şi la greutatea piedicilor ridicate într-o clipă? Trimisul era un străin şi o slugă; drumul de făcut era foarte lung; nici mirele, nici tatăl său, nici una din rudele sale nu erau cunoscuţi de ei. Erau destule greutăţi ca să împiedice căsătoria. Cu toate acestea, nimeni nu o împiedică şi, ca şi cum Isaac ar fi fost un vecin, o cunoştinţă, un prieten de demult, ei i-au dat pe fiica lor cu o întreagă încredere: mijlocitor era Dumnezeu. Într-adevăr, să încercăm a face ceva fără ajutorul Său: ceea ce ne părea uşor şi lesne ne va pune în cale numai prăpăstii, şi strîmtori şi mii de nenorociri. Deci nimic să nu facem, nici să zicem, pînă ce n-am chemat pe Dumnezeu şi nu L-am rugat să ne ajute în aceea ce vrem a săvîrşi, după cum a făcut această slugă.
Să vedem acum, după ce a luat-o, cum a prăznuit nunta. Oare a înşirat după el chimvale, şi fluiere, şi danţuri, şi tobe, şi flaute, şi tot ce se obişnuieşte în astfel de împrejurări? Nimic din acestea! Singur primise pe Reveca, singur a adus-o, fără alt tovarăş decît Îngerul care îl întovărăşea, îndeplinind rugăciunea pe care Avraam o făcuse lui Dumnezeu, de a apăra călătoria slugii sale, cînd acela părăsise casa lui. Şi tînăra fecioară era dusă la soţul ei fără să audă nici flaut, nici liră, nici alt instrument, dar cu capul acoperit de binecuvîntările cereşti, cunună mai bogată în strălucire decît stema cea mai scumpă. Era dusă la bărbatul ei îmbrăcată nu cu ţesături de aur, ci cu curăţie, credinţă, milostenie, în sfîrşit, cu toate faptele bune. Era dusă la bărbatul său nu pe un car acoperit, nici pe vreun alt scaun împodobit, ci pe spinarea unei cămile. În acea vreme, fecioarele, pe lîngă virtuţile lor, aveau şi sănătate trupească. Într-adevăr, mamele lor nu le creşteau cum este obicei astăzi şi nu stingeau sănătatea lor cu băi, parfumuri, sulimanuri, haine moi şi, în sfîrşit, prin multe alte chipuri de zădărnicii, care mai repede le moleşesc. Dimpotrivă, ele le supuneau la cele mai aspre încercări. De aceea aveau o frumuseţe înnăscută a trupului şi de bun soi, căci aveau totul de la fire, nimic străin. Şi se bucurau de o sănătate neatinsă de nimic, iar farmecele lor erau de neînchipuit, pentru că trupul lor nu era niciodată chinuit de boală şi trîndăvia le era necunoscută. Greutăţile, oboseala, obişnuinţa de a face totul singure, gonind trîndăvia, le dădeau putere şi sănătate nezdruncinată. De aceea erau şi mai plăcute bărbaţilor şi mult mai iubite, pentru că găseau în ele multă înţelepciune.
Reveca era deci pe o cămilă; apropiindu-se [de sălaşurile lui Avraam], mai-nainte ca să ajungă [acolo], a ridicat ochii, l-a văzut pe Isaac şi a sărit jos de pe cămilă. Vedeţi putere? Vedeţi uşurinţă? A sărit jos de pe cămilă! Aşa era vigoarea, care se unea cu înţelepciunea, la fecioarele din acea vreme! Şi a zis slugii: Cine este omul acela, care merge pe cîmp spre întâmpinarea noastră? Şi a zis sluga: Acesta este stăpînul meu. Atunci ea îşi luă vălul şi se acoperi (Facerea 24, 65). Recunoaşteţi peste tot smerenia ei, admiraţi-i ruşinea şi neîndrăzneala!
Şi a dus-o Isaac în cortul mamei sale, Sarra; şi a luat pe Reveca, şi aceasta s-a făcut femeia lui, şi a iubit-o pe dînsa. Şi s-a mîngîiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra (Facerea 24, 67). Aceste cuvinte – „şi a iubit-o pe dînsa, şi s-a mîngîiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra” – nu le citesc eu degeaba: am voit să înţelegeţi ce farmec avea Reveca, încît a avut parte de atîta iubire. Şi cine n-ar fi iubit o femeie atît de înţeleaptă, atît de cinstită, de omenoasă, de binefăcătoare, de dulce, o femeie aşa de curajoasă cu inima, aşa de tare cu trupul?
Nu am spus acestea ca să fiu ascultat sau ca să fiu aplaudat de voi, ci ca să aţîţ rîvna voastră. Voi, părinţilor, urmaţi prevederea Patriarhului, care a vrut să dea fiului său o femeie cu adevărat virtuoasă; n-a căutat nici bogăţie, nici neam mare, nici frumuseţe, nici altceva, decît frumuseţea sufletului. Voi, mamelor, aşa să creşteţi pe fiicele voastre. Iar voi, tinerilor care voiţi să vă luaţi soţii, să prăznuiţi nunta cu această cuviinţă: departe să fie de voi jocurile, zgomotele de rîs, glumele lumeşti, flautele, şi întreagă acea măreţie diavolească şi orice îi poate semăna; să rugaţi numai pe Dumnezeu să fie mijlocitorul vostru în toate faptele voastre. Dacă vom săvîrşi aşa toate faptele noastre, nu va fi nici despărţire, nici bănuială de prea-curvie, nici cuvînt de gelozie, nici bătăi, nici certuri, ci vom gusta toate dulceţile păcii şi unirii, la care se vor adăuga cu siguranţă toate faptele bune. După cum, atunci cînd bărbatul şi femeia sînt neuniţi, nu e nimic sănătos în casa lor, chiar dacă lucrurile ar merge bine, tot aşa, cînd domneşte pacea şi unirea, nimic nu va fi neplăcut, chiar dacă s-ar ivi mii de furtuni în aceeaşi zi. Dacă căsătoriile se vor face astfel, şi copii vor putea fi crescuţi în lucrarea faptelor bune. Cînd femeia va fi cinstită, înţeleaptă şi împodobită cu toate virtuţile, va putea să cîştige cu totul un bărbat pe care să-l şi stăpînească prin puterea dragostei ei, şi, cînd l-a cîştigat, să găsească în el un tovarăş plin de rîvnă pentru creşterea copiilor. Şi va îndemna chiar pe Dumnezeu să privească cu grijă asupra lor. Atunci cînd chiar Dumnezeu ajută astfel de gospodării aşa de bine îndreptate, îngrijind chiar el de sufletele copiilor, toate chinurile vor pieri, totul va fi iubire în casă, ca şi în sufletele stăpînilor. În acest chip, fiecare, împreună cu casa sa – înţeleg cu femeia, copii şi slugile sale – va putea să străbată pînă la capăt, fără primejdie, viaţa de aici şi să intre la sfîrşit în Împărăţia Cerurilor, pe care doresc să o dobîndim cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu care este mărirea şi puterea Tatălui, împreună cu Sfîntul şi de viaţă dătătorul Duh, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Bibliografie: Nicolae N. Marinescu, Studii omiletice asupra celor trei cuvîntări ale Sfîntului Ioan Hrisostomul despre căsătorie, cu traducerea lor, Teză pentru licenţă, Litotipografia L. Moţăteanu, Bucureşti, 1908
[1] E vorba de grăsimea, fumul, sîngele jertfelor Legii Vechi, aşezate de Dumnezeu pentru îmblînzirea sălbăticiei iudeilor celor vechi, iar nu pentru că El Însuşi ar fi avut trebuinţă de carnea lor, precum şi zice: Au doară voi mînca carne de tauri? Sau sînge de ţapi voi bea? (Psalmi 49, 14).
Iar prin „pete” se înţeleg toate păcatele săvîrşite în Biserica din Ierusalim, unde s-au săvîrşit într-o vreme jertfe idoleşti, cum citim în cărţile Macabeilor.
[2] Atunci cînd a întemeiat Biserica Noului Aşezămînt, cum se va arăta.
[3] Noi, cei care alcătuim Biserica.
[4] Cei care vor să se căsătorească, trebuie să ia amin­te şi la aceste condiţii canonice: ambii tineri să fie ortodocşi (De pildă Canonul 10 al Sinodului de la Laodiceea zice: Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu nebăgare de seamă pe fiii lor cu ereticii prin legătura căsătoriei. Vezi şi canoanele 26, 45, 65 ale Sfinţilor Apostoli; 14 al Sinodului IV Ecumenic; 6, 72 al Sinodului Trulan; 31 al Sinodului de la Laodiceea şi 21 al Sinodului din Cartagina. Problema căsătoriilor mixte, tratată în acest canon, s-a discutat şi reglementat şi la Sinodul IV Ecumenic – canonul 14 – ca şi la Sinodul VI Ecumenic – canonul 72 – . La toate sinoadele s-a dispus că aceste căsătorii sunt interzise. Părinţii de la Laodiceea – vezi şi canonul 31 Laodiceea – interzic căsătoriile mixte, şi le permit numai în cazul în care partea neortodoxă trece la Ortodoxie. Cei ce nu au în vedere această rînduială şi încheie căsătorii, Părinţii o califică ca fiind făcută „cu nebăgare de seamă”. Citat după Canoanele Bisericii Ortodoxe, Arhidiacon prof. dr.Ioan N. Floca, 1991); să nu fie rudenii trupeşti sau duhovniceşti; să fie tinerii de acord; să se căsătorească din dragoste, având la bază ajutorul reciproc (Facerea 2, 18) şi naşterea de copii (Facerea 1, 28; 1 Timotei 2, 15); părinţii celor doi tineri să fie de acord. După ca­nonul 38 al Sfântului Vasile, cei care se căsătoresc fără voia părinţilor lor, trăiesc în curvie, iar împăcându-se cu părinţii lor, se vor canonisi 3 ani. Înainte de căsătoria religioasă, să se spovedeas­că ambii tineri din copilărie (de preferat la acelaşi du­hovnic); să nu trăiască împreună înainte de cununia reli­gioasă (cei care trăiesc împreună se vor canonisi 7 ani); cununia religioasă să se facă duminica la Sfânta Liturghie; dacă nu au păcate opritoare de împărtăşire, să se împărtăşească; naşii să fie creştini ortodocşi, având frica lui Dumnezeu (se va pune o singură pereche de naşi). Nunta nu se face cu jocuri şi cântări lumeşti; nu se cuvine ca bărbatul să fie bătrân şi femeia tânără, sau femeia bătrână şi bărbatul tânăr, ci amân­două părţile să fie deopotrivă cu anii. A opta zi după căsătorie cei doi soţi să meargă la Biserică pentru a li se citi rugăciunile […]. Preotul luând epitrahilul, citeşte aceste rugăciuni la uşa bisericii, după care intră în biserică împreună cu dânşii pentru a participa şi la cealaltă slujbă obişnuită a zilei – Molitfelnic, Ediţia 1937, pag. 89.
Cei căsătoriţi trebuie să se abţină de la împreu­nare trupească în sărbători, sâmbăta şi duminica, în timpul posturilor, miercurile şi vinerile de peste an, precum şi în timpul scurgerilor lunare şi a purtării sarcinii, prin învoirea amândorura, cu bună înţelegere (1 Corinteni 7, 5).
Nu se cuvine creştinilor ca la nunţi să cânte în or­gane, ori să joace, ci cu cinste să cineze, ori să prân­zească, precum se cuvine creştinilor – Laodiceea 53. Câte de lege sunt îngăduite, acelea să le facem, iar câte nu sunt îngăduite, să luăm aminte a nu le face ca să nu fim munciţi pentru ele.
Spiţele nunţii se împart în cinci rânduri şi se so­cotesc cinci grade: din sânge, din cuscrie, din cuscria cea din trei neamuri, din înfiere (adopţiune) şi din Sfântul Botez.
Rudenia din sânge se împarte în trei: suitori, co­borâtori şi colaterali. Suitori: tatăl meu, bunicul meu, străbunicul meu; mama mea, bunica mea şi străbunica mea. Cobo­râtori: copiii, nepoţii şi strănepoţii mei. Colaterali: fratele meu, vărul meu, vara mea, un­chiul meu, mătuşa mea.
Fraţii sunt spiţa a doua iar copiii care se nasc din doi fraţi, se cheamă veri primari şi sunt patru spiţe. Dacă verii primari vor naşte fii, se cheamă veri de-al doilea şi sunt şase spiţe. Verii de-al doilea de vor naş­te fii, se cheamă veri de-al treilea şi sunt opt spiţe. A şaptea spiţă de rudenie este oprită a se lua în căsătorie şi numai începând cu a opta se pot căsători.
Unchi se cheamă fratele tatălui meu, iar sora lui, mătuşă. Unchi mare se cheamă fratele bunicului meu sau al bunicii mele; iar unchi mic, vărul primar al tată­lui meu sau al mamei mele. Fratele tatălui meu, faţă de mine, este spiţa a tre­ia, iar al bunicului meu sau al bunicii mele, spiţa a patra. Vărul primar al tatălui meu este spiţa a cincea faţă de mine.
Spiţele din sânge sunt uşor de socotit, iar cele din cuscrie cu anevoie, de aceea să fim cu luare aminte. Dascălii cei vechi au îngăduit, la rudeniile din cus­crie, să se ia în căsătorie la spiţa a şaptea, iar cei mai noi au îngăduit şi la a şasea, iar la a şaptea au oprit, pentru că la a şasea nu este amestecare de sânge, pe când la a şaptea este.
Rudenia din înfiere se numără până la opt spiţe, ca şi a Sfîntului Botez, numai Ia suitori şi coborâtori, adică la părinţii care au înfiat şi la copiii care au fost înfiaţi, nu însă şi la colaterali, adică la fraţii şi surorile lor. Aceştia au devenit rudenii numai dacă înfierea s-a făcut şi la Biserică.
Sfântul Botez este dumnezeiască naştere şi înno­ire a sufletului. Cine este naş la botez, se numeşte tată sufletesc al acelui copil şi este pentru acel copil mai mult decât tatăl care l-a născut trupeşte (se va pune un singur naş). Tatăl sufletesc al copilului se face frate al tatălui său trupesc şi sunt spiţa a doua, iar faţă de copilul pe care l-a botezat, o spiţă. Toţi copiii pe care i-a botezat sunt faţă de el o spiţă. Copiii naşului cu copiii pe care i-a botezat sunt două spiţe; pe unii născându-i trupeşte, iar pe alţii, sufleteş­te şi nu se pot căsători până la spiţa a opta. Atât la înfiere cât şi la botez, rudenia este numai la cei suitori şi coborâtori, adică la părinţi şi la copii, nu şi la fraţi, pe care îi numim colaterali. Fraţii şi surorile naşului nu au parte de acea în­rudire sufletească pe care a făcut-o fratele lor trupesc şi, dacă vor, iau fără nici o piedică copiii sufleteşti ai fratelui lor; aşa că acel copil pe care l-am botezat eu, pe acela fratele meu îi poate lua în căsătorie, la fel şi nepotul meu de frate sau de soră. Toţi copiii care au avut acelaşi naş la botez, chiar dacă părinţii lor nu sunt nici un fel de rudenii, acei copii nu se pot lua în căsătorie până la spiţa a opta, pentru că sunt fraţi, având acelaşi, tată care i-a născut sufleteşte (IL 196). Cei care au fost botezaţi în aceeaşi zi şi în aceeaşi apă, dar au avut naşi diferiţi, nu sunt nici un fel de ru­denii.
Soacra mea a primit un copil din botez şi am pri­mit şi eu, ginerele ei, alt copil, unul parte bărbătească şi altul parte femeiască. Oare se vor putea lua împreu­nă? Da, pentru că nu sunt nici o rudenie, nici din bo­tez, nici rudenie trupească. Femeia mea a primit o fată din botez, iar eu un băiat; se vor putea lua împreună? Nu. Dacă voi avea un fecior trupesc şi altul din botez, aceştia vor putea lua două surori. La fel şi doi copii botezaţi de acelaşi naş vor putea lua două surori. Dacă femeia mea a murit, nu pot lua pe fata care a botezat-o socrul meu. Este şi altă rudenie, cea din cununie, şi este oprită numai din partea cumătrului, a naşului şi a copiilor lor.
Rudenia din două neamuri: Nu poate cineva să ia pe mamă şi pe fată / Nici pe bunică şi nepoată / Nici pe bunică şi strănepoată / Nici două surori / Nici mătuşă dreaptă şi nepoată de soră sau frate / Nici mătuşă mare şi nepoată de frate sau soră / Nici două vere primare / Nici mătuşă mică şi nepoată de frate sau soră / Ia însă pe fata verei de-al doilea a femeii sale / Nici tată şi fecior nu iau pe mamă şi fată / Nici tată şi fecior nu iau pe bunică şi nepoată / Nici tată şi fecior nu iau pe bunică şi strănepoată / Nici tată şi fecior nu iau pe bunică şi răstrănepoată / Nici tată şi fecior nu iau pe două surori / Nici tată şi fecior nu iau mătuşă şi nepoată de fra­te sau soră / Nici tată şi fecior nu iau două vere primare / Tată şi fecior iau mătuşă mică şi nepoată de soră sau frate / Tată şi fecior nu iau două vere de-al doilea / Tată şi fecior nu iau pe mătuşă mare şi nepoată de soră / Bunic şi nepot nu iau pe mamă şi fată / Bunic şi nepot nu iau pe bunică şi ne­poa­tă / Bunic şi nepot nu iau pe bunică şi strănepoată / Bunic şi nepot nu iau două surori / Bunic şi nepot nu iau pe mătuşă dreaptă şi nepoa­tă de soră / Bunic şi nepot iau pe mătuşă mare şi nepoată de soră (cu discuţii) / Bunic şi nepot iau mătuşă mică şi nepoată de soră (cu discuţii) / Bunic şi nepot nu iau două vere primare / Bunic şi strănepot nu iau două vere primare / Bunic şi nepot iau bunică şi strănepoată / Bunic şi strănepot nu iau două surori / Doi fraţi nu iau două surori / Doi fraţi nu iau mătuşă şi nepoată de soră / Doi fraţi nu iau două vere primare / Doi fraţi iau mătuşă mică şi nepoată de soră / Doi fraţi iau două vere de-al doilea / Doi fraţi nu iau pe mamă şi fată / Doi fraţi nu iau bunică şi nepoată / Doi fraţi nu iau bunică şi strănepoată / Doi fraţi nu iau mătuşă mare şi nepoată de soră / Unchiul şi nepotul de frate iau mătuşă şi nepoată de soră, dacă unchiul ia pe mătuşă şi nepotul pe nepoată, nu invers, pentru că se amestecă numele şi unchiul devi­ne nepot nepotului său şi mătuşa nepoată nepoatei sale / Unchi şi nepot iau două vere primare / Doi veri primari iau două vere primare.
Rudenia din trei neamuri: Cui i-a murit femeia poate lua pe cumnata cumna­tului său / Pe femeia fratelui femeii mele, eu nu o pot lua, dar fratele meu o ia / Pe femeia fiului meu vitreg, nu o iau / Iau pe femeia fiului vitreg al fratelui meu / Nici mama vitregă nu ia pe bărbatul fetei sale vi­trege / Mu­rin­du-mi femeia, iau pe femeia unchiului ei / La fel pe fata vitre­gă a fratelui femeii mele / Am cumnat după sora mea şi iau pe femeia fra­telui lui / Pe femeia fratelui bărbatului fetei mele, pe aceea nu o iau / Dar pe sora ei o iau fără nici o piedică / Doi fraţi au cumnat şi cumnată după neveste, se căsătoresc fără nici o piedică / Cumnat şi fratele nevestii iau două vere primare / Fata lui Ioan şi nepoata de frate sau soră a primei sale femei iau fără nici o piedică doi fraţi / Unchiul şi ginerele după nepoata întâi de frate sau soră iau două surori.
Când s-a făcut nuntă cu simple învoieli, fără sluj­bă religioasă şi după aceea o parte din cele două s-a răzgândit, se despart fără nici o piedică, bărbatul şi fe­meia putându-se căsători. Dar dacă s-a făcut slujbă re­ligioasă, chiar dacă nu s-a făcut împreunare între băr­bat şi femeie, această nuntă este nuntă legiuită şi că­sătoria nu se desparte şi nimeni nu o poate desface.
Căsătoriile ce se fac din porunca lui Dumnezeu, să nu se despartă fără de pricină dreaptă. Iar acela care a mijlocit ca o nuntă legiuită să se despartă, fără cauză binecuvân­tată, se numeşte antihrist, ca unul ce calcă legile lui Dumnezeu şi se împotriveşte poruncilor Lui; unul ca acesta se face moştenitor al muncii de veci. Căsătoria cea fărădelege să se desfacă, iar canonul acestora, după ce s-au despărţit, este ca şi al amestecătorilor de sânge, adică să nu se împărtăşească 15 ani. Cine are ţiitoare (concubină n.n.) în casa sa şi nu voieşte să se cu­nune cu dânsa, nici să se despartă de ea, pe acela nu-l primi în Biserică, nici prinoasele lui, până nu se va despărţi cu totul de dânsa. Văduva să nu se recăsătorească timp de 1 an după moartea soţului; la fel şi bărbatul după moartea soţiei. Preoteasa, dacă i-a murit preotul şi nu poate ră­mâne în curăţenie, se poate recăsători. Femeia care îşi va lăsa bărbatul fără de vină, să se afurisească, iar bărbatul este nevinovat – Sfântul Vasile 35 (La fel şi în cazul bărbatului).
[5] Căci doar Avraam şi Sarra se învredniciseră să aibă ca oaspete pe Însuşi Dumnezeu cel în Treime slăvit, în chipul celor trei Îngeri, cum va arăta în continuare Sfîntul Ioan Hrisostomul.
[6] Vezi legămîntul Dumnezeului tuturor cu Avraam, Facerea, capitolul 17.
[7] Sfîntul Ioan Hrisostomul vorbeşte pentru vremea sa, pe care o deplînge. Cît despre noi, ce să mai zicem?
Anunțuri

Despre maria

IMPARTASANIA CU NEVREDNICIE(cu păcate opritoare) DUCE LA DEMONIZAREA OMULUI ******************************************************************************** .....Căci şi atunci diavolul a intrat în Iuda după ce s-a împărtăşit; diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, a dispreţuit pe Iuda, pentru neruşinarea lui, ca să afli că în aceia care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Dumnezeieştile Taine, în aceia, mai cu seamă, intră mereu diavolul, ca şi în Iuda atunci. Cinstea este de folos celor vrednici, dar cei care se bucură cu vrednicie de cinste îşi atrag mai mare osândă....... ******************************************************************************** ....De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte....... ******************************************************************************** ....Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta!” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 138) ******************************************************************************** https://tainacasatoriei.wordpress.com/2011/11/02/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie/
Acest articol a fost publicat în despre casatorie, Fără categorie, Sf.Ioan Gură de Aur. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Sf. Ioan Gură Aur – „pe cei ce au de gînd să se însoare, să se sfătuiască cu Fericitul Pavel şi să citească legile pentru căsătorie …”despre căsătorie

  1. Pingback: Ce sînt căsătoriile necanonice… | DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE

  2. Pingback: Sfântul Ioan Hrisostom – despre cum se alege soția  | DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s