Cum scăpăm de demonul curviei ? …lectura din Sfintele Scripturi, neuitând însă că lecturile bune folosesc numai atunci când le îmbini numaidecât cu fapta, deoarece lenea face ca patimile să se întoarcă.

Related image
Desfrânarea naşte patimi consecutive, căci patimile trupeşti sunt legate ca întrun lanţ, astfel că o verigă conduce spre alta, adică preaplinul uneia o naşte pe cea următoare.
Totodată, desfrânarea atacă diferit pe oameni în funcţie de progresul lor duhovnicesc. Astfel, la cei începători căderile se ivesc totdeauna din desfătare (cu mâncări), la cei din mijloc şi din mândrie, cu toate că mândria atacă şi pe cei începători, iar celor ce se apropie de desăvârşire, numai din osândirea aproapelui .
Înviere nestricăcioasă numeşte pe cea din viaţa de faţă, venită din schimbarea moravurilor.
Căci desfrânatul se face neprihănit şi lacomul milostiv şi cel aspru blând, a venit învierea încă aici, ca o arvună a celei viitoare. Şi cum e această înviere? Prin faptul că păcatul a fost omorât şi dreptatea s-a înălţat, că viaţa cea veche a încetat şi cea a tot nouă şi îngerească e trăită. La învierea de obşte, trupul fiind total înduhovnicit într-o comuniune dialogică deplină cu Dumnezeu, va fi cu totul neprihănit, deci nestricăcios .

******

Mijloace trupeşti de luptă împotriva patimii desfrânării
Atenţia pe care Sfinţii Părinţi i-au acordat-o acestei patimi, arată cât de periculoasă este, ea începând să-l supere pe om de la cea dintâi vârstă, acesta având de luptat împotriva ei întreaga sa viaţă.
Desfrânarea, excelând într-o violenţă puternică şi o durată foarte lungă, face ca războiul purtat împotriva ei să fie cutremurător şi înfricoşător, fiind mai crâncen decât toate celelalte. Acest război este o luptă împotriva firii omeneşti, împotriva diavolului care ispiteşte şi a lumii întregi care instigă la păcat, căutând să atragă într-un nisip mişcător, într-o atmosferă viciată de păcat, uscată de adierea Duhului Sfânt, totul ducând la înecul sau asfixierea firii omeneşti.
O observaţie preliminară, valabilă pentru orice alt păcat: ca să poţi scăpa de el, trebuie să fii convins că e vorba de un păcat şi că trebuie să scapi de el; căci nu poţi să scapi de un rău de care nu ai  .
Lupta finală este împotriva desfrânării cu gândul.
Sfinţii Părinţii stăruie, în general, asupra aplicării tratamentului în partea sufletească a bolii; ei au înţeles că înfrânarea trupului nu e suficientă, ci e nevoie de zdrobirea inimii, adică de smerenie, prin care cerem harul lui Dumnezeu. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi a adevăratei curăţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala, şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului, şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine.
Mai înainte de toate foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare, căci dracul acesta nu încetează de a război pe om până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţe şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei . Marii asceţi au observat ce grave consecinţe poate produce desfrânarea în om şi din această cauză au afirmat că nu-i temelie mai tare în toate luptele decât aceea de a înăbuşi mai întâi ademenirile dorinţelor cărnii.
Primul pas în această luptă este îndepărtarea imediată de obiectul pasiunii, iar apoi se cere ca toate eforturile să se depună doar într-o singură direcţie, desfrânatul trebuind să se înarmeze pe sine numai împotriva patimii de care se simte cuprins. Cel robit de patimă are nevoie de exerciţii zilnice, continuă preocupare şi trebuie să vegheze cu grijă, căci ştie că orice pasiune trebuie învinsă de o alta, cel puţin la fel de intensă, şi că sunt necesare toate eforturile fizice şi psihice pentru a birui această patimă ce-l stăpâneşte. De aceea el va trebui să lupte cu aceeaşi pasiune cu care înainte a păcătuit.
Lupta împotriva desfrânării este aspră şi îndelungată, iar remediile recomandate de Sfinţii Părinţi sunt în număr mare, variate şi necesită nevoinţe îndelungate. Aceste nevoinţe sunt adevărate lupte fizice, psihice şi duhovniceşti.
Din această cauză, s-a efectuat o împărţire a remediilor
– recomandată chiar de Părinţii Bisericii
– care se aplică sufletului şi trupului.
Există o desfrânare sufletească şi una trupească, iar lupta împotriva uneia presupune lupta împotriva ambelor: Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet şi în trup. De aceea, trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui .
Armele pe care le poate folosi cineva care vrea să se elibereze de patima desfrânării sunt de două feluri:
– arme de înfrânare a trupului şi
– arme de înfrânare a sufletului.
Arme puternice împotriva curviei sunt:
– rugăciunea smerită şi stăruitoare, zdrobirea inimii, foamea, setea, cumpătarea sau înfrânarea de la mâncare şi băutură peste măsură, precum şi înfrânarea de la somn, căsătoria, iubirea, smerenia, privegherea, spovedania şi Împărtăşania , singurătatea, evitarea locurilor unde s-ar putea produce căderea, citirea Scripturilor, meditaţia, alungarea gândurilor de desfrânare încă de la început, dragostea de Dumnezeu, frica de chinuri şi dorirea bunătăţilor cereşti, educaţia aleasă, paza celor cinci simţuri, în special văzul, auzul, pipăitul şi mirosul, precum şi supravegherea comportamentului, a gândurilor, a faptelor şi cuvintelor noastre, precum şi a îmbrăcămintei etc,într-un cuvînt…lucrarea porunciloe…
Cuviosul Nichita Stithatul învaţă că duhul senzualităţii îl facem nelucrător cu posturi, privegheri, rugăciuni, umilinţe, osteneli ale trupului şi cu suprimarea dorinţelor noastre prin smerenia sufletului. Acest lucru îl putem vedea din următorul text:
Prin posturi, privegheri, rugăciuni, culcarea pe jos, prin ostenelile trupului şi prin tăierea voii noastre întru smerenia sufletului, facem nelucrător duhul iubirii de plăcere. Iar prin lacrimile pocăinţei îl legăm şi, închizându-l în temniţa înfrânării, îl punem în nemişcare şi nelucrare . Dacă nu am face abuz, nu am greşi: Căci Dumnezeu, toate câte le-a făcut, le-a făcut bune şi cu măsură. Şi cât timp se păzeşte măsura cumpenei fireşti şi drepte a pornirilor din noi, mişcările fireşti nu ne pot sili să ieşim de pe calea cuvenită .
Din mâncările grele, consideră Sfântul Nicodim Aghioritul, se nasc zemurile cele groase, din zemurile cele groase umezelile cel groase şi sângele cel gros, din sângele cel gros, cărnurile cele groase, din cărnurile cele groase înmulţirea seminţei şi pentru aceea silnicele gânduri; şi dintru acestea toate se iscă atunci ticălosului trup o văpaie şi un cuptor babilonesc, fierbinţeala trupului ce caută să se potolească prin satisfacerea patimii.
Sfântul Isaac Sirul ne învaţă şi el că e cu neputinţă să biruim gândurile trupeşti atât timp cât suntem îndestulaţi de pâine, apă şi somn:
Nu e cu putinţă să biruim gândurile rele legate de stârniri trupeşti, sau este foarte greu. Unii le numesc săbii cu două tăişuri împotriva noastră. Nu poate fi odihnă din partea lor, câtă vreme e săturare de pâine, apă şi somn şi suntem aproape de lucruri care ne stârnesc prin simţuri .
Sfântul Ioan Damaschin în scrierea sa Cuvânt minunat şi de suflet folositor, aminteşte desfrânarea printre păcatele părţii poftitoare:
– lăcomia pântecului, nesăturarea, beţia, curvia, preacurvia, desfrânarea, iubirea de plăceri. Tot el este cel care arată tămăduirea sau remediile acestora, şi anume postul, înfrânarea, reaua pătimire, dorul după împărăţia lui Dumnezeu şi poftirea înfierii. Acelaşi Sfânt Părinte în altă parte arată că lăcomia pântecelui este stinsă prin înfrânare; curvia prin dorul dumnezeiesc şi prin dorinţa bunurilor viitoare .
Dintre metodele recomandate de Sfinţii Părinţi ca esenţiale în lupta cu desfrânarea, cel mai des întâlnit în scrierile duhovniceşti este postul, Părinţii bine ştiind că postul nu este omorâtor de trupuri precum patima desfrânării, ci factor de disciplinare a trupurilor pentru a fi înduhovnicite.
Stomacul să fie pus la strâmtoare şi pentru a putea fi înăbuşite dorinţele fără de măsură este bine să se postească raţional, prin scularea fără a fi sătul de la masă, pentru a nu-ţi mări poftele care te îndeamnă să-ţi satisfaci plăcerile.
Sfântul Ioan Gură de Aur, arată şi el ca mijloace trupeşti de biruire şi tămăduire a desfrânării, postul, cumpătarea:
că după cum îmbuibarea cu mâncare este pricină şi prilej de nenumărate rele pentru oameni, tot aşa şi postul şi dispreţul pântecelui ne este întotdeauna pricină de nespuse bunătăţi .
În această privinţă, Sfântul Ioan Scărarul precizează:
Cel ce voieşte să biruiască dracul curviei cu lăcomia pântecelui şi săturarea este asemenea celui ce voieşte să stingă (pârjolul) focul cu gaz .
Postul este numit dătător şi păzitor de feciorie şi tovarăş al înfrânării, creator al castităţii, căci castitatea este unificare în iubire, integrare a faptelor haotice ale vieţii într-o relaţie personală care se poate realiza fie în planul iubirii omeneşti, fie direct cu Dumnezeu. Astfel, se realizează o asceză care devine armă împotriva desfrânării constând într-o înfrânare biologică şi trupească, înfrânare morală şi duhovnicească, atât pentru cei căsătoriţi, cât şi pentru monahi. Luată din acest punct de vedere, fără exagerări, asceza are un aspect şi un efect pozitiv, fiindcă duce la restaurarea caracterului, înfrânarea pântecelui şi castitatea nu mai sunt nici o utopie, nici o naivitate şi nici o tăgăduire a vieţii. Ascetul nu luptă împotriva corpului, ci a cărnii. Pentru a-şi salva trupul trebuie să dezrădăcineze din el egoismul. Lupta spirituală şi asceza duc la frumuseţe, fac persoanele frumoase, deoarece permit propriului corp să trăiască din ce în ce mai mult ca şi corp pnevmatic, spiritual, ca loc al iubirii .
În timpul încercărilor de a ieşi de sub influenţa malefică a ispitelor diavoleşti, care împing spre pofte urâte şi spurcate, Părinţii sfătuiesc că pentru ca aceste imagini înşelătoare să nu se mai furişeze trebuie să păstrăm mereu un post egal şi măsurat. În acest mod, se poate ajunge la îndepărtarea imaginilor necurate care apar dacă nu suntem stăpâni pe stomac şi pe cele de dedesubtul stomacului . Aici se evidenţiază că cel care este în stare să-şi stăpânească pântecul va şti să stăpânească şi sexul. Referitor la acestea, atât ştiinţa medicală cât şi arta duhovnicească au arătat fără echivoc că multă mâncare şi mai ales băutura fără cumpătare stimulează şi conduc inevitabil la declanşarea în gând şi în trup a trândăviei şi a curviei. Remediul ce apare frecvent în legătură cu postul, fie el trupesc, fie sufletesc, este înfrânarea. Îndemnul la înfrânare îl găsim la majoritatea Părinţilor Bisericii. Dintre aceştia,
Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază faptu că înfrânarea înseamnă a face lucrurile cu frâu, adică a avea controlul lor, iar cine se înfrânează pe sine pune şi altora frâu. Deci dacă tu eşti ispitit să păcătuieşti, patima care te stăpâneşte este atât de puternică şi de evidentă în manifestare încât îi poate ori sminti, ori chiar împinge să te urmeze, în înfăptuirea răului, cei slabi. De aceea este necesară înfrânarea ca şi postul, deoarece amândouă sunt leacuri doctoriceşti şi de folos spre biruirea acestei patimi.
Fiind o patimă trupească şi slujindu-se de trup pentru împlinirea ei, desfrânarea se slujeşte cel mai mult de simţurile trupeşti, pe care că le întoarce de la menirea lor firească, împotriva voinţei Creatorului. Simţurile necontrolate, neţinute în frâu, devin o mincinoasă Dalilă, strecurând în mintea şi sufletul omului otrava păcatului. Paza simţurilor, în special văzul, auzul, pipăitul şi mirosul este un eficient mijloc de luptă împotriva desfrânării, căci aceste simţuri constituie căile sau porţile de intrare ale ispitelor, multe dintre ele legate de patimile trupeşti. Atunci când aceste porţi sunt larg deschise, scăpate de sub supravegherea raţiunii şi orientată spre o exacerbare sau o excitabilitate bolnavă a trupului, ele strecoară în minte şi în suflet chipurile, imaginile, amintirile sau închipuirile erotice .
Într-o scrisoare către un fiu duhovnicesc, Avva Efrem, stareţ al Mânăstirii Filotheu din Muntele Athos, îl îndemna pe acesta: Atunci când ai război trupesc, fii foarte atent cu fanteziile necurate, care produc gânduri murdare, alungă-le de îndată ce apar. Imediat să spui rugăciunea cu durere în suflet şi pe loc vei fi eliberat de războiul trupesc .
Prin intermediul văzului, sufletul nostru poate fi atacat de imagini păcătoase, ademenitoare, ispititoare şi înşelătoare, care apoi îşi pot imprima formele lor asupra minţii, silindu-o să se cufunde în ele şi să caute să le dezvolte şi să le împlinească. Imaginile au puterea de a crea anumite dispoziţii – bune sau rele –, iar atunci când nu sunt controlate, pot evolua până la stadiul de patimi sau pasiunii . Dumnezeu ne interzice curiozitatea ochilor, spre a ne întoarce de la rău, aşa cum un tată interzice copilului său, chiar şi numai să atingă un cuţit, spre a-l feri de riscul de a se tăia cu el.
Curiozitatea ochilor aprinde focul poftei păcătoase ca un incendiu. Cel ce îşi lasă privirile să rătăcească se aseamănă unui vizitiu care nu îşi are ochii aţintiţi asupra cailor şi din care cauză caii vor sfârşi prin al târî în prăpastie. El se aseamănă cu o fortăreaţă cu porţile nepăzite şi care din această cauză, poate cădea lesne în mâinile inamiculu . Din cele cinci simţuri, ochii ocupă un loc important, fiind numiţi atunci când se abat de la scopul lor firesc, limanuri ale deşertăciunilor , ferestre ale pierzării , arătându-se astfel că prin ei ia fiinţă pofta neruşinată care poate să întineze inima cu noroiul patimilor.
Fiind adevărate porţi prin care veninul otrăvitor al plăcerilor intră în suflet, trebuie să li se pună o puternică stavilă, pentru că dacă nu eşti desfrânat cu ochii, nu vei fi desfrânat cu mintea!.
Trebuie să precizăm că nu privitul în sine spre o femeie este păcat, ci privitul cu poftă. Numai acest fel de privire te face să te scufunzi în adâncul desfrânării, să ajungi prizonier şi să săvârşeşti totul, păcătuind cu deplină ştiinţă şi cu voinţă liberă. Căci când căutând cu iscodire te vei minuna şi vei pofti, ai primit săgeata.
Părinţii ne recomandă să nu privim des, insistent şi lung spre o femeie, pentru că poţi aţâţa pofta şi astfel rişti să introduci în tine sămânţa desfrânării. Nu trebuie să se uite că cine priveşte la altcineva primeşte în sine ceva din însuşirile aceluia. Prin privire are loc o comunicare; ea nu e numai un act de la distanţă. Cu alte cuvinte, primeşti otravă sau balsam, în funcţie de cum priveşti şi la cine priveşti.
În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează:
Nu te uita la frumuseţe străină, căci Hristos pedepseşte chiar privirea, pentru ca nu cumva prin această îngăduinţă să prinzi curaj şi să cazi în păcat […] căci rotindu-ţi ochii pretutindenea, nedreptăţeşti pe aceea la care te uiţi, că o atingi cu ochii nelegiuiţi. Chiar dacă n-o atingi cu mâna, o atingi cu ochii. De aceea şi asta se socoteşte desfrânare şi aduce asupră-ţi chin greu, înaintea chinului din iad, că-ţi umple sufletul de nelinişte şi tulburare. Acelaşi autor, în altă parte, sfătuieşte:
Când tu vezi o femeie frumoasă, nu te gândi de’ndată cum ai putea să te bucuri de plăcerea ei, ci cum să te izbăveşti de această plăcere .
Prin intermediul auzului, pot pătrunde în mintea noastră cuvinte josnice, expresii sau formulări triviale, cu tentă erotică, iar într-un suflet slab, acestea se pot transforma în adevărate voci interioare, instigatoare la păcat. Mecanismul erotic se sprijină nu numai pe imagini, ci şi pe cuvinte. Astfel, trebuie evitate convorbirile prea familiare şi prea îndelungate cu femeile, cu care trebuie să ne purtăm cu bărbăţie şi modestie. Să ne ferim de a spune sau a asculta glume indecente, căci e cu neputinţă ca cineva să fie imoral în vorbă şi neprihănit în faptele lui. Apoi, de obicei, ajungem să şi facem ceea ce ne place să spunem sau să auzim.
Noi, ca şi creştini, trebuie să ne ferim cât mai mult de cuvinte urâte şi vorbe care închipuiesc patima şi nu trebuie să avem nici glas împodobit şi trăgător către poftă şi către amăgire. De aceea, se spune: astupă-ţi urechile pentru ca astfel să nu auzi cuvinte necuviincioase şi de ruşine , care pornesc patimile pentru că îţi otrăveşti sufletul tău şi altora vorbind despre lucruri josnice şi deosebit de desfrânate, făcând astfel loc de pătrundere a patimii.
Sfântul Nicodim Aghioritul ne avertizează asupra căderilor ce se pot naşte din auzirea şi ascultarea îndemnurilor la păcate: urechile sunt al doilea organ al simţurilor ce ne întâmpină, după rânduială.
Deci să ne străduim a tăia de la dânsele cântecele stricate, alcătuite pentru dezmierdare şi care varsă în urechi mierea prea dulce a văzduhului. Căci, după cum mi se pare mie, trei vătămări se nasc din aceasta.
– Mai întâi, pentru că slăbănogesc îndrăzneţul şi viteazul cuget al sufletului, aşezându-l astfel încât se feminizează şi de multe ori adoarme întru dulcea auzire a unora ca acestora şi rămâne nesimţitor, ca într-o dulce adormire.
– A doua, pentru că din auzirea acelor dezmierdătoare cântece, mintea, cu închipuirea sa, nu încetează să-şi închipuie cele înţelese din cântece, iar de aici se umple de multe chipuri şi împătimire.
– Şi a treia, chiar dacă se întâmplă, să zicem, să nu vadă feţele celor ce cântă, cu toate acestea, glasul singur este destul pentru a ne închipui cu imaginaţia (feţele lor) care trezesc în suflet poftirea inimii şi-l trag spre învoirea cu gândurile .
Pipăitul şi mirosul sunt simţuri mai alunecoase, iar cel ce a căzut pe panta lor, cu greu se poate izbăvi din robia lor, din neastâmpărul şi setea lor neostoită. Remediul îl constituie austeritatea şi decenţa în gesturi, ţinută, conduită şi îmbrăcăminte .
Supravegherea comportamentului, a faptelor şi gândurilor noastre, precum şi a îmbrăcămintei, poate fi socotită un bun remediu împotriva patimii desfrânării. Un bun creştin se fereşte, mai întâi de toate, de a fi o ispită, o sminteală, o cauză a căderii altora, după cum, în acelaşi timp, luptă cu putere împotriva unor astfel de conduite ale celorlalţi. Un bun creştin trebuie să înlăture din ţinuta sa şi din gândirea sa ce este rău şi neputincios, iar cuvintele sale să fie ziditoare şi mântuitoare. Cel ce luptă să-şi controleze şi să-şi ordoneze moral gândurile şi cuvintele, trebuie să-şi supravegheze şi ţinuta trupească, îmbrăcămintea, pentru a nu fi pricină de sminteală, celor mai slabi şi neputincioşi. De asemenea creştinul trebuie să fie modest, smerit şi decent în îmbrăcăminte. Dacă hainele scumpe, luxul în îmbrăcăminte sunt expresii ale slavei deşarte, hainele provocatoare, indecente exprimă pofta şi goana după plăcere trupească şi constituie o cauză de sminteală şi cădere . Creştinului îi este recomandată modestia, smerenia şi decenţa în îmbrăcăminte. Omul din afară este după chipul celui din interior. Exteriorul revelează şi înrâureşte interiorul. Dacă hainele scumpe, luxul în îmbrăcăminte sunt expresii ale slavei deşarte, hainele provocatoare, indecente, exprimă pofta şi goana după plăcerea trupească şi constituie o cauză de sminteală şi cădere. Ceea ce trebuie să caute creştinul nu este a-şi împopoţona trupul cu haine extravagante, după o modă ce nu are nimic comun cu morala creştină, ci a-şi împodobi sufletul cu veşmântul virtuţilor: credinţa, temerea de Dumnezeu, înfrânarea, pocăinţa, paza minţii şi a inimii, nădejdea, smerenia, iubirea.
Sfântul Nicodim Aghioritul consideră că hainele sunt prilej de amintire a căderii şi izgonirii din rai a primilor oameni care fuseseră acoperiţi la început de dumnezeiescul har.
În acest sens, Sfântul Nicodim întreabă:
Ce rost are ca această aducere aminte a pedepsei să se facă cu haine strălucite şi de mult preţ? Îmbrăcarea hainelor să ne fie necurmată aducere aminte de căderea bunătăţii şi învăţătura spre pedeapsă pe care pentru neascultare, neamul omenesc a primit-o  .
Cumpătarea şi înfrânarea, decenţa şi temperanţa, modestia şi smerenia trebuie să caracterizeze toate trăirile autentice creştine.
Creştinul trebuie să fie caracterizat de verticalitate în gândire, faptă şi cuvânt. Mântuitorul condamnă comportamentul duplicitar, arătând că omul nu poate sluji la doi stăpâni în acelaşi timp. De altfel, minciuna, fariseismul şi ipocrizia, constituie cauze ale sciziunii interioare, surse ale conflictelor sufleteşti.
Părinţii neptici ne îndeamnă să păzim mai ales capul şarpelui, adică gândul vătămător, ca nu cumva, prin primirea capului (prima răsădire a gândului) să primim şi celălalt trup al şarpelui (consimţirea cu plăcerea).
Până sunt încă prunci fii Babilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem lovindu-i de piatră (Ps. 136, 9), aceasta din urmă fiind chiar Hristos căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Lupta cu gândurile de curvie este foarte puternică.
În acest sens, Cuviosul Isaia Pustnicul spune limpede:
De se seamănă în tine plăcerea curviei, când şezi în chilia ta, ia seama şi opune-te gândului tău ca să nu te răpească. Sileşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, că El ia aminte la tine, şi că de cugeţi ceva în inima ta, toate sunt descoperite înaintea Lui. Cel ce luptă să-şi ordoneze moral gândurile şi cuvintele, trebuie să-şi supravegheze şi ţinuta trupească şi îmbrăcămintea.
Alte mijloace trupeşti de tămăduire a desfrânării ar mai fi şi evitarea convorbirilor prea familiare cu femeile, deoarece în fiecare femeie ni se recomandă să vedem o soră întru Domnul, potenţială sau viitoare sfântă, mucenică, mărturisitoare, cuvioasă, trimisă de Dumnezeu să ne ajute în dificila lucrare de mântuire şi nicidecum o ispită în calea acesteia. Un alt mijloc ar mai fi şi ferirea de a spune sau a asculta glume imorale, indecente triviale, cu substrat erotic, întrucât acestea pot crea ispite sau pofte ascunse, ferirea de a privi tablouri, imagini, reprezentări, fotografii, care pot pătrunde prin intermediul simţurilor, provocând ravagii în sufletul nostru, căci împotriva acestei patimi să lupţi, nu stându-i împotrivă […] ci fugind cu toată puterea de orice prilej care te poate ademeni .
Sfântul Ioan Scărarul aminteşte şi alte nevoinţe cum ar fi sacul, cenuşa, starea în picioare toată noaptea, mulţumirea cu pâine, limba arsă şi cu măsură răcorită, aşezarea în coşciuge, ajutorul unui părinte sau al altui frate sârguincios, bătrân cu cugetul. Acestea sunt sfaturi date pentru cazurile mai grave, care pot depăşi puterea celui încercat de patima desfrânării, fiind necesar ajutorul, în special pentru monahi, unui frate care îl poate sfătui în situaţiile mai grele. Pentru mireni, sfatul părintelui duhovnic este mai mult decât binevenit în condiţiile în care patima nu mai poate fi ţinută în frâu, de aceea trebuie să te nevoieşti din toate puterile, pentru că fără nevoinţă nu vei dobândi nimic .
Sfinţii Părinţi sunt de părere că ceea ce ajută la alungarea acestei boli este liniştea şi singurătatea. Luptând cu patima, e recomandabilă depărtarea de ceea ce îi poate da viaţă, deoarece maica faptei e atingerea, precum a acesteia, vederea, şi a acesteia auzul şi mirosirea. Sfatul în această privinţă este să fugim, începând chiar de la privire, pentru că, având gânduri sănătoase, o atenţie deosebită a ochilor, înfrânare limbii, prin ferirea de a auzi vorbe necuviincioase, prin lepădarea gândurilor, amintirilor şi imaginilor necurate de îndată ce se ivesc vedem cum se surpă dracul curviei. Pericolul cel mai mare este când se aprinde pofta ca un foc mare şi arde sufletul şi îl face negru şi urât în momentul în care ne amintim o împrejurare sau un chip care ne-a răscolit patima, ori am încercat a ne război cu gândurile, folosind combaterea prin contrazicere, când ar fi trebuit să ni le scoatem imediat din minte. Putem evita ispita luând aminte la sfatul Sfântului Simeon Noul Teolog, care scrie în Discursul despre nepătimire şi viaţa virtuoasă, recomandând omorârea voii proprii, nu numai a celei din afară , dar şi a celei dinăuntru, adică mişcarea inimii, ca de exemplu a nu privi pătimaş, a nu îmbrăţişa pătimaş .
În momentele în care ne amintim de o anumită persoană a cărei înfăţişare ne răscoleşte simţurile putem alunga această ispită cu pomenirea poveţelor Sfinţilor Părinţi care sfătuiau să ne gândim că acel om este doar un mormânt văruit , flegmă, sânge şi zeamă de hrană putredă, pământ este şi cenuşă. Deci, asceţii răsăriteni ne îndeamnă ca, în acele momente de ispită şi atac, să medităm la soarta care aşteaptă un trup omenesc, oricât de frumos ar fi el, după moarte: pământ şi cenuşă, viermi, putreziciune şi urâciune.
Frumuseţea trupului – spune Sfântul Ioan Gură de Aur
– nu-i făcută din altceva decât din flegmă, sânge, scurgeri, fiere şi hrană amestecată cu sucuri. Ochii, obrajii şi toate celelalte mădulare ale trupului cu ele se hrănesc; dacă n-ar primi în fiecare zi hrana aceea care le vine din stomac şi ficat, atunci pielea s-ar zbârci, ochii s-ar duce în fundul capului şi îndată toată frumuseţea chipului ar zbura. Aşadar, dacă te-ai gândi ce-i în lăuntrul ochilor frumoşi, ce-i în lăuntrul unui nas statuar, ce-i în lăuntrul gurii şi obrajilor, ai spune că toată frumuseţea trupului nu-i altceva decât un mormânt văruit şi plin pe dinăuntru de atât de multă murdărie. Dacă ai vedea o bucăţică din aceste materii din care-i alcătuit trupul, de pildă o bucată de flegmă sau de scuipat, n-ai putea s-o atingi nici cu vârful degetelor şi n-ai suferi s-o vezi. Acum spune-mi, poţi să cazi de uimire în faţa unui depozit care ţine înăuntru atâta murdărie?
De la avva Ammona aflăm următorul sfat:
Dacă te luptă cu plăcere dorinţa de femei, gândeştete unde se află acelea care au murit. Şi aşa te vei linişti .
Când vorbeşte despre patimi, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre tirania obişnuinţei ce devine ca o trebuinţă a naturii sau ca o a doua natură, sau, spunem noi, despre un automatism al patimii, iar când oferă remedii desfrânării, printre altele, Sfântul Ioan spune:
şi dacă obişnuinţa zămisleşte această patimă, înseamnă că tot ea o şi poate stinge, căci mulţi iubind în acest fel, au încetat de a mai iubi, ne mai văzând pe cele pe care le iubeau. Aceasta desigur că se pare pentru un timp scurt foarte dureros şi foarte dezgustător, dar cu timpul, devine plăcut, şi la urmă patima devine cu neputinţă chiar celor ce ar voi .
Un alt mijloc de luptă împotriva desfrânării este şi căsătoria, despre aceasta vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur când zice:
Căsătoria este mare folos pentru cei care şi acum, după predicarea Evangheliei, se tăvălesc în mocirla patimilor, pentru cei care doresc să ducă o viaţă asemănătoare poruncilor, pentru cei care nu se pot stăpâni de a-şi strica trupul şi sufletul în locaşurile de desfrâu. Pentru aceştia, deci, căsătoria este de mare folos, căci îi scapă de necurăţie, îi scapă de umblatul din femeie în femeie şi le dă putinţa să trăiască în sfinţenie şi castitate .
Sfinţii Părinţi găsesc că înăbuşirea acestei patimi se poate face chiar prin asumarea stării de monah sau de om căsătorit a creştinului. Acestea pot fi două din remediile pe care le poate alege cel pătimaş, din moment ce se vorbeşte de existenţa a trei căi de vieţuire:
– fecioria,
– căsătoria şi
– desfrânarea.
Fecioria poate fi acceptată alegând monahismul sau celibatul şi păstrarea ei obţine cunună, căsătoria o laudă moderat, iar desfrânarea – corecţie şi pedeapsă. Pentru a evita pedeapsa se cere ca fiecare să fie în inima lui călugăr şi ascet, adică să-şi înfrâneze poftele şi să iubească curăţia fizică şi sufletească, deoarece omul virtuos se bucură şi de ajutorul cel de sus . Fericitul Augustin a surprins foarte bine importanţa curăţeniei sufleteşti prin afirmaţia că fecioria trupului aparţine unui mic număr, dar fecioria inimii trebuie să fîe a tuturor .
Cei care au fost cumplit războiţi de patima desfrânării şi au ales calea îngerească pot avea râvnă tot atât de mare în săvârşirea virtuţii, pe cât de mare le-a fost râvna în săvârşirea păcatului, mai ales că s-au hotărât să meargă pe această cale pentru a dobândi o biruinţă asupra păcatului. O încercare de a scăpa de demonul curviei poate fi, pentru monah, retragerea în liniştea sihăstriilor care potoleşte patimile, dar cei mai mulţi părinţi sfătuiesc ca niciodată să nu vorbeşti cu femei. Deoarece, la fel cum uleiul alimentează fitilul unei candele aprinse , tot aşa focul patimilor este stârnit de întâlnirea cu femei, de aceea orice monah care nu reuşeşte să fugă la timp este sfătuit să ţină ochii în jos şi să privească fără patimă, iar după câteva cuvinte de întărire şi mângâiere sufletească să plece cât mai repede pentru ca imaginea femeii cu care a vorbit să nu-i rămână în minte şi să-i aprindă patima.
Pentru cei cărora crucea călugăriei li se pare prea grea de dus, Sfinţii Părinţi le recomandă cealaltă cale, cea a căsătoriei. Păstrarea sufletului neîntinat se poate realiza în cadrul unei căsătorii binecuvântate haric prin Sfântă Taină şi conservată monogamic, prin păzirea Canoanelor, fără cădere în adulter sau perversiune . Prin căsătorie, cei doi se fac părtaşi unui aşezământ sfânt care susţine echilibrul psiho – somatic, moral şi spiritual.
În primele secole creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că din cauză că tinerii sunt lăsaţi de – capul lor gustă paharul plăcerilor păcătoase. Astfel, el recomanda căsătoria, pentru că, prin asumarea responsabilităţilor ei, se uşurează mai mult lupta împotriva păcatului. În zilele noastre, criza nu a dispărut, ci a căpătat proporţii înfricoşătoare. Astăzi tânărul contemporan caută nemurirea în lucruri trecătoare care nu-i pot potoli setea de infinit căci ceea ce găseşte în patimă este un infinit de proastă calitate .
De aceea, căsătoria a fost şi este considerată remediul ideal pentru îndepărtarea desfrâului şi a desfrânării , iar curăţia în căsnicie înseamnă iubirea celuilalt în Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu în celălalt . Un cuvânt foarte frumos al Sfinţilor Părinţi spunea că, dacă în momentele în care ispita te îndeamnă a păcătui din cauza altei femei, în minte îţi vei avea amintirea neîncetată a soţiei, niciodată nu vei păcătui .
În privinţa aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur menţionează:
Dacă cineva îşi iubeşte femeia după cum trebuie a o iubi, apoi chiar de ar fi cât de stricat, totuşi pentru dragostea ei nu va dori a vedea pe o alta. <> (Cânt. 8, 6), zice înţeleptul, astfel că a fi desfrânat de nicăieri nu vine, fără numai din a nu iubi . Căsătoria a fost, este şi va rămâne o taină a sfinţeniei , care poartă girul nemuririi , este ceva mistic , de aceea, în cadrul ei, nu este îngăduit senzualismul (urmărirea exclusivă a atracţiilor care apar de pe urma simţurilor . În această ordine de idei, în trecut, dar cu atât mai mult în zilele noastre, căsătoria nu are sens decât în credinţa în Hristos, în Evanghelie .
Sfântul Apostol Pavel arată că şi în căsătorie, soţii sunt datori de a petrece un timp în castitate, mai ales în vremea posturilor rânduite de Biserică, pentru a se uni cu Dumnezeu.
V.2. Mijloace duhovniceşti de luptă împotriva patimii desfrânării
Cunoscând foarte bine nefastele consecinţe ale acestei patimi, asceţii răsăritului stăruie îndeosebi asupra tratamentului sufletesc al ei, acesta realizându-se prin rugăciune smerită şi stăruitoare, priveghere, citirea deasă a Sfintei Scripturi şi meditarea duhovnicească la cuvintele acesteia, deci nu numai prin paza trupului şi a simţurilor trebuie să ne ferim de această patimă, cât mai ales prin trezvie duhovnicească. Prin urmare, rezistenţa şi războiul nostru trebuie să fie îndoit. El presupune ştiinţă spirituală, adică trezvie, cunoaştere, un control foarte bun al gândurilor care ne instigă la păcat şi păstrarea cugetelor bune, folositoare sufletului, aducătoare de pocăinţă şi de mântuire.
Dintre aceste mijloace sufleteşti, Sfântul Ioan Casian ne recomandă: postul, căinţa (zdrobirea) inimii, rugăciunea stăruitoare împotriva duhului celui mai spurcat sau rugăciunea întinsă către Dumnezeu, citirea deasă şi continua cugetare adâncită asupra Scripturilor, ştiinţa spirituală, osteneala şi lucrarea mâinilor care opresc şi recheamă mintea din cutreierul ei nestatornic, adevărata smerenie fără de care nu va putea birui nimeni curvia nici celelalte patimi, păzirea inimii cu toată străjuinţa de gândurile murdare (Prov. 4, 23), căci din inimă ies toate gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, mărturii mincinoase, după cum spune Mântuitorul (Mat. 15, 19), meditaţia duhovnicească, fără de care nu se poate urca la curăţia adevărată330 .
La rândul său, şi Cuviosul Nichita Stithatul recomandă citirea deasă a Sfintei Scripturi, înfrânarea, citirea Sfintei Scripturi şi rugăciunea, căci dorinţele şi imboldurile trupeşti le opreşte înfrânarea şi aprinderile inimii, le răceşte citirea dumnezeieştilor Scripturi, le smereşte rugăciunea neîncetată şi le potoleşte ca un untdelemn, umilinţa . În Pateric ni se istoriseşte despre un frate care a întrebat pe avva Agathon pentru păcatul curviei şi Avva i-a răspuns aceluia: mergi, aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi vei avea odihnă .
Tratamentul recomandat de Sfântul Ioan Scărarul în lupta de izbăvire, arată gravitatea şi tăria acestei patimi: De un real ajutor ne pot fi în acest timp al ispitirii: sacul (de penitenţă), cenuşa, şederea în picioare toată noaptea, îndurarea foamei, limba arsă şi neudată cu puţină apă, sălăşluirea în mormânt şi mai înainte de toate, smerenia inimii, în plus, dacă e posibil, ajutorul unui tată sau frate sârguitor şi bătrân în judecată. Ar fi un lucru prea de mirare ca să-şi poată salva cineva singur corabia din furia valurilor .
Când se referă la rugăciune ca remediu al acestei patimi, Sfinţii Varsanufie şi Ioan spun următoarele:
De multe ori am fost şi eu cumplit ispitit, frate, în tinereţe, de către dracul curviei. Dar m-am ostenit, luptând cu gândurile şi împotrivindu-mă lor şi nevoindu-mă cu ele; căci puneam înaintea ochilor mei chinurile veşnice. Şi făcând eu aceasta în fiecare zi, vreme de şapte ani, m-a uşurat Dumnezeu de ele. Acestei ispite îi pune capăt rugăciunea neîncetată, urmată de plâns. Iar tulburarea ţi-o amintesc dracii din pizmă şi dacă le-ar sta în putinţă te-ar alunga şi din chilia ta. Dar Dumnezeu nu le îngăduie să pună stăpânire pe tine. De aceea nici nu au putere. Dumnezeu te-ar putea uşura degrabă, dar în acest caz nu ai putea să te împotriveşti nici altei patimi.
Sfântul Ioan Casian recomandă rugăciunea smerită şi stăruitoare, ca să stingem cuptorul trupului nostru pe care Împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţâţările poftei, cu roua venirii Sfântului Duh.
– Deci, în lupta de înlăturare a gândurilor păcătoase, ne este de mare folos rugăciunea fierbinte către Hristos, împotriva patimilor şi pentru dobândirea virtuţilor;
– citirea şi cugetarea asupra Scrierilor Sfinte: Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Pe cât este, aşadar, de cerească şi de îngerească virtutea sfinţeniei, pe atât este de războită cu mari bântuieli de potrivnici. De aceea, suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese, împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţâţarea poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, arma foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu.
Un remediu tot atât de eficient ca postul şi înfrânarea este şi privegherea cea după Dumnezeu.
Sfântul Teofan Zăvorâtul îi scrie într-o scrisoare unei uceniţe duhovniceşti că a priveghea nu înseamnă să fie trează, nepăsătoare, ci trebuie să-şi menţină sufletul şi trupul într-o stare de veghe, adică a lua aminte să rămână într-o trezvie duhovnicească. Astfel privegherea de noapte şi alimentele uscate răcesc trupul şi reduc producerea de sămânţă, aici observându-se necesitatea împletirii privegherii cu postul care este stingerea aprinderii trupeşti, nimicirea gândurilor celor viclene, scăparea de visurile necurate .
De mare ajutor pentru biruirea acestei patimi este şi privirea şi rugăciunea în faţa icoanelor, căci prin simpla arătare a unui chip plin de cuminţenie se pot alunga imaginile murdare din minte. La fel amintirea mamei, a surorilor, a rudelor sau a anumitor femei pioase, ca şi gândul la cei din morminte, pot fi contraatacuri faţă de imaginaţia desfrânată. Rugăciunea cu luare-aminte făcută cât mai des – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – ţinându-te departe de cunoştinţele şi de întâlnirile cu femei, este un mijloc puternic şi folositor împotriva războiului curviei. Acelaşi Sfânt Părinte spune în altă parte că ocupaţiunea şi grija pot de la cel dintâi atac să respingă răul, aceasta este învederat din mai multe părţi. Când tu de pildă vezi o femeie frumoasă şi simţi ceva pentru dânsa, să n-o mai vezi deloc, şi atunci ai scăpat. «Şi cum am să pot a n-o mai vedea, zici tu, atras de pofta de a o vedea?» Predă-te pe sine-ţi altor îndeletniciri: cărţilor folositoare, de pildă, îngrijirilor de cele necesare, epitropisirei şi îngrijirii de orfani, ajutorării celor nedreptăţiţi, rugăciunilor, filosofiei pentru cele viitoare; cu de acestea ocupă-ţi sufletul. Cu chipul acesta vei putea îndrepta nu numai o rană proaspătă, ci chiar şi pe cea învechită şi înţepenită cu uşurinţă o vei alunga. Că dacă batjocura face pe cel ce iubeşte de a desface amorul, după cum spune şi proverbul, apoi cu cât mai mult aceste ocupaţii duhovniceşti nu ne vor depărta de rele, dacă am voi a ne depărta? Dar dacă noi pururi conversăm şi ne petrecem timpul cu nişte astfel de săgeţi ce într-una ne săgeată, vorbind şi auzind cele ale lor, prin aceasta noi întreţinem boala. Dar cum vei putea pretinde să stingi focul, dacă pe fiecare minut tu îl aprinzi din nou? .
De asemenea, pentru unii poate fi de un real ajutor duhovnicesc şi frâu pentru imaginaţia păcătoasă aducerea aminte de moarte, cu care să se culce şi să se scoale , iar teama iadului poate potoli întărâtarea trupului. Apoi gândul neîntrerupt la moarte, la judecata viitoare şi la înfricoşătoarea gheenă îi îndeamnă pe mulţi să renunţe la a mai păcătui fără număr.
Folosind cuvintele sfinţilor putem spune că teama de gheenă ne oferă o credinţă care face să ne ferim de contactul cu viciile . Privind spre latura opusă, nu teama de focul cel veşnic şi de osândă ne poate îndemna să ne despărţim de păcat, ci speranţa şi dorinţa împărăţiei , dorirea de bunătăţilor ce vor să fie, poftă de împărăţia lui Dumnezeu şi frica de Dumnezeu, în sensul de a nu-L supăra şi a nu ne despărţi de El prin această patimă. Chiar dacă pofta este tiranică, totuşi de o vei îngrădi cu frica de Dumnezeu, ai doborât furia ei, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
În Pateric ni se istoriseşte că la avva Efrem, din îndemnare oarecare a venit o păcătoasă, cu măgulire să-l tragă spre împreunare urâtă, iar de nu, măcar să-l pornească spre mânie, că niciodată nu-l văzuse cineva mânios. Şi a zis ei: vino după mine! Şi apropiindu-se la un loc întru care era mult norod, a zis ei: în locul acesta vino precum ai voit. Iar aceea văzând norodul, a zis lui: cum putem aceasta să facem, atâta norod stând şi nu ne ruşinăm? Iar el a zis către dânsa: dacă de oameni ne ruşinăm, cu mult mai vârtos trebuie să ne ruşinăm de Dumnezeu, care vădeşte cele ascunse ale întunericului. Iar ea ruşinându-se, s-a dus .
Un alt mijloc duhovnicesc folosit pentru eliberarea de desfrânare este şi lectura din Sfintele Scripturi, neuitând însă că lecturile bune folosesc numai atunci când le îmbini numaidecât cu fapta, deoarece lenea face ca patimile să se întoarcă. În continuare, nu trebuie să se uite importanţa meditaţiei duhovniceşti, a rugăciunii neîncetate, care umplu inima de lucruri bune, blocând, în acelaşi timp, pătrunderea unor gânduri pierzătoare. Rugăciunea neîncetată este considerată de majoritatea Sfinţilor Părinţi rugăciunea scurtă, ce are cuvinte puţine, dar care se face cu zdrobirea inimii. Despre rugăciunea lui Iisus Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)! se spune că nu este armă mai tare ca aceasta nici în cer nici pe pământ drept pentru care este cel mai des utilizată pentru alungarea demonului curviei. Încă un ajutor pentru o rugăciune curată este şi milostenia, deschiderea inimii în faţa suferinţei celorlalţi semeni. Deoarece dacă nenorocirile altora sunt îndestul ca să ne înveţe minte, cu atât mai mult vor fi mai instructive propriile noastre nenorociri, prin iubire şi compasiune vom observa că mai slab pulsează sexualitatea .
Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că nu doar închinarea la icoanele sfinte şi rugăciunea au efect de îndepărtare a atacurilor diavoleşti ale curviei, ci şi cântecele religioase care duc la decenţa gândurilor.
În acest sens, Evagrie Ponticul aminteşte: Psalmodierea potoleşte patimile şi face să se liniştească înfrânarea trupului. Totuşi, aceste ajutoare duhovniceşti nu trebuie folosite abuziv, ci cu măsură, de aceea este nevoie de cumpătare în psalmodie, pentru că în situaţie de asimetrie se aţâţă senzualitatea şi se cere să se facă o deosebire a plăcerii în timpul cântărilor religioase din harul şi puterea aflătoare în ele .
Scrierile filocalice vorbesc despre curăţirea minţii prin rugăciune, citirea cărţilor duhovniceşti şi cântarea psalmilor, dar din cuprinsul lor aflăm că mai ales pocăinţa şi lacrimile părerii de rău au trecere mai mare în faţa lui Dumnezeu. Lacrimile, pocăinţa, sufletul zdrobit trebuie să provoace o schimbare în bine. Pe lângă acestea, sfinţii recomandă un remediu împotriva patimii care la prima vedere ne miră: mânia. Dar aceasta este singura formă acceptată, nu furia otrăvită, ci mânia faţă de patimă. Doar astfel este îngăduită şi de folos, deoarece cu armele blândeţii nu poţi lupta împotriva trupului şi a patimii de care este cuprins.
După cum ne sfătuiesc Părinţii neptici, în perioada în care depunem eforturile pentru a ieşi din capcana patimii, trebuie să fim departe de ceea ce ne poate perturba lupta, trebuie să încercăm tot ceea ce este posibil din punct de vedere omenesc pentru a birui vrăjmaşul.
În privinţa aceasta, Sfinţii Varsanufie şi Ioan oferă următoarea recomandare:
În privinţa dracului curviei, e bine să-i închizi intrarea. Dar dacă te răpeşte şi intră, luptă cu el aruncând neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi cerând ajutor. Şi El îl va scoate de al tine .
Tot dintre accesoriile înfrânării sufleteşti, Sfântul Ioan Casian ne recomandă:
– curăţia inimii, căci potrivit Mântuitorului, din inimă pornesc gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, hoţiile, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19); căinţa inimii, curăţirea cu grijă a celor ascunse ale ei; stăpânirea voinţei şi a conştiinţei noastre368 .
Pentru curvie, posteşte, priveghează, osteneşte-te şi petrece în singurătate, îndeamnă Sfântul Maxim Mărturisitorul, iar Sfântul Ioan Damaschin subliniază: … curvia e stinsă prin dorul dumnezeiesc şi prin dorinţa bunurilor viitoare ….
Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să luăm aminte la noi înşine pentru a nu cădea în desfrânare. În acest sens, spune:
Năvălesc pofte rele şi ca un tăun îţi aţâţă sufletul spre porniri nestăpânite şi desfrânate? Dacă vei lua aminte la tine însuţi (Deut. 15, 9), îţi vei aminti că plăcerea de acum va avea sfârşit amar, că gândirea de acum din trupul tău, pricinuită de plăcere va naşte viermele cel înveninat (Is. 66, 24, Mt. 9, 44, 48) care te va munci în veci în iad şi că înflăcărarea trupului va ajunge mama focului veşnic. Ei bine atunci plăcerile vor pleca îndată fugărite; şi minunată potolire şi linişte se va pogorî în sufletul tău. În acest fel, mintea este ocupată cu cele duhovniceşti şi nu mai are răgazul spre a născoci şi elabora imagini erotice, iar săgeţile trimise de diavol sunt respinse prin puternicul nume al lui Iisus Hristos. Dacă liniştea şi echilibrul minţii noastre au fost tulburate de gânduri desfrânate, când ni s-a strecurat în minte amintirea trupului femeiesc şi dezmierdările pe care el ni le poate produce, Sfântul Ioan Casian ne recomandă să ne grăbim să o alungăm cât mai iute din lăuntrul nostru, punându-ne în faţă mai întâi amintirea mamei, a surorilor, a rudelor, sau a anumitor femei pioase .
Însă, oricât am lupta împotriva ei, această patimă este greu de combătut şi cu neputinţă de biruit prin propriile noastre puteri, neputând fi distrusă deplin de noi înşine, ci doar cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Biruinţa deplină asupra acestei patimi este mai presus de fire şi are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
Acest lucru îl spune limpede Sfântul Ioan Gură de Aur:
Nimeni nu ar fi putut scăpa de uneltirile vrăjmaşului, nici să stingă, nici să oprească pofta firească a trupului, care este asemenea unui foc, dacă harul lui Dumnezeu n-ar ajuta neputinţa noastră, dacă nu ne-ar acoperi şi apăra pe noi . Astfel este subliniată valoarea rugăciunii către Dumnezeu prin care cerem întărirea puterilor noastre slăbite într-o astfel de luptă, de violenţa ei. Prin curăţirea trupului şi a sufletului de patimi, în adâncul lor lucrează Hristos, Care ne este în această luptă duhovnicească Frate, Ajutor şi Ţintă spre care să urcăm neîncetat.
Sfântul Ioan Casian subliniază această idee a necesităţii ajutorului dumnezeiesc în războiul duhovnicesc, arătând că dracul curviei nu încetează de a război pe om, până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei, deoarece acest lucru este mai presus de fire, omului fiindu-i cu neputinţă să zboare cu aripi proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei făcându-se astfel următor îngerilor, de nu-l va ridica harul lui Dumnezeu. Prin toate luptele noastre, prin chinuirea trupului şi asceză, prin pocăinţă şi lacrimi nu ne eliberăm pe deplin de patimă, fiindcă disciplina ascetică poate obţine de la plăcere un armistiţiu, dar numai harul poate aduce libertatea. Iar harul îl putem dobândi doar atunci când, cuprinşi de pofta trupească, trebuie să ne îndreptăm mintea şi inima spre Dumnezeu şi vom şti că El este Cel ce ne judecă şi Lui nu-i putem ascunde nici gândurile minţii. Nu trebuie să uităm nici o clipă că Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi mai mult decât putem duce şi nici nu trebuie să ne descurajăm, indiferent de intensitatea luptei: Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi mai mult decât putem răbda, ci, dimpotrivă, ne va ajuta.
Oricum, deoarece avem mândrie, El îngăduie acest război încât să ne smerim. Nu te întrista mai mult decât trebuie, ci cu mare smerenie aruncă-te înaintea Domnului şi învinuieşte-te. De îndată alungă orice gând rău care îţi vine şi nădăjduiesc că harul lui Dumnezeu te va uşura. Nu te teme; nu vei pătimi nici un rău. Alungă laşitatea; fii curajos. Totul va trece, iar acest război îţi va lăsa în urma lui mult bine, iar Dumnezeu îţi va da mult har. Dar să nu te descurajezi că numai aşa pierdem lupta .
Cât priveşte ispitele ce vin din afara noastră, arătăm aici că smerenia este principiul major care stă la baza acestei lupte, acesta că pentru că fără smerenie nu putem primi harul dumnezeiesc, fără de care nu există biruinţă.
Acest lucru îl arată tot Sfântul Ioan Scărarul când spune:
Cel ce încearcă să oprească acest război numai cu înfrânarea este asemenea celui ce înoată cu o singură mână şi se străduieşte să se izbăvească de ocean. Uneşte smerenia cu înfrânarea. Căci fără de cea dintâi, cea de-a doua e nefolositoare. Acelaşi Sfânt Părinte accentuează importanţa covârşitoare a smereniei spunând că prin dobândirea smereniei am tăia capul patimii. Deci smerenia este o altă atitudine esenţială pentru a fi statornic în orice altă virtute,
Sfântul Ioan Scărarul arătând că sunt trei trepte ale luptei împotriva desfrânării.
– Astfel, cel ce se războieşte cu sudori şi încordări cu acest potrivnic se aseamănă cu cel ce a legat cu o frânghie pe vrăjmaşul său.
– Iar cel ce se războieşte prin înfrânare şi priveghere se aseamănă celui ce l-a încătuşat pe acela cu lanţ.
– În sfârşit, cel ce se războieşte prin smerita cugetare şi nemâniere şi sete se aseamănă celui ce a omorât pe vrăjmaş şi l-a ascuns sub nisip .
Ultima treaptă, cea în care smerenia este arma împotriva vrăjmaşului – patima – este cea mai eficientă, pentru că are ca finalitate învingerea definitivă a duşmanului.
Sfântul Ioan Scărarul arată legătura indisolubilă dintre trup şi suflet, cum unul pe altul se pot înălţa sau prăbuşi, printr-un frumos dialog în care sufletul întreabă soţul despre războaiele pricinuite:
Cum şi în ce fel îmi voi lega propriul prieten (scil. trup) şi-1 voi judeca, nu ştiu; căci înainte chiar de a-l lega el îmi şi scapă, înainte de a-l judeca mă împac cu dânsul şi, înainte de a-l pedepsi, mă înduplecă. Cum voi putea urî pe acela pe care din fire m-am obişnuit a-l iubi? Cum mă voi putea elibera de către cel de care sunt legat pe vecie? Cum voi putea ucide pe cel care trebuie să învie împreună cu mine? Cum voi putea face (în gr. arăta) nestricăcios pe cel pe care l-am primit stricăcios? Ce dovezi binecuvântate voi arăta împotriva celui care-mi opune pornirile firii?
Dacă îl voi lega pe acesta cu postul, dar îmi judec aproapele, iarăşi mă predau lui.
Dacă încetând de-a mai osândi îl voi birui pe dânsul, înălţându-mă cu inima (scil. mândrindu-mă), iarăşi mă voi prăbuşi la dânsul.
El îmi este şi ajutor şi vrăjmaş, şi sprijinitor şi duşman, şi protector şi persecutor.
Grijindu-1, mă războieşte, topindu-l cu înfrânarea, mă slăbeşte până la neputinţă, odihnindu-1, mă trage spre păcat, dojenindu-l, nu-i pasă, dacă-1 voi mâhni mă primejduiesc foarte, dacă îl voi nimici, nu voi mai avea prin cine câştiga virtuţile. În sfârşit, el este totodată obiectul şi al iubirii şi al urii mele. Ce este taina aceasta din mine? Care este pricina acestui amestec din noi? Cum îmi sunt mie duşman şi prieten? Spune-mi tu, spune-mi, o soţul meu, o firea mea, căci nu am trebuinţă a mai învăţa de la altul cele despre tine: cum voi putea rămâne invulnerabil înaintea ta, cum voi putea scăpa de primejdia cea firească, deoarece am făgăduit deja lui Hristos să te urăsc? Cum te voi putea birui pe tine, tiranul meu, când mă asupreşti în felul în care am arătat deja?
Şi răspunzând (trupul) sufletului său, zise:
Nu-ţi voi spune ceva care tu nu ştii, ci doar aceea ce cunoaştem împreună. Eu am ca tată iubirea de sine. Înfierbântările din afară îmi sunt produse de îngrijirea ce mi se dă şi, în general, de orice odihnă; iar tulburările interioare îşi trag originea din lenevire şi din neorânduiala faptelor. Când le zămislesc, eu şi dau naştere căderilor; acestea, născându-se, produc din nou moartea prin deznădejde. Dacă ai cunoscut limpede atât adânca mea slăbiciune cât şi a ta mi-ai legat mâinile. Dacă îţi vei tortura gâtlejul, îmi legi picioarele ca să nu umblu prea departe. Dacă te vei înjuga cu ascultarea, ai ieşit de sub jugul meu. Dacă îţi vei agonisi smerenia, mi-ai tăiat capul  .
Un alt remediu ar fi, în viziunea Părinţilor neptici, păzirea poruncilor şi a voii lui Dumnezeu.
Acest lucru îl spune Sfântul Antonie cel Mare:
Dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, ci voia lui Dumnezeu – petrecând în trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Iar dacă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere – şi nu voile lui Dumnezeu – ameţit de necunoştinţa lui Dumnezeu te vei pierde ca dobitoacele, mergând la cele rele ce ţi se vor întâmpla după moarte .
De aceea spune Sfântul Marcu Ascetul: Să nu primim iarăşi de bunăvoie jugul robiei, ci să ţinem strâns la libertatea noastră prin împlinirea poruncilor.
Sfânta Taină a Pocăinţei sau a Spovedaniei constituie şi ea un mijloc de tămăduire a desfrânării.
În acest sens Sfântul Ioan Carpatinul arată că:
Aproape păcatul însuşi împinge pe cel ce căieşte spre Dumnezeu, dându-i un fel de simţire a putorii, a poverii şi a nebuniei lui. Dar pe cel ce nu vrea să se aplece spre pocăinţă, nu-l împinge spre Dumnezeu, ci ţinându-l mai degrabă în puterea sa, îl leagă cu lanţuri de nedezlegat, făcând mai tari şi mai năprasnice poftele pierzaniei . 
Deoarece păcatul nu se ascunde prin adaos de păcate, ci prin pocăinţă şi mărturisire, fără de acestea se ajunge la pierderea curăţiei sufleteşti. Prin mărturisirea la duhovnic a păcatelor pe care le-am săvârşit sufletul va deveni iarăşi palat al curăţiei, iar Dumnezeu nu se va întoarce de la tine. Având această încredinţare, ştiind că spovedania este taina ridicării noastre şi că datorită ei vine şi vindecarea de patima în care ne zbatem, vom lupta cu mai multă râvnă pentru a dobândi adevăratul sprijin în eforturile noastre de a ne curăţa sufletul.
Ştiind că drumul spre mântuire este strâmt, dar sigur, fără a uita nici o clipă că mergând pe calea în care patimile deţin controlul sufletelor şi trupurilor noastre care ne oferă o plăcere mică în comparaţie cu chinurile la care vom fi supuşi la judecata viitoare, şi avându-i statornici în ajutor pe sfinţi ne va fi mult mai uşor să ducem lupta pentru dobândirea virtuţilor şi, totodată, încercând o educaţie a inimii spre desăvârşirea personalităţii noastre.
Despre mijloacele de despătimire vorbeşte şi părintele Epifanie I. Teodoropulos, care îndeamnă: Ascultă fiule! «Hopurile» pe care le luăm spre înfruntarea ispitelor trupeşti sunt rugăciunea, postul, privegherea, mărturisirea, Sfânta Împărtăşanie. Urmează şi tu reţeta şi vei vedea cât de eficace este înfrânarea. Noi singuri nici o secundă nu putem rămâne curaţi. Dar cu harul şi ajutorul lui Dumnezeu toate se izbutesc .
În ceea ce-l priveşte, Sfântul Ignatie Briancianinov, făcând referire la tămăduirea acestei patimi, vorbeşte de curăţie, care este o atitudine potrivnică patimii curviei, fiind înstrăinarea trupului de căderea cu fapta în păcat şi de toate faptele care duc la păcat, înstrăinarea minţii de gândurile şi de visările curveşti, iar a inimii de simţămintele şi de înclinările curveşti, după care urmează şi înstrăinarea trupului de pofta trupească .
Pe lângă acestea mai menţionăm şi datoria părinţilor de a se îngriji de castitatea tinerilor. Acest lucru îl arată Sfântul Ioan Gură de Aur când zice:
Atâta am să rog dragostea voastră să aveţi tare mare grijă de virtute şi să vă îngrijiţi de castitatea tinerilor, de curăţia lor sufletească şi trupească. Că de aici, din această lipsă de grijă ca să spun aşa, se nasc toate relele […] – căci diavolul dă acele porunci pierzătoare, pe care tinerii le împlinesc cu plăcere, uitându-se numai la plăcerea ce le stă în faţă, fără să se mai gândească la durerea de mai târziu. De aceea, vă rog, să întindeţi o mână de ajutor copiilor voştri, ca să nu fim pedepsiţi şi pentru păcatele săvârşite de ei.
Nu ştiţi oare ce a păţit preotul Eli, că n-a îndreptat cum se cuvine păcatele copiilor lui? (I Regi. 4, 18-19) 398 .
După Sfântul Nicodim Aghioritul, curvia este un păcat de moarte, care se biruieşte foarte lesne, depărtându-se cu totul de ispita şi locurile în care se dă lupta. Pentru aceasta el ne îndeamnă să fugim de locurile primejdiei, de pricinile şi de toată materia ei, cunoscându-ne slăbiciunea. De asemenea ne îndeamnă să nu ne încredem în noi înşine, spunându-ne că alţii mai virtuoşi decât noi au fost biruiţi, căci – spune el – este cu neputinţă să mergi la moară fără să te umpli de făină sau să ţii smoala şi să nu se lipească de mâinile tale Ca o sintetizare a mijloacelor prin care se poate elibera cineva de această înjositoare patimă, Fericitul Ieronim spune:  
Dacă vrei să-ţi păstrezi curăţia, să te păzeşti de următoarele şase lucruri:
– De îmbuibare sau nesaţiu, pentru că după cum nu se poate stinge focul cu smoala, tot astfel cel căruia îi place mâncarea şi băutura multă, nu va putea să se ferească de curvie.
– Este bine să fugi de lene, pentru că cine fuge de lene, în curând va stinge şi curvia.
– Să te fereşti de femeile rele, să nu ai nici un amestec cu ele şi nici convorbiri îndelungi pentru că mai uşor poţi să înviezi morţii decât să nu cazi în vreun păcat cu vreuna.
– Să te fereşti de omul desfrânat, pentru că se gândeşte să te ducă şi pe tine cu el pe calea desfrâului.
– Să nu stai acolo unde se sfătuiesc despre desfrâu, se povesteşte sau se săvârşeşte păcatul desfrâului. Să te fereşti de a asculta cântece lumeşti şi de lăutari şi jocuri.
Vindecarea de patima desfrânării presupune paza inimii şi a minţii, prin trezvie duhovnicească şi discernământ spiritual, respingerea gândurilor, amintirilor şi a fanteziilor de această natură, lectura duhovnicească, ascultarea de un părinte duhovnicesc şi mărturisirea tuturor gândurilor noastre acestuia, paza trupului şi a simţurilor, fuga de ispită şi de ocazia la păcat, fecioria sau căsătoria şi disciplina conjugală .
Omul curat le priveşte pe toate curat, înfrumuseţându-le şi împodobindu-le cu această calitate de curăţie, chiar şi pe cele mai întunecoase. La această curăţie a simţurilor şi a sufletului trebuie să ajungem, calea atingerii ei constituindu-o asceza, înduhovnicirea trupului şi a sufletului. Semnul vindecării de această patimă este atunci când sufletul, chiar şi în vremea somnului, nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine, căci, deşi această mişcare nu este păcat, totuşi ea arată că sufletul încă mai boleşte. Solomon ne îndeamnă: Cu toată străjuirea păzeşte inima ta (Pilde 4, 23).
Sfântul Ioan Scărarul relatează o întâmplare din care reiese că eliberarea totală de această patimă este atunci când Ziditorul este slăvit pentru frumuseţea (feminină) creată de El:
Mi-a istorisit cineva o pildă foarte înaltă de curăţie. Văzând cineva, zicea, o frumuseţe deosebită, slăvea foarte pe Făcătorul din acest prilej şi numai de vederea ei era mişcat la iubirea lui Dumnezeu şi îi izvorau lacrimi. Dacă unul ca acesta are totdeauna, în asemenea prilejuri o astfel de simţire şi lucrare, a înviat nestricăcios înainte de învierea de obşte. Părintele Stăniloae tâlcuieşte acest cuvânt astfel:
Înviere nestricăcioasă numeşte pe cea din viaţa de faţă, venită din schimbarea moravurilor.
Căci desfrânatul se face neprihănit şi lacomul milostiv şi cel aspru blând, a venit învierea încă aici, ca o arvună a celei viitoare. Şi cum e această înviere? Prin faptul că păcatul a fost omorât şi dreptatea s-a înălţat, că viaţa cea veche a încetat şi cea a tot nouă şi îngerească e trăită. La învierea de obşte, trupul fiind total înduhovnicit într-o comuniune dialogică deplină cu Dumnezeu, va fi cu totul neprihănit, deci nestricăcios .
În consecinţă, sarcina creştinului care vrea să-şi păstreze curăţia pare a fi dificilă. Ea este cu atât mai împovărătoare cu cât lumea modernă, în totalitatea ei, a atins un nivel de pervertire pe care nu l-a mai atins niciodată înainte cu asemenea universalitate şi profunzime. Însă, urmând sfaturile şi exemplele sfinţilor care s-au izbăvit de bolile păcatelor, urcând treaptă cu treaptă pe scara virtuţilor, prin străduinţă şi osteneală proprie, cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, omul contemporan se poate izbăvi de această patimă ridicându-se la înălţimea curăţiei şi a sfinţeniei la care este chemat.
texte adunate de la Sfinții:Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Simeon Noul Teolog, , Sfântul Teofan Zăvorâtul,Evagrie Ponticul, Sfântul Tihon din Zadonsk,Cuv. Isaia Pustnicul, Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Sfântul Marcu Ascetul, teologul Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie de Nyssa,Sfântul Clement Romanul, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Cuv. Nichita Stithatul,Sfântul Ioan Casian,Sfântul Ioan Scărarul….
Reclame

Despre maria

IMPARTASANIA CU NEVREDNICIE(cu păcate opritoare) DUCE LA DEMONIZAREA OMULUI ******************************************************************************** .....Căci şi atunci diavolul a intrat în Iuda după ce s-a împărtăşit; diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, a dispreţuit pe Iuda, pentru neruşinarea lui, ca să afli că în aceia care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Dumnezeieştile Taine, în aceia, mai cu seamă, intră mereu diavolul, ca şi în Iuda atunci. Cinstea este de folos celor vrednici, dar cei care se bucură cu vrednicie de cinste îşi atrag mai mare osândă....... ******************************************************************************** ....De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte....... ******************************************************************************** ....Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta!” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 138) ******************************************************************************** https://tainacasatoriei.wordpress.com/2011/11/02/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie/
Acest articol a fost publicat în despre desfrânare, Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Cum scăpăm de demonul curviei ? …lectura din Sfintele Scripturi, neuitând însă că lecturile bune folosesc numai atunci când le îmbini numaidecât cu fapta, deoarece lenea face ca patimile să se întoarcă.

  1. Pingback: CE ESTE PACATUL DESFRANARII SI CINE SANT CEI CARE SE DESFRANEAZA | DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s