Despre dezlegarea de păcate la spovedanie

Imagini pentru Ieroschimonah Xenofont
În prima Duminică din Triod punem început bun pocăinţei în pregătirea noastră spre împăcarea cu Dumnezeu şi spre primirea merindelor celor de Viaţă dătătoare a Sfintei Împărtăşanii. Mulţi creştini vor alerga la spovedanie. Este de mare folos, şi pentru cei ce se pocăiesc, şi pentru preoţii care primesc mărturisirile pocăinţei, a ne aminti unele învăţături patristice mai puţin cunoscute şi respectate astăzi, când trăim printre atâtea influenţe ale acestui veac. De Taina Spovedaniei se leagă foarte bine pilda pe care o pune înainte Mântuitorul vorbind despre starea sufletească a vameşului celui cu fapte rele dar care se aşază cu smerenie înaintea lui Dumnezeu cerând milostivirea Sa, spre deosebire de atitudinea fariseului, ale cărui fapte erau drepte, dar prin părerea de sine n-a primit mântuire, ci mânia dumnezeiască. Sfinţii Părinţi, care n-au făcut decât să păstreze şi să tâlcuiască învăţătura Mântuitorului, au lăsat canoane pentru păstorii turmei cuvântătoare, astfel ca păcatele să fie tămăduite prin pocăinţă proporţională şi potrivită cu păcatele, ca starea sufletească a celui ce se spovedeşte să fie cu adevărat astfel pregătită pentru darul dezlegării de păcate, după Evanghelia care zice: „faceţi roade vrednice de pocăinţă!”
De nimic nu se vorbeşte atât de puţin ca despre cele ce ţin de Sfânta Taină a Spovedaniei din Biserica noastră drept-slăvitoare, poate şi pentru faptul că mulţi duhovnici nu ştiu că dacă nu-i canonisesc pe credincioşi aşa cum cer canoanele sau hotărârile Sfinţii Părinţi, nu doar că nu li se vor ierta păcatele celor ce se spovedesc, ci se vor osândi ei înşişi.
Iată ce spune părintele Arhimandrit Cleopa Ilie, întrebat de cazurile în care rămân nedezlegate păcatele mărturisite la spovedanie: „aceasta se întâmplă doar când creştinul nu-şi mărturiseşte toate păcatele, -asemenea lui Iuda-, şi atunci când duhovnicul (…) nu are voie să le dezlege până ce creştinul nu primeşte canonul rânduit. Dacă duhovnicul dezleagă pe cineva mai înainte de a face acela canonul, sau mai înainte de a mărturisi (de a se făgădui) că îl va face, unul ca acela se face vinovat de toate toate păcatele celui pe care l-a dezlegat” (A se vedea Carte foarte folositoare de suflet şi învăţătura către duhovnic, de Sfântul Nicodim Aghioritul). Iarăşi, păcatele omului rămân nedezlegate dacă nu face fapte de pocăinţă, «căci fără de îndreptare nu poate să existe iertare». Însă adevărata pocăinţă este părăsirea păcatului şi căinţa inimii”. (Îndrumarul Duhovnicului, de părintele Eugen Drăgoi)
În Molitfelnic se arată limpede că la păcătoşii cu păcate opritoare de la împărtăşire, dezlegarea nu se dă după spovedanie, ci trebuie amânată până la împlinirea canonului dat. În astfel de cazuri, în locul formulei de dezlegare, Molitfelnicul cere să se spună altceva, o sfătuire: „Fiule, atâţia ani poruncesc dumnezeieştii părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei aghiazmă mare. Şi, de vei avea grijă să nu te împărtăşeşti, ţi se vor dezlega păcatele; iar de vei îndrăzni, peste porunca Sfinţilor Părinţi, ca să te împărtăşeşti, atunci te vei socoti al doilea Iuda. Iar dacă vei fi bolnav şi tare slab, temându-te de moarte, atunci să te împărtăşeşti; şi dacă te vei însănătoşi, iarăşi vei rămâne oprit atâţia ani câţi ţi s-au poruncit, până când vei plini canonul. Iar dacă te vei împărtăşi de frica morţii, plinind canonul cel dintâi, ţi se va socoti alt canon pentru împărtăşire şi-l vei plini şi pe acela.”
De fapt, aşa cum rânduiesc Soboarele Ecumenice, păcatele cele mai grele nici n-ar trebui dezlegate de către duhovnici, ci de arhierei, după cum arată acest lucru Sfântul Simeon al Tesalonicului: „căci preoţii nici nu au voie a canonisi şi a dezlega toate păcatele, după priceperea lor; şi mai ales cele ce sunt ale lepădării aceştia nu le pot dezlega, fără numai arhiereii, asemenea şi ale uciderii, şi greşalele preoţilor, ale jurământului şi altele”. (Tratatul II)
Arhiereii au aşadar puterea şi responsabilitatea să-i canonisească pe cei ce se pocăiesc, aşa după cum o cer canoanele Sfinţilor Părinţi. Şi pentru că nimeni nu este mai presus de canoanele Sfintei Biserici, duhovnicii nu pot canonisi după cum se pare minţii omeneşti că e mai bine, ci după cum cer canoanele, altminteri la Judecată ce vom răspunde când ni se va cere, ca preoţi, socoteală că n-am ascultat de Sfânta Scriptură şi canoanele Sfinţilor Părinţi? Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu zice: „Cel ce grăieşte în afară (altfel) de cele poruncite de Dumnezeu, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă posteşte, chiar dacă se nevoieşte, chiar dacă minuni face, chiar dacă prooroceşte, să-ţi fie ţie ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care strică şi nimiceşte oile.” Iar dumnezeiescul Meletie Mărturisitorul zice: „Să nu ascultaţi nici pe monahi, nici pe preoţi când vă sfătuiesc cele rele. Dar ce zic eu de monahi şi preoţi? Nici episcopilor să nu vă supuneţi când vă sfătuiesc să faceţi, să ziceţi şi să cugetaţi cele ce nu sunt de folos sufletului vostru.” (Deasa împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine)
În cartea „Spovedania şi duhovnicia” a părintelui Petre Vintilescu citim că nu trebuie dată pe loc dezlegarea de păcate unor categorii de penitenţi:
„Faţă de cei care refuză să execute canonul indicat, împotrivindu-se astfel pocăinţei şi vindecării lor. Unora ca acestora nu li se dă dezlegarea nici dacă se arată dispuşi a înlocui canonul cu oferirea de liturghii şi sărindare. […] îndreptarea sau pocăinţa nu se poate face însă numai în gând sau în inimă, ci, precum zicea Tertulian, trebuie dovedită şi în exterior prin exerciţii concrete şi reale
Dacă deci cineva nu vrea să se angajeze la evitarea ocaziilor de păcat, care nu au un caracter absolut constrângător faţă de dânsul, dacă nu se angajează la repararea nedreptăţilor şi pagubelor, dacă nu voieşte să se împace cu cel ce este mâniat, nu poate primi iertarea. Aceasta le va fi refuzată chiar la spovedania următoare, de se va constata că n-au împlinit canonul.
Celor despre care duhovnicul este convins că nu voiesc să-şi mărturisească nelegiuirile sau refuză să dea lămuririle cerute de duhovnic, în vederea unei mărturisiri complete. Prin aceasta, ei fac dovadă că nu vor să se pocăiască.
Celor care îşi mărturisesc nelegiuirile înaintea duhovnicului, dar refuză să se denunţe justiţiei sau autorităţilor, lăsând astfel pe alţii să fie bănuiţi şi să sufere consecinţe nemeritate. (Categoriile de penitenţi menţionaţi la punctele de mai sus dovedesc o pocăinţă făţarnică).
Recidiviştilor incorigibili verificaţi, care, deşi ascultă poveţele administrate de duhovnic în scaunul de spovedanie, totuşi, în urmă, nu părăsesc păcatele mărturisite, ci continuă întocmai ca şi mai înainte, fără niciun semn de sforţare şi de progres. Sufletele unor astfel de persoane dovedesc că nu s-au pătruns încă de căinţă şi, într-o astfel de atitudine, ele se înfăţişează închise harului dumnezeiesc. Sunt, cu alte cuvinte, improprii pentru primirea iertării. Deşi ca formă se arată docili şi ascultători, totuşi, în realitate ei sunt ca un arbore rău, care îşi arată foile, dar rădăcinile le ţine înfipte adânc în inimă. Aşadar, semnul unei adevărate spovedanii nu este mărturisirea ce se face cu gura, ci întristarea pocăinţ Numai atunci putem să socotim pe un păcătos cu adevărat convertit când se sileşte să nimicească printr-o viaţă aspră, vrednică şi cu inimă înfrântă, ceea ce a mărturisit cu cuvântul.»
Se refuză acordarea dezlegării chiar acelora despre pocăinţa cărora avem îndoială; aceasta, măcar până la edificarea noastră cu ocazia unei spovedanii viitoare.
Toţi cei enumeraţi în categoriile de mai sus nu pot fi admişi la împărtăşire. De altfel, dezlegarea nu dă dreptul în chip imperios la împărtăşirea imediată, precum am mai văzut. Este necesar însă ca duhovnicul să atragă atenţia celor într-o astfel de situaţie, că s-au spovedit, dar n-au fost iertaţi sau dezlegaţi. Acest avertisment va fi dat, totuşi, fără asprime şi fără brutalitate, chiar faţă de aceia care au manifestat în atitudinea lor lipsă de căinţă. Va căuta mai degrabă a deştepta în ei sentimentul reculegerii şi al căinţei, arătându-se duhovnicul însuşi impresionat dureros de starea lor de indiferenţă. El le va da pe faţă speranţa sa că Duhul Sfânt va lucra asupra lor şi le va inspira o dispoziţie mai fericită pentru suflet. În cuvântul cel din urmă, duhovnicul îşi va exprima sentimentul său de aşteptare bucuroasă pentru reîntoarcerea fiilor săi duhovniceşti. Refuzarea sau amânarea iertării de păcate încetează în clipa în care penitentul a venit la pocăinţă şi îndreptare, ca fiul risipitor din parabola Sfintei Evanghelii.”
Aş adăuga la cele spuse de părintele Vintilescu câteva categorii de penitenţi, anume cei ce prin faptele pe care le-au făcut au dus şi duc la pierzania duhovnicească a semenilor lor şi nu pot fi dezlegaţi până nu şi le recunosc public şi făgăduiesc să facă pocăinţă pe măsura gravităţii păcatelor lor. E vorba de cei care prin poziţia pe care o au în ierarhia socială au favorizat, au contribuit şi au dat legi cu caracter anticreştin şi antiuman, adică:
lucrătorii de la forurile legiuitoare care au dat legi anticreştine şi antiumane, şi mai ales pe cele care afectează credinţa şi mântuirea sufletului precum emiterea actelor de identitate antihristice
cei ce promovează imoralitatea prin toate formele ei – pornografia, desfrânarea, adulterul, perversiunile, stricarea copiilor prin introducerea orelor de educaţie sexuală în şcoli, promovarea imoralităţii prin mass-media
cei care au contribuit la distrugerea armatei ţării noastre, a economiei naţionale, şi au dus la lipsa locurilor de muncă şi la plecarea românilor în alte ţări, unde s-au stricat şi mai tare duhovniceşte
profesorii care promovează evoluţionismul, neadevărul şi imoralitatea în instituţiile de învăţământ, precum şi pe cei ce vor să scoată orele de religie din şcoli
medicii farmacişti şi ginecologi care săvârşesc uciderea de copii prin avorturi, anticoncepţionale, sterilete, etc., medicii care săvârşesc experimente genetice, precum şi medicii care au contribuit la introducerea vaccinurilor care îmbolnăvesc pe cei ce le primesc
păstorii duhovniceşti care promovează ecumenismul, erezia ereziilor cum e numită de Sfinţii Părinţi, cei care au scos din cărţile de cult a Bisericii Ortodoxe slujba trecerii la Ortodoxie a ereticilor şi a păgânilor – azi nu mai avem eretici, după ei!, precum şi cei care falsifică Tradiţia Bisericii Ortodoxe, clevetind că n-ar mai fi de actualitate învăţăturile Sfinţii Părinţi şi Canoanele lor
cei care prin profesiile lor şi prin ceea ce fac afectează în rău viaţa semenilor lor
Toţi aceştia, care afectează conştiinţele şi vieţile multora, nu pot fi dezlegaţi de aceste păcate publice decât printr-o mărturisire sau recunoaştere publică [vezi canonul 50/46 al Sinodului din Cartagina] a păcatelor lor şi făgăduinţa că vor împlini canoanele de pocăinţă date de către un duhovnic care respectă predania Sfinţilor Părinţi, adică un canon pe măsura gravităţii păcatului. Şi nu doar făgăduinţa, ci şi trecerea unui timp în care să se vadă clar că au purces la împlinirea canoanelor de pocăinţă atât de necesare mântuirii şi vindecării lor. Ca orice preot şi creştin, îmi doresc din tot sufletul „ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să ajungă”, dar dacă cineva vrea cu adevărat mântuirea, trebuie să urmeze întru totul învăţătura Sfinţilor Părinţi prin care ne-a vorbit Însuşi Dumnezeu.
Părintele Cleopa spune că există şi o spovedanie păcătoasă sau falsă atunci când „cineva caută un duhovnic lesne iertător, care dezleagă nu după legea lui Dumnezeu, ci după părerea sa, sau are aceleaşi păcate. Aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit. Când cel ce se mărturiseşte nu spune toate păcatele sale, sau le spune pe jumătate, sau le justifică cu minciuni, ducând în eroare pe duhovnic, când se vor spovedi în colectiv mai mulţi oameni la duhovnic, spunând păcatele în gând, fără a le auzi preotul şi a le aprecia pe toate în lumina Sfintelor Canoane şi a legilor morale, în toate aceste trei cazuri, Taina Spovedaniei nu este săvârşită canonic şi păcatele rămân nedezlegate, căci spovedania se face numai individual. (Îndrumarul Duhovnicului)
Lucruri asemănătoare cu cele spuse mai sus le spune şi părintele Ilarion Felea în cartea Pocăinţa. Printre altele, el cere să fie generalizat refuzul dezlegării de păcate la spovedanie celor care dau dovadă de indiferenţă în împlinirea canonului ce li s-a dat. Abia în cazul acesta unii se vor vedea siliţi să ia în serios împlinirea canonului, care trebuie să fie dat pe măsura gravităţii păcatelor lor. Mai amintim aici că la fel procedau în privinţa dezlegării de păcate la spovedanie şi duhovnicii renumiţi din secolul trecut, precum cuvioşii Vichentie Mălău, Nicodim Măndiţă, Cleopa Ilie şi alţii. Sfântul Teofan Zăvorâtul în cartea Sfaturi înţelepte ne spune că nu trebuie dezlegaţi la spovedanie cei care „nu făgăduiesc să-şi schimbe ideile”, iar în altă parte spune despre cineva că doar „când îşi va îndeplini canonul cu sinceritate, atunci să-l şi dezlegaţi. Şi să-l îndemnaţi să se abţină de la păcate.”
Aşa cum am văzut până acum, dezlegarea de păcate la spovedanie e strâns condiţionată de împlinirea canonului (a epitimiei). Canonul nu poate lipsi nicidecum. În vechime, abia după împlinirea canonului era dată dezlegarea de păcate. Raţiunile pentru care doar în funcţie de acceptarea canonului trebuie dată dezlegarea de păcate le găsim la marele teolog şi apărător al ortodoxiei, Sfântul Marcu Evghenicul. Iată ce ne învaţă el:
„Aşadar, spunem că nu dăm mai întâi iertare şi dezlegare, ca unii care avem putere de la Dumnezeu, şi după aceea rânduim epitimii, ci nu dăm în alt chip iertarea păcatelor, decât împreună cu astfel de epitimii. Şi facem aceasta din multe pricini. Mai întâi, ca prin reaua pătimire de aici, pe care cel ce a păcătuit o primeşte de bunăvoie, să scape acolo [în viaţa viitoare n.n] de pedeapsa cea fără de voie. «Căci prin nimic din celelalte nu este aşa de mult slujit Dumnezeu ca prin reaua pătimire», zice Grigorie Teologul, «şi prin lacrimi se dă în schimb iubirea de oameni». În al doilea rând, ca iubitorul de plăceri cuget al trupului, care obişnuieşte să nască vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi este pricina a tot păcatul, să fie nimicit prin acest meşteşug ostenitor. «Căci cele potrivnice», zice, «sunt leacuri ale celor potrivnice [lor]» şi e neapărat nevoie ca plăcerea să se lepede prin durere. În al treilea rând, pentru ca epitimia dată să fie pentru suflet ca un lanţ şi frâu, ca să nu se mai dedea relelor. În al patrulea rând, deoarece şi prin firea [lui] lucrul virtuţii este ostenitor şi cel ce urmează a fi slobozit spre [a dobândi] deprinderea ei [a virtuţii] trebuie să se obişnuiască cu ostenelile, după cum prin plăcere a alunecat în păcat. În al cincilea rând, pentru că vrem să luăm şi încredinţare prin acceptarea epitimiei date, dacă [acela] a urât desăvârşit păcatul. Acestea sunt pricinile epitimiilor şi încă multe altele.” (Opere, vol. I) Aceleaşi lucruri spuse de Sfântul Marcu Evghenicul mai înainte le spune şi Sfântul Nicodim Aghoritul în Carte foarte folositoare de suflet.
În încheiere, constatăm astăzi cu multă tristeţe că rari sunt duhovnicii care mai ţin cont de felul cum trebuie dată dezlegarea de păcate la spovedanie. De asemenea, tot mai puţini sunt duhovnicii – şi numărul lor scade pe zi ce trece – care îi mai canonisesc pe ucenicii lor aşa cum cer canoanele Sfinţii Părinţi. Dar să nu creadă că nu-şi vor lua osânda de la Dumnezeu în veacul viitor.
Sfântul Nicolae Velimirovici zicea că păcătoşii îi copleşesc cu laude pe duhovnicii care îi îndreptăţesc în păcatele lor, dar să nu se apropie de patul păcătoşilor când aceştia îşi vor da sufletul. Să luăm aminte deci cu toţii şi mai ales duhovnicii…!
* Text publicat în revista „Credinţa ortodoxă” din septembrie-octombrie 2014 şi redat aici cu mici modificări.
Ieroschimonah Xenofont
 
Anunțuri

Despre maria

IMPARTASANIA CU NEVREDNICIE(cu păcate opritoare) DUCE LA DEMONIZAREA OMULUI ******************************************************************************** .....Căci şi atunci diavolul a intrat în Iuda după ce s-a împărtăşit; diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, a dispreţuit pe Iuda, pentru neruşinarea lui, ca să afli că în aceia care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Dumnezeieştile Taine, în aceia, mai cu seamă, intră mereu diavolul, ca şi în Iuda atunci. Cinstea este de folos celor vrednici, dar cei care se bucură cu vrednicie de cinste îşi atrag mai mare osândă....... ******************************************************************************** ....De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte....... ******************************************************************************** ....Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta!” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 138) ******************************************************************************** https://tainacasatoriei.wordpress.com/2011/11/02/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie/
Acest articol a fost publicat în Despre dezlegarea păcatelor, Fără categorie, Pr.Xenofont. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s