CUVÂNT AL SFÂNTULUI NICODIM AGHIORITUL – DESPRE SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI

Imagini pentru sFÂNTULUI NICODIM AGHIORITUL

Dumnezeu, aşa cum la rânduiala firii n-a purtat de grijă numai ca să fim în viaţa aceasta sănătoşi, ci a purtat de grijă şi să dobândim sănătatea, când ne vom îmbolnăvi trupeşte – cu băi şi cu diferite doctorii; în acest chip şi la rânduiala Harului, n-a purtat de grijă numai ca să ne naştem a doua oară duhovniceşte, sănătoşi, prin Sfântul Botez, ci a purtat de grijă şi ca să dobândim sănătatea cea duhovnicească când ne vom îmbolnăvi sufleteşte – cu o baie curăţitoare şi cu o doctorie minunată. Aceasta nu este alta decât numai Taina Sfintei Mărturisiri,
Mărturisirea este cu adevăraţ o baie, în care, sufletele se scaldă,și  ies îndată uşurate de greutatea păcatului ce au asupra lor; suflete pe care care în chip ascuns le arată Solomon în Cântarea Cântărilor (4, 2) spunând: ״Ca turmele cele tunse, care s-au suit de la baie.” Şi Teodorit, tâlcuind aceasta, spune:
״Se cuvine să căutăm, nu cumva numeşte turmă a caprelor pe cei ce din păcat vin la pocăinţă?”
Iar Psellos spune:
״Pe cei ce s-au curăţit cu baia ştiinţei.”
Este o baie, în care se spală şi se pierd toate întinările greşelilor, după cum zice dumnezeiescul Ioan Gură de Aur:
 ״Mărturisirea păcatelor, pierdere a greşelilor se face” (Cuvântul 20 la Facere).
Este o baie, care se face celor ce se pocăiesc, un al doilea botez, mai ostenitor decât primul Botez, dar necesar şi foarte folositor spre mântuire, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul:
”Ştiu încă şi un al cincilea botez, cel prin lacrimi, dar este mai ostenitor” (Cuvântul Icuvînt la Botezul Domnului).
Mărturisirea este o doctorie atât de lucrătoare încât strică de îndată otrava păcatului celui lesne de iertat şi a celui de moarte – care este un rău nemărginit – şi înlătură orice neputinţă nevăzută. întoarce în suflet sănătatea cea mai dinainte şi Harul. Este o doctorie atât de minunată încât preface într-o clipă pe păcătos intr-un frumos chip de înger, de unde mai înainte era închipuit pentru păcat sau intr-un bou, precum Nabucodonosor (Daniil, Capitolul 4), sau intr-un porc, precum Tiridat (Septembrie 30, Sinaxar), sau intr-un diavol, precum Iuda: ״Şi unul din voi, diavol este” (Ioan 6, 70). Pe scurt, este o doctorie care schimbă pe om din osândit în slobod, din trupesc în duhovnicesc, din rob al diavolului în fiu al lui Dumnezeu, şi din osândit la chinul cel veşnic în moştenitor al împărăţiei cerurilor. Este o doctorie care, pentru lucrările ei cele mai presus de fire, covârşeşte toate lucrurile firii, pentru că îndreptarea pe care aceasta o săvârşeşte în sufletul păcă­ tosului, este fără de asemănare şi mai mare chiar decât ar fi făcut Dumnezeu o altă lume nouă. Aceasta o însemnează şi Sirah, spunând: ,nu este nici o cumpănă vrednică sufletului celui înfrânat” (26, 17).
Dar, o, nenorocire! Această baie curăţitoare şi minunată doctorie, adică mărturisirea cea folositoare de suflet, s-a făcut astăzi la creştini o Taină prea puţin folositoare! Căci, socotind că se curăţă în această baie, n-au ajuns nici măcar să se spele – după cum zice Solomon:
Fiul rău pe sine se judecă a fi drept, şi de întinăciune nu s-a spălat. (Pilde 30, 13)
De vreme ce unii dintre dînşii sau nu se mărturisesc niciodată, sau se mărturisesc foarte rar, iubind, ticăloşii , mai bine să se tăvălească în noroiul păcatelor lor ca dobitoacele decît să alerge la această baie şi să se cureţe.
Alţii se mărturisesc, e adevărat, însă nu precum se cuvine, pentru că nu se spovedesc cu cea mai cuviincioasă cercetare a conştiinţei şi a păcatelor lor, nici cu zdrobirea şi umilinţa cea trebuincioasă, nici cu o voinţă hotărîtoare ca de aici înainte să nu mai păcătuiască, nici cu facerea canonului care se cuvine – că acestea toate alcătuiesc mărturisirea cea plăcută lui Dumnezeu. Ci se mărturisesc fără de nici o cercetare, fără de nici o umilinţă, fără de hotărîre şi fără de împlinirea canonului, mai pe scurt spus, se spovedesc numai pentru obicei, poate pentru că vine Paştele, sau Naşterea lui Hristos, sau Botezul. Şi aşa, în acest chip rău mărturisindu-se, ticăloşii, se batjocoresc cu adevărat şi foarte se păgubesc.
De aceea, noi ne întristăm pentru o atît de mare pagubă şi înşelare a fraţilor noştri creştini, încît ne-am nevoit ca să adunăm de la mulţi dascăli această scurtă sfătuire către cel ce se pocăieşte şi cu aceasta să-i îndemnăm pe păcătoşii ce se mărturisesc să se mărturisească mai des; iar celor de se mărturisesc rău, să le tîlcuim şi să-i facem să cunoască a se mărturisi cum se cuvine, pentru ca mărturisirea lor să fie plăcută lui Dumnezeu şi folositoare şi, ca urmare, să fie adeverită şi fără de îndoială iertarea păcatelor lor, care se dă de la Dumnezeu prin preotul duhovnic. […]
De aceea tovarăși păcătoși ai mei,vă rog să primiți cu bucurie această Sfătuire,și cîți ca și mine -v-ți întinat sufletele cu tot soiul de necurății ale păcatului să alergați la această baie curățitoare a Sfintei Mărturisiri,ca să vă curățiți„Spălați-vă curățiți-vă!Nu mai faceți rău înaintea ochișlor Mei”,vă vesteșteDumnezeu,prin proorocul Isaia(1,15-16)
Iar cîți aveți răni nevăzute în suflet,și rănile voastre s-au împuțit și au putrezit din pricina nesocotinței voastre-cum spune David-alergați către acest leac minunat și vă veți tămădui.Și cei ce v-ați spovedit în chip greșit pînă acum,nevoiți-văpentru dragostea lui Dumnezeu și a sufletului vostru,să vă spovediți de acum înainte fără greș și precum se cuvine.

Cum trebuie să se pregătească fiecare cînd vrea să se mărturisească

Fratele meu cel păcătos, în aşa chip trebuie să te pregăteşti cînd vei voi să te pocăieşti şi să te mărturiseşti: află, mai întîi, că pocăinţa – potrivit cu dumnezeiescul Ioan Damaschin (Cartea 11, capitolul 47) – este o întoarcere de la starea cea împotriva firii la cea potrivit cu firea, adică de la diavol la Dumnezeu, şi care se săvîrşeşte cu durere şi cu nevoinţă. Deci şi tu, iubitul meu, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te întorci către Dumnezeu şi către o trăire potrivită cu voia lui Dumnezeu. Să laşi păcatul, care este lucru împotriva firii şi să te întorci spre fapta cea bună, care este ceva potrivit cu firea; să urăşti într-atît de mult răutatea, încît să zici şi tu, împreună cu David: Nedreptatea am urît şi am dispreţuit (Psalmi 118, 163); şi, dimpotrivă; să iubeşti atît de mult binele, încît să zici, cu acelaşi David; Legea Ta am iubit-o şi, iarăşi: Pentru aceasta am iubit poruncile Tale, mai mult decît aurul şi topazul (Psalmi 118, 127). Pe scurt, Duhul Sfînt, prin înţeleptul Isus Sirah, te învaţă care este adevărata pocăinţă, grăind astfel: Întoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele…. Sîrguieşte către Cel Preaînalt, şi te întoarce de la nedreptate şi te scîrbeşte foarte de lucrul urît. (Isus Sirah 17, 20-21). Iar care este adevărata pocăinţă şi roadele ei, caută şi vezi în cuvîntul cel de la sfîrşit.

Părţile pocăinţei

În al doilea rînd, să ştii că trei sînt părţile pocăinţei;
I) zdrobirea inimii,
II) mărturisirea şi
III) împlinirea canonului.
Gheorghe Koressios, în cartea lui despre Taine, mai adaugă o parte a pocăinţei, şi anume: dezlegarea de păcat – care se face de către darul Sfîntului Duh, prin mijlocirea duhovnicului – care se numeşte cheie şi, mai ales aceasta ţine într-însa Taina pocăinţei.

I) Ce este zdrobirea inimii.

 Zdrobirea inimii este o mîhnire şi o durere desăvîrşită a inimii, care se petrece fiindcă omul a supărat cu păcatele sale pe Dumnezeu şi a călcat legea Lui dumnezeiască.
Această durere nu stă numai întru simţire, adică în suspine şi lacrimi, ci stă, mai ales, în aceea ca voinţa omului să urască păcatul dinlăuntru şi să hotărască să nu-l mai facă. Ţine seama şi de aceasta, potrivit cu Koressios, că durerea şi zdrobirea inimii sînt părţi alcătuitoare ale pocăinţei şi, în măsura în care se găsesc în inimă, se află şi omul în pocăinţă. Îndată însă ce va lipsi durerea din inimă, lipseşte şi omul de la pocăinţă. Prin aceasta vrea să spună că durerea şi zdrobirea trebuie să se afle pururea în inima celui ce se pocăieşte şi, în acest chip pocăinţa lui este adevărată. Însă această zdrobire a inimii este lucrarea celor ce sînt desăvîrşiţi şi asemenea unor fii, fiindcă izvorăşte numai din dragostea cea către Dumnezeu. Adică, după cum se pocăieşte un fiu numai pentru că l-a supărat pe tatăl său, şi nu pentru că va fi lipsit de moştenirea părintească sau va fi izgonit din casa tatălui său. […]

Ce este părerea de rău (îngrijorarea)

Pe lângă zdrobire, mai este părerea de rău. Aceasta este un necaz şi o durere nedesăvârşită a inimii, care se întâmplă nu pentru că omul cu păcatele sale a mâhnit pe Dumnezeu, ci pentru că s-a lipsit de Dumnezeiescul Har, a pierdut raiul şi a dobândit chinul. Aceasta este a celor ce nu sunt desăvârşiţi, adică a slugilor şi a robilor, pentru că este pricinuită nu din dragostea de Dumnezeu, ci din frica şi din dragostea de sine, adică se pocăieşte o sluga pentru că a pierdut simbria sa şi un rob pentru că se teme de pedepsele stăpânului său.
Deci şi tu, frate al meu păcătosule, dacă voieşti să dobândeşti în inima ta zdrobirea aceasta şi părerea de rău şi prin acestea să se facă mărturisirea ta bine plăcută lui Dumnezeu, se cuvine să faci acestea:

Mărturisirea se cuvine să se facă la cei mai iscusiţi duhovnici

M ai întâi, cercetează şi te interesează care este cel mai iscusit duhovnic, pentru că zice Marele Vasilie (Hotărîrea, pe scurt, 229): ״Precum patimile şi rănile trupului nu le arată oamenii decât la cei mai iscusiţi doctori, care ştiu să le vindece, aşa şi păcatele se cuvine să se arate nu la oricine s-ar întâmpla, ci la cei care pot să le tămăduiască.

Cum să-şi cerceteze cineva cugetul său

În al doilea rînd, după cum stai şi socoteşti cu cîţi bani eşti păgubit în neguţătoria pe care o faci, tot aşa adună-te şi tu, frate, deoparte, şi – înainte să mergi la un asemenea duhovnic, vreme de două sau trei săptămîni, mai cu seamă la începutul celor patru posturi ale anului – şezi în mare linişte, şi plecîndu-ţi capul, cercetează în cugetul tău ceea ce Filon Iudeul numeşte judecata cugetului. Şi să nu te faci apărător, ci judecător al păcatelor tale, cum spune Sfinţitul Augustin. Socoteşte şi tu, precum Iezechia, toată vremea trecută a vieţii tale, cu mîhnire şi amărăciune în sufletul tău:
„Sfîrşi-voi firul vieţii mele aducîndu-mi aminte de amărăciunea sufletului meu!” (Isaia 38, 15); sau măcar socoteşte, după ce te-ai mărturisit, cîte păcate ai săvîrşit;cu fapta, cu vorba şi încuviinţarea gîndurilor. Numără lunile; apoi, de la luni, treci la săptămîni, şi de la săptămîni la zile. Adu-ţi aminte de oamenii cu care ai păcătuit şi de locurile unde ai păcătuit şi gîndeşte-te cu grijă, ca să afli fiecare păcat al tău.
Deoarece oamenii astăzi fie că se lasă greu cînd e vorba să-şi facă o asemenea cercetare amănunţită a cugetului lor, fie că uită şi nu pot să-şi amintească păcatele, iată, frate, că ţi-am aşternut pe hîrtie, în „Învăţătura către duhovnic”, păcatele de moarte, păcatele ce se iartă şi păcatele care se trec cu vederea. Ţi-am înfăţişat acolo şi cele zece porunci şi cine sînt cei ce greşesc la fiecare din acestea, ca să te despovărăm de această greutate şi să te facem să-ţi aminteşti cu uşurinţă păcatele tale. Deci caută acolo şi, cercetînd, adu-ţi aminte care păcate din cele ce se află acolo le-ai săvîrşit, ca să le mărturiseşti.
Dar, precum vînătorii nu se mulţumesc doar să afle fiara în pădure, ci se străduiesc în tot chipul să o ucidă, tot astfel şi tu, frate al meu păcătos, nu te mulţumi doar să-ţi cercetezi şi să-ţi afli păcatele. Pentru că numai acest lucru puţin îţi va folosi. Ci luptă-te în tot chipul să-ţi omori păcatele cu durerea inimii tale, adică cu zdrobirea inimii şi cu îngrijorarea. Şi, ca să dobîndeşti zdrobirea, socoteşte marea vătămare pe care ţi-au adus-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu. Iar ca să dobîndeşti îngrijorarea, gîndeşte la paguba cea mare pe care păcatele tale ţi-au pricinuit-o ţie însuţi. […]

Trei vătămări pricinuieşte păcatul la Dumnezeu

1.Tu, cu păcatele tale, ai ocărit şi ai necinstit pe Dumnezeu cel înalt şi Mare; tu, un vierme, pe un Atotputernic; tu, tină, pe un Făcător a toate; tu, cel ce eşti nimic, pe Unul ce este fără de mărginire; fiindcă ai călcat Legea Lui: ,Prin călcarea legii,.pe Dumnezeu îl necinsteşti]” (Romani 2, 23).
2.Tu, cu păcatele tale, te-ai arătat nemulţumitor rob şi fiu, Unuia ca acesta, prea bun Stăpân. şi prea iubitor Tată al tău, care te-a iubit pe tine din veac, nu pentru vreo vrednicie a ta, ci numai pentru singură bunătatea Lui, şi a hotărât, în socoteala Sa cea Dumnezeiască, ca să te zidească acolo unde putea să facă pe alţii în locul tău;(3).care ţi-a dăruit fiinţa; te-a zidit după chipul Său şi asemănarea Sa; ţi-a dat un trup cu toate simţirile şi un suflet cu toate puterile;(4)ţi-a purtat de grijă până acum de hrană, de îmbrăcăminte şi de locuinţă; a poruncit zidirilor Sale celor simţitoare ca să-ţi slujească; te-a izbăvit de atâtea primejdii, de atâtea boli, de atâta săjăcie – pe care alţii o. pătimesc; ţi-a dat un înger să stea totdeauna lângă tine, ca să te păzească;(5)
a iconomisit a te naşte din părinţi creştini; te-a primit de atâtea ori la Tainele Sale; te-a făcut fiu al Sâmprin Sfântul Botez; te-a izbăvit din mâinile diavolului; s-a făcut Om pentru tine şi Şi-a vărsat Sângele Său până la cea de pe urmă picătură, ca să te facă moştenitor al împărăţiei Sale; te-a aşteptat de atâtea ori ca să te pocăieşti, după ce ai păcătuit osândind pe alţii pentru păcate mai mici; vine după tine, acolo unde fugi; bate în inima ta acolo unde tu nu voieşti; îţi vorbeşte!_te iubeşte, te roagă, pentru că voieşte izbăvirea ta, mântuirea ta.(6)
Pe scurt, pentru ce te-ai arătat nemulţumitor unui Stăpân ca Acesta, care ţi-a dăruit atâtea faceri de bine: ale firii, ale Harului de obşte, în parte ascunse, în parte arătate, şi ceea ce este mai înfricoşător decât toate, că în timp ce ai luat toate darurile acestea tu, zidirea cea nemulţumitoare, înaintea ochilor Lui, ai îndrăznit şi I-ai dat în loc de răsplătire, răutăţile tale ?(7).
Ah, frate al meu, păcătosule! Şi dacă un om asemenea ţie, ar fi vrut să-ţi facă ţie numai un dar dintre toate aceştea,. nu ai fi ştiut cum să-i mulţumeşti. Dar acum, fiindcă nu un om, ci un Dumnezeu prea înalt, Făcătorul tuturor oamenilor şi al îngerilor, ţi-a făcut atâtea şi atâtea daruri, tu te arăţi către Dânsul atât de nemulţumitor? Minunează-te, frate! Minunează-te! Cum te-a suferit pământul şi nu s-a despicat ca să te înghită de viu! Minunează-te, cum cerul nu a aruncat săgeţi de fulgere ca să te ardă! Cum aerul pe care l-ai întinat cu păcatele tale, n-a suflat suflări otrăvitoare ca să te otrăvească! Cum nu s-au ridicat toate stihiile asupra ta, ca nişte fiare, să te înghită de viu, nesuferind să te vadă pe tine potrivnicul şi vrăjmaşul, care arăţi cu păcatele tale atâta nemulţumire către Ziditorul lor şi către Făcătorul tău de bine! JVe-am înrăutăţit şi răzvrătit, acestea răsplătiţi Domnului?” (Deuteronom 32, 5).
3) A i vătămat pe Dumnezeu, făcând cu păcatele tale o neauzită nedreptate şi defăimare împotriva izbăvirii pe care ţi-a făcut-o Fiul lui Dumnezeu, L-ai răstignit şi a doua oară pe cruce,: ai călcat dragostea Lui, ai pângărit prea sfânt Sângele Lui, ai ocărât Harul Duhului Lui, I-ai deschis rănile, I-ai înnoit scuipă- rile, pâlmuirile, cununa cea de spini, bătăile, piroanele, suliţa, toate patimile şi ocările, săvârşind păcatul, care a fost pricina răstignirii Lui: ,A doua oară răstignind loruşi pe Fiul lui Dumnezeu şi batjocorindu-L”, zice dumnezeiescul Pavel (Evrei 6, 6).(7)
Ah frate al meu! Dacă ai fi socotit cum se cuvine aceste trei suliţe, cu care păcătuind , L-ai rănit pe Dumnezeu, sunt încredinţat că ai fi strigat şi ai fi răcnit ca un leu cu suspine adânci: ,Jlăcnit-am din suspinarea inimii mele!” (Psalm 37,8). Sunt încredinţat că ai fi urât şi te־ai fi îngreţoşat de păcat şi ai fi zdrobit inima ta în mii de bucăţele, chiar dacă ar fi fost cea mai aspră şi mai împietrită inimă, şi ai fi făcut-o să verse lacrimi de sânge. Pentru aceasta, pe cât îţi stă în putere, petreci gândind la acestea trei, pe care, mai pe larg, le găseşti la capitolul 4, ca să câştigi sfânta zdrobire – care este partea cea mai aleasă şi mai folositoare a pocăinţei – mâhnindu-te nu pentru altceva,9 cât pentru că ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi ai mâhnit pe Sfântul Duh al Lui, după cum zice Apostolul: ״Şi nu mâhniţi pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu” (Efeseni 4,30).
Aşa cum David nu se mâhnea atât pentru alte pagube ce i-a făcut păcatul, cât pentru că l-a făcuţ sa vatăme pe Dumnezeu, chiar dacă s-a vătămat şi pe sine şi pe alţii. Pentru aceea şi spunea: ״Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut.” Asemenea şi Manase, numai pentru aceasta se mâhnea şi odihnă nu avea vreodată inima lui: M u este mie slăbire, pentru că am întărâtat mânia Ta şi rău înaintea Ta am făcut, nefăcând voia Ta şi nepăzind poruncile Tale.” Această rugăciune a lui Manase, pe care o adevereşte şi Sfântul Efrem aducând şi mărturii dintr-însa, citeşte-o şi tu, frate, căci este foarte umilitoare, mai ales când te pregăteşti să te mărturiseşti.
3- intr-adevăr, cel mai mare dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu este acela al propriei noastre existenţe. Faptul că m-am născut eu şi nu altcineva ţine de o serie întreagă de factori, care nu pot fi rodul întâmplării, ci al voii Dumnezeu. M-am născut cu întrucât s-au însoţit în căsnicie cei doi părinţi ai mei, Pătraşcu şi Maria; dacă unul din părinţi era altul, desigur, nu mă mai năştem eu, ci altcineva, întrucât din însoţirea altor părinţi se nasc alţi copii. însoţirea celor doi părinţi ai mei a fost făcută posibilă de existenţa acestora, care la, rândul ei, depinde de aceeaşi serie nemărginită de factori, de care depinde şi naşterea mea. Dacă nu se însoţeau aceşti bunici ai mei din partea tatălui, Ion şi Lambra, nu s-ar fi născut tata niciodată şi deci nici eu nu m-aş fi născut niciodată. La fel, dacă nu se însoţeau aceşti bunici din partea mamei, Nicolae şi Safta. Acelaşi lucru se întâmpla dacă nu se însoţeau cele patru perechi de străbunici ai mei… Şi logica continuă la nesfârşit, într-o adâncire pur şi simplu ameţitoare în istoria omenirii. Dacă aş avea conştiinţa că eu nu m-aş fi născut niciodată în condiţiile în care un singur component al arborelui meu genealogic ascendent ar fi fost altul decât cei care au fost, atunci aş înţelege şi mărimea minunii şi a darului dumnezeiesc care este existenţa mea. Mam născut eu, şi nu altcineva, întrucât părinţii mei au zămislit un prunc la data la care am fost zămislit eu; dacă zămislirea avea loc mai devreme sau mai târziu, nu mă năşteam eu, ci altcineva. M-am născut eu, întrucât din acea întâlnirea a părinţilor mei s-a zămislit un băiat şi nu o fată… Dacă se zămislea o fată, eu n-aş fi mai existat! N-aş fi mai existat niciodată! Eu nu puteam fi conceput decât atunci când am fost conceput şi de către părinţii care m-au conceput. Cea mai mică modificare în procesul de zămislire ar fi făcut ca eu să nu mai exist niciodată. Ce ar fi însemnat asta? Nu ştiu! Ştiu, însă, ce înseamnă faptul că exist!
4- După ce înţelegi cât de mare este darul că exişti tu, personal, şi nu altcineva, gândeşte-te în continuare cât de frumos şi cât de minunat este modul în care exişti, ca om.’ Exişti nu ca o piatră, nici ca o floare sau ca o vietate dintre vietăţile pământului, ci ca om, zidit, adică, după chipul lui Dumnezeu: liber* în mişcările tale – nu captiv vieţii reglate prin instincte – şi, mai ales, conştient de existenţa ta, de existenţa întregii lumi şi de existenţa lui Dumnezeu – chemat adică să te hrăneşti şi să creşti din relaţia conştientă şi îmbucurătoare cu lumea, cu semenii şi cu Dumnezeu. Din nefericire, omul este pentru el însuşi cel mai mare necunoscut. S-au dezvoltat foarte mult ştiinţele. S-a ajuns la cele mai stricte domenii de cercetare, unde cunoaşterea umană a ajuns foarte departe. Tendinţa analitică domină cunoaşterea umană de veacuri în dauna viziunii de sinteză. Ce este el ca întreg? în ce constă, de fapt asemănarea cu lui cu Dumnezeu?
5.Un alt motiv pentru a fi mulţumitor lui Dumnezeu este purtarea Lui de grija, care este permanenţă., şi se manifestă în toate cele prezentate de autor foarte frumos şi cuprinzător.
6.în fine, a avea în vedere că purtarea aceasta de grijă izvorăşte din dragostea lui Dumnezeu pentru tine, o dragoste personală şi nu abstractă, o dragoste care se manifestă mai ales în faptul că este atât de îngăduitor şi dispus să treacă cu vedereâ şi să-ţi ierte toate nesăbuinţele_şi toate greşelile cu care L-ai supărat.
7.Taina mărturisirii nu este un exerciţiu psihologic, aşa cum îl percep deseori mulţi dintre semenii noştri, uneori chiar preoţi şi credincioşi. Taina spovedaniei este un act sacramental care priveşte relaţia fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu şi are o puternică întemeiere teologică. Un credincios sc poate aşeza corect în Taina Mărturisirii numai întrucât mărturiseşte adevărul Bisericii, crezul Bisericii, şi este conştient de relaţia sa cu Dumnezeu şi de toată iconomia dumnezeiască, ce culminează cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, care-1 priveşte şi pe el personal. Teologic şi bisericeşte, un lucru este păcat nu numai pentru că face un rău imediat subiectului care l-a înfăptuit, ci pentru că se reflectă asupra relaţiei personale cu Dumnezeu şi mai ales asupra a tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru mine. Numai înţelegerea rădăcinilor teologice ale păcatului va reuşi să-l determine pe credincios Ia o pocăinţă reală. Perspectiva teologică, în chip absolut minunat promovată de autorul acestei cărţi, depăşeşte rămânerea la o înţelegere moralistă, conform căreia un lucru făcut de om este evaluat ca bun sau rău în funcţie de o listă cu fapte bune şi una cu cele rele. O astfel de evaluare conduce la împărţirea oamenilor în buni şi răi şi la nenumărate consecinţe negative care decurg de aici. Fundamentarea teologică duce lucrurile până la capăt, până la Dumnezeu, şi ia în seamă cum faptele noastre afectează relaţia noastră cu Dumnezeu. Taina Spovedaniei rămâne inconfundabilă cu orice altă investigaţie sufletească tocmai datorită suportului ei teologic şi finalităţii ei teologice. Ne spovedii» ca să ne împăcăm cu Dumnezeu şi împăcându-ne cu Dumnezeu ne recuperăm starea de sănătate care izvorăşte tocmai din comuniunea netulburată cu Dumnezeu.
8.Nu te gândi întâi de toate la ce rău ţi-ai făcut ţie prin greşelile sau faptele tale, sau semenilor tăi sau lumii înconjurătoare, ci gândeşte-te că ai mâhnit cu ele pe Tatăl tău, pe Dumnezeul tău, care ar trebui să reprezinte pentru tine totul sau, oricum, mai mult decât orice altceva. Este absolut minunată această insistenţă a autorului asupra ierarhiei adevărate a lucrurilor, care-L aşează pe Dumnezeu înainte de orice şi mai presus de orice, conform adevărurilor credinţei noastre. Prioritatea absolută a persoanei în faţa lucrurilor şi a relaţiei personale în faţa oricăror alte relaţii – criteriul fundamental al teologiei ortodoxe – este aici ilustrat în chip magistral.
Trei vătămări pricinuieşte păcatul celui păcătos
Ca să dobândeşti părerea de rău, socoteşte, frate, şi câte răutăţi ţi-au pricinuit ţie păcatele:
1.Socoteşte că acestea te-au făcut pe tine să pierzi darurile cele mai presus de fire pe care ţi le-a dăruit Dumnezeu în viaţa aceasta, adică: darul îndreptării,10 darul dobândirii de fii, darul îndelungii vieţuiri şi celelalte; chiar şi numai o singură treaptă a acestor daruri este mai cinstită decât toate bunătăţile, decât toată înţelepciunea, decât toate frumuseţile, decât toate puterile; pe scurt, decât toate darurile firii şi cinstitele bunătăţi ale lumii acesteia, precum spune Solomon: ,Jl-am pus alături de ea nici pietrele cele mal scumpe, fiindcă tot aurul din lume, pe lângă ea nu este decât nisip” (înţelepciunea lui Solomon 7, 9).
2.Socoteşte că acestea te-au făcut pe tine să pierzi fericirea cea veşnică a raiului, unirea cu Dumnezeu, petrecerea împreună cu îngerii, bucuria cea negrăită, împărăţia cea cerească, odihna cea pururea, lumina cea veşnică, pe scurt, bunătăţile acelea pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici mintea omului nu poate să le înţeleagă; teau făcut să le schimbi pe toate acestea cu o puţină, cu o amară şi murdară dulceaţă,12 şi să le defaimi pe toate ca pe un nimic, precum şi îndărătnicii iudei au defăimat Ierusalimul, care este chip al raiului: ״Şi au defăimat pământul cel dorit” (Psalm 105,25).
3. Socoteşte că păcatele acestea ţi-au pricinuit munca veşnică, focul cel nestins, scârşnirea dinţilor, viermele cel neadormit, pedeapsa tuturor simţurilor trupului şi a tuturor puterilor sufletului tău, care suflet va avea pururea ceea ce urăşte şi nu va avea niciodată ceea ce pofteşte. Acolo nu vei dobândi niciodată vreo dulceaţă, nu vei mai vedea nici un prieten al tău, nu vei mai vorbi cu nici o rudenie a ta, nu vei afla somn niciodată, nu vei afla odihnă nici măcar un minut de la chinuitorii diavoli care vor să te muncească. Pe scurt, aşadar, socoteşte că păcatele te-au făcut pe tine să dobândeşti un veac fără de sfârşit al muncilor celor veşnice, veac din care un singur minut, după atâtea mii de ani cât este nisipul mării, câte sunt stelele cerului, câte sunt picăturile ploii, câte sunt frunzele copacilor, nu va trece minutul acela niciodată: ״Şi se va munci în foc şi in pucioasă… Şi fumul muncii lor se suie în veacul veacurilor” (Apocalipsa 4, 10,11).13
Acestea socotind, o iubite, după cea de a doua socoteală, cu adevărat se va umili inima ta şi vei câştiga părerea de rău, întristându-te, dacă nu pentru altceva, măcar pentru că, din păcatele tale, tu însuţi eşti cel care ai pătimit o pagubă nemărginită, pagubă pentru care, dacă s-ar fi dat toate împărăţiile lumii, nu s-ar plăti nici o părticică cât de mică.14
Puţină este paguba?! Puţină mâhnirea, ca să pierzi, o, ticăloase păcătosule, pe Dumnezeu, care este dulceaţă, veselie, dorire iară de saţiu, fericire, lumină şi începătură a luminii, viaţă şi începătură a vieţii, înţelepciune şi începătură a înţelepciunii?
Puţină este mâhnirea de a prierde pe Dumnezeu, a Cărui frumuseţe covârşeşte toată frumuseţea, a Cărui înţelepciune covârşeşte toată înţelepciunea; dulceaţa Lui covârşeşte toată dulceaţa, numai o rază a slavei Lui de ar fi strălucit în iad, îndată iadul s-ar fi făcut rai.
Puţină este mâhnirea de a pierde pe Tatăl cel fără de început, pe Fiul cel împreună fără de început şi pe Prea Sfântul Duh, pe Dumnezeu cel în trei Ipostaşuriu de la care fiecare lucru frumos are frumuseţea, fiecare lucru strălucit are strălucirea, fiecare vieţuitor are viaţa, fiecare gânditor are gândirea şi fiecare fiinţă are existenţa?
Intr-un cuvânt, puţină este mâhnirea să pierzi, ticăloase, pe Dumnezeul tău, care este bunătatea cea prea înaltă, începătura, mijlocul şi sfârşitul fiinţei talef,,Cunoaşte şi vezL- îţi strigă însuşi Dumnezeu – cunoaşte şi vezi, că amar îţi este să Mă părăseşti pe Mine, zice Domnul Dumnezeul tău” (Ieremia 2,19).
Dacă Isaav, numai pentru că a pierdut dreptul de întâi născut şi binecuvântarea tatălui său, a lui Isaac, s-a mâhnit şi a strigat cu glas amar şi înfricoşat, iar tu, de trei ori ticălosule, să nu strigi până la ceruri? Cum tu, ticălosule, să nu suspini din adâncul inimii pentru că ai pierdut atâtea mai presus de fire binecuvântări şi daruri ale Tatălui tău celui ceresc, pentru că ai moştenit nemărginite munci, pentru că pierzând pe Dumnezeul tău, împreună cu Dânsul ai pierdut toate cele dimpreună cu El?! O pierdere nemărginită ! O pierdere nemăsurată !
Sunt încredinţat, o frate, că de ai fi văzut vreodată această mare pierdere ce ai luat cu păcatele tale, ai fi strigat ca împăratul acela, care zicea în vremea morţii sale, că pe toate le-a pierdut, fiindcă pierzând pe Dumnezeu, a pierdut şi trupul şi sufletul, şi pământul şi cerul, pe cele vremelnice şi pe cele veşnice, şi pe toate, toate: ,pierdut-am toate, lipsitu-ne-am de toate!” Sunt încredinţat că de ai fi văzut înaintea ta adunate toate acestea pe care le-ai pierdut, de mii de ori ai ii hotărât să nu mai păcătuieşti, ci să te îndrepţi şi să vieţuieşti o viaţă sfântă.
Note ale îngrijitorului prezentei ediţii
 10 Posibilitatea şi capacitatea de a se îndrepta,este,״cu adevărat, un dar nepreţuit, Iară de care omul ar rămâne sub povara necontenit crescândă a schilodirii propriei firi prin faptele sale necugetate. Acest dar Dumnezeu l-a făcut mai întâi prin creaţie, întrucât natura umană fiind ״-‘ . T-. >«* ״ natură creată este şi schimbătoare, îndreptarea fiind posibilă tocmai datorită caracterului schimbător al acesteia. în al doilea rând, darul îndreptării a fost întărit de darul iertării, încredinţat de Mântuitorul Hristos apostolilor Săi, şi prin aceştia preoţimii.
11 Nu este vorba despre o negare a celor de aici, a celor pământeşti, ci despre o justă aşezare a lor în comparaţie cu cele cereşti. Căderea şi pierderea cea măre’vine din confundarea bunătăţilor şi dulceţilor acestei vieţi pământeşti cu realităţile ultime şi ignorarea făgăduinţei celor cereşti, faţă de care cele dintâi pot fi caracterizate drept amare. Astăzi, lumea pare a fi capacitată în întregime de cc-i poate oferi lumea creată. Toate zbaterile omului vizează dobândirea bunătrăţilor acestei lumi create. Atâta tim cât mai există speranţe pentru a le dobândi, el nu se desprinde de aceste eforturi. Numai când circumstanţele vieţii acestea pământeşti par a fi definitiv potrivnice unei bunestări, omul începe să caute alternative.
12- De reţinut faptul că răul pe care îl pricinuieşte omului păcatul şi lipsa spovedaniei, cuprins în cele trei vătămări, priveşte tot relaţia pinului cu Dumnezeu. Şi de data aceasta lucrurile au o bază teologică, nici psihologică, nici psihanalitică, nici filosofică. Prin păcat, omul pierde darurile lui Dumnezeu pentru viaţa aceasta şi pentru veşnicie şi suportă lipsa darurilor şi acum şi în veşnicie. Este de fapt o întoarcere cu spatele la Dumnezeu, prin care omul refuză inconştient darurile lui Dumnezeu.

Cum că mâhnirea pentru bunătăţile cele vremelnice este nefolositoare

Să ştii încă şi aceasta, frate, că nu se cuvine să te mâhneşti dacă pentru păcateleĂale vei pierde vreo firească şi vremelnică bunătate, sau pe fn tăiţ sau pe femeia ta, sau însăşi împărăţia lumii, sau chiar însăşi viaţa ta; pentru că mâhnirea aceasta nu se socoteşte ţie întru pocăinţă, ci este deşartă şi nefolositoare şi neprimită la Dumnezeu.
S-a mâhnit şi Saul intr-atât, când a auzit de la Samuil că-şi va pierde şi împărăţia şi însăşi viaţa, încât de frică a căzut la pământ (״Şi s-a sărguit Saul şi a căzut, stând pe pământ” – I Regi 28, 20), însă în zadar. Antioh, în cunoştinţa răutăţilor pe care le-a făcut, a văzut că pierde şi viaţa şi împărăţia cu acea moarte de durere, dar în deşert; pentru aceasta şi zice Scriptura: ״Şi se ruga pângăritul către Stăpânul care nu-l va mai milui pe el” (2 Macavei 9, 13).
N u mai zic că mâhnirea ce se face pentru bunătăţile cele lumeşti şi vremelnice, nu este numai nefolositoare păcătosului, ci îi pricinuieşte şi moarte – precum zice Pavel: Mâhnirea lumii lucrează moarte” (2 Corinteni 7, 10).
14- Absolut semnificativ este faptul că autorul, aşa cum ar trebui orice duhovnic să facă, nu încearcă să determine pe credincios la spovedanie ameninţându-1 cu toate relele iadului. înainte de toate şi cu o insistenţă demnă de remarcat, îl provoacă vorbindu-i despre mărimea şi mulţimea darurilor pc care le pierde, depărtându-se de Dumnezeu. Este o abordare pozitivă care întăreşte convingerea noastră că autorul vorbeşte despre toate acestea din propria experienţă. Cine a gustat din bunătăţile
cereşti va folosi argumentul pozitiv al nemărginitei bucurii, cine nu a gustat va recurge mai curând la argumentul ameninţării.

Risultati immagini per Carte foarte folositoare de suflet - Nicodim Aghioritul  Risultati immagini per Carte foarte folositoare de suflet - Nicodim Aghioritul

ESTE UNA ȘI ACEIAȘI CARTE DOAR CĂ UNA ESTE O EDIȚIE MAI VECHE SI ALTA E O EDIȚIE MAI NOUĂ.
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/10/20/sfantul-nicodim-aghioritul-carte-folositoare-de-suflet/
pastorala20102014.files.wordpress.com/2013/06/sfc3a2ntul-nicodim-aghioritul-de-cautat-carte-foarte-folositoare-de-suflet.pdf
Anunțuri

Despre maria

IMPARTASANIA CU NEVREDNICIE(cu păcate opritoare) DUCE LA DEMONIZAREA OMULUI ******************************************************************************** .....Căci şi atunci diavolul a intrat în Iuda după ce s-a împărtăşit; diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, a dispreţuit pe Iuda, pentru neruşinarea lui, ca să afli că în aceia care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Dumnezeieştile Taine, în aceia, mai cu seamă, intră mereu diavolul, ca şi în Iuda atunci. Cinstea este de folos celor vrednici, dar cei care se bucură cu vrednicie de cinste îşi atrag mai mare osândă....... ******************************************************************************** ....De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte....... ******************************************************************************** ....Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta!” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 138) ******************************************************************************** https://tainacasatoriei.wordpress.com/2011/11/02/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie/
Acest articol a fost publicat în Carte folositoare de suflet - Sf.Nicodim Aghioritul, Despre spovedanie, Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s