Nu trebuie să facem ascultare orbească de duhovnicii care încalcă canoanele Sfinţilor Părinţi! …Și degeaba preoţii își apără credincioşii numai de unele capcane, dacă îi lasă pradă unei singure rătăciri! Își vor duce la pierzare ucenicii!

Imagini pentru despre mântuire
Să nu credem acum, după sinodul din Creta, că e suficient să ne îngrădim de erezia ecumenistă (prin neparticiparea la slujbele ţinute de către preoţii pomenitori ai ierarhilor eretici ecumenişti) ca să ne mântuim! Trebuie să fim atenţi la toate pericolele care ne pot face să pierdem mântuirea,

*****************

Cu adevărat suntem în vremurile de pe urmă după cum au spus mari Părinţi ai Bisericii, ca Sfântul Iustin Popovici, Cuviosul Averchie Taușev, Cuviosul Serafim Rose şi alţii!
Se poate vedea lucrul acesta din tot ce se întâmplă în jurul nostru, dar mai ales din felul în care au ajuns să fie săvârşite Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe! Canoanele Sfinţilor Părinţi (care au caracter de legi în Ortodoxie) dar şi învăţăturile acestora au ajuns să fie considerate de către unii ca fiind relative, depăşite, învechite sau să fie chiar dispreţuite, astfel încât: tot mai mulţi preoţi nu mai fac botezurile prin întreită afundare; se înfăptuiesc tot mai des cununii religioase nevalide (fie că e vorba de cele mixte, fie că e vorba de cele ce au loc în urmă divorţurilor necanonice); li se dă preoţilor preoţia şi duhovnicia fără a se ţine cont de canoanele Sfinţilor Părinţi; extrem de mulţi duhovnici nu-i mai canonisesc pe fiii lor duhovniceşti după cum cer canoanele Sfinţilor Părinţi – spre a lor pierzanie veşnică, aşa cum ne avertizează Sfântul Ioan Gură de Aur dar şi alţi Sfinţi Părinţi; majoritatea creştinilor sunt dezlegaţi să primească Sfânta Împărtăşanie deşi au păcate opritoare şi nu şi-au făcut canonul cuvenit pentru ele (şi se vrea a fi dată chiar foarte des); Sfintele Masluri au ajuns să fie considerate remedii magice pentru multe probleme ale credincioşilor fără ca aceştia să fie conştientizaţi de importanţa spovedaniei care trebuie să le preceadă.
Toate aceste lucruri extrem de grave din sânul Bisericii Ortodoxe Române sunt în mare măsură consecinţa învăţământului teologic românesc total scolastic (rupt de viața practică, formal) şi nefolositor viitorilor preoţi în pastorația lor. Dar oare la ce ne-am fi putut aştepta din moment ce disciplinele învăţământului teologic nu au ca obiect scrierile Sfinţilor Părinţi, cu un accent deosebit pus pe canoanele lor?
Se putea să nu se ajungă la acest apogeu al relelor, avându-se în vedere că Pidalionul ce cuprinde toate canoanele Sfinţilor Părinţi nu a mai fost tipărit de mai bine de 160 ani, lăsându-se astfel corabia Bisericii Ortodoxe Române fără cârmă?
De când masoneria lucrează cu putere prin intermediul ecumenismului, şarpe ce a pătruns şi a cuprins aproape întreaga Biserica Ortodoxă Română, s-a ajuns la o situaţie dezastruoasă duhovniceşte în ceea ce priveşte spovedania şi împărtăşirea.
Un exponent extrem de edificator şi revoltător în egală măsură pentru oricine (chiar şi pentru cei ce nu doresc sau nu au dorit să vadă pericolul dezlegării păcatelor şi împărtăşirii cu atât de mare laxitate a oricui aproape, astăzi) îl constituie ieromonahul Macarie Banu, de la schitul Oituz Bacău.
Ieromonahul Macarie Banu înmânează Sfânta Împărtăşanie în diverse recipiente ucenicilor săi pentru ca aceştia să se împărtăşească personal, și acasă, chiar și în fiecare zi, după cum doresc. Aceştia se „spovedesc în taină”, la icoana Mântuitorului, iar „dezlegarea de păcate” o primesc printr-un bip pe telefon trimis de ieromonahul Macarie Banu ca răspuns la bipul dat de credincioşii care au terminat de „spovedit” păcatele. Pe lângă aceasta, ieromonahul Macarie Banu îl prezintă credincioşilor ce vin la schitul său pe ieroschimonahul Nil Dorobanţu ca fiind sfânt deşi acesta, în chip strigător la cer, contrazice canoanele Sfinţilor Părinţi în scrierile sale, aşa cum deja am arătat în articolul „ Să fugim de toate înşelările ca să ne putem mântui”!
Sunt alte situaţii, mai rare acum, în care unii duhovnici, chiar şi din mănăstiri, dau Sfânta Împărtăşanie credincioşilor după ce aceştia s-au „spovedit” în comun, în timp ce li s-a citit Molitfa (rugăciunea care precede în mod normal spovedania). La fiecare păcat enumerat de preot, aceştia spun în gând sau cu voce tare „am făcut”!! La atât se reduce pocăinţa şi mărturisirea acestora!
Întrebarea firească pe care trebuie să ne-o punem în aceste situaţii este: ce ar trebui să facem aceia dintre noi care mai vrem cu adevărat să ne mântuim?
Să nu credem acum, după sinodul din Creta, că e suficient să ne îngrădim de erezia ecumenistă (prin neparticiparea la slujbele ţinute de către preoţii pomenitori ai ierarhilor eretici ecumenişti) ca să ne mântuim! Trebuie să fim atenţi la toate pericolele care ne pot face să pierdem mântuirea, să-i avertizăm și pe alţii și să facem cât de multe fapte bune putem pentru a-L milostivi pe Dumnezeu spre noi!
Iată ce spune Sfântul Nicodim Aghioritul în cartea sa „Deprinderi duhovniceşti”, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1995, pagina 162, referindu-se la cei care erau mulţumiţi să facă prea puţine nevoinţe pentru păcatele lor:”Vai! Eu cred că tu te mulţumeşti să-ţi înşiri doar păcatele la duhovnic şi apoi în scurt timp nu mai socoteşti că păcatele săvârşite erau ale tale, ci ale altuia. Uiţi că trebuie să plângi şi să te boceşti pentru ele toată viaţa şi [nu] numai că nu te sârguieşti să găseşti tu, canoane şi trude noi, ca să se îndure Dumnezeu mai mult, ci nu-ţi place să-ţi împlineşti nici canonul dat de duhovnic, fie metanii, fie vreo altă lucrare trudnică, ci stai şi cântăreşti şi răscântărești canonul duhovnicului, de teamă ca nu cumva să facă ceva mai mult şi ca nu cumva să faci ceva mai mult şi ca nu cumva să te arăţi prea darnic faţă de Domnul, răscumpărătorul tău.”
Cei ce vrem să facem mai multe nevoinţe pentru păcatele noastre şi vrem să ştim cât mai bine câţi ani ar trebui să fim opriţi de la împărtăşire, să citim ”Carte foarte folositoare de suflet” scrisă tot de Sfântul Nicodim Aghioritul!
Cât priveşte păcatele opritoare de la Sfânta Împărtăşanie, să se ştie de către oricine că dacă cel ce a păcătuit nu părăsește păcatele sale și nu respectă perioada de timp de oprire de la împărtășire (precizată de Sfinții Părinți în canoane) precum și celelalte sfaturi date de către ei cu privire la aceste păcate, creștinul, indiferent de gravitatea păcatului opritor, riscă să-și piardă sufletul său!

Ce trebuie să facem astăzi cei care vrem să ne mai mântuim?

Trebuie să fugim de duhovnici ca ieromonahul Macarie Banu sau de duhovnici care împărtăşesc după ce fac „spovedanii” în comun, sau de duhovnici care dau Sfânta Împărtăşanie la fel de uşor ca cei de mai sus sau ca alții care nu respectă Canoanele Sfinţilor Părinţi!
Trebuie să ne ferim a citi cărţile și a primi învățăturile greșite ale Ieroschimonahului Nil Dorobanţu și ale altora precum Petrache Lupu, inițiatorii fenomenului de la Vladimirești, ieromonahul Arsenie Boca, ieromonahul Ghelasie Gheorghe, așa-zisul nebun pentru Hristos – Gherontie și alții ca ei, dar trebuie să-i și avizăm pe ceilalți creștini despre aceste pericole!
Trebuie să luptăm cu toate patimile din noi, să ne silim a câștiga mai multă smerenie și să nu ne lăsăm prinşi de niciuna din capcanele diavolului, căci potrivit Sfintelor Scripturi

cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile”! (Iacov 2,10)

Nu trebuie să facem ascultare orbească de duhovnicii care încalcă canoanele Sfinţilor Părinţi! Aceştia singuri se exclud din comuniunea cu toți Sfinții Părinți din vremea Mântuitorului și până în prezent. Dar nu numai ei ci şi toţi cei care-i ascultă pe acești duhovnici, căci aleg nu calea cea strâmtă și mântuitoare, ci calea cea largă și pierzătoare de suflet! Și degeaba preoţii își apără credincioşii numai de unele capcane, dacă îi lasă pradă unei singure rătăciri! Își vor duce la pierzare ucenicii!
Duhovnicii care spun că nu mai este cu putință să facem precum creștinii din vechime, căutând astfel să se îndreptățească de ce ei și ucenicii sau adepții lor nu respectă canoanele, sunt în mare înșelare, fiind numiți de Sfântul Simeon Noul Teolog eretici “ce închid cerul”!
[…]şi-i numesc “eretici” pe cei care zic că nu există cineva în timpurile noastre şi în mijlocul nostru care să poată păzi poruncile evanghelice şi să devină asemenea Sfinţilor Părinţi[…]. Deci, dacă ne este cu neputinţă a face cu lucrul şi a păzi neîncetat cele pe care le spune Dumnezeu şi pe care toţi sfinţii le-au făptuit mai întâi ei înşişi toate, iar apoi, scriindu-le, ni le-au lăsat spre povăţuirea noastră [cf. 1 Co 10, 11], pentru ce s-au mai ostenit aceia să le scrie şi se mai citesc acum în biserici? Cei ce spun acestea închid cerul [cf. Mt 23, 13] pe care ni l-a deschis Hristos şi taie calea spre Acela, pe care El Însuşi ne-a înnoit-o [Evr 10, 19-20]”. Sfântul Simeon Noul Teolog- Cateheze. Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pag.307-308.
 Ieromonah Teodor Popovici
Anunțuri

Despre maria

IMPARTASANIA CU NEVREDNICIE(cu păcate opritoare) DUCE LA DEMONIZAREA OMULUI ******************************************************************************** .....Căci şi atunci diavolul a intrat în Iuda după ce s-a împărtăşit; diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, a dispreţuit pe Iuda, pentru neruşinarea lui, ca să afli că în aceia care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Dumnezeieştile Taine, în aceia, mai cu seamă, intră mereu diavolul, ca şi în Iuda atunci. Cinstea este de folos celor vrednici, dar cei care se bucură cu vrednicie de cinste îşi atrag mai mare osândă....... ******************************************************************************** ....De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte....... ******************************************************************************** ....Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta!” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 138) ******************************************************************************** https://tainacasatoriei.wordpress.com/2011/11/02/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie/
Acest articol a fost publicat în Fără categorie, Pr.Xenofont. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Nu trebuie să facem ascultare orbească de duhovnicii care încalcă canoanele Sfinţilor Părinţi! …Și degeaba preoţii își apără credincioşii numai de unele capcane, dacă îi lasă pradă unei singure rătăciri! Își vor duce la pierzare ucenicii!

  1. improtiva ereziilor lui Ioannis Romanides zice:

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte !!!

    „Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții, la arătarea Lui și în împărăția Lui; propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 1-4)

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Cine/ce se află în spatele lui Ioannis Romanides și a celor de un cuget cu dânsul?


    Partea I-a
    Analogia Ființei, Atheismul și Logoii: Romanides Demascat

    Ecleziologia eretică a lui Ioannis Romanidis și a celor de un cuget cu dânsul VS Ecleziologia Ortodoxă a Sfântului Părinte Cuvios Justin Popovici de la Celje și a tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică de un cuget cu dânsul:
    https://saccsiv.wordpress.com/2017/05/30/video-caderea-unui-imperiu-lectia-bizantului/comment-page-1/#comment-353324
    https://saccsiv.wordpress.com/2017/05/30/video-caderea-unui-imperiu-lectia-bizantului/comment-page-1/#comment-353325
    https://saccsiv.wordpress.com/2017/05/30/video-caderea-unui-imperiu-lectia-bizantului/comment-page-1/#comment-353326
    https://saccsiv.wordpress.com/2017/05/30/video-caderea-unui-imperiu-lectia-bizantului/comment-page-1/#comment-353327

    Analogy of Being, Atheism & the Logoi: Romanides Refuted:
    https://jaysanalysis.com/2016/10/26/analogy-of-being-atheism-the-logoi-romanides-refuted/

    […]

    For Romanides, the ecumenical project is the goal, not the return to a “Neo-Patristic Synthesis.” Under the cloak of hesychasm, an admitted Marxist and nominalist has convinced his disciples that all terms, words, symbols and statements about God in the Bible, father and councils are liable to become “idols.” All that matters is the direct noetic perception of God. The great contradiction, of course, is that the disciples of Romanides will tell you where they learned this great doctrine – from the writings of Romanides, and not by their own direct noetic perception of God. At that point we can laugh, since Romanides’ books are created forms and symbols. And, like slavish followers of men, they would rather affirm Romanides and higher critical liberal approaches to Scripture than accept that Jesus’ words, which He spoke with sound and vocal chords (created mediums) were the words of God.

    A Marxist-Rockefeller-Ecumenical Agenda

    For example, Romanides absurdly stated the foundations of Marxism and Patristic theology are the same! No one can seriously believe this but an infiltrator and subverter. This also flies directly in the face of the idea Romanides had any noetic perception of God. If he had, there is no way he could have affirmed the atheistic, nominalistic philosophy that killed millions of Orthodox was based on the same philosophy. However, if his goal was to subvert, promote ecumenism and the relativization of Orthodoxy under the cloak of “hesychasm,” it makes much more sense he imbibed Karl Barth’s radical modernist project of denying analogia for “ecumenical” (i.e., atheist) purposes. Romanides stated:

    “At that time, all religious people were followers of metaphysics — and have been so even until recently —, whereas all empiricists were agnostics, and some of them atheists. Why? Because the essence of the empirical approach is not even philosophy. Certainly, it is presented as empirical philosophy, as the philosophy of empiricists. They prevailed over the metaphysicians in America and accomplished a great deed for Orthodoxy. They were, however, devastating for Modern Greek theology.

    Nowadays, in Greece, all Marxists are empiricists, without being aware of it, of course. This is because Greek Marxist ideologists do not know what the family tree of Marxism is, as do their counterparts in Europe and America; for, here, they have merely learned their lessons mechanically, by rote, like the Jehovah’s Witnesses.

    I believe that it is a great tragedy — not an Aeschylean one, but a shameful one — that there are no powerful intellectual Marxists in Greece. Of course, this is fortunate for the police and right-wingers, as well as for Modern Greek theologians, but it is unfortunate for the search for truth. For Marxism started out on empirical bases and ended up where it has ended up.

    The foundation of Marxism and the foundation of Patristic Theology, from a scientific point of view, are the same; thus, between the two of them, the Marxists and the Patristic theologians could have come to an understanding.

    This puts a whole new light on Romanides’ proposal that religion is a sickness of mankind resulting from a break in the noetic prayer of nous and heart. No wonder he loved his masonic hierarch Athenagoras. All his nous talk sounds Orthodox. However, when we understand Romanides’ strict and absolute denial of any analogia, we understand what he really means by saying this break in man’s spirit leads to a confusion of thinking created objects convey truth about the divine! In fact, he goes so far as to say the beginning of the sickness of religion is the phrase “Yahweh is the only God.” Why? Because it purports to make a concrete truth-statement about God using created forms and symbols. In other words, institutional, confessional, biblical, credal Orthodoxy is also part of this tradition – all because of the idol analogia. And this is why eventually, he says, it is likely the “glorified will not come from any official church.” As he states:

    “In its diseased state, noetic energy does not “crank” cyclically. Instead, unfurled and rooted in the heart, it gets stuck in the brain and causes a short circuit between the brain and the heart. Thus, the concepts of the brain, which all derive from the environment, become concepts of noetic energy, which is at all times rooted in the heart. In this way, the sufferer becomes a slave of his surroundings. As such, he confuses certain concepts that come from his surroundings with his God or gods. By the term religion, we mean every “equation” of the Uncreated with the created, and especially every “equation of representations” of the Uncreated with concepts and words of human thought, which is the basis for idol worship. These concepts and words may be simple concepts and words, or they may also include representations with statues and images, within and without a putative Divinely-inspired text. In other words, the equating of concepts of God and words of Holy Scripture with the Uncreated also belongs to the world of idolatry, and is the foundation of all heresies to date.”

    As with all the Rockefeller-funded World Council of Churches Marxists, religion is not only an opiate of the masses, but also a mental illness from which man must be cured. This is the ecumenical project. This mental illness began when Jews thought they could claim a propositional truth about God – that “Yahweh is the only God,” thereby mistaking created forms and symbols for a literal truth about the “uncreated.” Now it becomes evident why Romanides must deny and all possibilities for analogia, as he states in his “keys”:

    “1) That the very core of the Biblical tradition is that religion is a specific sickness with a specific cure. This is what the claim “there is no God except Yahweh” means. Not knowing this fundamental first key one cannot know the second key:

    2) That there is a clear distinction between Biblical terms which denote that which is “uncreated” and that which is “created.” Not knowing this context one cannot know the third key to Biblical terms:

    3) That “it is impossible to express God and even more impossible to conceive Him.” In other words there is no similarity whatsoever “between the created and the uncreated.” Anyone who thinks that Biblical expressions convey concepts about God is sadly mistaken. When used correctly Biblical words and concepts lead one to purification and illumination of the heart which lead to glorification but are not themselves glorification.”

    To claim that Yahweh alone is God is to say He, and no other, may be worshipped, as Moses said in the Law. That Law, however, is the beginning of credal religion, based on some analogia! Moses’ Law purported to say this is God’s desire and that it conveyed an infallible truth about Him, though limited. For Romanides, this is the very sickness from which man must be cured, the analogia – not merely the analogia of Rome and Protestantism, but also the Orthodox analogia of the Divine Names and logoi – because it, too, “confuses certain concepts that come from his surroundings with his God or gods. By the term religion, we mean every “equation” of the Uncreated with the created, and especially every “equation of representations” of the Uncreated with concepts and words of human thought, which is the basis for idol worship.”

    I might add that all of Romanides’ modernism is in direct contrast to the excellent work of Fr. Dimitru Stanilaoe in his Orthodox Dogmatics, Vol. 1 and 2. There, you will find the correct appropriation of the Divine Names, the Orthodox analogia energeia, the logoi and the sense in which human love and persons reveal to us truths about God. The very fact that Romanides disciples even “struggle” with whether “hypostasis” can be said of God at all shows the nonsense of his whole project, and if carried to its consistent conclusions, “hypostasis” is a “sickness of religion from which man must be cured,” as well as “Father” and “Son.” In other words, covert atheism under the guise of “hesychasm” – all for the Rockefeller project of ecumenism.

    “Do you worship what you know or what you do not know? If I answer, I worship what I know, they immediately reply, What is the essence of the object of worship? Then, if I confess that I am ignorant of the essence, they turn on me again and say, So you worship you know not what. I answer that the word to know has many meanings. We say that we know the greatness of God, His power, His wisdom, His goodness, His providence over us, and the justness of His judgment; but not His very essence. The question is, therefore, only put for the sake of dispute. For he who denies that he knows the essence does not confess himself to be ignorant of God, because our idea of God is gathered from all the attributes which I have enumerated.” -St. Basil, Letter 234

    jay008 // October 28, 2016 at 8:00 pm // Reply

    Romanides’ issue is denying any analogia. This led to denying inspiration of Scripture and the relativizing of creeds and confessions. There is an analogia, period.

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    Analogia Ființei, Atheism și Logoi: Romanides Rușinat (Demascat):
    https://jaysanalysis.com/2016/10/26/analogy-of-being-atheism-the-logoi-romanides-refuted/

    […]

    Pentru Romanides, scopul este proiectul ecumenist, nu întoarcerea la o „Sinteză Neo-Patristică”. Sub aripa isihasmului, un Marxist și nominalist recunoscut și-a convins ucenicii că toți termenii, toate cuvintele, simbolurile și afirmațiile despre Dumnezeu din Biblie, Părinți și Sinoade riscă să devină „idoli”. Tot ce contează [pentru Romanides] este directa noetică percepție a lui Dumnezeu. Marea contradicție, desigur, este că ucenicii lui Romanides îți vor spune că au învățat această mare dogmă – din scrierile lui Romanides, și nu prin percepția lor directă noetică a lui Dumnezeu. În acest moment putem râde, din moment ce cărțile lui Romanides sunt forme și simboluri create. Și, ca niște ascultători supuși ai oamenilor, ei (ucenicii lui Romanides – n. n.) mai degrabă ar afirma ale lui Romanides înalte critice liberale abordări ale Scripturii decât să accepte că ale lui Iisus cuvinte, pe care El le-a grăit cu coarde sonore și vocale (medii create), au fost cuvintele lui Dumnezeu.

    Agenda unui Marxist-Ecumenist-Rockefeller

    De exemplu, Romanides în mod absurd a afirmat faptul că temeliile Marxismului și Theologiei Patristice sunt aceleași! Nici unul poate crede sincer asta ci doar un intrus și un sabotor. Asta (faptul că Marxismul și Theologia Patristica au aceeași bază – n. n.) lovește frontal ideea că Romanides ar fi avut vreo percepție noetică a lui Dumnezeu. Dacă ar fi avut, nu este cu putință să fi afirmat că filosofia atheistă, nominalistă care a ucis milioane de Orthodocși (Marxismul – n. n.) a avut aceeași bază cu Orthodoxia (Marxismul având aceeași bază cu Theologia Patristică, după Romanides, implicit ar fi avut aceeași bază cu Orthodoxia – n. n.). Totuși, dacă scopul său a fost să saboteze, să promoveze ecumenismul și relativizarea Orthodoxiei sub aripa „isihasmului”, atunci are mai mult sens faptul că a absorbit proiectul modernist radical a lui Karl Barth de negare a analogiei (a oricărui fel de analogie, inclusiv a rațiunilor dumnezeiești (λόγοι – logoi) descrise de Sfântul Maxim Mărturisitorul în Ambigua, menționate de Jay Dyer în acest articol – n. n.) în scopuri „ecumenice” (i.e., atheiste). Romanides a afirmat(vezi mai jos: Protopresbyter prof. univ. dr. IOANNIS ROMANIDES, TEOLOGIA PATRISTICĂ, Editura Metafraze, București, 2011, pp. 189-190):

    În acea perioadă, toți oamenii religioși erau următori ai metafizicii — și au fost așa până de curând —, în timp ce toți empiriștii erau agnostici, iar unii dintre ei atei. De ce? Pentru că esența abordării empirice nu este nici măcar filosofie. Desigur, este prezentată ca filosofie empirică, ca filosofie a empiriștilor. Au impus-o metafizicienilor din America și au realizat o mare faptă pentru Orthodoxie. Au fost, cu toate acestea, devastatori pentru theologia Modernă Greacă.

    În zilele noastre, în Grecia, toți Marxiști sunt empiriști, fără să fie conștienți de asta, desigur. Asta pentru că ideologiștii Marxiști Greci nu cunosc care este arborele genealogic al Marxismului, după cum îl știu omologii lor din Europa sau America; pentru că, aici, ei doar și-au învățat lecțiile mecanic, pe de rost, ca Martorii lui Iehova.

    Cred că este o mare tragedie — nu una de Eschil, ci una rușinoasă — faptul că nu există intelectuali Marxiști puternici în Grecia. Desigur, acest lucru este în favoarea poliției și a celor-de-aripă-dreapta, cât și a theologilor Moderni Greci, dar este în defavoarea căutării adevărului. Pentru că Marxismul a pornit de la fundamente empirice și a ajuns acolo unde a ajuns.

    Temelia Marxismului și temelia Theologiei Patristice, din punct de vedere științific, este aceeași; astfel, între cele două părți, Marxiștii și theologii Patristici, s-ar fi putut ajunge la o înțelegere.

    Acest lucru pune într-o nouă lumină propunerea lui Romanides că religia este o boală a omenirii rezultată dintr-o ruptură în rugăciunea noetică a nous-ului și a inimii. Nu e de mirare că și-a iubit ierarhul mason Athenagoras. Toată cuvântarea lui [Romanides] sună Orthodoxă. Totuși, când înțelegem negarea lui Romanides strictă și absolută a oricărei analogii, înțelegem de fapt că această ruptură în sufletul omului conduce la o confuzie în a gândi faptul că obiectele create comunică adevărul despre dumnezeiesc (despre cele dumnezeiești – n. n.)! De fapt, merge într-atât ca și cum ar afirma faptul că începutul bolii religiei este propoziția “Yahweh este singurul Dumnezeu.” De ce? Deoarece [această propoziție] pretinde că alcătuiește o reală declarație-adevăr despre Dumnezeu utilizând forme și simboluri. Cu alte cuvinte, Orthodoxia instituțională, confesională, biblică, a Crezului este de asemenea parte a acestei tradiții – totul din cauza idolului analogia. Și acesta este motivul eventual pentru care, spune el (Romanides – n. n.), se pare că „cei îndumnezeiți nu vor veni din nicio biserică oficială”. După cum el afirmă:

    „În starea ei bolnavă, energia noetică nu se „rotește” ciclic. În schimb, despachetată și înrădăcinată în inimă, se blochează în creier și cauzează un scurt circuit între creier și inimă. Astfel, conceptele din creier, care provin toate din mediu, devin concepte ale energiei noetice, care tot timpul este înrădăcinată în inimă. În acest fel, bolnavul devine un sclav al înconjurărilor sale. Ca atare, el confundă anumite concepte care vin din vecinătățile sale cu Dumnezeul sau idolii lui. Prin termenul religie, înțelegem fiecare „egalizare” a Necreatului cu creatul, și în mod special fiecare „egalizare a reprezentărilor” Necreatului cu conceptele și cuvintele gândirii omenești, ceea ce este baza idololatrizării. Aceste concepte și cuvinte pot fi simple concepte și cuvinte, sau pot de asemenea să includă reprezentări cu statui și imagini, înlăuntrul și fără un presupus Dumnezeiesc-inspirat text. Cu alte cuvinte, egalizarea conceptelor despre Dumnezeu și ale cuvintelor Sfintei Scripturi cu Necreatul aparțin de asemenea lumii idolatriei, și este fundamentul tuturor ereziilor de până acum.

    După toți Marxiștii de-Rockefeller-finanțat Consiliului Mondial al Bisericilor, religia nu este numai un opiu pentru mase, ci este de asemenea o boală mentală de care omul trebuie vindecat. Acesta este proiectul ecumenist. Această boală mentală a început atunci când Iudeii au crezut că pot afirma un adevăr propozițional despre Dumnezeu – că “Yahweh este singurul Dumnezeu”, prin aceasta înțelegând greșit formele create și simbolurile despre un adevăr literal despre „necreat”. Acum devine evident de ce Romanides trebuie să nege și toate posibilitățile pentru analogie, după cum afirmă în „cheile” sale:

    „1) Că miezul tradiției Biblice este că religia este o boală specifică cu un tratament specific. Aceasta este semnificația afirmației “nu există Dumnezeu în afară de Yahweh”. Necunoscând această primă cheie fundamentală cineva nu poate cunoaște a doua cheie:

    2) Că există o distincție clară între termenii Biblici care indică ceea ce este „necreat” și ceea ce este „creat”. Necunoscând acest context cineva nu poate cunoaște cea de-a treia cheie a termenilor Biblici:

    3) Că „este imposibil să Îl exprimi pe Dumnezeu și chiar mai imposibil să Îl concepi.” Cu alte cuvinte nu există nici un fel de asemănare „între creat și necreat”. Oricine crede că expresiile Biblice comunică concepte despre Dumnezeu din nefericire se înșeală. Când sunt utilizate corect cuvintele și conceptele Biblice conduc pe cineva la curățarea și iluminarea inimii care conduc la îndumnezeire dar nu sunt ele însele îndumnezeire.”

    A afirma că doar Yahweh este Dumnezeu este totuna cu a spune că El, și nici un altul, poate fi închinat, după cum a spus Moise în Lege. Acea Lege, totuși, reprezintă începutul religiei Crezului, bazată pe ceva analogie! Legea lui Moise pretindea a spune că aceasta este voia lui Dumnezeu și că aceasta a fost comunicat ca adevăr infailibil despre El, limitată cu toate acestea. Pentru Romanides, aceasta este exact boala de care omul trebuie vindecat, analogia – nu numai analogia Romei și a Protestantismului, ci și analogia Orthodoxă a Numelor Dumnezeiești și a logoi-lor – deoarece aceasta, de asemenea, „confundă anumite concepte care vin din vecinătățile sale cu Dumnezeul sau idolii lui. Prin termenul religie, înțelegem fiecare „egalizare” a Necreatului cu creatul, și în mod special fiecare „egalizare a reprezentărilor” Necreatului cu conceptele și cuvintele gândirii omenești, ceea ce este baza idololatrizării.”

    Aș putea să adaug că tot modernismul lui Romanides se află în contrast indirect cu excelenta lucrare a Pr. Dumitru Stăniloae în a sa Dogmatică Orthodoxă, Vol. 1 și 2. Acolo, veți găsi atribuirea corectă a Numelor Dumnezeiești, analogia Orthodoxă energeia, logoi-i și sensul în care dragostea omenească și persoanele ne descoperă adevărurile despre Dumnezeu. Simplul fapt că ucenicii lui Romanides „se chinuie” în a vorbi despre „ipostas” la Dumnezeu arată absurditatea întregului său proiect (întregii theologii a lui Romanides – n. n.), și dacă este dus până la concluziile sale consistente, [ar reieși faptul că] „ipostasul” este o „boală a religiei de care omul trebuie vindecat”, de asemenea „Tatăl” și „Fiul”. Cu alte cuvinte, atheism ascuns sub aparența „isihasmului” – totul pentru proiectul ecumenist al lui Rockefeller.

    „Te închini cui știi sau cuiva pe care nu-l cunoști? Dacă răspund, «Mă închin celui pe care-l cunosc», ei imediat răspund, «Care este esența (ființa) celui căruia te închini?». Apoi, dacă mărturisesc că nu-i cunosc esența (ființa), mi se împrotivesc și zic, «Atunci cinstești pe cineva pe care nu-l cunoști». Răspund că verbul a cunoaște are multe înțelesuri. Spunem că știm măreția lui Dumnezeu, puterea Lui, înțeșepciunea Lui, bunătatea Lui, purtarea-de-grijă a Lui față de noi, și dreptatea judecății Lui; dar nu însăși esența (ființa) Lui. Întrebarea este, așadar, adresată de dragul împrotivirii. Pentru că cel care neagă că știe esența (ființa) nu mărturisește despre sine a fi un necunoscător de Dumnezeu, deoarece ideea noastră despre Dumnezeu este adunată din toate însușirile pe care le-am enumerat.” – Sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea 234 (vezi mai jos: PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI 12. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, SCRIERI. PARTEA A TREIA. DESPRE SFÎNTUL DUH. CORESPONDENȚĂ (EPISTOLE). CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. TRADUCERE, INTRODUCERE, NOTE ȘI INDICI DE Preot Prof. Dr. CONSTANTIN CORNIȚESCU și Preot Prof. Dr. TEODOR BODOGAE, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ȘI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, BUCUREȘTI, 1988, EPISTOLA 234. La o altă întrebare a lui Amfilohiu. Scrisă în anul 376. I, p. 482)

    jay008 // Octombrie 28, 2016 la 8:00 pm // Răspunde

    Problema lui Romanides este că neagă orice analogie. Asta a condus la negarea inspirației Scripturii și la relativizarea credințelor și confesiunilor (mărturisirilor de credință – n. n.). Există o analogie, punct. (analogia despre care vorbește Jay Dyer se referă la rațiunile dumnezeiești = λόγοι – logoi despre care vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul în Ambigua; dacă vreți, citiți din PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI 80, SFÎNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, AMBIGUA. TÎLCUIRI ALE UNOR LOCURI CU MULTE ȘI ADÎNCI ÎNȚELESURI DIN SFINȚII DIONISIE AREOPAGITUL ȘI GRIGORIE TEOLOGUL. TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE IUSTIN PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. TRADUCERE DIN GRECEȘTE, INTRODUCERE ȘI NOTE DE Pr. Prof. DUMITRU STĂNILOAE, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ȘI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, BUCUREȘTI – 1983, 7 d. – 7 g., pp. 79-88; citiți/traduceți întregul articol al lui Jay Dyer pentru a putea înțelege analogia orthodoxă, pentru a putea înțelege orthodox comentariul lui – n. n.)

    PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI 12. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, SCRIERI. PARTEA A TREIA. DESPRE SFÎNTUL DUH. CORESPONDENȚĂ (EPISTOLE). CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. TRADUCERE, INTRODUCERE, NOTE ȘI INDICI DE Preot Prof. Dr. CONSTANTIN CORNIȚESCU și Preot Prof. Dr. TEODOR BODOGAE, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ȘI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, BUCUREȘTI, 1988, EPISTOLA 234. La o altă întrebare a lui Amfilohiu. Scrisă în anul 376. I, p. 482:

    „Te închini cui știi sau cuiva pe care nu-l cunoști? Dacă răspunzi «mă închin celui pe care-l cunosc», atunci ți se poate riposta imediat: «ce fel de ființă are cel căruia te închini?». Iar dacă vei mărturisi că nu-i cunoști ființa, ți se va putea întoarce întrebarea: «atunci cum cinstești pe cineva pe care nu-l cunoști». Noi, însă, spunem că cunoașterea poate fi înțeleasă în multe feluri. E drept că spunem că cunoaștem mărirea și puterea lui Dumnezeu, înțelepciunea, bunătatea și purtarea de grijă, pe care o are față de noi, precum și dreptatea cu care judecă El toate, dar însăși ființa lui Dumnezeu n-o putem cunoaște. Așa încît, felul cum a fost pusă întrebarea constituie o cursă. Pentru că dacă afirmă cineva că nu cunoaște ființa lui Dumnezeu, prin aceasta el nu vrea să spună că n-are nici o cunoștință despre El pe motivul că ideea de Dumnezeu decurge din multele însușiri pe care le-am enumerat mai sus.

    CARTE ERETICĂ de pus pe foc sau de analizat în lumina Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică:
    Protopresbyter prof. univ. dr. IOANNIS ROMANIDES, TEOLOGIA PATRISTICĂ, Editura Metafraze, București, 2011, pp. 189-190
    :

    http://librariasophia.ro/carti-Teologia-Patristica-Romanides-Ioannis-pr-so-6669.html

    47. CONSIDERAREA METAFIZICĂ A RELIGIEI.

    Ortodoxia își arată interesul în primul rând față de viața de aici. Părinții accentuează că «după moarte nu există pocăință». Însă teologii greci moderni care își urmează dascălul, adică pe Adamatios Korais, aplică o concepție metafizică referitor la această problemă și au împrumutat teologia latinilor și protestanților în ceea ce privește problema religiei.

    Marea dispută dintre, pe de-o parte, empiriști, care sunt succesorii Iluminismului Revoluției Franceze de la 1789 (Mai multe CĂRȚI ERETICE de pus pe foc sau de analizat în lumina Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică: Ierótheos Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis. Volumul I (Dogmă – Morală – Revelație). Prezentare critică. Traducere din limba greacă de Tatiana Petrache. Carte tipărită cu binecuvîntarea Înaltpreasfințitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura DOXOLOGIA, 2014; Ierótheos Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis. Volumul II (Dumnezeul Treimic. Crearea lumii – Căderea. Întruparea – Biserica. Viața după moarte). Prezentare critică. Traducere din limba greacă de Tatiana Petrache și Mănăstirea Diaconești. Carte tipărită cu binecuvîntarea Înaltpreasfințitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura DOXOLOGIA, 2017; Matei 7, 15-20 – n. n.) și, de cealaltă parte, metafizicieni începuse deja cu mulți ani înainte perioadei de după război când teologii greci au plecat să studieze Teologia în Europa și Rusia, dar și în America. Diferența fundamentală dintre empirici și metafizicieni constă în faptul că esența direcției empirice este observația, pe când a celei metafizice este cugetarea filosofică.

    În acea perioadă toți credincioșii practicanți erau adepți ai metafizicii, iar asta chiar până de curând, în timp ce toți empiriștii erau agnostici, iar unii dintre ei atei. De ce? Pentru că esența direcției empirice nu este nici măcar filosofia. Se prezintă desigur ca filosofie (sau ca dogmatică – n. n.) empirică, ca filosofie (sau ca dogmatică – n. n.) a empiriștilor. În America aceștia s-au impus asupra metafizicienilor și au realizat un lucru foarte mare în favoarea Ortodoxiei. Însă pentru teologia neogreacă au fost catastrofali.

    Astăzi[117] în Grecia toți marxiștii sunt empiriști, fără ca, desigur, să fie conștienți de aceasta. Pentru că ideologii marxiști greci nu știu care este arborele genealogic al marxismului, așa cum o știu camarazii lor din Europa sau America, pentru că pur și simplu n-au făcut decât să-și învețe lecția pe de rost, mecanic ca iehoviștii.

    Cred că este o mare tragedie – dar nu una de Eschil, ci una de rușine[118] -, faptul că în Grecia nu există intelectuali marxiști de forță. Iar acest lucru este în favoarea nu doar a poliției și a celor de dreapta, desigur, ci și a teologilor neogreci; dar, din păcate, este în defavoarea cercetării atente a adevărului. Pentru că marxismul a început pe fundamente empirice și a ajuns acolo unde a ajuns. Fundamentul marxismului ca și cel al Teologiei Patristice este același, din punct de vedere științific, astfel că ar fi fost posibil ca marxiștii și teologii patristici să se înțeleagă între ei.

    Marximsul s-a ciocnit de religie. Dar de care religie? Nu de Revelație (oare nu pentru credința în adevărul revelat în cuvintele Sfintei Scripturi, în cuvintele Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, în cuvintele Sfintei Tradiții, adică în Revelație, au fost uciși milioanele de Sfinți Mărturisitori în temnițele comuniste – marxiste din Rusia??? – n. n.), ci de religia care se identifică cu metafizica. Unul dintre acești metafizicieni, care a identificat destinul elenismului cu metafizica este Adamantios Korais.

    Diferența esențială dintre empirist și metafizician stă în faptul că metafizicianul are ca trăsătură principală tendința de a identifica cu realitatea ceva care i se pare că este desigur logic. Desigur, cineva poate avea o certitudine logică față de ceva anume cu ajutorul argumentelor raționale. Dar dacă aceasta nu este supusă unei probări empirice, unei identificări empirice, cum poate fi sigur de ceea ce gândește și deduce logic? Pentru că este pur și simplu gândire? Cum poate identifica cineva gândirea cu certitudinea? Metafizicianul face acest lucru, în timp ce empiristul acceptă și ordonează în grupe doar ceea ce se supune concepției sale ca urmare a observației empirice (ahaaaaaaaa… deci empiristul răsuflă a părere de sine, desigur, „ca urmare a observației empirice”; cel mai bine vorbește despre părerea de sine Sfântul Părinte Ierarh Ignatie Briancianinov în cartea: Despre înșelare – de aceea nu îi place lui Romanides de teologii din Rusia, mai ales de Sfântul Părinte Ierarh Ignatie Briancianinov care l-a demascat cu mult înainte pe empiristul Romanides și pe cei de un cuget cu Romanides – n. n.).

    Calviniștii, în limitele acestea, întâmpină o oarecare dificultate ca papiștii. Însă luteranii, cât privește aceste chestiuni, trăiesc în altă lume.

    Așadar, de ce nu crede cel care este ateu? Pentru că nu are darul Sfântului Duh, darul credinței lăuntrice. Însă cel ce spune că el crede, este credincios cu adevărat? Nu întotdeauna. Asemenea d.ex., calviniștilor care spun de multe ori că ei cred pentru că sunt predestinați. În felul acesta ei pășesc pe o cale neștiințifică, adică pe calea care nu se află protejată de o oarecare realitate empirică; și nici nu au o argumentație metafizică pentru ceea ce cred ei. Ei înșiși sunt conștienți de acest lucru desigur, pentru că sunt intelectuali și știu cum stau lucrurile, dar continuă să se miște în felul acesta. De aceea se observă faptul că luteranii și calviniștii se retrag în existențialism. Același lucru se întâmplă și cu protestanții din America, care adaugă la cele anterioare și sentimentalismul. Protestanții din America sunt foarte sentimentaliști, atât în cultul cât și în maniera lor de comportare.

    [117] Anul 1983 (valabil și în 2017 – n. n.).
    [118] Autorul face un joc de cuvinte bazat pe asemănare fonetică dintre cuvintele Αἰσχὑλος (Eschil) și αἴσχος (rușine), pe care le leagă de noțiunea de tragedie, al cărei părinte este considerat a fi Eschil (n. trad).

    Apreciază

  2. improtiva ereziilor lui Ioannis Romanides zice:

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte !!!

    „Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții, la arătarea Lui și în împărăția Lui; propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 1-4)

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Cine/ce se află în spatele lui Ioannis Romanides și a celor de un cuget cu dânsul?


    Partea a II-a
    Analogia orthodoxă. Rațiunea (Λόγος – Logos) și rațiunile dumnezeiești (λόγοι – logoi)

    PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI 80, SFÎNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, AMBIGUA. TÎLCUIRI ALE UNOR LOCURI CU MULTE ȘI ADÎNCI ÎNȚELESURI DIN SFINȚII DIONISIE AREOPAGITUL ȘI GRIGORIE TEOLOGUL. TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE IUSTIN PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. TRADUCERE DIN GRECEȘTE, INTRODUCERE ȘI NOTE DE Pr. Prof. DUMITRU STĂNILOAE, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ȘI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, BUCUREȘTI – 1983, 7 d. – 7 g., pp. 79-88:
    ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/PSB/PSB%2080%20-%20Sfantul%20Maxim%20Marturisitorul%20-%20Ambigua.pdf

    7 d. Cine, cunoscînd prin rațiune și înțelepciune că lucrurile au fost aduse din nimic la existență de către Dumnezeu, și îndreptîndu-și cu judecată puterea contemplativă a sufletului spre nesfîrșită deosebire și varietate a lucrurilor și distingînd cu o rațiune cercetătoare rațiunea după care au fost create toate, nu ar cunoaște Rațiunea cea una, ca multe rațiuni, ce stă împărțită în chip neîmpărțit în varietatea făpturilor, precum arată însușirea lor de a se referi una la alta și totuși de a rămîne fiecare ea însăși în chip neamestecat? Și (nu ar cunoaște) iarăși multele rațiuni ca una, prin referirea tuturor spre ea, care există pentru sine în chip neamestecat, fiind Cuvîntul ființial și ipostatic al lui Dumnezeu și Tatăl, ca obîrșie și cauză a tuturor[41]? Pentru că în El «s-au zidit toate, cele din ceruri și cele de pe pămînt, fie văzute, fie nevăzute, fie scaune, fie domnii, fie începătorii, fie stăpînii, toate în El și prin El s-au zidit». (Col., 7, 16). Avînd rațiunile celor făcute subzistînd în El dinainte de veacuri, prin bunăvoința Sa a creat din nimic zidirea cea văzută și nevăzută, ca Unul ce a făcut toate cu rațiune și înțelepciune la vremea cuvenită, pe cele generale și pe cele individuale. Căci credem că premerge o rațiune creațiunii îngerilor, o rațiune fiecăreia dintre ființele și puterile ce alcătuiesc lumea de sus, o rațiune oamenilor, o rațiune tuturor celor ce au primit existența de la Dumnezeu, ca să nu le numesc pe toate individual[42]. Propriu-zis este una și aceeași Rațiune, care prin infinitatea și transcendența ei este în sine și pentru sine negrăită și necuprinsă, fiind dincolo de toată creațiunea și de deosebirea și varietatea ce există și se cugetă în ea, arătîndu-se și multiplicîndu-se din bunătate în toate cîte sînt din ea, pe măsura fiecăreia și recapitulînd (readucînd) toate în sine[43]. Prin ea există și persistă și în ea sînt cele făcute, întrucît prin ea s-au făcut și spre ea s-au făcut; iar persistînd și mișcîndu-se, se împărtășesc de Dumnezeu. Căci întrucît au fost făcute de Dumnezeu, toate se împărtășesc de Dumnezeu pe măsura lor, fie prin înțelegere (minte), fie prin rațiune, fie prin simțire, fie prin mișcare vitală, fie prin destoinicia lor naturală și cîștigată prin deprindere, cum socotește marele descoperitor-de-Dumnezeu, Dionisie Areopagitul[44].

    Deci fiecare dintre îngerii și dintre oamenii mintali și raționali este și se numește parte (μοῖρα) a lui Dumnezeu prin însăși rațiunea după care a fost creat, care este în Dumnezeu și la Dumnezeu, pentru rațiunea lui care preexistă în Dumnezeu, cum s-a zis. Dar dacă se mișcă potrivit ei, va fi în Dumnezeu, în care preexistă rațiunea existenței lui, ca obîrșie și cauză. Și dacă nu vrea să se prindă cu dorința de nimic altceva decît de obîrșia sa proprie, nu cade de la Dumnezeu, ci devine, întinzîndu-se tot mai mult după El, dumnezeu și se numește parte a lui Dumnezeu, prin faptul că se împărtășește după cuviință de Dumnezeu, ca unul ce îmbrățișează, potrivit cu firea, în chip înțelept și rațional, printr-o mișcare cu bun chip, obîrșia și cauza proprie[45]. Căci dincolo de obîrșia sa și de urcușul și de restaurarea în rațiunea după care a fost creat, nu mai are spre ce să se miște, mișcarea lui spre ținta dumnezeiească primind ca hotar însăși ținta dumnezeiască[46].

    Aceasta o arată și sfîntul Vasile în tîlcuirea la sfîntul prooroc Isaia, zicînd așa: «Sîmbăta adevărată e odihna rezervată poporului lui Dumnezeu. Pe aceasta, fiindcă e adevărată, o îngăduie Dumnezeu și la această Sîmbătă a odihnei ajunge acela căruia lumea i s-a răstignit, adică s-a depărtat de cele ale lumii și s-a statornicit în locul propriu odihnei duhovnicești. Cel ce a ajuns acolo nu se va mai mișca din locul său, starea aceasta fiind înconjurată de liniște și de neturburare. Deci, loc al tuturor celor ce s-au învrednicit de o astfel de fericire este Dumnezeu, precum s-a scris: «Fii mie Dumnezeu scutitor și spre loc întărit, ca să mă mîntuiești (Ps. 30, 2)» (In Isaia, P. G. 30, 177 CD)[47].

    7 e. Căci în El sînt fixate ferm rațiunile tuturor și despre aceste rațiuni se spune că El le cunoaște pe toate înainte de facerea lor, însuși adevărul lor, ca pe unele ce sînt toate în El și la El, chiar dacă acestea toate, cele ce sînt și cele ce vor fi, nu au fost aduse la existență deodată cu rațiunile lor, sau de cînd sînt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare își primește existența efectivă și de sine la timpul potrivit, după înțelepciunea Creatorului, fiind create conform cu rațiunile lor. Fiindcă Făcătorul există pururea în mod actual (κατ’ ἐνέργειαν), pe cînd făpturile există în potență (δυνάμει), dar actual încă nu.

    Căci nu pot fi deodată Cel infinit și cele mărginite, nici nu va fi vreo rațiune care să arate că pot exista deodată ființa și Cel supraființial și că pot fi identificate Cel nemăsurat cu ceea ce e măsurat, Cel liber de relație (nerelativ) cu ceea ce se află în relație, Cel care nu are în Sine nici un fel de categorie care să poată fi afirmată cu ceea ce e constituit prin toate acestea[48].

    Pentru că pot fi afirmate toate cele create, după ființa și facerea lor, fiind cuprinse în rațiunile lor și în rațiunile celor ce sînt în jurul lor[49]. Lăsînd pe un plan superior teologia supremă și negativă a Cuvîntului (a Rațiunii), potrivit căreia El nu e nici grăit, nici cugetat, nici peste tot ceva din cele cunoscute împreună cu altceva, ca Cel ce e supraființial, nici participat de ceva în oarecare fel, Rațiunea (sau Cuvîntul) cea una e multe rațiuni, iar după referirea și pronia care le întoarce și le călăuzește pe cele multe spre Unul, ca spre obîrșia lor, sau ca spre centrul liniilor pornite din El, care are în Sine de mai înainte începuturile lor și le adună pe toate, rațiunile cele multe sînt una[50].

    Deci sîntem și ni se zice «parte» a lui Dumnezeu, pentru faptul că rațiunile existenței noastre preexistă în Dumnezeu. Și ni se zice că am curs de sus, pentru că nu ne-am mișcat potrivit cu rațiunea după care am fost făcuți și care preexistă în Dumnezeu[51].

    7 f. Dar cel ce a învățat să privească cu evlavie rațiunile lucrurilor poate dezvolta ușor și în alt chip înțelesul acestei idei. Astfel, nu încape îndoială că ființa virtuții din fiecare este Cuvîntul (Rațiunea) cel unul al lui Dumnezeu. Căci ființa tuturor virtuțiilor este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Fiindcă s-a scris: «Care ni S-a făcut nouă de la Dumnezeu înțelepciune, dreptate, sfințire și mîntuire» (I Cor., 1, 30). Și e vădit că acestea se spun despre El în înțelesul absolut, ca fiind prin Sine însuși înțelepciunea, dreptatea și sfințenia, nu în sens determinat (limitat), cum se zice despre noi, de pildă: om înțelept, sau om drept. Dar dacă-i așa, orice om care se împărtășește de virtute printr-o deprindere neclintită se împărtășește neîndoielnic de Dumnezeu, ființa virtuților, ca unul ce a cultivat sincer, prin liberă hotărîre, sămînța naturală (τὴν κατὰ φύσιν) a binelui și a arătat sfîrșitul ca fiind una cu obîrșia și obîrșia una cu sfîrșitul, mai bine zis obîrșia și sfîrșitul ca unul și același lucru, fiind prin aceasta un vestitor nepervertit al lui Dumnezeu, dacă scopul oricărui lucru se socotește că este obîrșia și sfîrșitul lui: obîrșia, întrucît de acolo a primit pe lîngă existență și binele prin fire după participare, iar scopul, întrucît recunoscîndu-și cauza sa, străbate prin dispoziție și hotărîre liberă cu toată sîrguința drumul de laudă ce-l duce spre ea[52]. Iar străbătînd acest drum devine dumnezeu, primind de la Dumnezeu puterea de a fi dumnezeu, ca unul ce a adăugat prin liberă alegere la binele natural al chipului asemănarea prin virtuți, datorită urcușului firesc spre cauza proprie și intrării în intimitatea ei[53]. Astfel se împlinește și cu el cuvîntul apostolic care zice: «Căci în El viem, ne mișcăm și sîntem» (Fapte, 17, 28). «Este» adică în Dumnezeu prin luare aminte cel ce nu-și corupe rațiunea ființei sale, preexistentă în Dumnezeu; «se mișcă» în Dumnezeu potrivit cu rațiunea ființări sale bune, preexistentă în Dumnezeu, lucrînd prin virtuți, și viețuiește în Dumnezeu potrivit cu rațiunea ființări sale veșnice, preexistentă în Dumnezeu. De aceea, fiind deja de aici, prin deprinderea atotnepătimașă mereu același cu sine și nemișcat, va fi și în veacul viitor, prin îndumnezeirea ce i se va dărui, iubind și îmbrățișînd rațiunile amintite ce preexistă în Dumnezeu, mai bine-zis, pe Dumnezeu, în Care sînt fixate rațiunile bunătăților (virtuților). Și astfel, este parte a lui Dumnezeu ca existent, pentru rațiunea ființării sale preexistentă în Dumnezeu; ca bun, pentru rațiunea viețuirii sale bune preexistentă în Dumnezeu; și ca dumnezeu, pentru rațiunea ființării sale veșnice, preexistentă în Dumnezeu[54].

    Este așadar parte a Lui, ca unul ce a cinstit aceste rațiuni, a lucrat conform cu ele și prin ele s-a sălășluit pe sine cu totul numai în Dumnezeu așa cum numai pe Dumnezeu L-a întipărit și L-a format în sine[55]. Unul ca acesta este și se numește dumnezeu, precum Dumnezeu este prin pogorămînt și Se numește pentru el om, iar puterea acestei dispoziții mintale se arată în faptul că ea îndumnezeiește pe om prin Dumnezeu, pentru iubirea față de Dumnezeu, și înomenește pe Dumnezeu prin om, pentru iubirea Lui de oameni, făcînd printr-un schimb bun pe Dumnezeu om, pentru îndumnezeirea omului, iar pe om dumnezeu, pentru înomenirea lui Dumnezeu. Căci Cuvîntul lui Dumnezeu și Dumnezeu vrea să se lucreze pururea și în toți taina întrupării Sale[56].

    Iar cel ce, cu toate că e parte a lui Dumnezeu pentru rațiunea virtuții aflătoare în el, în baza cauzei sale, părăsește obîrșia sa și se lasă dus în chip nesocotit spre nimic, cu drept cuvînt se zice că a căzut de sus, întrucît nu s-a mișcat spre obîrșia și cauza proprie, după care, spre care și pentru care a fost făcut. El se află într-un vagabondaj nestatornic și într-o neorînduială cumplită a sufletului și a trupului, ca unul ce s-a despărțit pe sine de cauza sa ce rămîne totdeauna nerătăcită și constantă, prin povîrnirea de bunăvoie spre rău. Și se spune în înțelesul propriu că s-a rostogolit în rău, fiindcă, aflîndu-se în el capacitatea prin care putea să-și ducă în chip neabătut pașii spre Dumnezeu, a ales de bunăvoie ceea ce e rău și nu există, în locul a ceea ce e bun și există[57].

    7 g. Despre aceste rațiuni de care am vorbit, sfîntul Dionisie Areopagitul spune că Scriptura le numește predeterminanți și voiri dumnezeiești (Despre numirile dumnezeiești 5, 8; P. G. 3, 874 C). De asemenea cei din jurul lui Panten, învățătorul marelui Clement al Stromatelor (Stromata 4, 26; P. G. 8, 1381 A), spun că Scripturii îi place să le numească voiri dumnezeiești. De aceea, întrebați fiind, de unii ce se fălesc cu erudiția din afară, cum socotesc creștinii că Dumnezeu cunoaște lucrurile, ei înșiși susținînd că le cunoaște pe cele inteligibile mintal, iar pe cele sensibile sensibil, au răspuns că nici pe cele sensibile nu le cunoaște sensibil, nici pe cele inteligibile, mintal. Căci nu e cu putință ca Cel ce e mai presus de făpturi să cunoască făpturile după modul făpturilor. Ci spuneau că El cunoaște făpturile ca pe propriile Sale voiri, adăugînd și motivul binecuvîntat al acesteia, și anume că pe toate le-a făcut cu voia – ceea ce nimeni nu va nega – și dacă a spune că Dumnezeu Își cunoaște propria Sa voire e un lucru cuvios și drept, atunci, odată ce Dumnezeu a făcut pe fiecare dintre făpturi voind-o, desigur că El cunoaște făpturile ca pe propriile Sale voiri, dacă a creat făpturile voindu-le. Pornind de aici eu socotesc că despre aceste rațiuni zice Dumnezeu în Scriptură către Moise: «Te-am cunoscut pe tine mai mult decît pe toți» (Ieș., 33, 17), sau «A cunoscut Domnul pe cei ce sînt ai Lui» (II Tim., 2, 19), iar către unii: «Nu vă cunosc pe voi» (Mt., 7, 23). Aceasta după cum mișcarea liberă a voii proprii, lucrînd conform cu voia și cu rațiunea sau contra voii și rațiunii lui din Dumnezeu, l-a pregătit pe fiecare să audă vocea dumnezeiească[58].

    –––

    [41]. Sfîntul Maxim arată de la început sensul corect în care se poate spune că sîntem parte din Dumnezeu: în sensul că în varietatea făpturilor și în relația dintre ele se arată Rațiunea divină cea una împărțită în chip neîmpărțit în rațiunile făpturilor. Făpturile sînt «părți» ale lui Dumnezeu în sensul că au Rațiunea ipostatică a lui Dumnezeu drept principiu și cauză a lor.

    [42]. Aci este exprimată doctrina sfîntului Maxim despre rațiunile creaturilor aflate dinainte de veacuri în Rațiunea divină. Această doctrină se deosebește net de doctrina platonic-origenistă. Cîtă vreme Origen cunoaște o întreagă lume de spirite în jurul lui Dumnezeu, lume din care o parte prin cădere e îmbrăcată în corpuri și devine o lume vizibilă, sfîntul Maxim nu cunoaște deosebit de lumea creată decît pe Dumnezeu. Căci rațiunile dinainte de veacuri ale făpturilor nu au o existență de sine, ci sînt rațiuni potențiale în Dumnezeu sau în Rațiunea supremă. Entitățile lumii nu au ca atare o preexistență. Chiar îngerii nu sînt asemenea ființe raționale preexistente, ci ei înșiși își au rațiunile lor ca potențe în Dumnezeu. «Pentru origeniști, de aceea, geneza (facerea) este venirea existențelor imateriale în corp. Aceasta era și afirmația deschisă a lui Plotin (Enn. 3,9.3). Acesta era un concept parțial al facerii (genezei), nu facerea entităților înseși, ci a unui mod particular al existenței lor. Dimpotrivă, sfîntul Maxim înțelege Geneza (Facerea) în mod universal, cum formulează cu grijă: «atît cele inteligibile cît și cele sensibile sînt create de Dumnezeu».

    Sfinții Grigorie de Nyssa și Maxim nu lucrează numai cu dualitatea: inteligibile și sensibile, ci și cu alta mai fundamentală: create și necreate» (P. Sherwood, op. cit., 97, nota 52).

    La neoplatonici și la Origen toate formează o pleromă panteistă. Sfîntul Maxim deosebește radical între Dumnezeu, singurul necreat și etern, și creaturi, care au în Rațiunea supremă numai niște rațiuni după care au fost create.

    [43]. Propriu-zis, în Rațiunea divină rațiunile divine nu subzistă în mod distinct. Ci Rațiunea divină, infinită, transcendentă, «Se arată și Se multiplică din bunătate în toate cîte sînt». Adică revelează din infinitele Sale posibilități și prin aceasta actualizează ceva din multiplicitatea acestor posibilități, creînd chipurile consistente ale lor. Actul revelării lui Dumnezeu prin entitățile ce le creează după modelul rațiunilor preexistente ca posibilități (nu ca existențe reale), este un act al «bunătății» deci al voinței Sale. Ele nu se mișcă de la ele însele spre o existență în corpuri.

    [44]. Fiind create de puterea Sa după modelul acestor posibilități și persistînd prin această putere și prin lucrarea acestor rațiuni exemplare, făpturile se împărtășesc de Dumnezeu pe măsura a ceea ce reprezintă, ca chipuri consistente și proprii ale acestor posibilități. Aci sfîntul Maxim își însușește doctrina lui Dionisie Areopagitul.

    Fără îndoială, diferitele trepte ale existenței create de Dumnezeu nu se împărtășesc de rațiuni corespunzătoare considerate în ele însele în Dumnezeu, căci existența unor asemenea rațiuni ar însemna că pentru Dumnezeu există două variante de rațiuni. Rațiunile treptelor inferioare nespirituale ale creațiunii sînt implicate în Dumnezeu în rațiunile treptelor spirituale ale creațiunii. Ierarhia existențelor create implică o încadrare a treptelor inferioare în cele superioare. Treptele inferioare sînt o condiție pentru treptele superioare, iar treptele superioare au menirea să spiritualizeze pe cele inferioare, sau prin participarea lor la spiritualitatea de care sînt capabile să le îndumnezeiască și pe acelea. Toate treptele existenței create participă în ultimă analiză la Rațiunea divină cea una. Pe măsură ce creaturile participă mai mult la Dumnezeu, treptele inferioare ale lor sînt mai luminate de cele superioare și în ultimă instanță îndumnezeite de Logosul divin.

    [45]. Rezumînd, sfîntul Maxim declară că fiecare dintre îngeri și dintre oameni e «parte» a lui Dumnezeu, pe de o parte prin rațiunea după care a fost creat și care preexistă în Dumnezeu, pe de alta pentru că, dacă se mișcă conform acestei rațiuni, va ajunge deplin în Dumnezeu. E «parte» din Dumnezeu întrucît în baza acestei rațiuni este încă de pe acum în Dumnezeu și, dacă nu-și îndreaptă dorința spre nimic altceva decît spre principiul și cauza sa, nu cade din Dumnezeu și, întinzîndu-se tot mai mult spre El, devine în mod mai deplin «parte» a lui Dumnezeu, ba chiar dumnezeu prin har. Iar lucrînd așa și ajungînd la această stare se împlinește ceea ce e potrivit firii proprii. Îngerul sau omul e «parte» din Dumnezeu pentru că-și are suportul în rațiunea sa preexistentă în Dumnezeu și pentru că mișcîndu-se conform firii sale, se va imprima de energiile divine, încît nu se mai observă nici o separație între el și Dumnezeu.

    Doctrina aceasta despre rațiunile divine ale lucrurilor (τῶν ὄντων) leagă aceste rațiuni de voința divină. Încă Dionisie Areopagitul (Div. Nom. 5, 8; P. G. 3, 824 C) afirmase că rațiunile sînt voiri divine. El reafirma prin aceasta ceea ce afirmase și Clement, că creațiunea nu e un rezultat necesar al puterii divine sau al dinamismului natural al divinului, ci al voinței lui Dumnezeu. În secolele următoare nu se mai vorbește alternativ despre paradigme (sau rațiuni) și voiri, ca la Dionisie, ci printr-o expresie compusă: gîndirea Lui volitivă (Pseudo-Cyril, Despre Sfînta Treime; P. G. 77, 1145 C; Sf. Ioan Damaschin, De fide orthodoxa, I, 9; P. G. 94, 837 A).

    Rațiunile nu sînt, ca mai înainte, modele inerte, ci puteri creatoare volitive ale lui Dumnezeu care implică gîndirea modelelor lucrurilor. Rațiunile creaturilor, deși sînt eterne, pentru că nu există în Dumnezeu nimic temporal, ele totuși nu țin de natura Lui, ci sînt expresia voinței Lui. «Ideea creaturii, a avea ceva deosebit de Dumnezeu, a unui eu non-divin, nu aparține necesității intime a esenței divine, – ea nu e produsă de în virtutea fecundității naturale, căci în acest caz ar fi un al patrulea ipostas, presupunere sacrilegă. Ea a fost produsă într-o libertate supremă din toată eternitatea. Dumnezeu este absolut liber în ce privește creaturile posibile. Nu există nici o cauză care apasă asupra voinței Lui. Mai mult, Dumnezeu este eminamente liber chiar față de posibilitatea creaturilor înseși… Lumea, chiar în ideea Sa divină, este un surplus absolut, o realitate adăugată, sau mai bine zis un dar adaus, liber și bun al libertății divine atotputernice și al iubirii supraabundente… Trebuie distinse două moduri ale eternității: eternitatea ființială în care nu viețuiește decît Treimea, și eternitatea contingentă a actelor libere ale harului divin» (G. Florovschi, L’Idée de la crèation dans la philosophie chrétienne, rev. «Logos», București, nr. 1, 1928, p. 18-20).

    Sfîntul Maxim leagă de aceste rațiuni ideea de scop, de țintă. El declară că intuind rațiunile divine ale lucrurilor create, noi intuim în același timp scopul lor, adică dinamismul lor spre un scop. «Toate lucrurile create de Dumnezeu în natură, dacă le contemplăm cu cuvenita cunoștință, ne anunță tainic rațiunile care au venit la existență și în același timp ne anunță scopul divin față de ele» (Răspunsuri către Talasie 13; P. G. 90, 293-296). Dumnezeu vede și voiește în rațiunile lucrurilor mișcarea și scopul acestora care este îndumnezeirea lor. Dar așa cum Părinții afirmă paradoxal existența eternă a rațiunilor divine și dependența lor de voința divină, așa sfîntul Maxim unește paradoxal scopul lui Dumnezeu cu privire la ele cu voia creaturilor de a înainta sau nu spre acest scop.

    În felul acesta sfîntul Maxim poate scăpa de concluzia apocatastazei generale, de care n-a putut scăpa deplin sfîntul Grigorie de Nyssa (Sherwood, op. cit., p. 176-177). Eternitatea divină a făcut loc în sine contingenței rațiunilor creaturilor; voința divină de care aceste rațiuni depind și care creează lucrurile conform lor face loc libertății creaturilor raționale. Aceste două paradoxuri au o legătură între ele: amîndouă implică libertatea divină sau un Dumnezeu personal. În același timp ele fac posibilă apariția în fața lui Dumnezeu a creaturii libere, personale. Iar cele ce nu se realizează nu alterează însăși esența divină, ci ființa lor creată.

    [46]. Ajungînd prin lucrarea lor conformă rațiunii după care au fost create deplin în Dumnezeu, ajung totodată la realizarea deplină a rațiunii lor. Aceasta e «restaurarea» prin voință în starea desăvîrșită spre care au fost create, conform rațiunii lor în Dumnezeu. Restaurarea nu e o conducere a tuturor fără voia lor la o unire cu Dumnezeu din care pot pleca iarăși, ca în origenism, ci ajungerea celor ce voiesc la ținta lor eternă în Dumnezeu, printr-o colaborare a lor cu ajutorul dat lor de Dumnezeu pentru a se realiza conform rațiunii lor. Dar întrucît la această realizare deplină nu ajung decît în Dumnezeu, Care e ultimul hotar fără hotar în care pot ajunge, ele nu mai pot cădea de acolo, pentru că s-au obișnuit să tindă spre odihna nesfîrșită în Cel nesfîrșit, la care acum au ajuns. Libertatea lor despărțită o vreme de Dumnezeu se întoarce definitiv în Dumnezeu.

    [47]. Sîmbăta din planul creațiunii sau de la sfîrșitul ei se îndeplinește după răstignirea din planul mîntuirii; după răstignirea mea față de lume, sau a lumii față de mine – fapt care are loc Vinerea, ca partea finală și culminantă a ostenelii mele, sau a timpului meu, sau ca treaptă desăvîrșită a lucrării mele de despătimire, prin buna pătimire în lume, – ajung la Sîmbăta odihnei. Calea aceasta ne-a arătat-o Hristos. Dar dincolo de această odihnă de cele ale lumii e Duminica învierii; dincolo de Hristos cel înmormîntat după răstignire, e Hristos cel înviat cu trupul și unirea mea cu El. Eu voi rămîne mai departe cu Hristos cel înviat cu trupul, nu voi trece dincolo la un spirit al lui Hristos fără trup, cum se afirma în origenism. Pentru că noi credem în învierea cu trupul. Aceasta e plinătatea fără hotar a omului întreg în Hristos care a devenit prin întrupare om întreg și a redevenit prin înviere omul desăvîrșit întreg. Dincolo de această odihnă cu trupul în Hristos cel înviat nu se mai poate trece. Dar peste odihna de Sîmbăta, în care Hristos e mort cu trupul, se trece. În odihna eternă nu trec fără trup și nici fără lume, dar trec cu ele transfigurate.

    Făpturile conștiente își găsesc odihna în Dumnezeu, pentru că într-acolo le atrag rațiunile lor ca modelul lor final, sau gîndirea volitivă a lui Dumnezeu cu privire la ele. Dincolo de aceste modele nu le mai atrage nimic, pentru că ele și-au atins deplinătatea. Nu există model mai înalt care să le atragă. Nu există gîndire și voie mai înaltă decît cea definită în scopul lui Dumnezeu cu privire la ele. Dar acest scop este participarea interminabilă a lor la infinitatea divină după modul lor propriu.

    [48]. Creaturile se vor odihni în Dumnezeu pentru că rațiunile lor sînt ferme în Dumnezeu, deși entitățile create după modelul lor nu au existență de cînd au rațiunile lor. Dacă n-ar avea rațiuni ferme în gîndirea și voia lui Dumnezeu supratemporală, nu s-ar putea odihni în El, nu și-ar găsi împlinirea în El, ci ar putea fi descompuse după o vreme. Dacă ar fi din veci în Dumnezeu ele înseși, mișcarea lor ar fi o dovadă că niciodată nu pot ajunge la odihna în Dumnezeu. Numai dacă Dumnezeu există și dacă le gîndește înainte ca ele să ia ființă în timp, adică să intre în mișcare, deci nu din veci, ele își pot găsi odihna sau împlinirea în Dumnezeu; Dumnezeu există în act din eternitate, iar făpturile există numai în potență.

    [49]. Cele despre care se poate spune ceva afirmativ sînt determinate, adică definite de structura rațiunilor. De aceea ele sînt și create. Însuși creaturalul lor le arată ca determinate. Sînt determinate pentru că au primit un început al existenței lor și pentru că își au definiția lor în structura deosebită de a altora, sau sînt limitate de structura celor ce sînt în jurul lor. Coexistența lor cu Dumnezeu ar pune totul într-o evoluție care nu și-ar găsi niciodată deplinătatea, sau odihna, pentru că n-ar avea în ce și-o găsi. Progresul n-ar avea nici un sens. Origenismul își vădește dintr-o nouă latură inconsistența.

    [50]. Dar cu toate că Dumnezeu este în Sine mai presus de orice determinare, creînd făpturile, adică acceptînd să iasă spre ele, sau să intre în legătură cu ele, Își face cunoscute în rațiunile referitoare la acestea multe din posibilitățile cuprinse în Sine în mod nediferențiat.

    S-ar părea la prima vedere că dacă în origenism cele ce se împrăștie din unitatea inițială sînt niște existențe spirituale deosebite de Dumnezeu, aci însăși Rațiunea ipostatică divină Se ramifică și apoi Se readună în Sine. Dar acestei interpretări i se opun două lucruri: întîi, că în Sine Rațiunea ipostatică divină este mai presus de orice gîndire și trăire, deci de orice multiplicare sau determinare în asemenea rațiuni; al doilea, că Ea nu se multiplică în ființele create și deci nici acestea nu redevin una cu Ea, ci se unesc cu rațiunile lor volitive, necreate, creatoare și providențiatoare. Iar acestea se și readună în unitatea Ei. Fără îndoială multiplicarea Rațiunii celei una se arată și în făpturile create și providențiate de Ea după chipul rațiunilor lor necreate, aflătoare în Ea și lucrătoare prin ele; iar readunarea lor în unitatea Ei sau a rațiunilor necreate din Ea implică și o adunare a făpturilor în Ea. Dar unificarea făpturilor în Rațiunea divină este de alt ordin decît cea a rațiunilor lor divine.

    Trăind o unitate a lor în și cu Rațiunea divină, ele sînt conștiente de această unitate, întrucît continuă să-și păstreze o subzistență proprie, sau viceversa: întrucît continuă să-și păstreze o subzistență proprie, sînt conștiente de unirea lor în și cu Rațiunea cea Una și cu rațiunile necreate unite în Ea. Rațiunea ipostatică divină cea una e acum întreagă în fiecare din făpturile adunate în Ea, fără ca acestea să se confunde.

    Rațiunea cea una, multiplicată în multe rațiuni ale făpturilor și revenită la unitatea Ei, trebuie înțeleasă ca și Cuvîntul ipostatic ce Se multiplică cu apelul Lui, cu lumina Lui, sau răsună și se înțelege în multe cuvinte și în multe feluri de prezențe personale lucrătoare prin care cheamă, aduce și ține făpturile în existență și care redevine un Cuvînt total și atotcuprinzător adresat făpturilor adunate în El prin aceeași înțelegere și o prezență personală infinit de intensă și de bogată în ele. Dar tocmai aceasta consolidează ca persoane ființele create spirituale, sau dotate cu spirit. Ca asemenea Cuvînt sau prezență ipostatică S-a revelat Logosul făpturilor în Iisus Hristos, dîndu-ni-Se în forma aceasta mai ales în Euharistie, pentru a ne conduce spre capacitatea deplină de a-L sesiza ca atare în veacul viitor. (Capete gnostice, II, 28-29).

    [51]. Rezumînd, sfîntul Maxim precizează sensul în care a spus sfîntul Grigorie de Nazianz că sîntem «parte» a lui Dumnezeu: ca cei ce avem rațiunile noastre preexistente în Dumnezeu. În același timp el precizează sensul afirmației aceluia că «am curs de sus». Aceasta nu stă în faptul că am fi plecat ca existențe dintr-o unitate inițială în Dumnezeu, ci că, odată creați într-o legătură cu Dumnezeu sau cu rațiunile noastre preexistente în El, nu ne-am mișcat potrivit cu ele.

    [52]. Sfîntul Maxim dă și un alt sens «curgerii de sus» a celor ce nu viețuiesc în legătură cu Dumnezeu. A «curs de sus» cel ce nu dezvoltă în sine binele în virtuți. Căci esența virtuții din fiecare este Rațiunea divină cea una, sau Iisus Hristos. Cine cade deci din virtute, sau nu o deprinde, a căzut din Rațiunea sau Cuvîntul lui Dumnezeu. Aci Rațiunea divină e identificată cu Binele. Căci singur binele adevărat este rațional. Rațiunea divină ca normă și sursă supremă a toată organizarea rațională, a toată legătura armonică a celor create, e și normă și sursă supremă a tot binele împlinit și urmat de ele. Dar numai prin binele urmărit statornic și imprimat ca deprindere sau ca virtute în ființa proprie, se impune în aceasta rațiunea după modelul rațiunii ei necreate, care este Rațiunea ipostatică divină.

    În același timp binele și raționalitatea sînt și o tendință a firii create, făcută după modelul Rațiunii necreate în care e implicat binele. Cel ce dezvoltă în sine binele ca sămînță a virtuții se dezvoltă după norma și din puterea rațiunii sale necreate, adică conform Rațiunii divine despre sine. Acela arată că scopul sau sfîrșitul lui e una cu obîrșia sau viceversa. Căci binele care îl atrage, sau spre care tinde ca spre scopul său, e pus în firea lui de la început, de cauza ei. De la această obîrșie sau cauză a luat nu numai existența, ci și participarea la bine. Dar aceeași cauză care a pus în fire binele și o face să lucreze conform cu ea, adică să cultive binele, o atrage spre ea ca țintă a binelui. În Dumnezeu nu e o mișcare de la un început spre un sfîrșit: El e desăvîrșit din veci. Nouă ne-a lăsat și dat Dumnezeu putința unei contribuții la desăvîrșire prin libertate.

    [53]. Cel ce înaintează spre obîrșia proprie ca spre ținta finală adaugă la binele prin fire primit de la Dumnezeu binele prin libera alegere și străduință, săvîrșit și el cu ajutorul harului, adică înaintează prin virtute de la chip la asemănare, pînă la starea de îndumnezeire, printr-un urcuș potrivit firii însăși. Omului i se lasă și i se dă putința să accepte liber comuniunea cu Dumnezeu și să înainteze în ea.

    Gîndirea sfîntului Maxim e străbătută de un profund optimism antropologic. Ființa umană ajunge la îndumnezeire printr-un urcuș liber și natural al ei. Natura are implicată în ea o tendință spre bine, care reprezintă un impuls și o atracție divină sădite în ea. Fără acestea ea nu poate fi concepută și nu se poate menține ca natură adevărată. Ea are de la început binele sădit în ea ca tendință de înălțare liberă spre Dumnezeu ca binele desăvîrșit, ca partener desăvîrșit al comuniunii în calitate de Treime eternă.

    Iar acest urcuș îl realizează prin mișcare, prin care se săvîrșesc faptele binelui cu stăruință pentru a se dobîndi virtuțile. Dacă origenismul platonic punea accentul pe o contemplație a nemișcării, sfîntul Maxim acordă o importanță necondiționată mișcării de împlinire a binelui. Prin virtuți ne facem în mod liber mai asemenea cu Dumnezeu.

    Sfîntul Maxim a luat sensul pozitiv al mișcării de la Aristotel, dar a lărgit și adîncit acest sens pozitiv pînă la a-l vedea ca drum spre îndumnezeire, ca impuls sădit în creatură de Dumnezeu însuși în calitate de cauză în vederea înaintării spre El ca scop. Mișcarea este, în concepția sfîntului Maxim, de la Dumnezeu spre Dumnezeu, de la setea de comuniune spre comuniunea desăvîrșită.

    [54]. Sfîntul Maxim vede o confirmare a înaintării de la existența în Dumnezeu, la viața deplină în Dumnezeu, prin mișcarea în Dumnezeu pe linia binelui, în inversarea celor trei cuvinte ale sfîntului Pavel din declarația în Areopag: «Căci în El viem, ne mișcăm și sîntem» (Fapte 17, 20). Potrivit acestor trei fraze, sfîntul Maxim distinge și în rațiunea făpturii umane în Dumnezeu trei faze, sau trei straturi: rațiunea ființării, rațiunea ființării bune sau a mișcării pe linia binelui, dată în rațiunea ființării, și rațiunea ființării veșnice. El recunoaște făpturii umane putința de a actualiza prin libertate rațiunea ființării sale. Aceasta desigur că nu se referă la rațiunea preexistentă în Dumnezeu, ci la reflectarea ei consistentă în ființa proprie a făpturii. Totuși Dumnezeu constată că făptura ca rațiune consistentă se conformează cu modelul ei gândit ca existență destinată a deveni prin libertate bună și eternă, ca un alt dumnezeu în care S-a imprimat Dumnezeu prin comuniune cu El.

    [55]. Cel ce lucrează conform cu rațiunea lui preexistentă în Dumnezeu se numește «parte» a lui Dumnezeu, pentru conformarea lui ca rațiune creată consistentă cu cele trei straturi ale rațiunii sale în Dumnezeu: prin nesăvîrșirea pătimașă a răului, cu rațiunea existenței sale în Dumnezeu; prin mișcarea sa pe linia binelui, cu rațiunea viețuirii sale bune în Dumnezeu; prin îndumnezeirea sa, cu rațiunea ființării sale veșnice în Dumnezeu. În faza din urmă, Dumnezeu S-a întipărit deplin în el. El devine încă de pe pămînt nemișcat și identic cu sine însuși, prin deprinderea atotnepătimașă a virtuților, dar și mai mult în starea de îndumnezeire ce o va primi în viața viitoare.

    [56]. Dar prin aceasta nu numai omul se face Dumnezeu, ci și Dumnezeu Se face om. Căci omul, cinstind rațiunea sa divină în Dumnezeu și lucrînd conform cu ea, îi dă acesteia și prin ea lui Dumnezeu însuși o realizare omenească tot mai accentuată. Pe măsură ce omul se sălășluiește tot mai mult în Dumnezeu, Acesta Se sălășluiește tot mai mult în om, luînd chip omenesc. Ceea ce face pe om Dumnezeu și pe Dumnezeu om este iubirea reciprocă între ei. Prin iubirea sa față de Dumnezeu, omul e îndumnezeit de către Dumnezeu prin iubirea Sa față de om. Îndumnezeindu-se omul prin iubire, Se înomenește Dumnezeu, și înomenindu-se Dumnezeu prin iubire, se îndumnezeiește omul. Căci prin iubirea sa față de Dumnezeu, omul se înalță în Dumnezeu; iar prin iubirea Sa față de om, Dumnezeu Se sălășluiește în om și acesta Îi dă lui Dumnezeu chip omenesc. Cele două iubiri ajung simultane și una o provoacă pe alta. Omul arată în sine pe Dumnezeu, iar Dumnezeu ia chip de om.

    [57]. Existența însăși e un bine, înțelegînd prin ea ceea ce persistă. Nestatornicia e semnul nerămînerii în bine, deci într-o existență statornică. Cel neîntemeiat în bine ca în existența statornică «curge», se rostogolește pentru că nu rămîne în legătură cu ceea ce e adînc și etern consistent, se golește tot mai mult de ființă, de viață.

    [58]. Deoarece Dionisie Areopagitul numise rațiunile lucrurilor «predeterminări» și «voiri dumnezeiești», iar ucenicii lui Panten, și între ei Clement Alexandrinul, le numiseră de asemenea «voiri dumnezeiești» și declaraseră că Dumnezeu cunoaște făpturile ca voiri proprii, pentru că le-a creat voind, sfîntul Maxim vrea să arate că aceasta nu implică o predestinare a făpturilor raționale. Există o cunoaștere și o voire posterioară, care se orientează după felul cum se vor decide făpturile să lucreze. O va spune aceasta în mod clar sfîntul Ioan Damaschin. În sensul acestei cunoașteri și voiri posterioare a lui Dumnezeu trebuie înțelese citatele date de sfîntul Maxim din Sfînta Scriptură.

    Apreciază

  3. improtiva ereziilor lui Ioannis Romanides zice:

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte !!!

    „Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții, la arătarea Lui și în împărăția Lui; propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 1-4)

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Cine/ce se află în spatele lui Ioannis Romanides și a celor de un cuget cu dânsul?


    Partea a III-a
    Va urma…

    Părintele Adrian Făgețeanu, Viața mea, Mărturia mea. Interviuri de Andrei Dârlău. Volum coordonat de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, Editura Meditații, București, 2011, pp. 112-117:

    Lupta împotriva lui Dumnezeu

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] La ruperea catapetesmei templului în două, apostolii, femeile mironosițe, toți mucenicii, două mii de ani, toți mărturisitorii, toți drepții, nu numai clericii, orice creștin care a dus o viață de… care a respectat poruncile lui Dumnezeu – din Vechiul Testament, vorbesc – s-au mântuit, nu? Toți ceilalți au format sinagoga satanei.

    Prima dată a pornit Lucifer peste tronul lui Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu, numai în fruntea cetei a doua de draci. A doua oară, însă, a pornit, s-a unit cu domnii zidari – zidari, ăia care fac ziduri – care au făcut turnul Babel. Au pus piatră peste piatră, iar pe urmă au pus cărămidă peste cărămidă, împotriva lui Dumnezeu și peste tronul lui Dumnezeu. Și piatra și cărămida nu e numai cea materială. Deci, tot ce făceau și gândeau și vorbeau cu alții și tot, era totul împotriva lui Dumnezeu. Adică și împotriva lui Dumnezeu, și peste tronul lui Dumnezeu. Zidar, în limba franceză, înseamnă mason. La revoluția franceză, francezii de rând au strigat: Égalité! Fraternité!, iar urmașii celor de la Turnul Babel au strigat: Écrasez! Striviți-L, distrugeți-L pe infamul Dumnezeu, Care nu ne lasă o libertate absolută! „Dacă eu, cel mai bun român votat de dumneavoastră, vreau să fac parada homosexualilor, să nu vie Dumnezeu și nici Biserica Ortodoxă să mă amenințe cu Sodoma!” Cine a înțeles să tacă. Cine nu, să întrebe. Deci, nu toți francezii au strigat la fel. Numai inițiații, urmașii celor care au făcut turnul Babel, au strigat: „Striviți-L, distrugeți-L pe infamul Dumnezeu, Care nu ne lasă să avem o libertate absolută, adică libertinaj!”

    [Andrei Dârlău:] Deci ei Îl știau pe Dumnezeu.

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Știu că dintre dumneavoastră, chiar cei care sunteți la un metru de mine, mă socotiți dușman al lor. Pentru că v-am spus ieri că Dumnezeu spune: Iubește pe vrăjmașul tău! Și eu am spus: „Eu înțeleg să iubesc pe vrăjmașul meu, nu pe vrăjmașul lui Dumnezeu”. Astăzi, însă, am să vă vorbesc ce simt și cred eu, mai mult decât am spus ieri. La Liturghia de astăzi, și toate Liturghiile care se fac de ortodocși, pe tot globul pământesc, se spune așa: Pentru cei chemați [să intre în Biserica lui Hristos], trebuie să ne rugăm noi, creștinii. Și ce să ne rugăm? Întâi, ca Dumnezeu să-i învețe cuvântul adevărului. Înțelegeți? Să le descopere Dumnezeu Evanghelia dreptății. Evanghelia dreptății înseamnă a credinței, a nădejdii și a dragostei.

    Deci, și dragostea. Dumneavoastră sunteți mult mai informați ca mine, că eu, fiind și orb, și noi aici nu avem nici televiziune, nici ce aveți dumneavoastră, aparate de informație, sunteți mai informați ca mine. Dumnezeu le-a spus evreilor: „Vă scot din pământul ăsta, vă dau pământ mai bun, unde va fi lapte și miere”, nu? Dar ei, faptul că Dumnezeu le-a spus „vă dau”, l-au transformat în „îl luăm noi!” Dumnezeu le-a dat tot ce a promis, dar ei continuă să-și ia. Și cel mai bine poți să iei când privatizezi tu. Nu spun numai cuvântul „privatizat”, dar înțelegeți prin el totul. Și, în curând, oricine va fi numit „fundamentalist”, evreii au dreptul să-l distrugă și pe el și averea sa. Ați auzit despre fundamentalism, nu? Știți definiția voi. Cine nu acceptă ce spun acuma e fundamentalist, nu? Nu-i fundamentalist? Păi, nu vrei să renunți la… Cei trei tineri din Babilon, Anania, Azaria, Misail, când au fost puși să se închine la idoli, au spus: „Nu! Noi ne închinăm numai la Dumnezeul părinților noștri, strămoșilor noștri! Doamne, Părinte al părinților și al nostru, Tu să fii binecuvântat, nu idolii!” Deci, așa cum au făcut cei trei. „Cât am vrut Eu să-ți adun fiii și fiicele, cum își adună cloșca puii sub aripi, să-i încălzească, să-i ferească de ulii și de orice, să-i apere, să-i ocrotească, nu? Și tu n-ai vrut!” La ai Săi a venit și ai Săi nu L-au primit. Și atunci l-a pus pe Saul să predice la neamuri, la păgâni. Și Pavel, din păgâni, i-a făcut creștini. Dar tot Sfântul Pavel știi ce spune? Un lucru minunat, cu care-mi permiteți să vă obosesc și eu. Spune: după ce antihriștii (francmasonii) vor omorî milioane, milioane de creștini – pentru că scrie în Talmud: „Pe cel mai bun dintre goimi, ucide-l!” –, deci, cei săraci ascultă ce le spune Talmudul, nu? Nu-s vinovați ei. După ce vor ucide mulți… Câți evrei au fost uciși la Holocaust? Cât se știe sau cât se spune?

    [Andrei Dârlău:] Opt sute de mii. Alții zic milioane. Până la șase milioane.

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Nu, nu! Cât se spune despre asta, nu cât a fost.

    [Andrei Dârlău:] Se spune că șase milioane.

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Șase milioane. Câți creștini au omorât evreii în Holocaustul roșu din Rusia?

    [Andrei Dârlău:] Treizeci de milioane.

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Nu-i adevărat. Văd că n-aveți, nu știți numărul adevărat.

    [Andrei Dârlău:] Nu se știe numărul.

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Un fiu de-al unui coleg de-al meu de liceu – se cheamă Motrescu, medic – a fost în URSS și s-a făcut o statistică nouă. Rudele au dat toți date [despre] cum au fost uciși bunicii lor în timpul celălalt, în Rusia. Evreii, care aveau cel mai mare cuvânt în guvernul comunist, și Marx și Engels au fost tot evrei, și urmașii lor, adică evreii care erau la conducere în Rusia, au ucis nu numai pe călugări, pe preoți, pe țar și pe ăștia; atâția au ucis, încât a trecut de șaizeci de milioane. Acesta a scris o carte, cu datele prezente. O găsiți, este de vânzare cartea. Pe mine, însă, nu asta mă interesează. Mă interesează ce a spus Sfântul Apostol Pavel: după ce evreii îi vor măcelări pe creștini, pe ortodocși – pentru că în capitolul XXIV de la Matei… ia citiți titlurile!

    [Andrei Dârlău:] Dărâmarea Ierusalimului. A doua venire a lui Hristos și sfârșitul lumii. Când va veni ceasul acela?

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Mântuitorul spune așa: „Cerurile acestea se vor schimba, pământul se va schimba, va fi cer nou, dar cuvintele Mele, nu!” Spune: „Vor fi strâmtorări, chinuri mai mari de când a fost lumea, de când e începutul lumii și până acuma”, vor fi mult mai mari chinurile împotriva ortodocșilor, numai pentru că au numele de creștin ortodox, nu pentru alt motiv. Nu pentru că vor călca o lege a statului vor fi uciși. Dar e mai important ce spune altceva: după ce vor ucide, vor ucide, vor ucide, ei vor conduce și nimeni nu se va putea opune. Dar și ei își vor pune întrebarea: ăștia au crezut în Hristos, au fost fundamentaliști, noi în ce credem??? Se vor interesa: în ce credem noi? Acuma am să vă spun adevărul, ce spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă Mântuitorul la ai Săi a venit și nu L-au primit, El a pus un apostol nou pentru păgâni. Și asta au făcut Saul și Pavel, nu? Adică nu și Pavel, Saul a fost pe urmă Pavel. Și ce spune Sfântul Apostol Pavel? Atunci când Dumnezeu le va descoperi adevărul din Testamentul Vechi, se vor întoarce la Dumnezeul vechi.

    [Andrei Dârlău:] Amin!

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Dar, citind proorocii și văzând că și proorocul cutare și cutare vorbesc că la plinirea vremii Se va naște Hristos dintr-o fecioară… Stai puțin, măi! Noi ce-am prigonit? Și atunci spune Sfântul Apostol Pavel așa de simplu: Domnul Iisus Hristos, după ce a înviat pe Lazăr, a intrat în Ierusalim așezat pe mânzul asinei, nu? Asta simbolizează – n-a intrat pe bătrâna asină. În Ierusalimul de sus, Mântuitorul două mii de ani a intrat pe mânzul asinei, nu pe evrei, pe credincioșii evrei, în ceruri. Asina bătrână însă a intrat în Ierusalim după mânz. Evreii se interesează unde e adevărul vechi. Și Dumnezeu o să le dea, o să le descopere. Și atunci ei se vor întoarce la prooroci, de la prooroci vor ajunge și la Mesia și la Fecioară și la tot. Și spune Sfântul Apostol Pavel foarte frumos, foarte frumos… fiți atenți, că n-a spus nimeni așa de frumos: „Moise a spus: Dacă eu nu sunt vrednic să intru în țara sfântă, Doamne, măcar poporul meu să intre!” Deci, iubirea de credință și de neam, de popor, de strămoși Dumnezeu o iubeșteeeeee!!! Pentru că toți m-au acuzat, toată viața mea: De ce-ți iubești neamul? Iar Sfântul Apostol Pavel spune și mai frumos. Mult mai frumos: Atunci ei vor crede și în Mesia și în Sfânta Fecioară și în apostoli și-i vor pune pe apostoli în același rând cu proorocii. Și atunci, cei care s-au rupt de la rădăcina veche, de la rupe-rea catapetesmei în două, au mers pe altă cale, împotriva lui Hristos, vor reveni la Hristos și se vor altoi mult mai puternic decât s-au altoit domnii creștini prin botez, și vor fi mult mai buni creștini decât creștinii – și asta eu cred cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată conștiința, că vor fi mult mai buni decât domnii noștri care-s botezați și habar n-au de Hristos! Statistica veche de 87% vedeți că e falsă, pentru că eu am vorbit asta cu mulți preoți și i-am întrebat: La dumneata în parohie câți vin la spovadă? 5%, la unii 4%, n-a trecut de 5% la nimeni. Or, atunci, evreii vor trece sută la sută! Și altoiul va fi mult mai puternic decât au fost altoiți păgânii, la rădăcina veche, și atunci, dacă Dumne-zeu îi iubește și-i așteaptă ca pe fiul pierdut, eu cine sunt să nu mă rog: „Doamne, ajută-le, înțelepțește-i, luminează-i pe fiii celor care au prigonit pe creștini, ca să fie mai buni ca noi, să fie creștini adevărați, să se mântuiască, să se altoiască mult mai bine decât s-au altoit prin botez!”

    [Andrei Dârlău:] De aceea s-a numit poporul ales.

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Da! Așa că, vreți sau nu vreți, vă place sau nu vă place, ăsta e adevărul! Odată ce Dumnezeu îi iubește mai mult, odată ce Pavel îi iubește mai mult, odată ce Evanghelia îi iubește mai mult, noi nu putem să fim de altă părere.

    Apreciază

  4. improtiva ereziilor lui Ioannis Romanides zice:

    IIC XC + NIKA

    Cosmologia și cronologia eretice ale lui Ioannis Romanidis și a celor de un cuget cu dânsul

    versus

    Cosmologia și cronologia Ortodoxe ale tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică

    Partea I-a
    Cosmologia și cronologia eretice ale lui Ioannis Romanidis și a celor de un cuget cu dânsul

    BIO-ORTHODOXY. A Weblog of John Sanidopoulos: Fr. John Romanides on the Creation of the World and Man (1 of 6):
    http://www.bio-orthodoxy.com/2014/05/fr-john-romanides-on-creation-of-world.html

    […]

    I want to begin by presenting the basic position of the Orthodox Church on the Creation of the World and Man, as formulated by the preeminent theologian of our time Fr. John Romanides, whose positions are closest to mine. Below are excerpts from his classroom lectures compiled in the much more detailed book by Metropolitan Hierotheos of Nafpaktos titled Empirical Dogmatics of the Orthodox Catholic Church According to the Spoken Teaching of Father John Romanides, which I highly recommend. The excerpts below are from volume two and are actual words of Fr. John Romanides unless otherwise indicated. This will be a six part series that will conclude with my comments. Included will be never before translated material from audio lectures I have on this subject. The next post will be about the Cosmology of the Old Testament.

    […]

    BIO-ORTHODOXY. A Weblog of John Sanidopoulos: Fr. John Romanides on the Creation of the World and Man (2 of 6):
    http://www.bio-orthodoxy.com/2014/05/fr-john-romanides-on-creation-of-world_28.html

    E) Recording the Experience of Revelation

    – „Revelational experience is formulated in created words and concepts. The God-seeing Prophets, Apostles and Fathers use the perceptions of the people of their era in order to put their experience into words. Their basic teaching is that God created the world and He directs it, but the formulation of the experience in words comes from the knowledge of the period. The teaching is a matter of theology, the wording is a matter of communication. The cosmology of the Old Testament, as regards expression and formulation, is influenced by the Babylonian cosmology of that age. We stress this to avoid any confusion between the theology of the God-seeing saints and the scientific language of each era.” (Metropolitan Hierotheos of Nafpaktos)

    – „There is a cosmology of the Old Testament. When the Old Testament talks about the firmament, this is Babylonian cosmology. In that period the people of the Middle East observed that, when they dug a well, they found water underground. They saw rain falling from the sky, and often there were floods. If you read the Psalms carefully you will see that there are storehouses up in the sky. You open the door, as in a shower, and water falls down.

    Therefore the way they imagined creation was that in the beginning God created the firmament. The earth was in the middle of the waters and afterwards He suspended the firmament, to support the waters above it, and we have the earth to retain the water below. We are in the middle and live between the waters. This is the cosmology of the Old Testament. Does it bear any relation to reality?”

    – „The cosmology of Genesis shows amazing similarities when compared with Babylonian cosmology. Then there is the chronology of the creation of the world. If we take the Old Testament and reckon when the world was made and when man appeared on earth, we cannot get further than about 6,000 to 6,500 years.

    We now know that the universe is much older than 6,500 years, because a few months ago a new star was found that was fifteen billion light-years away from the earth. Our sun is about ninety-four million miles away and it takes about seven minutes for a photon to reach the earth from the sun. A light-year is the distance a photon of light travels in a year. If the sun is ninety-four million miles away, imagine the distance that a light-year represents. So if we put in fifteen billion light-years, even the computer will have difficulty calculating the numbers involved. In any case, we know that world is at least fifteen billion years old.

    This means that Holy Scripture is completely out as regards the chronology of the universe. The other strange thing is that we do not know what lies beyond. This is what they have found at present, but in a year’s time they may find something that is twenty million light years away, and so on. We do not know how these heavenly bodies originated, or even if they still exist, because the light now arriving started its journey fifteen billion years ago in order to reach the earth. So the distances that exist now in astronomy are amazing.

    Thus from the scientific point of view Holy Scripture seems short of information and does not enlighten us much about the composition of the universe as a whole.”

    – „In the Middle Ages the Europeans had a geocentric perception of the universe. The earth was the centre of the universe and everything revolved around the earth. In the modern era the first astronomers, Galileo in particular, came along and demonstrated with telescopes that instead of the sun revolving around the earth, the earth revolves around the sun. He proved this by observation, not philosophy. The observations were made with the first telescopes, which he constructed himself. His observation was very simple: he saw that every six months the locations of the spots on the sun moved from one edge of the sun to the other.

    He put forward his theories about the sun and the heliocentric system, in contrast to the geocentric system. At that time the rulers and authorities were not convinced, even though bishops looked through his telescope and he explained what his observations meant. In spite of this, he was nearly burnt as a heretic because his theories raised the issue of heresy, and he himself retracted them to show his repentance, in order to avoid execution.

    From then onwards the suspicion arose that familiar things in the natural world were not as the theologians described them, but that it could be proved through more careful observation, aided by equipment that man is capable of constructing, that the world was different and could be differently described. We know that the earth is spherical and not a flat slab, which was an opinion that existed in Alexandria but had been forgotten.”

    – „Quantum mechanics finally destroyed the meaning of pure mathematics and it is obvious that no trace remains of the existence of anything immutable in the world. Everything is in continuous motion and no one can trace out beforehand exactly how an electron inside an atom will function. The electron is no longer predestined by the theory of Max Planck. This has been proved now by experiments.

    Because of this an Anglican bishop said, ‘If we reduce human knowledge to electric pulsations and so on, then it is no longer knowledge.’ Really? Why is it no longer knowledge? This is what he asserted, because he wanted to support an older anthropology belonging to his own tradition.

    I answered, ‘That is not a problem for us Orthodox. It is not at all difficult for me to accept that knowledge is like that, with electric pulsation.’ I also told him: ‘With your way of thinking, if the proof of immortality and eternal existence of the soul is mathematics, then with that argument we shall prove that even electronic brains are immortal. They solve the most difficult mathematical problems and much faster than the human mind. As we have taught machines to think, it means that epistemology is not basically the key to the universe.'”

    – „I remember that once I was in Geneva and there was a Greek, a specialist in quantum mechanics, who met me in church and invited me to his house, together with a professor of astronomy from Greece.

    The discussion was very strange, because the astronomer seemed to have been influenced by Sunday School in his childhood and kept speaking about the harmony of the universe. And I said, ‘I am not sure any more if we can speak about the harmony of the universe. We have black holes now. We have major disorder in the universe and the harmony in the universe is only apparent, because man classifies his knowledge and the classification gives the appearance of harmony. It is possible, however, to find many elements in the universe that witness to disorder. Absolute harmony does not exist. There is something that resembles harmony, but there are many other elements that indicate discord. Just as in the past they used to prove the existence of God with arguments from outdated astronomy, that is to say, prior to this century, now someone can prove that God does not exist.’

    Afterwards I said that quantum mechanics clearly tells us today that there is nothing immutable, because it has been shown that mathematics itself is an estimate, so we always say ‘approximately’. Every measurement is an approximate measurement. We measure either the momentum approximately, or the position approximately. And best of all, whereas Einstein thought that electrons had an unchanging movement within the atom, it is now proved that the things jump around. So no one can precisely calculate their course mathematically. All calculations by contemporary physicists and so on are done ‘approximately’.”

    – „I went to a baptism of a member of the aristocracy, in an aristocratic family in England. The present Archbishop of Canterbury took us with him to a baptism that a team was going to perform. There was a large reception. The father of the girl must have been one of the most important astronomers in England.

    We had a discussion in the lounge. And he, poor man, had suffered a phobia about what the future of the world would be. We had a discussion. What was he afraid of? Now they have found black holes in galaxies, the earth has cracks, so to speak, and the moon – I don’t know exactly – is opening up, doing something or other – whereas before we believed in a harmonious universe and we had the harmony of the universe as one of the great arguments for the existence of God. Now we have arguments instead for the non-existence of God, because there is no harmony in the universe. There is serious discord in the universe and it seems as if everything is heading for catastrophe.”

    – „The aim of divinely inspired concepts is not to reveal anything about the essence of created things and the universe. The whole subject of the positive sciences is related to theology, but theology does not throw light on those other subjects.”

    – „The purpose of the concepts of Holy Scripture is purely ascetic, not scientific. It is not that we should track down from the concepts what matter and the heavenly bodies consist of, and how the structure of the universe functions. This is not the aim of these concepts.

    The aim of these concepts is to lead us through asceticism to God: by means of purification and illumination to lead us to glorification. Apart from that, these concepts also aim to make clear to us the relationship between uncreated and created things, so that we know that what is uncreated is from nothing, because the Father is from nothing, the Son is from the Father, the Holy Spirit is from the Father, and the divine energies are from the Father through the Son in the Holy Spirit. These are uncreated. And then there is the relationship between the created and the uncreated. Created things are from nothing.

    The Fathers know about the relationship between the ‘created’ and ‘uncreated’ from their experience of glorification. They not only know about the existence of created and uncreated things but about how they interrelate. This does not mean, however, that they know and learn about the essence of God or even about the essence of creatures.”

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    BIO-ORTHODOXIE. Un weblog al lui John Sanidopoulos: Pr. Ioannis Romanides despre Crearea Lumii și a Omului (1 din 6):
    http://www.bio-orthodoxy.com/2014/05/fr-john-romanides-on-creation-of-world.html

    […]

    [John Sanidopoulos:] Vreau să încep prezentarea poziției fundamentale a Bisericii Orthodoxe despre Crearea Lumii și a Omului, după cum a fost formulată de ‘proeminentul theolog’ al timpului nostru Pr. Ioannis Romanides, ale cărui opinii sunt apropiate de ale mele. Mai jos sunt fragmente din prelegerile de curs adunate în cea mai detaliată carte de Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos intitulată Dogmatica Empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, pe care v-o recomand cu tărie. Fragmentele următoare sunt din volumul doi și sunt chiar cuvintele Pr. Ioannis Romanides dacă nu este specificat altceva. Acest [articol] va fi alcătuit din șase părți ce va concluziona cu comentariile mele. Va fi inclus în premieră un material tradus din cuvântările audio pe care îl dețin în legătură cu acest subiect (cel menționat în titlu – n. n.). Următoarea postare va fi despre Cosmologia Vechiului Testament.

    […]

    BIO-ORTHODOXIE. Un weblog al lui John Sanidopoulos: Pr. Ioannis Romanides despre Crearea Lumii și a Omului (2 din 6):
    http://www.bio-orthodoxy.com/2014/05/fr-john-romanides-on-creation-of-world_28.html

    E) Înregistrarea Experienței Revelației

    – „Experiența Revelației este formulată în cuvinte și concepte create. De-Dumnezeu-văzătorii Proroci, Apostoli și Părinți folosesc percepțiile oamenilor din vremea lor pentru ca să își prezinte experiența în cuvinte. Învățătura lor de bază este că Dumnezeu a creat lumea și că El o conduce, dar formularea experienței în cuvinte vine din cunoștințele vremii. Învățătura este o problemă de teologie, cuvântarea este o problemă de comunicare. Cosmologia Vechiului Testament, în ceea ce privește exprimarea și formularea, este influențată de cosmologia Babiloniană a acelei vremi. Accentuăm acest lucru pentru a evita orice confuzie între theologia sfinților de-Dumnezeu-văzători și limbajul științific al fiecărei vremi.” (Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos)

    – „Există o cosmologie a Vechiului Testament. Când Vechiul Testament vorbește despre firmament, aceasta este cosmologie Babiloniană. În acea perioadă oamenii Orientului Mijlociu observau că, atunci când săpau o fântână, găseau apă sub pământ. Au văzut ploaia căzând din cer, și adesea erau inundații. Dacă citești Psalmii cu atenție vei vedea că sunt depozite sus în cer. Deschizi ușa, ca la duș, și apa cade jos.

    Așadar felul în care își imaginau creația era că la început Dumnezeu a creat firmamentul. Pământul era în mijlocul apelor și după aceea El a suspendat firmamentul, pentru a susține apele de deasupra lui, și avem pământul pentru a reține apele dedesubt. Suntem la mijloc și trăim între ape. Aceasta este cosmologia Vechiul Testament (cam subțire cosmologia ‘maestrului’ Romanides dacă e să comparăm cu Hexaimeronul Sfântului Părinte Ierarh Vasile cel Mare – n. n.). Are vreo legătură cu realitatea?”

    – „Cosmologia Facerii prezintă uimitoare asemănări când este comparată cu cosmologia Babiloniană. Apoi este o cronologie a creării lumii. Dacă luăm Vechiul Testament și estimăm când a fost făcută lumea și când a apărut omul pe pământ, nu putem trece mai departe de circa 6000 până la 6500 de ani.

    Acum știm că universul este mult mai vechi de 6500 de ani, deoarece acum câteva luni o nouă stea a fost descoperită care se afla la 15 miliarde ani-lumină de Pământ. Soarele nostru se află la 94 de milioane de mile depărtare și îi ia cam 7 minute unui foton ca să atingă Pământul de la soare. Un an-lumină reprezintă distanța parcursă de un foton de lumină într-un an. Dacă Soarele se află la 94 de milioane de mile depărtare, imaginați-vă distanța reprezentată de un an-lumină. Deci dacă introducem 15 miliarde ani-lumină, chiar și calculatorului îi va fi greu să calculeze numerele în cauză. În orice caz, știm că lumea are cel puțin 15 miliarde de ani.

    Aceasta înseamnă că Sfânta Scriptură este cu totul depășită în ceea ce privește cronologia universului. Celălalt lucru straniu este că nu știm ce se află mai încolo. Aceasta este ce au descoperit acum, dar la anul pot găsi ceva care se află la 20 de milioane ani-lumină depărtare, și așa mai departe. Nu cunoaștem cum au apărut aceste corpuri cerești, sau nici măcar dacă încă există, deoarece lumina care ajunge acum și-a început călătoria acum 50 de miliarde de ani ca să ajungă pe Pământ. Așa că distanțele care există acum în astronomie sunt uimitoare.

    Astfel din punct de vedere științific Sfânta Scriptură pare lipsită de informații și nu prea ne lămurește în legătură cu alcătuirea universului ca un întreg.”

    – „În Evul Mediu Europenii aveau o percepție geocentrică a universului. Pământul era centrul universului și totul se învârtea în jurul Pământului. În era modernă primii astronomi, Galileo în particular, a venit și a demonstrat cu telescoape că în loc să se învârtă Soarele în jurul Pământului, Pământul se învârte în jurul Soarelui. A demonstrat asta prin observație, nu prin filosofie. Observațiile au fost făcute cu primele telescoape, fabricate chiar de el. Observația lui a fost foarte simplă: a văzut că la fiecare șase luni pozițiile punctelor de pe Soare s-au mișcat de la o margine a Soarelui la o alta.

    Și-a prezentat teoriile sale despre Soare și sistemul heliocentric, contrat sistemului geocentric. La acea vreme conducătorii și autoritățile nu au fost convinse, chiar dacă episcopii au privit prin telescopul său și le-a explicat ce însemnau observațiile lui. Cu toate acestea, era cât pe ce să fie ars ca eretic deoarece teoriile sale au fost considerate erezii, și însuși le-a retras pentru a arăta pocăință, ca să evite execuția.

    De atunci a apărut bănuiala că lucrurile cunoscute în lumea naturală nu erau după cum le descriau teologii, ci aceasta putea fi demonstrată printr-o observație mai atentă, ajutată de un echipament pe care omul este în stare să și-l construiască, că lumea era diferită și putea fi descrisă în mod diferit. Știm că pământul este sferic și nu o lespede plată, după cum era părerea ce a existat în Alexandria dar a fost uitată.”

    – „Mecanica cuantică într-un final a distrus semnificația matematicii pure și este evident faptul că nu rămâne vreo urmă legată de existența vreunui lucru neschimbabil în lume. Totul este într-o continuă mișcare și nici unul nu poate să prevadă cum va funcționa un electron în interiorul unui atom. Electronul nu mai este determinat de teoria lui Max Planck. Acest lucru a fost dovedit acum de experimente.

    Din această cauză un episcop Anglican a spus, ‘Dacă reducem cunoașterea omenească la vibrațiile electrice și așa mai departe, atunci nu mai este cunoaștere.’ Chiar așa? De ce nu mai este cunoaștere? A afirmat acest lucru, pentru că a vrut să sprijine o veche antropologie aparținând propriei sale tradiții.

    Am răspuns, ‘Aceasta nu este o problemă pentru noi Orthodocșii. Nu îmi este deloc greu să accept că cunoașterea este chiar așa, cu impuls electric.’ I-am spus de asemenea: ‘Cu felul tău de a gândi, dacă dovada nemuririi și a existenței veșnice a sufletului este matematica, atunci cu acest argument putem demonstra că chiar creierele electronice sunt nemuritoare. Ele rezolvă cele mai dificile probleme de matematică și mult mai repede decât mintea omenească. După cum am învățat mașinile să gândească, înseamnă că epistemologia nu este de fapt cheia universului.'”

    – „Îmi amintesc că odată am fost la Geneva și acolo era un Grec, un specialist în mecanică cuantică, cu care m-am întâlnit la biserică și m-a invitat la el acasă, împreună cu un profesor de astronomie din Grecia.

    Discuția a fost foarte ciudată, deoarece astronomul părea să fi fost influențat de Școala Duminicală din copilărie și continua să vorbească despre armonia universului. Și am spus, ‘Nu mai sunt sigur dacă putem vorbi despre armonia universului. Avem găuri negre acum. Avem dezordine mare dezordine în univers și armonia universului este doar aparentă, deoarece omul clasifică cunoștințele sale și clasificarea dă aparența armoniei. Totuși se pot găsi multe elemente în universe care mărturisesc dezordinea. Echilibrul absolut nu există. E ceva care seamănă cu armonia, dar sunt multe alte elemente care indică dezacordul. Exact ca în trecut încercau să demonstreze existența lui Dumnezeu cu argumente din astronomie depășită, adică, anterioară acestui secol, acum cineva poate demonstra că Dumnezeu nu există.’

    După aceea am spus că mecanica cuantică ne spune clar că în ziua de azi nu există nimic neschimbabil, deoarece s-a arătat că însăși matematica este o aproximație, deci spunem întotdeauna ‘aproximativ’. Fiecare măsurătoare este o măsurătoare aproximativă. Măsurăm fie impulsul aproximativ, fie poziția aproximativă. Și cea mai bună dintre toate, în timp ce Einstein credea că electronii aveau o mișcare neschimbabilă într-un atom, este acum demonstrat că lucrurile sar. Deci nu poate cineva să calculeze matematic cu precizie direcția lor. Toate calculele fizicienilor contemporani și așa mai departe sunt făcute ‘aproximativ’.”

    – „Am mers la un botez al unui membru al aristocrației, într-o familie aristocrată din Anglia. Arhiepiscopul de Canterbury ne-a luat cu el la un botez pe care echipa trebuia să îl săvârșească. A fost o mare petrecere. Tatăl fetei trebuie să fi fost unul dintre cei mai importanți astronomi din Anglia.

    Am avut o discuție în salon. Și el, săracul om, a suferit de o fobie în legat de ce va fi cu viitorul lumii. Am avut o discuție. De ce îi era frică? Acum ei au descoperit găuri negre în galaxii, pământul are crăpături, ca să spunem așa, și luna – nu știu exact – se deschide, face ceva sau altceva – în timp ce înainte credeam într-un univers echilibrat și am avut armonia universului ca unul dintre cele mai mari argumente pentru a demonstra existența lui Dumnezeu. Acum avem argumente în schimb pentru a demonstra inexistența lui Dumnezeu, pentru că nu mai există armonie în univers (după câte se pare Ioannis Romanides a fost un eretic ateu, marxist, nominalist, evoluționist: http://www.bio-orthodoxy.com/2014/06/fr-john-romanides-on-creation-of-world.html – n. n.). Există un grav dezacord în univers și se pare că totul se îndreaptă către catastrofă.”

    – „Scopul conceptelor de inspirație divină nu este acela de a revela ceva despre esența lucrurilor create și univers. Întregul proiect al științelor pozitive este legat de teologie, dar teologia nu lămurește legat de celelalte subiecte.”

    – „Scopul conceptelor Sfintei Scripturi este pur ascetic, nu științific. Nu ar trebui să depistăm în concepte din ce sunt alcătuite materia și corpurile cerești, și cum funcționează structura universului. Nu acesta este țelul acestor concepte.

    Intenția acestor concepte este să conducă prin asceză la Dumnezeu: prin intermediul curățirii și iluminării să ne conducă la proslăvire. În afara de asta, aceste concepte își propun de asemenea să ne clarifice legătura dintre lucrurile necreate și cele create, așa încât să cunoaștem că ceea ce este necreat este din nimic(EREZIE deoarece se împrotivește adevărului revelat că „tot ceea ce este necreat izvorăște din Dumnezeirea comună a celor trei ipostasuri ale Preasfintei Treimi”: http://sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/convorbiri12.htm; Pr. Prof. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, 1994, pp. 141-142; Ioannis Romanidis încă odată se pare că este ateu – n. n.), pentru că Tatăl este din nimic, Fiul este din Tatăl, Sfântul Duh este din Tatăl, și energiile divine sunt de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh. Acestea sunt necreate. Și atunci este relația între creat și necreat. Lucrurile create sunt din nimic.

    Părinții au știut despre legătura dintre ‘creat’ și ‘necreat’ din experiența proslăvirii. Ei nu au știut numai despre existența lucrurilor create și necreate ci și despre cum se află în legătură unele cu altele. Aceasta nu înseamnă, cu toate acestea, că ei au cunoscut și au aflat despre esența (ființa) lui Dumnezeu sau chiar despre esența (ființa) creaturilor.

    Apreciază

  5. improtiva ereziilor lui Ioannis Romanides zice:

    IIC XC + NIKA

    Cosmologia și cronologia eretice ale lui Ioannis Romanidis și a celor de un cuget cu dânsul

    versus

    Cosmologia și cronologia Ortodoxe ale tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică

    Partea a II-a
    Cosmologia și cronologia Ortodoxe ale tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică

    ALE CELOR ÎNTRU SFINȚI PĂRINŢILOR NOȘTRI VASILIE CEL MARE și GRIGORIE CUVÂNTĂTORIUL DE DUMNEZEU CUVINTE PUȚINE ORECARE DIN CEALE MULTE. Tălmăcite din limba ellinească de Ilarion Dascălul și Grigorie Dascălul și întâi tipărite în București, în Sfânta Mitropolie, la anul dela Hristos 1826 iar acum tipărite a doua oară la anul dela Hristos 2012, Editura Predania, București, 2012, A CELUI ÎNTRU SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU VASILIE ARHIEPISCOPUL KESARIEI CAPPADOKIEI VOROAVE 9 LA CEALE ȘASE ZILE, pp. 15-117:
    http://predania.ro/pdf/Sf_Vasilie_cel_Mare_si_Sf_Grigorie_Bogoslovul_Cuvinte_putine_oarecare.pdf

    PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI 17. SFÎNTUL VASILE CEL MARE, SCRIERI. PARTEA ÎNTÎIA. OMILII LA HEXAEMERON. OMILII LA PSALMI. OMILII ȘI CUVÎNTĂRI. CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE IUSTIN PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. TRADUCERE, INTRODUCERE, NOTE ȘI INDICI DE Pr. D. FECIORU, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ȘI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, BUCUREȘTI-1986, pp. 69-180:
    https://archive.org/stream/Psb-ColectiaParintiSiScriitoriBisericesti/17SfVasileCelMare-ScrieriI#page/n68/mode/1up

    SFÂNTUL IOANN DAMASKIN, DESCOPERIRE CU AMĂRUNTUL A PRAVOSLAVNICII CREDINȚE, Editura Predania, București, 2011 (cu specificația că la pagina 32 trebuie să înlocuiți: „Că numai Tatăl iaste născut.” cu: „Că numai Tatăl iaste nenăscut.” pentru a fi corect textul din punct de vedere dogmatic – o greșeală apărută din neatenție, fără voia editorului):
    http://predania.ro/pdf/Sf_Ioan_Damaschin_Descoperire_cu_amaruntul_a_pravoslavnicii_credinte.pdf

    SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, DOGMATICA. Traducere de Pr. D. FECIORU, APOLOGETICUM, 2004, ediția electronică:
    https://archive.org/stream/Sfantul_Ioan_Damaschin-Dogmatica#page/n0/mode/1up

    Cosmologia Sfântului Părinte Ierarh Vasile cel Mare:
    https://scribd.com/document/256950012/Cosmologia-Sf-Vasile-cel-Mare

    Cronologia Sfântului Părinte Ierarh Vasile cel Mare:
    https://scribd.com/document/262680282/Cronologia-Sf-Vasile-cel-Mare

    Calculul Pascal al Sfântului Părinte Cuvios Maxim Mărturisitorul:
    https://scribd.com/document/47313088/Calculul-Pascal-al-Sfantului-Maxim-Mărturisitorul

    Consensul Sfinților Părinți și Scriitori bisericești asupra geocentrismului:
    https://scribd.com/document/11985543/Consensul-Sfinților-Părinți-și-Scriitori-bisericești-asupra-geocentrismului

    Consensul Sfinților Părinți Bisericești Pământul este sferic:
    https://scribd.com/document/49043273/Consensul-Sfinților-Părinți-Bisericești-Pămantul-este-sferic

    Geocentrism:
    https://scribd.com/lists/14256341/Geocentrism

    Theodor Leontescu, O piatră pentru Goliat, Editura Vergiliu, București, 2016:
    https://saccsiv.wordpress.com/2016/09/28/theodor-leontescu-o-piatra-pentru-goliat/

    Convertirea lui Galilei la geocentrism:

    Ieromonah Serafim Rose, Crearea lumii și omul începuturilor. Perspectiva creștin-ortodoxă. Ediția a doua. Traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Editura Sophia, București, 2011, pp. 59-62:
    http://hexaimeron.ro/Hexaimeron/ieromonah-serafim-rose-cartea-facerii-crearea-lumii-si-omul-inceputurilor-ierom-serafim-rose.pdf

    Știm cu toții argumentele antireligioase despre Scriptură, și în special despre Facere, cum că este creația unei populații înapoiate, ce cunoștea prea puțin despre știința lumii, că este plină de mitologie primitivă despre ‘zei creatori’ și ființe supranaturale, că totul a fost luat din mitologia babiloniană etc. Dar nimeni nu poate asemui în mod serios Facerea cu oricare dintre miturile despre creație ale altor popoare, fără a fi izbit de sobrietatea și simplitatea istorisirii din Cartea Facerii. Miturile despre creație sunt, într-adevăr, pline de întâmplări fantastice și ființe de basm, despre care nici nu se pune problema să fie luate textual. Textele de acest tip nu intră în competiție cu Cartea Facerii; ele nu sunt nici măcar comparabile.

    Totuși există o părere larg răspândită – fără temei în Scriptură ori în tradiția Bisericii – că Moisi a scris Cartea Facerii după ce a cercetat alte istorisiri timpurii despre creație, sau că n-a făcut decât să consemneze tradițiile orale ce au ajuns până la el, compilând și simplificând poveștile care s-au transmis până în vremea lui. Aceasta ar însemna, desigur, că Facerea este opera înțelepciunii și speculației omenești, și deci n-ar avea nici un rost să cercetezi o asemenea lucrare ca pe o descriere a adevărului despre începutul lumii.

    Există diferite tipuri de cunoaștere, iar cunoașterea ce vine de-a dreptul de la Dumnezeu este cu totul osebită de cea care purcede din putințele firești ale omului.

    Sfântul Isaac Sirul deosebește felurile de cunoaștere după cum urmează:

    „Cunoașterea care se mișcă în cele văzute sau în simțuri și urmărește înșiruirea lor se numește naturală. Iar cea care se mișcă în planul celor gândite (inteligibile) și, prin mijlocirea lor, în firile celor netrupești se numește duhovnicească, deoarece ea primește simțirea în duh și nu în simțuri. Și acestea două se ivesc în suflet din afară, pentru cunoașterea lor. Iar cea care se produce în planul dumnezeiesc se numește mai presus de fire și e mai degrabă necunoscută și mai presus de cunoaștere. Contemplarea acesteia n-o primește sufletul dintr-un conținut din afara lui, ca pe primele două, ci ea se arată și se descoperă din cele dinlăuntrul sufletului în chip nematerial, deodată și pe neașteptate. Pentru că împărăția cerurilor înlăuntrul vostru este (Lc. 17, 21).”

    Într-un alt loc, Sfântul Isaac descrie cum în oamenii cu cea mai înaltă viață duhovnicească sufletul se poate ridica la o vedere a începuturilor lucrurilor. Descriind cum este răpit un astfel de suflet la gândul veacului viitor cel nestricăcios, Sfântul Isaac scrie:

    „Și apoi se înalță de la aceasta cu mintea sa la cele dinainte de întemeierea lumii acesteia, când nu era vreo zidire, nici cer, nici pământ, nici îngeri, nici ceva din cele ce se petrec. Și se gândește cum le-a adus dintr-o dată pe toate la ființă din cele ce nu sunt, numai prin bunăvoirea Lui.”

    Se poate deci crede că Moisi și cronicarii de după el au folosit însemnări scrise și tradiții orale când au ajuns la scrierea faptelor și cronologiei patriarhilor și împăraților istorici; dar istorisirea începutului existenței lumii, când nu erau martori la preaputernicele lucrări dumnezeiești, poate veni numai din descoperirea lui Dumnezeu; este o cunoaștere suprafirească, descoperită în contactul direct cu Dumnezeu. Este exact ceea ce ne spun Părinții și tradiția Bisericii că este Cartea Facerii.

    Sfântul Ambrozie scrie:

    „Moisi a vorbit cu Dumnezeu Cel Preaînalt nu în vedenie, nici în vis, ci gură către gură (Numeri 12, 6-8). Lămurit și limpede, nu prin chipuri și ghicituri, i s-a dat lui darul dumnezeieștii apropieri. Și astfel Moisi a deschis gura sa și a rostit cele spuse de Domnul înlăuntrul său, după făgăduința făcută lui când El l-a îndreptat către împăratul Faraon: Și acum mergi, și eu voi deschide gura ta, și te voi învăța cele ce vei grăi (Ieșire 4, 12). Iar dacă el a primit mai înainte de la Dumnezeu ceea ce avea să spună despre slobozirea norodului, cu cât mai mult trebuie tu să primești ceea ce va să spună El despre cer? Drept aceea, nu întru cuvinte îndemnătoare ale înțelepciunii, nu în deșertăciuni filosoficești, ci întru arătarea Duhului și a puterii (1 Cor. 2, 4) s-a încumetat a zice, ca și cum ar fi fost martor dumnezeieștii lucrări: Întru început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.”

    Întru același cuget scrie și Sfântul Vasile la începutul Hexaimeronului său:

    „Așadar Moisi, care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu față către față, el ne istorisește cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu.”

    În Omiliile la Facere, Sfântul Ioan Gură de Aur revine mereu asupra afirmației că fiecare cuvânt al Scripturii este dumnezeiește insuflat și are un înțeles adânc — căci nu sunt cuvintele lui Moisi, ci ale lui Dumnezeu:

    „Să vedem dar ce ne învață și acum fericitul Moisi, care nu grăiește acestea numai cu a sa gură, ci insuflat de harul lui Dumnezeu.”

    Apoi are o fascinantă descriere a felului cum face Moisi acest lucru. Știm că prorocii Vechiului Testament au prevestit venirea lui Messia. În Cartea Apocalipsei, Sfântul loan Teologul a prorocit cele despre sfârșitul lumii și viitorul Bisericii. Cum anume știau ce urma să se întâmple? Este vădit că Dumnezeu le-a descoperit. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că întocmai cum Sfântul Ioan Teologul a fost prorocul celor viitoare, Moisi a fost prorocul celor din trecut. El spune următoarele:

    „Toți ceilalți proroci au spus sau cele ce aveau să se întâmple după multă vreme, sau cele ce aveau să se întâmple în vremea lor, pe când fericitul Moisi, care a trăit după multe generații de la facerea lumii, condus fiind de mâna cea de sus, a fost învrednicit să spună acelea care fuseseră create de Stăpânul tuturor înainte de nașterea lui! De-aceea a și început spunând așa: Întru început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Aproape că ne strigă tuturora cu voce tare și ne spune: «Rostesc oare acestea fiind învățat de oameni? Nu! Cel care a adus pe acestea de la neființă la ființă, Acela a mânat și limba mea spre grăirea lor!» Așa că, rogu-vă, să luăm aminte la cele spuse, nu ca și cum le-am auzi de la Moisi, ci de la Dumnezeul universului prin gura lui Moisi, și să zicem adio gândurilor noastre.”

    Așadar, trebuie să ne apropiem de primele capitole ale Facerii ca de o carte prorocească, cunoscând că cele înfățișate s-au întâmplat cu adevărat, dar cunoscând și că – din pricina îndepărtării lor față de noi, și din pricina firii lor însăși, ca primele întâmplări din istoria lumii – le vom putea înțelege numai în chip nedesăvârșit, tot așa cum nedesăvârșit înțelegem întâmplările de la sfârșitul lumii, înfățișate în Apocalipsă și în alte Scripturi ale Noului Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur însuși ne atrage luarea aminte să nu socotim a înțelege prea mult din zidirea lumii:

    „Să primim cu multă recunoștință cuvintele Scripturii; să nu trecem de măsura noastră, nici să iscodim cele mai presus de noi, așa cum au pățit dușmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile gânduri, nu s-au gândit că este cu neputință omului să cunoască desăvârșit creația lui Dumnezeu.”

    Să încercăm deci a intra în lumea Sfinților Părinți și în felul lor de înțelegere a textului Facerii, cel dumnezeiește insuflat. Să iubim și să cinstim scrierile lor, care în vremile noastre tulburi sunt faruri strălucitoare ce-și aruncă atotluminătoarea rază asupra textului celui insuflat. Să nu ne pripim a crede că noi „știm mai bine” decât aceia, iar de socotim a avea vreo înțelegere pe care ei nu au zărit-o, să ne smerim, șovăind a o da altora, cunoscându-ne sărăcia și slăbiciunea minților noastre. Fie ca ei să ne deschidă mințile, ca și noi să pricepem descoperirea lui Dumnezeu.

    Apreciază

  6. improtiva ereziilor lui Ioannis Romanides zice:

    IIC XC + NIKA

    Cosmologia și cronologia eretice ale lui Ioannis Romanidis și a celor de un cuget cu dânsul

    versus

    Cosmologia și cronologia Ortodoxe ale tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică

    Partea a III-a
    Sfântul Părinte Ierarh Ignatie Briancianinov despre scrierile eretice ale lui Ioannis Romanidis și a celor de un cuget cu dânsul

    Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, Editura Σοφία (Sophia), Editura Cartea Ortodoxă, București 2012:

    Scrisoarea 45. Despre științele omenești. Rațiunea cu nume mincinos. Despre înțelepciunea duhovnicească și cea trupească, pp. 146-147:

    Scrisoarea 53. Despre mărturisirea adevărului cu gura și cu fapta. Singura cale fără greș către mântuire este urmarea neabătută a învățăturii Sfinților Părinți. Despre citirea cărților eretice. Despre adevăratul îndrumător duhovnicesc. Împlinirea prorociei despre prorocii mincinoși. Ce înseamnă ascultarea, pp. 167-173:

    Scrisoarea 54. Despre deplina ascultare față de îndrumătorul duhovnicesc. Nevoitorii vremurilor din urmă, pp. 174-177:

    Scrisoarea 55. De ce este neapărată nevoie de citirea Sfinților Părinți. Ereticii din toate timpurile urăsc cu deosebire scrierile Părinților. Despre citirea Sfintei Scripturi, pp. 178-183:

    Scrisoarea 56. Despre îndrumătorul duhovnicesc. Despre împătimirea față de îndrumător. Despre dreapta îndrumare duhovnicească și viața în Dumnezeu. Despre viața închipuită, care nu există de fapt, pp. 184-186:

    SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV, Experiente ascetice. Traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Σοφία (Sophia), Bucuresti, 2008, Despre păzirea de cărțile care cuprind învățături mincinoase, pp. 93-95:

    Apreciază

  7. improtiva ereziilor lui Ioannis Romanides zice:

    IIC XC + NIKA

    Cosmologia și cronologia eretice ale lui Ioannis Romanidis și a celor de un cuget cu dânsul

    versus

    Cosmologia și cronologia Ortodoxe ale tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică

    Partea a IV-a
    Concluzii

    „Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții, la arătarea Lui și în împărăția Lui; propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 1-4)

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Sfântul Meletie Mărturisitorul, Carte în stihuri:

    „Nu-i ascultați nici pe pustnici, nici pe preoți, și nici pe cei ce ne propovăduiesc învățături nelegiuite, și povățuiesc în chipul cel rău, și nici pe aceștia și nici chiar pe episcopi să nu-i ascultați, dacă mărturisesc lucruri neadevărate, care nu sunt spre folos. Să fim lucrători, și să cuvântăm, și să stăm împotriva celor ce îndeamnă la rătăcire în chip viclean.

    Nu este cu dreptate și cu cuviință bine-credincioșilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu și din aceasta își întăresc înșelăciunea ceilalți potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărți cineva de la Dumnezeu, ce bine-credincios poate să stea deoparte și să tacă, sau cu totul să se liniștească? Pentru că tăcerea sa îl vădește cum că și el se învoiește acestor rele. Şi aceasta ne-o arată Înainte-Mergătorul Domnului și vitejii Macabei, care pentru o mică poruncă a legii s-au primejduit până la moarte și n-au părăsit nici cea mai mică parte a predaniilor primite. Căci războiul de multe ori este lăudat și lupta se arată mai bună decât vătămătoarea de suflet pace. Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor și să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei”.

    „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit – să fie anatema!” (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 1, 8-9).

    Sfat iar nu poruncă: fiecare este liber să aleagă ce carte vrea să citească; asumându-și în veșnicie cele alese și cele citite va răspunde pentru faptele sale.

    SFÂNTUL JUSTIN POPOVICI, BISERICA ORTODOXĂ ȘI ECUMENISMUL. Editor: monahul Filotheu Bălan. Traducere din limba sîrbă de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli-Petru Vodă, 2002, p. 47:
    http://tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/Sf.-Iustin-Popovici-Biserica-Ortodoxa-si-Ecumenismul.pdf

    Înaintea Dumnezeu-Omului, și ca Persoană – și ca Biserică – stă omul, cu firea sa cea după chipul lui Dumnezeu. Zidit după chipul lui Dumnezeu, omul are și libertate după chipul lui Dumnezeu. Această libertate are dimensiuni uriașe, nemăsurate. După voia sa liberă, omul poate chiar să se lepede de Dumnezeu și să aleagă pe diavolul. Și încă: omul poate să ajungă „dumnezeu după dar”, însă și diavol, după voia sa liberă. Întrebuințată cu înțelepciune Dumnezeiască, voia liberă îl duce pe om la Dumnezeu și îl unește cu Dumnezeu; întrebuințată rău, îl duce pe om la diavol și-l unește cu el. Istoria neamului omenesc este martorul grăitor al acestui fapt.

    Din Limonariu sau Livada Duhovnicească a Sfântului Părinte Cuvios Ioan Moshul:

    IOAN MOSHU, LIMONARIU SAU LIVADA DUHOVNICEASCĂ. Traducere și comentarii de pr. prof. dr. T. BODOGAE și D. FECIORU, EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ALBA IULIA, 1991, CAPITOLUL 26. VIAȚA FRATELUI TEOFAN, MINUNATA LUI VEDENIE ȘI DESPRE PĂRTĂȘENIA CU ERETICII, pp. 42-43, 213:

    CAPITOLUL 26

    VIAȚA FRATELUI TEOFAN, MINUNATA LUI VEDENIE ȘI DESPRE PĂRTĂȘENIA CU ERETICII

    Un bătrîn cu numele Chiriac trăia în lavra Calamon[38] din apropierea sfîntului rîu Iordan. Și era bătrînul îmbunătățit în fapte dumnezeiești. La el a venit un frate străin din ținutul Dara[39], cu numele Teofan, ca să-l întrebe pe bătrîn despre gîndul curviei. Bătrînul a început să-l sfătuiască cu felurite cuvinte de înțelepciune și viață curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele bătrânului, i-a spus:

    – Eu, avvă, am părtășanie în țara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei și vreau să locuiesc împreună cu tine.

    Cînd a auzit bătrînul numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui și l-a sfătuit și l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare și să vină la Sfânta Sobornică și Apostolică Biserică. Și i-a spus:

    – Nu este altă mântuire decît numai în a cugeta drept (a avea credința ortodoxă, a avea dogma ortodoxă – n. n.) și a crede că Sfînta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu[40].

    – Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toți ereticii așa spun: daca nu ești cu noi, nu te mîntui. Sărmanul de mine nu știu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredințeze, prin faptă, care este credința cea adevărată.

    Bătrânul a primit cu bucurie cuvîntul fratelui și i-a spus:

    – Șezi în chilia mea și am nădejde în Dumnezeu că bunătatea lui îți va descoperi adevărul!

    Lăsîndu-l pe fratele în peșteră s-a dus la țărmul Mării Moarte și s-a rugat pentru el. Și iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoșător la vedere, stînd în fața lui și-i spune:

    – Vino și vezi adevărul!

    Și luîndu-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urît și cu foc și-i arătă în mijlocul focului pe Nestorie și Teodor, pe Eutihie și Apolinarie, pe Evagrie și pe Didim, pe Dioscur și pe Sever, pe Arie și pe Origen și pe alți câțiva[41].

    – Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor și celor care hulesc pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu și celor ce urmează învățăturile lor. Dacă îți place locul, rămîi în credința ta! Dar dacă nu vrei sa încerci chinul acesta, vino la Biserica Cea Sfântă și Sobornică (adică Biserica Ortodoxă – n. n.), așa cum ți-a spus bătrânul. Căci îți spun: chiar dacă ai săvîrși toate virtuțiile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credință.

    La cuvîntul acesta fratele și-a venit în sine. Cînd a venit bătrânul, i-a povestit toate cele întîmplate așa cum le-a văzut și a trecut la Sfînta Sobornică și Apostolică Biserică (adică Biserica Ortodoxă – n. n.). Și a rămas împreună cu bătrînul în Calamon. După ce a stat mulți ani cu el, a adormit în pace.

    [38] Clădită între anii 450-470, dărîmată de perși în 614, mănăstirea aceasta trăiește și azi sub numele Sf. Gherasim, lîngă Marea Moartă.
    [39] Cetate de graniță între perși și bizantini.
    [40] Se știe că patriarhul Nestorie (420 – 431) – tăgăduia fecioria Maicii Domnului.
    [41] Ereticii pomeniți aici privesc nu numai pe nestorieni, ci și pe arieni, pe origeniști și pe monofiziți (și pe toți ereticii – n. n.).

    IOAN MOSHU, LIMONARIU SAU LIVADA DUHOVNICEASCĂ. Traducere și comentarii de pr. prof. dr. T. BODOGAE și D. FECIORU, EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ALBA IULIA, 1991, CAPITOLUL 46. MINUNATA VEDENIE A LUI AVVA CHIRIAC DIN LAVRA LUI CALAMON ȘI DESPRE CELE DOUĂ CĂRȚI ALE NELEGUITULUI NESTORIE, pp. 60-61, 215:

    CAPITOLUL 46

    MINUNATA VEDENIE A LUI AVVA CHIRIAC DIN LAVRA LUI CALAMON ȘI DESPRE CELE DOUĂ CĂRȚI ALE NELEGUITULUI NESTORIE

    Ne-am dus odată la avva Chiriac preotul lavrei lui Calamon de lîngă sfîntul rîu Iordan. Și ne povestea zicînd:

    Într-o noapte, văd în vis o femeie vrednică de respect, îmbrăcată în porfiră, împreună cu doi bărbați sfințiți și cinstiți, că stă la ușa chiliei mele. Am luat pe femeie drept Stăpîna noastră Născătoarea de Dumnezeu, iar pe cei doi bărbați care erau cu ea drept Sfîntul Ioan Teologul și Sfîntul Ioan Botezătorul. Am ieșit afară din chilie și i-am rugat să intre înauntru ca să facă o rugăciune în chilia mea. Femeia însă n-a vrut. Și m-am rugat mult timp stăruitor de dînsa, spunîndu-i: „Să nu mă întorc rușinat și înfruntat” și multe altele. Cînd ea a văzut că stărui încă în cererea mea, mi-a răspuns cu asprime, zicîndu-mi:

    – Ai în chilia ta pe dușmanul meu. Cum vrei dar să intru?

    După aceste cuvinte a plecat.

    Cînd m-am deșteptat, am început să mă vaiet și să mă gîndesc dacă n-am păcătuit cu ceva cu mintea împotriva ei, căci nu era nimeni altcineva în chilie decît numai eu. Deși m-am chinuit multă vreme, totuși nu m-am găsit vinovat cu nimic față de ea. Văzîndu-mă învăluit de tristețe, am luat o carte să citesc, ca prin citit să-mi îndepărtez tristețea. Cartea pe care am luat-o era a lui Isihie preotul Ierusalimului. Cînd am deschis cartea, găsesc scrise la sfîrșitul ei două cuvântări de ale nelegiuitului Nestorie[75]. Îndată am cunoscut că acesta era dușmanul Stăpînei noastre, Sfînta Născătoare de Dumnezeu. Atunci m-am sculat și am plecat și am dat cartea celui care mi-o împrumutase și i-am spus:

    – Ia-ți, frate, cartea! N-am avut aîta folos din ea cîtă pagubă, și i-am povestit cele întâmplate. El, plin de zel, a rupt îndată din carte cele două cuvîntări ale lui Nestorie, și le-a pus pe foc zicînd:

    – Să nu rămînă în chilia mea vrăjmașul Stăpînei noastre, Sfintei Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria.

    [75] Se știe că patriarhul Nestorie ataca credința despre pururea fecioria Maicii Domnului.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s