Ortodoxia ierom. Pruteanu Petru…„noi folosim expresia „Biserica (Romano-)Catolică” doar pentru că aceasta a fost cândva Biserică şi, în virtutea denumirii istorice, noi acceptăm acest titlu inclusiv atunci când comunitățile ortodoxe semnează contracte juridice cu „Biserica Catolică”, de la care închiriază lăcașe de cult în Occident”.

 Risultati immagini per Pruteanu PetruNu se joacă cu terminologia BISERICA …e periculos se duce la păcat…(un răspuns ier.Petru Pruteanu de la un fost ascultator si ucenic al lui )….
Chiar in timpul post sinodal ..al sinodului tâlharesc multi teologi ortodocsi au inceput a teologisi si comenta hotarârile sinodului eretic ecumenist …Unul din ei e ,si cu parere de rau .e si fostul meu dascal in teologie ier.Petru (Pruteanu) actual Egumen la o manăstire din Portugalia ..subordonata Episcopiei de Korsun.patriarhia Moscovei..
Dupa toate ….câte am aflat şi ce am citit atât pe bloggul lui personal ,dar si pe portalul oficial al Mitropoliei Moldovei „Moldova Ortodoxă” se observa minciuna ecumenista care se impune pentru spalarea creerilor ortodoxe .
Redau mai jos ” difiniţia teologică a cuvantului „BISERICĂ ” atat de „explicită” şi comentata de ier.Petru (Pruteanu) tot atât si de oficiata în Mitropolia Moldovei ca „ADEVĂR”..
–––––––––––––––––––––
„”Ieromonah Petru Pruteanu ;Risultati immagini per ""Ieromonah Petru Pruteanu ;

Pentru a clarifica puţin lucrurile, e bine să ştim că termenul „biserică” se foloseşte cu referire la confesiunile eterodoxe în majoritatea manualelor de teologie dogmatică, dar şi în scrierile unor teologi asceţi cum a fost, de exemplu, părintele Gheorghios Kapsanis, egumenul Mănăstirii Grigoriou din Athos. Acesta din urmă scria cuvântul „Biserică” cu majusculă doar în cazul Bisericii Ortodoxe, iar în celelalte cazuri le scria cu minusculă – diferenţă care se făcea şi în documentul sinodal.

Mai mult decât atât, eterodocşii şi mai ales romano-catolicii sunt numiţi „biserică” chiar de unele sinoade anti-latine (!), precum şi în cărţile de cult.
De exemplu, în „Rânduiala” primirii latinilor în Biserica Ortodoxă, aprobată de „Sfântul şi Marele Sinod” din 1484 sub conducerea patriarhului Simeon al Constantinopolului , printre altele se spune:
„Vrei tu, omule, să devii ortodox şi să te lepezi de toate dogmele ruşinoase şi străine ale latinilor, adică despre pogorârea Duhului Sfânt, căci ei greşit gândesc şi cred că El purcede şi de la Fiul, şi de slujirea cu azime şi de celelalte obiceiuri ale bisericii lor, care nu concordă cu Biserica sobornicească şi ortodoxă a Răsăritului?” (Ράλλη-Ποτλῆ, Σύνταγμα…, vol. 5, p.144).
Acelaşi termen se foloseşte şi într-o „Rânduială” mai târzie de primire în Biserica Ortodoxă a unui latin:
„Dispreţuieşti şi te laşi de inovaţiile bisericii apusene…?”, „Scuipi tu asupra stropirii la Sfântul Botez în biserica apuseană…?”, „Te lepezi şi te scârbeşti de afirmaţiile nebune ale bisericii apusene…?” ş.a. (vezi. π. Γεωργίου Μεταλληνοῦ, «Ὁμολογῶ ἕν βάπτισμα», Athena 1996, p. 134 şi urm.).
Pe lângă Sinodul din 1484, la un alt Sinod important care a avut loc în Cipru în 1406, preşedintele Sinodului, Iosif Vrienios (mentorul lui Marcu Eugenicul), de asemenea foloseşte pentru confesiunea romană-catolică termenul de „biserică Acelaşi termen îl foloseşte şi patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului cu referire la luterani.
Prin urmare, există destule texte dogmatice şi liturgice importante care admit folosirea termenului „biserică” cu referire la confesiunile eterodoxe.

Prin urmare, exprimarea din documentul final al Sinodului (art. 6) mi se pare  destul de echilibrată:

„Biserica Ortodoxă recunoaşte denumirile istorice ale bisericilor şi confesiunilor eterodoxe cu care nu se află în comuniune…”.
Cu alte cuvinte, noi folosim expresia „Biserica (Romano-)Catolică” doar pentru că aceasta a fost cândva Biserică şi, în virtutea denumirii istorice, noi acceptăm acest titlu inclusiv atunci când comunitățile ortodoxe semnează contracte juridice cu „Biserica Catolică”, de la care închiriază lăcașe de cult în Occident.
Dar recunoaşterea acestei denumiri istorice şi juridice nu înseamnă şi recunoaşterea caracterului eclesial al confesiunii respective, căci aceasta ar atenta la „unicitatea” Bisericii mărturisită în Crez.

Dar de ce episcopii noştri n-au ieşit să explice poporului aceste lucruri, ştiind că, de jumătate de an încoace textele presinodale fac furori pe internet, iar diferiţi fanatici semidocţi numeau apriori şi continuă să mai numească Sinodul din Creta drept unul „tâlhăresc?”” 

ACEASTA ESTE ORTODOXIA PR PRUTEANU NU A SFINȚILOR PĂRINȚI!
–––––––––––––––––––––
Fotografia de profil a lui Mihail Prisacari
Tema acestei contribuţii este cu siguranţă una dintre cele mai dificile si problematică cu care se confruntă ecumenismul, dar şi una dintre cele mai importante. Răspunsul care se aşteaptă de la mine astăzi, aici, are mai multe părţi:

1)   Care este poziţia centrală şi concepţia despre Biserică ?

2)   Unde sunt limitele dintre identitatea reală şi cea falsă a Bisericii „una, sfântă, catolică (deplină) şi apostolică” si restul cultelor religioase.

3)   Ce fel de unitate vrem să realizăm prin toate aceste eforturi ecumenice, pentru a se ajunge într-adevăr la comuniunea deplină a bisericilor?

Pentru a răspunde acestor întrebări, mi se pare important ca noi să definim la fel noţiunile. Altfel, există pericolul să facem confuzii, deşi folosim aceleaşi cuvinte. Multe neînţelegeri s-au ivit în acest fel şi au denaturat în probleme insolvabile. Acest lucru este valabil, în mod deosebit, pentru noţiunea „biserică” sau ecclesia?

Voi încerca să prezint câteva consideraţii cu privire la întrebările formulate mai sus, din perspectiva teologiei ortodoxe. De la început trebuie să subliniez faptul că toate aspectele pe care le voi prezenta aici nu sunt „o invenţie” a Bisericii Ortodoxe privită în sens confesional, ci îşi au fundamentele şi izvoarele în Biserica primară si sf.Scriptura . Convingerea fermă a Bisericii Ortodoxe şi a teologiei ortodoxe este aceea că reprezintă şi trăieşte până astăzi, în continuitate cu începuturile vieţii creştine, credinţa primară păstrată de-a lungul evoluţiei istorice a Bisericii .

Pentru a intelege pe deplin înalţimea ,lăţimea si adâncimea teologica a cuvantului BISERICA -ECCLESIA -hai sa apelam la sf.Scriptură ce zice ea? 

Mântuitorul Hristos pe baza adevaratei credinte in El -Temelia noastra va zidi BISERICA (ecclesia -in greacă) SA ,care portile iadului ,nu o va birui pe dânsa. (Mat 16.18.) .BISERICA MEA -PLENITUDINEA ,DESĂVÂRŞIREA SI HARUL MÂNTUITOR PENTRU ORICE CRESTIN ORTODOX , fara Biserica nu există MÂNTUIRE .1Tim.3.15…
Acum adresez o întrebare retorica atat dascalului meu ier.Petru ,cât si restul ecumenistilor ? DE CE PORŢILE NU O POT DARAMA ..DAR NU SI IADUL IN ÎNTREGIME? raspunsul e pe faţă.. ÎNVĂŢĂTURA ce am primit-o de la p.ieromonah Petru -toata învatatura eretica nu provine din iad,dar teologic, toata erezia are drumul si cararea inspre portile iadului …si nu o vor birui Biserica caci in Ea se infaptueste atat Tainele MÂNTUITOARE prin care crestinul ortodox fara ele nu se poate mântui ..atât si PRONIA Divina ..vezi 1Cor.12.28-31.
Doar in acest caz întalnim difiniţia acestui cuvânt grecesc ecclesia ..
1 Corinthians 12:28
[28]καὶ οὓς μὲν ἔθετο ὁ θεὸς ἐν τῇ ἐκκλησίᾳ (ecclesia-BISERICĂ)πρῶτον ἀποστόλους, δεύτερον προφήτας, τρίτον διδασκάλους, ἔπειτα δυνάμεις, ἔπειτα χαρίσματα ἰαμάτων, ἀντιλήμψεις, κυβερνήσεις, γένη γλωσσῶν.-si îl foloseste Ap.Pavel pentru ca Harul domina in Biserica …PLINĂTATE , HAR si ADEVĂR.
Dar daca e sa fim puţin mai atenţi …se observa ca acelas ap.Pavel pentru unele Biserici-ADUNARI crestine care se abat câtuşi de puţin de la Adevar ,fie din nestiinţă ,fie intentionat foloseste alt cuvant sinonim si nu Ecclesia -Biserica din simplul motiv ca se socotea ca Biserica nu a lucrat mântuirea pentru membrii eii pe deplin si Harul în acea adunare era nelucrator …vezi Evrei 10.25

Hebrews 10:25,
[25]μὴ ἐγκαταλείποντες τὴν ἐπισυναγωγὴν (epsinagogen-ADUNARE ,si nu ἐκκλησίαι Biserica)ἑαυτῶν, καθὼς ἔθος τισίν, ἀλλὰ παρακαλοῦντες, καὶ τοσούτῳ μᾶλλον ὅσῳ βλέπετε ἐγγίζουσαν τὴν ἡμέραν.

Un alt Apostol biblic face aceias difinitie ca Sf.Ap.Pavel….Sf.Ap.Iacov cand ii mustra pe crestinii din Asia mica ..nu mai difineste ca Biserica ci chiar o face SINAGOGA din simplul motiv ca faceau diferenta intre crestini ..intre bogati si saraci …si iaras Harul e nelucrator in acea adunare prin care o difineste drept SINAGOGĂ -evreescul adunare.

James 2:2
[2]ἐὰν γὰρ εἰσέλθῃ εἰς συναγωγὴν ( Sinagogen- adunare) ὑμῶν ἀνὴρ χρυσοδακτύλιος ἐν ἐσθῆτι λαμπρᾷ, εἰσέλθῃ δὲ καὶ πτωχὸς ἐν ῥυπαρᾷ ἐσθῆτι,

În Timpul Apostolic scârbii Apostolilor erau deja consecventi la rostirea si difinirea de BISERICA …aveau o frica ca sa nu fie o erezie sau o difinitie incorecta data unor comunitati crestine …însă actualii ecumenisti au perdut frica ….cat tine de asa zisele numiri sau difinitii de biserica acceptate de unele sinoade locale din evul mediu …işi are raspunsul sau ….daca si sa pronunţat cuvantul „biserica” de unii ierarhi hai sa nu il luam drept dogma si difinitie pentru cultele religioase eterodoxe..pentru ca în ele nu exista PLINATATEA HARULUI si desăvârşirea ,iar daca nu exista se ne conducem de ce invaţă Sf.Scriptură.

Amintim câțiva termeni care lasă loc de interpretare:

„Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească, crede cu tărie, în constiinţa ei eclesială profundă, că ocupă un loc central în promovarea unităţii crestine în lumea contemporană.”
Prima parte a textului este foarte clară: Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.
A doua parte a frazei, naște întrebări serioase. Ce fel de unitate promovează Biserica Ortodoxă? Ce înseamnă „unitatea creștină”? Unitate, pentru Biserica Ortodoxă înseamnă un singur lucru, și anume revenirea ereticilor la Ea prin Taina Botezului și lepădarea (anatematizarea) învățăturilor eretice. 
Paragraful 2:
„Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum si misiunea ei universal au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura indisolubilă care există între dreapta credinţă si comuniunea sacramentală.”
Dacă legătura dintre dreapta credință și comuniunea sacramentală este indisolubilă, așa cum corect se afirmă aici, atunci în ce mod caută să refacă „unitatea” pierdută Biserica Ortodoxă? Dacă Biserica este Una și Unica, și nu se poate diviza, ce unitate să refacă? Ori avem Unitatea, ori nu o avem. Iar dacă o avem, de ce trebuie să „o refacem” din moment ce o avem? 
Paragraful 6:
”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici si confesiuni crestine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să 
se sprijine pe clarificarea, cât mai repede si cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii si, în special, a învăţăturii lor generale despre Taine, har, preoţie si succesiune apostolică.” 
Este adevărat că în anumite texte din patrimoniul patristic ereticii au fost numiți „sinagoga satanei”, „biserica nelegiuiților”, „biserici blestemate”, etc. Și se poate spune că termenul de „biserică” a fost folosit ca terminus tehnicus, nu în sensul propriu al definirii a ceea ce înseamnă Biserica. Nu te poți juca cu termenologia parinte Petru Pruteanu ..iertare ….

Un singur exemplu ..in ierurghia inmormântarii este rugaciunea de dezlegare a „blestemului preoţesc” in molitfelnic e scris intr-o limba populara dar nu si dogma …in Ortodoxie nu exista Blestem, ci Caterisire ,anatema ..si cel mai rau caz AFURISIREA .

Cat de exemplul Molitfelnicului ..iertare parinte Petru (Pruteanu)dar minţiti fara sa roşiţi ….daca il aveti pe cel grecesc cenzurat de ecumenisti e treaba dvs.personala dar nu si a Ortodoxieii.

Cu mult respect al dvs. ucenic si ascultător ..Mihail…   

Anunțuri

Despre maria

IMPARTASANIA CU NEVREDNICIE(cu păcate opritoare) DUCE LA DEMONIZAREA OMULUI ******************************************************************************** .....Căci şi atunci diavolul a intrat în Iuda după ce s-a împărtăşit; diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, a dispreţuit pe Iuda, pentru neruşinarea lui, ca să afli că în aceia care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Dumnezeieştile Taine, în aceia, mai cu seamă, intră mereu diavolul, ca şi în Iuda atunci. Cinstea este de folos celor vrednici, dar cei care se bucură cu vrednicie de cinste îşi atrag mai mare osândă....... ******************************************************************************** ....De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte....... ******************************************************************************** ....Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta!” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 138) ******************************************************************************** https://tainacasatoriei.wordpress.com/2011/11/02/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie/
Acest articol a fost publicat în Fără categorie, Rătăcirile Ierom.Petru Pruteanu. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Ortodoxia ierom. Pruteanu Petru…„noi folosim expresia „Biserica (Romano-)Catolică” doar pentru că aceasta a fost cândva Biserică şi, în virtutea denumirii istorice, noi acceptăm acest titlu inclusiv atunci când comunitățile ortodoxe semnează contracte juridice cu „Biserica Catolică”, de la care închiriază lăcașe de cult în Occident”.

  1. octoviv zice:

    IIC XC + NIKA

    Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul = Cuvântul lui Dumnezeu = Hristos = Adevărul = adevărul = Biserică = biserică = biserica = Biserica

    „În dar ați luat, în dar să dați.” (Sfânta Scriptură, Sfânta Evanghelie de la Matei 10, 8)

    Partea a 2-a. Sfântul Părinte Cuvios Simeon Noul Teolog. Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae. Sfântul Părinte Cuvios Justin Popovici de la Celje

    Sfântul Părinte Cuvios Simeon Noul Teolog, Întîia cuvântare morală, 7. Cum trebuie să se plinească lumea de sus și ce este ea și în ce fel se va plini. în FILOCALIA SAU CULEGERE DIN SCRIERILE SFINȚILOR PĂRINȚI CARE ARATĂ CUM SE POATE OMUL CURĂȚI, LUMINA ȘI DESĂVÎRȘI. Volumul VI. TRADUCERE, INTRODUCERE ȘI NOTE de Pr. Prof. DUMITRU STĂNILOAE, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ȘI DE MISIUNE ORTODOXĂ, BUCUREȘTI, 1977, pp. 150-151:
    ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Filocalia/Filocalia-06.pdf
    […]
    Trebuie să ne întrebăm mai întîi despre ce lume se spune că trebuie să se plinească și fără a cărei plinire nu va veni sfîrșitul, și ce este sfîrșitul însuși de care se vorbește. Eu socotesc că însăși Biserica lui Hristos și omul întreg este o lume înfrumusețată, în care se spune că locuiește și umblă Dumnezeu (2 Cor. VI, 16) și trimite razele strălucitoare ale darurilor Lui, ca Cel ce e Soarele dreptății (Maleahi III, 20). E Biserica de care știm că e numită și trupul și mireasa lui Hristos, cum zice Pavel, cel ce o conduce la mirele ei. «V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez fecioară curată lui Hristos» (2 Cor. XI, 2). La fel spune dumnezeiescul David: «De față a stătut împărăteasa, la dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată și felurit împodobită» (Ps. XLIV, 10). Deși spun mulți că aceasta s-a zis numai despre Născătoarea de Dumnezeu, dar se potrivește foarte bine și pentru Biserica Fiului ei și a lui Dumnezeu, cum vor arăta mai limpede cele următoare. «Aduce-se-vor în urma ei Împăratului fecioare, sau suflete. Sufletele apropiate ei se vor aduce Ție. Aduce-se-vor întru bucurie și veselie, aduce-se-vor Împăratului în locașul bisericesc» (Ps. XLIV, 16). Ce socotești că este locașul acesta? Socotești oare că altul este locașul și altul Împăratul? Nicidecum. Căci precum Hristos este Capul Bisericii și Dumnezeu, așa este El și locașul ei, precum și Biserica însăși este locașul Lui și o lume frumoasă, cum ne-au lămurit cele de mai sus[280]. Dar acestea trebuie să le reluăm și să le spunem spre o dovedire mai cu prisos și mai amănunțită.

    Care sînt acestea? Cele ce Hristos și Dumnezeu însuși le-a spus către Tatăl Său despre credincioși și despre apostolii Săi înșiși: «Nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru toți cei ce vor crede prin cuvîntul lor în Mine, ca toți să fie una» (Ioan XVII, 20). Cum una? «Precum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, ca și ei întru Noi, una să fie» (Ioan XVII, 21). Vezi că Același s-a făcut și Împărat și locaș sfînt al celor ce se mîntuiesc? Află apoi și cum toți credincioșii sau Biserica, împărăteasa, și cei ce vor urma ei sînt locaș sfînt și lumea lui Dumnezeu și a Împăratului Hristos. Căci zice: «Eu în ei și Tu, Părinte, întru Mine, ca să fie desăvîrșiți întru Unul» (Ioan XII, 23). Și ce spune Pavel, ucenicul Lui? «Nu știți că sînteți locașul sfînt al lui Dumnezeu și Duhul Lui cel Sfînt locuiește întru voi?» (1 Cor. III, 16). Vezi cum consună cuvintele apostolului întocmai cu cele ale Domnului, arătînd și ele că Biserica e locaș sfînt și lumea Împăratului Dumnezeu? Cunoaște că Același era Care vorbea în prooroci și în apostoli și Același este Care vorbește și acum în unii și în alții.

    280. Hristos este în Biserică și Biserica în Hristos.
    […]

    Sfântul Părinte Cuvios Justin Popovici de la Celje, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, Mănăstirea Sfinții Arhangheli – Petru Vodă, 2002, ediția electronică, p. 8:
    […]
    Făcîndu-se prin Sfântul Botez mădular al Bisericii, orice creștin se face parte alcătuitoare a plinirii Celui Care plinește toate în toți și el însuși și el însuși se plinește prin această plinire Dumnezeiască (Efeseni 3: 19); și, în acest fel, el atinge plinirea a-tot-desăvîrșită a ființei sale omenești, a persoanei sale omenești.
    […]

    p. 13:
    […]
    Creștinul este creștin pentru că s-a făcut, prin Sfîntul Botez, parte vie, organică, a trupului Dumnezeu-omenesc al Bisericii, împreună un trup cu ea, înconjurat și pătruns de Dumnezeu din toate părțile, din afară și din lăuntru, împreună întrupat cu El, cu plinirea Lui cea Dumnezeiască. Prin Botez creștinii sînt chemați să trăiască în Dumnezeul cel întrupat și prin Dumnezeul cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos; să trăiască în Biserică și prin Biserică, pentru că ea este trupul Lui și plinirea Lui, Care ce plinește toate în toți (Efeseni 1:23).
    […]

    pp. 22-25:
    […]
    În Biserică, în Hristos Dumnezeu-Omul, s-a întrupat tot adevărul, s-a întru-omenit și în-omenit, s-a făcut om. Adevărul = om. Iată cine este Hristos și ce este Hristos! Iar – de vreme ce a fost cu putință ca întreg adevărul să se întrupeze și s-a întrupat în om – aceasta înseamnă că omul a fost zidit pentru ca să fie trup al adevărului, întruparea adevărului. Buna-vestire de căpetenie a Dumnezeu-Omului este aceasta: A fi om nu înseamnă nimic altceva decît a fi întruparea Adevărului, întruparea lui Dumnezeu. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu S-a și făcut om și a rămas pentru totdeauna Dumnezeu-Om. Pentru aceasta, viața în Hristos = viața în Biserică și viața în adevărul întreg.

    Hristos este întreg în Biserică: întreg, cu întreaga Sa ființă cuvîntătoare și Dumnezeu-omenească; întreg, cu întregul Său adevăr, cu întreaga Sa viață, cu întreaga Sa dreptate, cu întreaga Sa dragoste, cu întreaga Sa veșnicie; într-un cuvînt: cu întreaga plinire a Dumnezeirii Sale și cu întreaga plinire a omenității Sale. Numai de la El, Dumnezeu-Omul, pe pămînt noi, oamenii, dar și Îngerii în cer, știm că El este Adevărul. A-tot-adevărată este buna-vestire: Adevărul prin Iisus Hristos a venit (Ioan 1:17). Înseamnă că adevărul este Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos; adevărul este cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi; adevărul este Persoana Dumnezeu-Omului Hristos. În lumea noastră pămîntească adevărul nu este nimic mai puțin decît întreaga Persoană a Dumnezeu-Omului Hristos. El nu este nici concept, nici cugetare, nici schemă logică, nici putere logică, nici om, nici Înger, nici omenirea, nici ceva omenesc, nici ceva făcut, nici toate lumile văzute și nevăzute, ci ceva neasemuit și nemăsurat mai mare decît toate acestea: Adevărul, veșnicul și a-tot-desăvîrșitul Adevăr în lumea noastră pămîntească – iar prin el și în toate lumile văzute și nevăzute – este a doua Față a Preasfintei Treimi, însăși Persoana istorică a Dumnezeu-Omului, a Domnului Iisus Hristos. Pentru aceasta Domnul Hristos vestește despre Sine neamului omenesc următoarea bună-vestire a Preasfintei Treimi: Eu sînt Adevărul (Ioan 14:6; vezi și Efeseni 4:24). Și, întrucît El este Adevărul, atunci adevărul este și trupul Său, Biserica, al cărei cap este El. De aici și buna-vestire minunată și îmbucurătoare a purtătorului de Hristos Apostol: Biserica Dumnezeului celui viu este stîlpul și întărirea adevărului (I Timotei 3:15). Iată de ce nu pot să nimicească Biserica și adevărul ei vrăjmașii ei, chiar dacă aceștia sînt de pe pămînt sau din iad. Prin Dumnezeu-Omul Hristos ea este cu totul desăvîrșită și a-tot-puternică, a-tot-biruitoare în chip Dumnezeiesc și fără de moarte. Avînd asemenea însușiri, ea slobozește orice ființă omenească de păcat, de moarte și de diavol, de această minciună întreit-una, și asigură și dă nemurirea și viața veșnică fiecărui creștin în chip osebit și tuturor creștinilor laolaltă. Și face asta sfințind, în-creștinînd și în-dumnezeu-omenind ființa omenească, cu ajutorul Sfintelor Taine și al sfintelor fapte bune. De aici și a-tot-purtătoarea de mîntuire bună vestire din gura cea Dumnezeiască a Mîntuitorului: Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8:32) și de păcat, și de moarte, și de diavol, și vă va face adevărați și vă va dărui toate fericirile cerului. Pe bună dreptate s-a zis prin gura unui Părinte al Bisericii: „Adevărul este cuprinsul Bisericii, și tot ce se săvîrșește în ea este adevărat și purtător de mîntuire”[10].

    Pentru toate aceste pricini, întruparea Dumnezeu Cuvîntului, Dumnezeu-Omul, este adevărul tuturor adevărurilor Noului Legămînt; prin Dumnezeu-Omul stă sau cade întreaga Biserică și toată iconomia Dumnezeu-omenească a mîntuirii. Acesta este sufletul tuturor lucrărilor, nevoințelor, faptelor bune, întîmplărilor Noului Legămînt și bisericești; este binevestirea binevestirilor; mai exact: a-tot-binevestirea. Mai mult decît atît: faptul acesta este măsura oricărei măsuri. Cu al, ca și cu cea mai sigură măsură, se măsoară toate în Biserică și în creștinism. Culmea adevărului este aceasta: cel ce nu recunoaște întruparea lui Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos, nu este mădular al Bisericii. Mai mult: este un antihrist.

    Această măsură fără greș o binevestește sfîntul și purtătorul de Hristos văzător de Dumnezeu și cunoscător al tainelor, Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu: Iubiților, să nu credeți la tot duhul, ci cercați duhurile de sînt de la Dumnezeu, că mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. Întru aceasta să cunoașteți Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care mărturisește pe Iisus Hristos că a venit în trup este de la Dumnezeu; și tot duhul care nu mărturisește pe Iisus Hristos că a venit în trup nu este de la Dumnezeu. Și acela este al lui Antihrist, despre care ați auzit că va veni și care acum este deja în lume (I Ioan 4:1-3; 2:22; I Corinteni 12:3).

    În fapt, toate duhurile care locuiesc lumea noastră pămîntească sau care trec prin ea se împart în două soiuri: în cele de la Dumnezeu și în cele de la diavol. De la Dumnezeu sînt acelea care recunosc și mărturisesc că Iisus este Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat, Mîntuitor și Domn, iar de la diavol, cele care nu recunosc aceasta. Toată filosofia diavolului stă în aceasta: a nu-L recunoaște pe Dumnezeu în lume; a nu recunoaște prezența Lui în lume; a nu recunoaște întruparea, înomenirea Lui în lume; a afirma și propovădui că nu este Dumnezeu nici în lume, nici în om; că nu este Dumnezeu nici în Dumnezeu-Omul; că este o prostie să credem că Dumnezeu S-a întrupat în om și poate trăi în om; că omul este pe-de-a-ntregul fără Dumnezeu, o ființsă în care nu se află Dumnezeu, nici ceva al lui Dumnezeu, nici ceva Dumnezeiesc, nemuritor, veșnic; că omul este pe de-a-ntregul trecător, pe de-a-ntregul muritor; că el ține întru totul de lumea animală și nu se deosebește aproape cu nimic de animale, drept care este cu totul firesc să trăiască asemeni animalelor, care sînt singurii moși și strămoși legiuiți ai lui, precum și frați ai lui după fire.

    Aceasta este în fapt filosofia lui Antihrist, care vrea cu orice preț să înlocuiască pe Hristos și să-I ia locul în lume și în om. Sînt nenumărați înaintemergătorii lui Antihrist, mărturisitorii și credincioșii lui în lumea omenească de-a lungul veacurilor: „tot duhul”; iar duhul poate fi persoană, sau învățătură, sau idee, sau gînd, sau om, sau Înger, sau diavol. Și toată învățătura, toată persoana, toată ideea, tot gîndul, tot omul care nu recunoaște că Iisus este Dumnezeu și Mîntuitor, Dumnezeu întrupat și Dumnezeu-Om, își are originea ei de la Antihrist, este a lui Antihrist. Iar astfel de persoane, și învățături, și idei au existat chiar de la începutul arătării Domnului Hristos în lume. Pentru aceasta și zice sfîntul cunoscător al tainelor despre Antihrist: și acum este. Orice om, orice idee din lume care tăgăduiește pe Dumnezeu-Omul Hristos și Biserica Lui este de la Antihrist. Plăsmuitorul oricărei ideologii anticreștine, în chip nemijlocit sau mijlocit, este Antihrist. În fapt, toate ideologiile se pot reduce la două feluri: acelea care sînt pentru Hristos și acelea care sînt pentru Antihrist. În cele din urmă, omul se găsește în lumea aceasta pentru ca să dezlege o singură problemă: dacă este cu Hristos sau împotriva lui Hristos. Și orice om, fie că vrea, fie că nu, numai asta face: dezleagă problema aceasta, această a-tot-problemă. Și fiecare dintre noi este sau iubitor de Hristos, sau luptător împotriva lui Hristos, a treia cale nu există. Da, omul este închinător al lui Hristos sau este închinător al diavolului, a treia cale nu există.

    ____________

    [10] Fer. Theofilact, Tîlcuirea la Întîia Epistolă către Timothei, 3:15: P.G. 125, 49C.
    […]

    creștin = mădular al Bisericii prin Sfântul Botez = mădular al Bisericii Ortodoxe prin Sfântul Botez ortodox = parte vie, organică a trupului Dumnezeu-omenesc al Bisericii, împreună un trup cu ea, înconjurat și pătruns de Dumnezeu din toate părțile, din afară și din lăuntru, împreună întrupat cu El, cu plinirea Lui cea Dumnezeiască

    Apreciat de 1 persoană

    • maria zice:

      mda…dar să nu uităm că pr Stăniloaie a vut și el greșelile lui….

      Apreciază

      • octoviv zice:

        IIC XC + NIKA

        La un moment dat toți avem păreri greșite, dacă nu ne luăm după învățătura Sfinților Părinți și ne luăm după părerile noastre.

        Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae prin participarea la dialogurile acelea ecumeniste chiar a crezut că îi poate convinge pe eretici să se întoarcă la Ortodoxie, însă spre sfârșitul vieții s-a convins că ecumenismul este ‘operă’ drăcească:

        Convorbire cu Părintele Dumitru Stăniloae:
        http://spiritromanesc.go.ro/Parintele%20Staniloae.html

        În primăvara anului 1993, cu câteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, Părintele Dumitru Stăniloae primea un grup de tineri de la Liga Tineretului Ortodox din Braşov, cu aceeaşi generozitate cu care o făcea cu toţi aceia care-l cercetau bătând la uşa „chiliei” sale din strada Cernica.
        Părintele Stăniloae, teologul cel mai de seamă pe care l-a dat lumii neamul românesc, era înainte de toate un adevărat trăitor; viaţa sa se caracteriza prin smerenie şi simplitate, în pofida faptului că stăpânea un discurs teologic academic care pe mulţi i-ar fi putut arunca în braţele demonului mândriei. Viaţa şi opera părintelui Stăniloae constituie un model, o călăuză spre mântuire pentru generaţiile de azi, ca şi de mâine, până la sfârşitul veacurilor.
        În cele ce urmează, vă invităm să vă împărtăşiţi din acest adevărat testament al Părintelui, pe care-l reprezintă această convorbire, din care reiese şi o latură a personalităţii sale care până acum, a fost accentuată poate mai puţin; aceea de luptător.

        Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea.

        Vă rog să mă iertați că voi posta aici și o legătură spre cuvântul-ortodox.ro, foști războintrucuvant.ro unde este articolul mai sus menționat:
        http://cuvantul-ortodox.ro/2007/10/05/trebuie-mai-mult-mai-mult-sa-il-descoperim-pe-hristos/

        O fac nu pentru că primesc părerile administratorilor site-ului sau pentru că aș avea vreo legătură cu dânșii ci pentru că acolo se găsește mărturia audio a Părintelui profesor doctor Dumitru Stăniloae că ecumenismul este produsul masoneriei și primește părerile Sfântului Părinte Cuvios Justin Popovici de la Celje:
        [audio src="http://razbointrucuvant.net/files/Cuvinte_duhovnicesti_predici_si_conferinte/Parintele_Dumitru_Staniloae/Parintele_Staniloae_despre_ecumenism.mp3" /]

        Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae, a crezut cu sinceritate că prin dialogurile acelea cu ecumeniștii îi va întoarce la Ortodoxie, însă oamenii răi și vicleni au profitat de sinceritatea dânsului, la fel după cum profită și de scrierile dânsului, acum după ani buni de la adormirea dumnealui, ca să își argumenteze părtășia cu erezia, acceptarea hotărârilor eretice de la Creta, prin înșiruire cronologică inversă a unor citate scoase din context, prin care ar demonstra că și Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae ar fi fost de acord cu denumirea ereziilor ca biserici:
        https://doxologia.ro/articole-teologice/parintele-dumitru-staniloae-despre-biserica-ortodoxa-bisericile-crestine

        Citatele respective, scoase din context, în care Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae numește ereziile Biserici sunt din anii 1978, 1953, 1955, 1971, 1969, 1973 anteriori anului 1982 când a publicat articolul Biserica în sensul de locaș și de largă comuniune în Hristos unde și-a schimbat părerea întru înnoirea minții (Romani 12, 2) legat de numirea ereziilor ca Biserici, probabil Dumnezeu l-a luminat că vor profita unii de scrierile mai vechi, după cum se pare că au și făcut, spre a-și argumenta părtășia cu erezia.

        Dacă aveți vreme și vă va lumina Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, ale Sfântului Părinte Cuvios Maxim Mărturisitorul, ale Sfântului Părinte Cuvios Justin Popovici de la Celje și ale tuturor Sfinților Săi din Sfântă Biserica Sa Biruitoare, cu voia și ajutorul Lui, dacă vreți, analizați întru Adevăr (scripturistic, dogmatic, patristic), articolul:
        https://doxologia.ro/articole-teologice/parintele-dumitru-staniloae-despre-biserica-ortodoxa-bisericile-crestine
        și veți vedea că cei care slujesc duhului viclean, cu care se împărtășesc pentru că au primit hotărârile eretice din Creta, se folosesc de scrierile Părintelui profesor doctor Dumitru Stăniloae pentru a-și argumenta părtășia cu erezia, declarând din start că:

        Scrierile sau spusele părintelui sunt normative pentru creștinii ortodocși și nu numai.

        Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, să îl lumineze pe autorul articolului dar și pe toți cei care sunt în spatele brand-ului doxologia, dacă și aceștia vor cu sinceritate să fie cu Domnul Hristos, să se întoarcă la dreapta credință ortodoxă înainte de a fi prea târziu!

        Părintele profesor Dumitru Stăniloae a avut și dânsul greșeli dogmatice în timpul vieții atunci când s-a lăsat influențat de părerea unora sau a altora (vedeți că în articolul de la doxologia este citat tendențios numele lui Bulgakov, pe care Arhimandritul Serafim Alexiev în cartea Ortodoxia și ecumenismul îl numește în vreo câteva rânduri eretic și spune și ce erezii învăța), însă nu a murit ecumenist, a înțeles și a mărturisit până la sfârșitul vieții că Sfântul Justin Popovici de la Celje are dreptate când spune că ecumenismul este erezie, pan-erezia timpului nostru, produsul masoneriei.

        Iertați-mă dacă am vorbit cu păcat și pentru tot ce v-am supărat.

        Apreciază

  2. octoviv zice:

    IIC XC + NIKA

    Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul = Cuvântul lui Dumnezeu = Hristos = Adevărul = adevărul = Biserică = biserică = biserica = Biserica

    „În dar ați luat, în dar să dați.” (Sfânta Scriptură, Sfânta Evanghelie de la Matei 10, 8)

    Partea a 3-a.

    Secțiunea 3.2. creștin non-ortodox = creștin ne-ortodox:

    Sfânta Scriptură aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, Sfânta Evanghelie de la Matei, Capitolul 24:
    http://apostoliki-diakonia.gr/bible/bible.asp?contents=new_testament/contents_mathaiou.asp&main=mathaiou&file=1.1.24.htm
    […]
    23 τότε ἐάν τις ὑμῖν εἴπῃ, ἰδοὺ ὧδε ὁ Χριστὸς ἢ ὧδε, μὴ πιστεύσητε·
    24 ἐγερθήσονται γὰρ ψευδόχριστοι καὶ ψευδοπροφῆται καὶ δώσουσι σημεῖα μεγάλα καὶ τέρατα, ὥστε πλανῆσαι, εἰ δυνατόν, καὶ τοὺς ἐκλεκτούς.
    […]

    ……..

    Sfânta Scriptură diortosită de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, 2001, Sfânta Evanghelie de la Matei, Capitolul 24:
    https://dervent.ro/s/b/index-C.php?id=NT-Mt-24
    […]
    23 Atunci, de vă va spune cineva: Iată, aici este Hristos!, sau: Acolo!, să nu-l credeți.
    Mt 7:15 Mt 24:5 Mt 24:11 Mc 13:14-23 Mc 13:24-27 Lc 17:23 1In 2:18

    24 Că se vor scula hristoși mincinoși și profeți mincinoși și vor face semne mari și minuni, ca să-i amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.
    Dt 13:1-3 Mt 24:5 Mt 24:11 Mt 7:15 Mc 13:14-23 Mc 13:24-27 Lc 17:23 2Tes 2:9 2Tes 2:11 1In 2:18 Ap 13:13-14 Ap 16:14
    […]

    ……..

    Sfânta Scriptură aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, Sfânta Evanghelie de la Matei, Capitolul 24:
    http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=24
    […]
    23. Atunci, de vă va zice cineva : Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi.
    Marc. 13, 21. Luc. 17, 21-23.

    24. Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.
    Deut. 13, 1-3. Mat. 24, 5. Marc. 13, 22. Apoc. 13, 13.
    […]

    ……..

    Sfânta Scriptură aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1914, Sfânta Evanghelie de la Matei, Capitolul 24:
    http://stavropoleos.ro/wp-content/uploads/BibliotecaVirtuala/CarteNoua/scrieri/biblia_1914.pdf
    […]
    23. Atunci de va zice vouă cineva: iată aici este Hristos, sau acolo, să nu credeți.
    24. Că se vor scula hristoși mincinoși și proroci mincinoși, și vor da semne mari și minuni, cât să amăgiască de va fi cu putință și pre cei aleși.
    […]

    ……..

    Sfânta Scriptură aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1688, Sfânta Evanghelie de la Matei, Capitolul 24:
    […]
    23 Atuncea, de are zice voao cineva: ‘Iată, acicea e Hristos, sau colea’, nu creadereț.
    24 Că să vor scula hristoș mincinoși și proroci mincinoși și vor da seamne mari și minuni, cît să înșale, de va fi putință, și pre cei aleș.
    […]

    ……..

    Henry George Liddell, Robert Scott, An Intermediate Greek-English Lexicon. Founded upon the seventh edition of LIDDELL AND SCOTT’S GREEK ENGLISH LEXICON, New York, Harper & Brothers, Franklin Square, 1889, p. 895:
    https://archive.org/stream/intermediategree00lidd#page/895/mode/1up

    https://ia902509.us.archive.org/BookReader/BookReaderImages.php?zip=/18/items/intermediategree00lidd/intermediategree00lidd_jp2.zip&file=intermediategree00lidd_jp2/intermediategree00lidd_0901.jp2&scale=7.1095152603231595&rotate=0

    E.A. Sophocles, Greek lexicon of the Roman and Byzantine periods (from B. C. 146 to A. D. 1100), New York, Charles Scribner’s Sons, 1900, p. 1171:
    https://archive.org/stream/cu31924021609395#page/n1196/mode/1up

    https://ia800200.us.archive.org/BookReader/BookReaderImages.php?zip=/12/items/cu31924021609395/cu31924021609395_jp2.zip&file=cu31924021609395_jp2/cu31924021609395_1196.jp2&scale=2&rotate=0

    χρίω (hrio) = a unge cu unguent parfumat, cu ulei de măsline sau cu altceva

    χρῖμα (hrima) ⇒ χρῖσμα (hrisma) = mir, mirungerea
    χρῖμα (hrima) ⇒ χρῖσμα (hrisma) = unguent parfumat mai gros decât mirul

    χρῖσις (hrisis) = mirungere, ungere

    https://dexonline.ro/definitie/creștin/578087

    χρίω (hrio) ⇒
    ⇒ ‘χριστός’ (‘hristos’) = ‘hristos’ = ψευδόχριστός (pseudohristos = pseudo-hristos) = minciuno-hristos = hristos mincinos ⇒
    ⇒ ‘χρῖσμα’ (‘hrisma’) = unguent parfumat mai gros decât mirul sau ‘altceva’ ⇒
    ⇒ ‘χρῖσις’ (‘hrisis’) = ‘ungere’ = ψευδόχρῖσις (pseudohrisis = pseudo-hrisis) = minciuno-ungere = ungere mincinoasă ⇒
    ⇒ ‘χριστιανός’ = ‘χριστιανικός’ = ‘creștin’ = ψευδόχριστιανός (pseudohristianos = pseudo-hristianos) = ψευδόχριστιανικός (pseudo-hristianikos) = minciuno-creștin = creștin mincionos = creștin non-ortodox = creștin neortodox = eretic, schismatic, păgân

    creștin non-ortodox = creștin neortodox = eretic, schismatic, păgân ⇒ creștin non-ortodoxe = creștin neortodoxe = eretic, schismatic, păgâne

    Apreciază

    • maria zice:

      Sfânta Scriptură diortosită de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, 2001, Sfânta Evanghelie de la Matei, Capitolul 24:

      ce e cu asta?că eu știu că nu e acceptat traducerea Mitropolitului Anania,

      Apreciază

      • octoviv zice:

        Prin înșiruirea mai multor versiuni ale Sfintei Scripturi am vrut să arăt că în toate există expresia hristoși mincinoși, adică mai există și altfel de ‘hristoși’ care nu au nimic în comun cu Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul și, de la ei, ai hristoșilor mincinoși se numesc creștinii non-orthodocși (heterodocși) = ereticii, schizmaticii, păgânii

        hristos mincinos ⇒ creștin non-orthodox = eretic, schizmatic, păgân ⇒ creștine non-orthodoxe = eretice, schizmatice, păgâne

        Cât despre faptul că este acceptată sau nu versiunea Bartolomeu Anania pe cartea cu foi a versiunii Sfintei Scripturi scrie:

        BIBLIA
        sau
        SFÂNTA SCRIPTURĂ

        Copyright © – 2001
        BARTOLOMEU VALERIU ANANIA

        TOATE DREPTURILE REZERVATE

        I.S.B.N. 973-9332-86-2

        BIBLIA
        sau
        SFÂNTA SCRIPTURĂ

        EDIȚIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD

        Tipărită cu binecuvântarea și prefața
        Prea Fericitului Părinte
        TEOCTIST
        Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

        Editura Institutului Biblic și de Misiune
        al Bisericii Ortodoxe Române
        BUCUREȘTI – 2001

        Iertați-mă dacă am vorbit cu păcat și pentru tot ce v-am supărat.

        Apreciază

      • maria zice:

        Iertați-mă dacă am vorbit cu păcat și pentru tot ce v-am supărat.

        Nuuu…dimpotrivă,eu mă necăjesc că nu am timp să citesc tot ce mi-ai pus….și mai ales că pr Stăniloae e mai greu de asimilat ptr mine….însă îmi spunea duhovnicul meu care ani de zile era fascinat de pr Stăniloaie și zice că a rămas dezamăgit cînd a văzut că a susținut „teoria ramurilor”,dar care spre sfârșitul vieții s-a căit…dar…a cinstit pe Petrache Lupu !,care aici nu avem vreo dovadă că s-a dezis de așa mărturie…oare el dacă era așa de înduhovnicit,cum de nu a văzut oare că acolo era înșelare?

        https://saccsiv.wordpress.com/2015/06/12/maglavit-petrache-lupu-teofanie-sau-dracism/
        „S-a estimat că două milioane de români s-au dus la Maglavit în anii 1935-1936 Părintele Dumitru Stăniloae a scris atunci un lung articol pe această temă, susţinând teza teofaniei, inclus apoi în volumul său „Ortodoxie şi Romanism„

        Apreciază

  3. octoviv zice:

    IIC XC + NIKA

    Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu = Cuvântul lui Dumnezeu = Hristos = Adevărul = adevărul = Biserică = biserică = biserica = Biserica

    „În dar ați luat, în dar să dați.” (Sfânta Scriptură, Sfânta Evanghelie de la Matei 10, 8)

    Partea a 4-a. Sfântul Părinte Cuvios Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul si sufletul, chipuri ale Bisericii, pp. 93-110:
    https://scribd.com/document/343257888/Sfantul-Parinte-Cuvios-Maxim-Marturisitorul-Mystagogia-Cosmosul-si-sufletul-chipuri-ale-Bisericii-scan

    […]
    BISERICA, ÎN SENSUL DE LOCAȘ ȘI DE LARGĂ COMUNIUNE ÎN HRISTOS[+]

    I. Toate popoarele creștine au același nume pentru locașul de închinare și pentru larga comuniune a celor ce cred în Hristos, exprimând prin aceasta legătura indisolubilă dintre ele. Noi, românii, folosim același nume de biserică. Grecii foloseau pentru amândouă numele de ekklesia, împrumutat și de popoarele latine din Occident. Popoarele germanice au pentru amândouă numele de Kirche, Church, și cele asemănătoare la alte popoare germanice, care derivă de la grecescul Kyriaki, iar acesta de la Kyrios = Domnul. Ele exprimă prin acest nume în mod direct faptul că atât locașul bisericesc, cât și larga comuniune bisericească au ca temelie pe Domnul Hristos. Popoarele slave au pentru amândouă cuvântul Țerkov, Țerkva, care se pare că e o prescurtare a cuvântului românesc Biserică, arătând că au primit creștinismul în ambianța poporului român.

    Poporul grec și popoarele latine folosesc un nume derivat de la Domnul (Hristos) numai pentru ziua învierii Lui: Kyriaki = dominica. Legătura acestei zile cu Domnul Hristos o indică și popoarele slave, numindu-o: voscresenie = înviere, arătând prin acest nume în mod direct că e ziua învierii Domnului. Dar am putea spune că și cuvântul biserică, forma românească a lui basilica, implică în el gândul la Domnul Hristos, ca Împărat, în sensul eminent al cuvântului. Căci cuvântul înseamnă, ca locaș, casa împăratului, iar ca și comuniune, Împărăția lui Hristos și, implicit, a Sfintei Treimi: a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Poporul grec, cele latine și germanice folosesc pentru sensul de comuniune al bisericii, pe lângă ekklesia sau Kirche, și pe cel de Vasileia tou Theou, de regnum sau Reich Gottes = Împărăție, Împărăția lui Dumnezeu. Iar întrucât împărăția lui Dumnezeu a început să fie anunțată de Hristos și a venit odată cu El, sau a luat ființă după învierea Lui, la Rusalii, prin coborîrea Sfântului Duh, de când cei ce cred în Hristos devin moștenitori ai acestei împărății, numirea regnum Dei implică și ea pe Hristos, ca și cea de Vasileia tou Theou.

    Deci toate aceste numiri arată legătura bisericii cu Domnul Hristos, atât în sensul de locaș, cât și în cel de largă comuniune a celor ce cred în El.

    S-ar părea că numai cuvântul grec ekklesia (în latină: ecclesia) nu cuprinde o referire la Hristos. Dar aceasta este numai o aparență. Cuvântul grec ekklesia vine de la verbul ekkaleo, care înseamnă chem pe cineva dintre alții, sau îl chem de la o stare la alta. În Noul Testament el are ca subiect totdeauna pe Hristos. Cei chemați de El devin o comunitate a Lui, sau în El. Deci ekklesia e gruparea, sau totalitatea celor chemați de Hristos, ca să viețuiască în El. Locurile din Noul Testament în care se vorbește despre această chemare a lui Hristos, sau despre cei chemați la viața cea nouă în El sunt foarte numeroase. Nu ne oprim la chemarea Apostolilor de către Hristos, care a fost un eveniment decisiv în viața lor, nici la declarația repetată a Sfântului Apostol Pavel, că el a fost „chemat” de Iisus Hristos, și la ce întorsătură radicală a produs această chemare în viața lui. El nu mai trăia sieși, ci lui Hristos, ca de altfel toți Apostolii.

    Dăm numai unele locuri despre chemarea celorlalți creștini de către Domnul Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel, declarând că a fost chemat de către Iisus Hristos la apostolie, luând har ca să aducă la ascultarea credinței toate neamurile, le spune adresanților săi din Roma: „Între care sunteți și voi chemați ai lui Iisus Hristos…, iubiți ai lui Dumnezeu, chemați sfinți” (Rom. 1, 6-7). Sfântul Apostol Pavel e conștient că el a fost chemat dintre iudei, iar adresanții săi, dintre păgâni, ca să formeze împreună poporul lui Hristos (Rom. 9, 24). Chemareas-a făcut prin puterea harului (Gal. 1, 6, 15), printr-o atracție mai presus de fire exercitată asupra omului. Ea se produce din puterea jertfei lui Hristos, și cei chemați primesc prin chemare „făgăduința moștenirii veșnice” (Evr. 9, 15). Dar la împlinirea acestei făgăduințe ajungem alergând spre ea ca spre ținta noastră finală, care e prin aceasta și o răsplată a efortului care ni se cere odată cu chemarea (Filip. 3, 14). Arătându-ne prin chemare ținta spre care trebuie să alergăm și drumul pe care trebuie să alergăm spre ea, chemarea a fost și o scoatere a „noastră din întuneric la lumina cea minunată a lui Hristos”. Prin chemarea aceasta am devenit „o seminție aleasă, o preoție împărătească, neam sfânt agonisit lui Dumnezeu, ca să vestim în lume bunătățile Celui ce ne-a chemat”, pe care în parte le avem de pe acum, iar deplin le vom primi în viața viitoare (1 Petru 2, 9).

    Iată deci că și termenul greco-latin de ekklesia implică în sine prezența și harul lui Hristos. Și deși el se referă în mod direct la biserică în înțeles de comuniune, el s-a extins încă din timpul Noului Testament și la biserica în sensul de locaș. În sensul de locaș întrebuințează Sfântul Apostol Pavel cuvântul ekklesia când cere femeilor „să tacă în biserică” (I Cor. 14, 33-35). În același înțeles este folosit de Sfântul Apostol Pavel cuvântul în 1 Cor. 11, 18 (în versiunea românească a Noului Testament din 1978, cuvântul ekklesia e tradus nu cu „biserică”, ci, ca în traducerile neoprotestante, cu „adunare”, neînțelegându-se că termenul ekklesia implică prezența și lucrarea lui Hristos, așa cum are loc în locașul bisericesc, deci nu se referă la o adunare în indiferent care înțeles). Căci e opusă caselor particulare: „N-aveți, oare, case ca să mâncați și să beți? Sau disprețuiți biserica (evident că e vorba de biserică în sens de locaș) lui Dumnezeu?”. E clar că nu e vorba numai de disprețuirea unei „adunări” omenești, ci de disprețuirea unui locaș în care e prezent Hristos, Care se aduce jertfă în el. Căci urmează descrierea jertfei euharistice. Sensul de locaș îl are cuvântul ekklesia (biserică) și în Col. 4, 16, unde Sfântul Apostol Pavel cere să se citească epistola sa și în „Biserica din Laodicea”. Desigur, epistola avea să se citească în fața comunității din Laodiceea, dar în fața comunității adunate nu în indiferent care casă, ce ar putea fi disprețuită, ci într-un locaș al lui Dumnezeu, care nu trebuie disprețuit.

    Dar Sfântul Apostol Pavel leagă strâns biserica în sensul de locaș nu numai cu biserica în sensul de largă comuniune cu Hristos, ci și cu comunitatea ce se adună înlăuntrul ei ca locaș. Legătura dintre biserica în sensul de locaș și biserica în sensul de comuniune răspândită pretutindeni o arată Sfântul Apostol Pavel alternând folosirea cuvântului în cele două sensuri, iar legătura bisericii ca locaș cu biserica în sensul de comunitate adunată înlăuntrul ei o arată în locurile în care spune: „salutați Biserica din casa lui Nimfas” (Col. 4, 15); sau: „salutați pe Priscila și Acvila… și Biserica din casa lor” (Rom. 16, 3); sau: „har și pace Bisericii din casa ta” (Fil. V, 2). Desigur nu salută locașul în sine, ci comunitatea, dar comunitatea se aduna în același locaș.

    Întocmai ca Sfântul Apostol Pavel, tot așa și creștinii de azi, când rostesc în diferitele lor limbi cuvântul biserică, subînțeleg prezența și lucrarea Domnului Iisus Hristos în ea, fie că vorbesc de locașul bisericesc în care se adună comunitatea locală a celor de aceeași credință, fie de larga și continua comuniune bisericească. Prezența lui Hristos este atât de subînțeleasă în cuvântul Biserică, încât creștinii care trăiesc credința în realitatea ei spirituală concretă, când zic, în oricare dintre limbile lor naționale, biserică, se gândesc în primul rând la locașul bisericesc, pentru că în el primesc nemijlocit pe Hristos, pe Care cei mai introduși în sensul teologic al Bisericii Îl văd mai mult în larga comuniune a celor ce cred în El. De fapt, dacă Hristos n-ar fi prezent și nu s-ar comunica în locașul bisericesc, unde se află comunitatea locală, n-ar fi prezent nici în larga comuniune bisericească. Hristos este prezent în cea din urmă, pentru că Același e prezent în modul cel mai accentuat și mai lucrător în locașurile bisericești locale ale ei.

    Dacă Hristos nu s-ar aduce jertfă în locașurile bisericești, dacă nu s-ar împărtăși în ele, prin trupul și sângele Său jertfite și prin harul tuturor Tainelor, membrilor comunității din fiecare locaș, El n-ar fi prezent și lucrător în larga comuniune bisericească. De aceea credincioșii simpli au dreptate să înțeleagă prin biserică în primul rând locașul în care se întâlnesc cu Hristos și-L primesc pe El. De fapt noi vedem, ca și Sfântul Apostol Pavel, că nici comunitatea nu poate fi despărțită de locaș, nici locașul, de comunitate, și nici amândouă, de larga comuniune bisericească. Căci în toate aplicările, Biserica are drept viață a ei pe Hristos, pornind de la comunitatea unită cu Hristos în locașul bisericesc.

    Denominațiunile creștine au părăsit cuvântul de biserică folosit pentru locaș nu numai ca numire, ci și ca sens care implică prezența lui Hristos în acest locaș. Aceasta, pentru că au părăsit credința că pe Hristos Îl primesc prin Taine, că Tainele sunt mijloacele prin care se împărtășește comunității, într-un locaș sau altul, Hristos. Ei au înlocuit biserica cu ‘casa de adunare’, rol pe care îl poate avea orice casă. Hristos, nu mai e prezent, pentru ele, în locașul bisericesc decât în orice alt fel de casă și în orice alt fel de loc, odată ce El nu se mai împărtășește în mod special prin Taine. Pentru aceste denominațiuni, nici „casa” nu mai este biserică, pentru că nu mai este Hristos în ea într-un mod special, nici ‘adunarea’ nu mai e biserică, pentru că nu se mai împărtășește cu Hristos în ‘casa de adunare’.

    Mai mult, unele dintre aceste denominațiuni au pierdut înțelesul hristologic al Bisericii și nesocotesc mântuirea adusă de El prin înviere și comunicată nouă prin Taine. Când văd pe dreptcredincioșii în Hristos intrând în biserică, ei spun că intră într-o capiște idolească, pentru că nu cred în prezența euharistică a lui Hristos în ea. În realitate, ei sunt cei ce intră în ‘casa lor de adunare’ ca în orice casă, întrucât nu mai au pe Hristos în ea.

    Unii dintre ei au înlocuit pe Hristos cu Iehova, deci nu mai cred că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, întrucât revin la ideea de Dumnezeu din Vechiul Testament, care nu e un Dumnezeu în Treime, iar în loc de ziua învierii lui Hristos sărbătoresc ziua terminării creației, socotind că lumea aceasta e tot ce avem de la Dumnezeu.

    II. Această legătură între locașul bisericesc și comunitatea bisericească locală, pe de o parte, și între ele și Biserica în sens de largă comuniune în Hristos, cere însă unele explicări mai dezvoltate.

    Iisus Hristos, împărtășindu-se ucenicilor cu trupul și cu sângele Său la Cina cea de Taină le-a poruncit: „Aceasta s-o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). A arătat astfel că împrtășirea de El e forma principală prin care își va îndeplini făgăduința Sa: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor” (Mt. 28, 18).

    Spunând „aceasta s-o faceți”, a arătat că ei vor putea face exact ceea ce a făcut El atunci, că deci ei nu vor face numai o comemorare a ceea ce a făcut El. Deci dacă Hristos le cere să facă aceasta întru amintirea Lui, „amintirea” de care vorbește este totodată retrăirea a ceea ce s-a petrecut la Cina cea de Taină. Îmi amintesc de cineva nu numai gândindu-mă la întâlnirea de altădată cu el, ci și reîntâlnindu-mă cu el; sau, în acest caz, amintirea vechii întâlniri este și mai deplină. Acest sens îl are în săvârșirea Euharistiei și în Sfânta Împărtășanie amintirea lui Hristos de la Cina cea de Taină. Iar Hristos, poruncind ucenicilor Săi să facă în viitor ceea ce a făcut El la Cina cea de Taină, ca, reîntâlnindu-se astfel cu El, să-și aducă aminte de întâlnirea dintre El și ucenici la Cina cea de Taină, le-a promis ucenicilor și urmașilor lor și puterea de a face ceea ce a făcut El la Cina cea de Taină, le-a promis să vină de fiecare dată din nou la ei, cum a fost la Cina cea de Taină. Căci altfel, în zadar le-ar fi dat ucenicilor Săi și urmașilor lor această poruncă (Jean Hani, La divine Liturgie, 1981, p. 41).

    Iar pluralul „s-o faceți” are două sensuri: a) s-o facă fiecare apostol și urmașii lui; b) dar s-o facă având în jurul lui o comunitate, cum erau ucenicii în jurul lui Hristos, toți împreună, nu în izolare. În aceasta se implică faptul că pentru a face ceea ce a făcut Hristos, credincioșii dintr-o localitate trebuie să se adune într-un locaș din acea localitate și în jurul unui episcop sau preot, urmaș al Apostolilor, învestit pentru fapta aceasta cu puterea lui Hristos. Numai împreună acestea două creează un punct de convergență pentru toți, cum a fost și la Cina cea de Taină Hristos și locul ei. Dar episcopul sau preotul e învestit numai cu puterea de a prilejui prin rugăciunea sa, ca și Hristos, prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele lui Hristos și de a le împărtăși pe acestea credincioșilor, nu de a se și preface el însuși în acestea, cum S-a prefăcut Hristos. Iar în momentul împărtășirii sale, el trece din rolul unic de săvârșitor al Tainei, sau de reprezentant în oarecare privință al lui Hristos, și în acela de primitor al lui Hristos, ca și ceilalți credincioși. El e jertfitor în oarecare privință al trupului și sângelui lui Hristos, nu și jertfa însăși ca Hristos; și e nu numai împărtășitor al acestei jertfe credincioșilor, ci și primitor al ei. Rolul lui se reduce numai la acela de organ vizibil prin care Hristos Însuși preface în mod nevăzut pâinea și vinul în trupul și sângele Său, sau prin care Hristos Însuși se aduce jertfă pe Sine Însuși, și nu pe altcineva (ca preotul); și la acela de organ vizibil prin care Hristos Însuși se împărtășește pe Sine credincioșilor în mod invizibil. Episcopul, sau preotul, are numai rolul de punct vizibil de convergență a credincioșilor pentru întâlnirea, prin el, cu Hristos Cel invizibil. Acest rol e necesar dat fiind că credincioșii sunt suflete dotate cu trupuri, și unirea lor cu Hristos și întreolaltă trebuie să se manifeste prin această convergență a lor ca ființe ce au nu numai suflete, ci și trupuri deosebite.

    Deoarece, conform poruncii Mântuitorului, credincioșii trebuie să se unească în Hristos mâncând trupul și bând sângele Lui sub chipul pâinii și vinului, deci cu Hristos Care în prealabil se jertfește, locașul bisericesc trebuie să fie prevăzut cu un altar vizibil de jertfă, care este în același timp și o sfântă masă, așezată în fața credincioșilor, la care slujește, ca organ văzut al lui Hristos, Care se jertfește și se dă spre mâncare și băutură, episcopul sau preotul.

    Deci sunt absolut necesare trei condiții văzute pentru ca credincioșii dintr-o localitate să se poată împărtăși de trupul și sângele lui Hristos jertfite pentru ei înainte de a se împărtăși, sub chipul pâinii și vinului, toți împreună, ca la Cina cea de Taină: un locaș, un preot și un altar sau o sfântă masă. Iar întrucât jertfa lui Hristos s-a adus pe cruce, amintirea lui Hristos ca întâlnire reală cu El în stare de jertfă se concretizează ca însoțită de semnul crucii, care e prezent cât mai mult în biserică, în binecuvântările preotului și în rugăciunile credincioșilor.

    Despre acest altar-masă vorbește tot Sfântul Apostol Pavel, cum vorbește și despre locașul în care se adunau toți credincioșii. Căci, oprind pe credincioși de la împărtășirea de jertfele aduse în templele idolilor, ca unii ce se împărtășesc de trupul și sângele lui Hristos (I Cor. 11, 24-25), zice: „Nu puteți să beți paharul Domnului și paharul demonilor; nu puteți să vă împărtășiți la masa Domnului și la masa demonilor” (I Cor. 10, 21).

    Dacă Sfântul Apostol Pavel vorbește de locaș și de masă ca și condiții pentru a face ceea ce a făcut Însuși Domnul la Cina cea de Taină cu ucenicii Săi, ca să împlinească porunca Lui, Clement Romanul, un ucenic al Apostolilor, vorbește, încă la sfârșitul secolului 1, nu numai de jertfa ce se aduce în acest locaș și pe această masă, ci și de persoana autorizată pentru săvârșirea acestei slujbe, afirmând că Dumnezeu Însuși cere aceste condiții: „Dumnezeu Însuși a arătat, în virtutea voinței Sale, locul unde trebuie să se săvârșească aceste sfinte slujbe (jertfe) și pe cei care trebuie să le săvârșească” (Corinteni 1, 40).

    S-a comentat acest pasaj spunându-se că Dumnezeu a indicat trebuința unui locaș, a altarului de jertfă și a preotului, încă în Vechiul Testament, când i-a arătat lui Moise în Sinai modelul cortului.

    De fapt, Părinții Bisericii au văzut în modelul cortului de pe Sinai un model fie al locașului bisericesc creștin, ca Paulin, episcopul de Tyr din secolul III, fie al Bisericii universale. Dar ei au văzut în acest cort de pe Sinai totodată o prefigurare spirituală a Însuși Cuvântului dumnezeiesc, în care se cuprind înainte de creație chipurile tuturor creaturilor, iar după creație și opera de mântuire a lui Hristos, înseși creaturile readunate în El.

    Astfel, Paulin de Tyr, potrivit celor spuse de Eusebiu de Cezareea în Panegiricul ce i l-a dedicat și pe care l-a inserat în Istoria bisericească a sa, – asemenea lui Bețaleel, care a dat în simbolul material al cortului din legea veche o expresie văzută modelului ceresc, formându-și un chip exact al lui Hristos, Cuvântul și Înțelepciunea lui Dumnezeu -, a construit o biserică măreață Celui Preaînalt, însă, după un model desăvârșit, ca înfățișare văzută a Bisericii nevăzute (X, 4, 21). Dar modelul ceresc al locașului bisericesc are ca prim chip sufletul, care, o dată dezorganizat prin păcat, se reînnoiește prin imprimarea în el a modelului său dumnezeiesc, a Cuvântului ipostatic (X, 54). Noi am zice că omul întreg este un chip al Cuvântului, sau un chip al templului ceresc. Și Eusebiu termină zicând despre Cuvântul, marele Orânduitor al tuturor lucrurilor, că s-a făcut El însuși pe pământ, prin întrupare, o copie a modelului ceresc, iar apoi, extinzându-se în Biserica-comuniune, înaintează spre a deveni Ierusalimul de sus, cetatea Dumnezeului Celui viu (X, 65). Prin aceasta, afirmă legătura dintre biserica-locaș și Biserica-comuniune universală.

    Sfântul Grigorie de Nyssa vede în cortul de pe Sinai în primul rând modelul comuniunii universale în Hristos: „Puterea cuprinzătoare a tuturor, în care locuiește toată plinătatea dumnezeiască, cortul de obște al tuturor, care cuprinde în el toate, se numește cort în înțelesul cel mai propriu… Căci Apostolul zice undeva despre Unul Născut că «întru El au fost făcute toate cele văzute și cele nevăzute, fie tronurile, fie stăpâniile, fie începătoriile, fie domniile, fie puterile» (Col. 1, 16)” (Viața lui Moise, în „Părinți și scriitori bisericești”, vol. 29, p. 79).

    Dumnezeu-Cuvântul ne învăluie pe toți, ca un locaș general, ne cuprinde pe toți, încă înainte de întruparea, jertfa și învierea Lui. Cortul de pe Sinai e Cuvântul neîntrupat în Care se cuprind toate ca într-un locaș al întregii creații, căci aceasta nu e despărțită de Dumnezeu, de Cuvântul prin Care s-au creat toate cele văzute și nevăzute. Chivotul, continuă tot Sfântul Grigorie de Nyssa, ni se pare că înseamnă necuprinsul cugetat al celor ascunse și negrăite.

    În alt loc, Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește de asemenea de Biserica în sensul de comuniunea universală în Hristos, considerând-o și pe aceasta un templu în care credincioșii sunt pietre vii, zidiți pe Hristos, piatra cea din capul unghiului, potrivit cu ceea ce au spus Sfântul Apostol Pavel (Efes. 2, 20-22) și Sfântul Apostol Petru (1 Petru 2, 5). Iar această Biserică, Sfântul Grigorie de Nyssa o vede prefigurată în templul lui Solomon: „Și cine este atât de mare ziditor de templu, ca Cel ce a pus temeliile lui în munții cei sfinți, adică în proroci și apostoli, și apoi zidește, cum zice Pavel, pe temelia apostolilor și a proorocilor, pietrele vii și însuflețite care se orânduiesc de către El spre buna întocmire a zidurilor, după cuvântul proorocului (Ps. 36, 2, ș. u.), în așa fel ca, închegându-se în unitatea credinței și în legătura păcii, să facă să crească prin ele templul cel sfânt, ca să se facă locuința lui Dumnezeu în duh” (Comentariu la Cântarea Cântărilor. Omilii. VII, în trad. rom. cit., p. 203).

    Însă în Viața lui Moise, după ce a vorbit de cortul de pe Sinai ca prefigurare a Bisericii în sensul de largă comuniune în Hristos, Sfântul Grigorie continuă, arătând că „în cortul din Vechiul Testament se afla acoperământul împăcării ca prefigurare a «patimii mântuitoare» a lui Hristos”. Astfel, Sfântul Grigorie alternează vorbirea despre Biserica în sensul de largă comuniune în Hristos cu cea despre biserica în sensul de locaș. Căci în amândouă locuiește Hristos și în amândouă se cuprind credincioșii în El.

    Două sunt scopurile pe care le urmărește Dumnezeu-Cuvântul cu făpturile pe care le cuprinde în Sine ca un cort: a) să le aducă la unitate și b) să le imprime dispoziția de jertfă. Primul scop n-ar putea fi înfăptuit fără al doilea. Cine nu renunță la sine, dăruindu-se lui Dumnezeu și semenilor săi, nu poate realiza unitatea între sine, Dumnezeu și ceilalți oameni. De aceea, deja, cortul Vechiului Testament, ca prefigurare simbolică a lui Hristos, era nu numai punctul de unitate pentru tot poporul Israel, ci și un loc de jertfe pentru toți membrii acestui popor.

    În ce privește unitatea, s-ar părea că, cortul și templul, din Vechiul Testament o realiza și o menținea mai mult decât bisericile creștine ca locașuri, o dată ce era unul singur pentru tot poporul Israel, câtă vreme în creștinism sunt locașuri multe.

    Dar prezența cu mult mai directă, mai simțită a lui Dumnezeu Cel făcut Om și care se aduce ca aceeași jertfă și se împărtășește credincioșilor în toate aceste locașuri, realizează o unitate mult mai strânsă a credincioșilor în Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, și deci și între ei în El, decât unitatea pe care o realiza templul din Vechiul Testament și jertfele ce se aduceau acolo și de care se împărtășeau membrii poporului Israel. Căci aceia nu se împărtășeau toți de Însuși trupul și sângele Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat și înviat, de trupul și sângele aceluiași Hristos. Dumnezeu nu era acolo atât de aproape, cum e în locașurile bisericești creștine, în care e prezent Fiul lui Dumnezeu Însuși, venit în maxima apropiere de noi, prin participare la firea noastră, și rămas așa și după înviere, adică pentru veci, și nici nu se împărtășeau acolo membrii poporului Israel toți de trupul și de sângele Lui, întreg, ci fiecare familie mânca o parte din carnea animalului adus de ea ca jertfă, care nu avea decât o oarecare atingere cu puterea dumnezeiască. În bisericile creștine ne împărtășim însă toți de Însuși Fiul lui Dumnezeu, venit în cea mai mare intimitate a noastră și rămas aproape de noi. Ba, mai mult, Îl avem într-o și mai mare apropiere datorită jertfei și pătimirii pentru noi și datorită faptului că ne rămâne în această apropiere permamentă prin starea de jertfă în care se află continuu și în care ni se împărtășește.

    Dar tot prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și mai ales prin împărtășirea de El ca jertfă, se realizează o unitate cu mult mai mare nu numai între cei ce sunt în același locaș bisericesc, ci între cei prezenți în toate locașurile bisericești.

    Mai mult, împărtășirea de același Hristos jertfit pentru toți realizează o unitate maximă între ei nu numai prin faptul că primesc toți același trup și același sânge pe care le are El, ci și prin faptul că prin aceasta se întărește în ei dispoziția de jertfă, de părăsire a egoismului, de predare lui Dumnezeu și semenilor. În sensul acesta Sfântul Apostol Pavel, după ce redă cuvântul Domnului de la Luca: „Aceasta s-o faceți întru amintirea Mea”, aduce explicația: „Căci ori de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea sângele acesta, moartea Domnului veți vesti, până când va veni” (1 Cor. 11, 26). Nu e vorba de vestire a morții Domnului cu cuvântul, căci aceasta trebuie să o facă creștinii totdeauna, nu numai când se împărtășesc, ci cu însăși ființa lor, murind și ei lor înșiși prin puterea morții lui Hristos. Aceasta arată și mai mult că nu e vorba în Euharistie de o simplă comemorare, ci de o trăire a stării actuale de jertfă a lui Hristos în dispoziția actuală a ființelor noastre. Iar faptul acesta al trăirii lui Hristos Cel jertfit prin dispoziția noastră de jertfă se arată mărturisit și el prin semnul crucii prezent în biserici, în binecuvântările preotului și în practica creștinilor. În general, totul în biserica locaș și în Biserica comuniune e plin de Hristos Cel jertfit și înviat. Sfântul Grigorie de Nyssa zice: „Cel ce privește spre Biserică, privește spre Hristos, care se zidește și se mărește pe Sine însuși prin adăugarea celor ce se mântuiesc” (Comentariu la Cântarea Cântărilor, Omil. XIII, trad. cit., p. 291). Cu atât mai mult totul e plin de Hristos pentru cei ce se află în biserica locaș și în Biserica comuniune, și nu privesc numai spre ea.

    Prin împărtășirea de același Hristos în starea Lui permanentă de jertfă, se depășește nu numai despărțirea dintre membrii comunității dintr-un anumit locaș bisericesc, ci dintre toate comunitățile aflate în diferite locașuri bisericești în care se mărturisește aceeași dreaptă și integrală credință în Hristos. Și, depășind despărțirile dintre ei, credincioșii depășesc spațiul ca interval între ei. Toți se unesc în același Hristos, care e temelia nespațială a spațiului. Ba, chiar dacă în diferitele locașuri bisericești credincioșii nu se împărtășesc exact în același timp, ei depășesc și timpul, întrucât Hristos de care se împărtășesc e pururea în starea de jertfă în care li se împărășește; numai prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele Său jertfite are loc în diferite timpuri, potrivit cu necesitățile noastre de a dedica diferitele timpuri diferitelor noastre trebuințe.

    Toți credincioșii din toate locașurile bisericești se întâlnesc cu Hristos Cel permanent jertfit și se împărtășesc de El, depășind timpul și spațiul variat în care se împărtășesc. Propriu-zis, această depășire a spațiului și a timpului nu este o uitare de viața noastră în spațiu și timp, ci ridicarea ei în planul netrecător și deschis universalului. Responsabilitățile noastre impuse de timpul și de spațiul propriu al nostru și împlinite sau neîmplinite în ele devin responsabilități cu repercusiuni eterne și pentru toți.

    În sensul unei uniri a tuturor cu același Hristos în permanentă stare de jertfă, ridicați cu adâncimea ființelor noastre dincolo de spațiu și de timp, se vorbește de o Liturghie cerească, care ia chip vizibil în liturghiile din diferitele biserici. Iar veșnicia și nespațialitatea în care ne ridicăm nu e golită de urmările vieții noastre în timp și în spațiu, ci le ducem pe acestea imprimate în ființele noastre, așa cum și Hristos ca Om ridică în veșnicie și nespațialitate „amintirea” trăită a jertfei Sale.

    Ca atare, Hristos Cel jertfit coexistă cu noi toți în timpul și spațiul în care trăim, prelungindu-și asupra noastră eficiența acestei stări, sau, în alt sens, făcându-ne părtași de veșnicia și nespațialitatea stării Sale de jertfă. Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus în acest sens că eternitatea noastră viitoare va fi o eternitate „eonică”, în care se vor păstra urmele vieții noastre în timp, nu o eternitate ca a lui Dumnezeu (Ambigua, P.G., 91, 1153, 1164). Aceasta se întâmplă și cu Hristos ca om.

    În sensul unirii noastre a tuturor cu același Hristos în starea Lui permanentă de jertfă, se vorbește de o unică și permanentă Liturghie cerească, care ia chip vizibil în liturghiile din diferitele locașuri bisericești. Această idee a afirmat-o clar Teodor de Mopsuestia. Împărtășirea euharistică este pentru el împărtășirea sacramentală (prin chipuri) de jertfa cerească (la Jean Daniélou, Bible et Liturgie, ed. Cerf, 1951, p. 21, care folosește: Les Homélies catéchétiques de T. de M., Cité du Vatican, 1949). În vechea liturghie asiro-chaldeeană se spune: „Ridicați privirile voastre spre cele cerești și priviți Tainele ce se săvârșesc acum. Serafimii stau cu frică în fața tronului slavei lui Hristos, cântând laude trupului jertfit și paharului amestecat. Și aici, jos, poporul se roagă și preotul cere mila pentru lumea întreagă” (Rugăciunea de după sfințirea darurilor). „Astfel Liturghia are prototipul ei în jertfa cerească a Mielului descris în Apocalipsă” (Jean Hani, op. cit., p. 41).

    Mai precis, prin Liturghie Hristos leagă cerul cu pământul. Prin ea Fiul lui Dumnezeu, făcut Om, jertfit, înviat și înălțat, ne duce de-a lungul istoriei, pe toți cei ce vrem, spre Tatăl, unde s-a înălțat El. Căci El s-a înălțat la Tatăl nu pentru a petrece acolo despărțit de noi, ci pentru a ne trage și pe noi la Tatăl. Sfântul Chiril din Alexandria repetă încontinuu, în scrierea sa Închinare în duh și în adevăr, că noi nu putem intra la Tatăl decât în stare de jertfă curată, iar cum noi nu ne putem așeza în această stare, Fiul Lui Cel întrupat, care I se oferă Tatălui ca o astfel de jertfă neîncetat, ne dă putința să ne unim cu El în starea Lui de jertfă curată, ca să ne putem ridica și noi împreună cu El la Tatăl, asimilați cu El ca jertfe curate. Aflându-se în fața Tatălui în stare de jertfă pentru noi, El este în același timp legat și cu noi în mod, pe de o parte, actual, pe de alta, virtual. El e punte între Tatăl și noi. Cu un braț e întins spre Tatăl, cu altul spre noi. „Că prin El avem aducerea la Tatăl, într-un duh” (Efes. 2, 18). De aceea a trebuit să intre întâi El la Tatăl în stare de jertfă, pentru ca să vină continuu și să ne ducă și pe noi acolo unde este El. Căci fiind în stare de jertfă permanentă, este și Arhiereu permanent pentru noi. „În casa Tatălui Meu sînt multe locașuri. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă gătesc vouă loc. Și dacă Mă voi duce și voi găti vouă loc, iarăși voi veni și vă voi lua cu Mine ca să fiți și voi unde sînt Eu” (Ioan 14, 2-4).

    Dar dacă toți intrăm la Tatăl prin Fiul Său Cel întrupat și jertfit, toți găsim în același timp unitatea noastră în unirea cu El în stare de jertfă. În felul acesta toți cei ce se împărtășesc de El în toate bisericile de aceeași dreaptă credință formează unitatea Bisericii ca și comuniune universală a celor ce cred astfel în El.

    Clar vorbește despre legătura ce o face între noi toți cu Tatăl, Hristos ca Arhiereu și jertfă a bunătăților viitoare, Epistola către Evrei. Și e clar că ea vede această legătură săvârșindu-se printr-o Liturghie care se prelungește din cer până în bisericile noastre: „El a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său și a dobândit o veșnică răscumpărare”. „Drept aceea, fraților, având îndrăzneală, să intrăm (și noi) în Sfânta Sfintelor, prin sângele lui Iisus” (Evr. 9, 12; 10, 19). Pe de o parte, Iisus „aducând o singură jertfă, S-a așezat în vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu”, pe de alta, noi toți „suntem sfințiți prin jertfa trupului lui Iisus Hristos” (Evr. 12, 10). El stă ca jertfă în cer, dar prin această jertfă El ne sfințește pe rând, cum venim la existență în istorie, căci ne deschide intrarea spre locul unde este El; deci jertfa Lui ni se face proprie și nouă, pe rând. Prin această jertfă El „va curăți cugetul nostru de faptele cele moarte” (Evr. 9, 14), adică va lucra asupra noastră cât suntem pe pământ în tot timpul până la sfârșitul lumii.

    Aceeași legătură între jertfa prezentată în cer de Hristos și mântuirea tuturor celor ce o vor primi, o face și Apocalipsa. Căci Ioan a văzut „un Miel stând ca înjunghiat” în cer lângă Cel ce șade pe tron, deci lângă Tatăl, dar având „șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte duhuri trimise în tot pământul” și fiind lăudat de toată făptura din cer și de pe pământ. „Toată făptura care este în cer și pe pământ și sub pământ și în mare și toate câte sunt în cer le-am auzit zicând: Celui ce șade pe tron și Mielului fie binecuvântarea și cinstea și slava și puterea, în vecii vecilor!” (Apoc. 5, 6, 13). Mielul primește aceeași cinste ca și Cel ce șade pe tron, ca și Tatăl. Dar El este Cel ce stă prezent în fața Tatălui ca Miel înjunghiat pentru noi. Mai precis, Mielul stă „între tron și cele patru ființe și bătrâni” în număr de 24, care sunt, se pare, cei 12 Prooroci și cei 12 Apostoli (dintre care cei 4 Evangheliști), prin care s-au vestit și se vestesc încontinuu venirea și lucrarea Mielului asupra creațiunii. Mielul ia cartea din dreapta Tatălui și o deschide, iar deschiderea ei este una cu desfășurarea vieții omenești de pe pământ. Dar în desfășurarea aceasta, unii merg spre readunarea în Tatăl, alții, spre veșnica nefericire, după cum se mișcă spre Miel sau contrar Lui. Dar cum se pot mișca făpturile spre asemănarea cu Mielul, dacă nu prin împărtășirea de El? Textul acesta din Apocalipsă presupune faptul sporirii făpturilor umane în asemănarea spirituală cu Mielul, prin împărtășirea liturgică de jertfa Lui.

    Ni se prezintă aici același dinamism al lucrării Mielului, Care conduce ființele umane spre asemănarea cu El, deși ele pot înainta, prin libertatea lor, și spre o stare contrară Mielului, care se afirmă în textele citate din Epistola către Evrei, unde ni se spune că Arhiereul Cel aflat la dreapta lui Dumnezeu, pe cei ce se sfințesc prin jertfa Sa îi duce „la veșnica desăvârșire”, iar despre vrăjmașii Săi spune că așteaptă să-i vadă „puși așternut picioarelor Sale” (Evr. 10, 14, 13). Liturghia are astfel rolul de căpetenie în acest dinamism al desfășurării vieții omenești prin lucrarea Mielului. Ea e mijlocul de unire a Mielului jertfit cu ființele umane din generațiile ce se succed după Înălțarea Lui la cer. Prin ea se realizează de fapt readunarea creațiunii în Cuvântul întrupat și, prin El, în unirea cu Tatăl în Duhul Sfânt. „Ea este operația prin care Dumnezeu-Omul, primul născut din toată creațiunea, readuce universul la Dumnezeu, îl ridică din planul creat în cel necreat” (după har) (Jean Hani, op. cit., p. 40).

    Acest dinamism îl vede un liturghist ca râul vieții ce țâșnește din tronul lui Dumnezeu și al Mielului (Apoc. 22, 1 ș.u.), coborându-Se întâi la noi într-un mod oarecum subteran în Fiul Care se smerește întrupându-Se și jertfindu-Se, ca să urce apoi, ieșind la suprafață, spre Tatăl, prin învierea și înălțarea lui Hristos, întâi El, „primul născut dintre mulți frați”, ca după aceea să ne adune și pe noi în El sau să ne ridice pe malurile Lui, udați de apa râului sfânt, lângă Tatăl. „Îngerul îmi arătă râul vieții, limpede ca cleștarul, care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului. Iar în mijlocul pieței din cetate, de o parte și de alta a râului sunt pomi ai vieții… Și frunzele lor pot tămădui neamurile” (Jean Corbin, Liturgie de source, ed. Cerf, 1980).

    Iar pâinea și vinul aduse de credincioși, în succesiunea timpului, pentru a fi prefăcute în trupul și sângele Domnului, sunt în același timp toată creațiunea, ca dar al lui Dumnezeu, și în solidaritate cu ea, ființa noastră, întoarsă ca darul nostru lui Dumnezeu, unindu-se, împreună cu noi înșine, cu Fiul Cel Unul Născut și întrupat al Tatălui. Toți devenim astfel, legați cu creațiunea ce ni s-a dat, fii ai Tatălui, uniți cu Fiul și între noi. Această lucrare de unire a noastră cu Fiul și între noi și prin El cu Tatăl se face în locașurile bisericești care, deși multe, nu ne despart, dar nici nu ne confundă, așa cum nici membrii comunității din fiecare locaș nu sînt nici despărțiți, nici confundați, ci uniți fără confuzie în același Hristos și cu același Tată.

    Preotul Profesor DUMITRU STĂNILOAE

    ____________

    [+] Apărut în Ortodoxia, nr. 3, 1982, p. 336-346.
    […]

    Apreciază

  4. octoviv zice:

    IIC XC + NIKA

    Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu = Cuvântul lui Dumnezeu = Hristos = Adevărul = adevărul = Biserică = biserică = biserica = Biserica

    „În dar ați luat, în dar să dați.” (Sfânta Scriptură, Sfânta Evanghelie de la Matei 10, 8)

    Partea a 5-a. Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae, Biserica în sensul de locaș și de largă comuniune în Hristos, în revista ORTODOXIA, Nr. 3, 1982, pp. 336-346:
    https://scribd.com/document/343401796/Parintele-profesor-doctor-Dumitru-Staniloae-Biserica-in-sensul-de-locas-si-de-larga-comuniune-in-Hristos

    […]
    BISERICA ÎN SENSUL DE LOCAȘ ȘI DE LARGĂ COMUNIUNE ÎN HRISTOS

    Pr. Prof. Dr. D. STĂNILOAE

    I. Toate popoarele creștine au același nume pentru locașul de închinare și pentru larga comuniune a celor ce cred în Hristos, exprimînd prin aceasta legătura indisolubilă între ele. Noi românii folosim același nume de biserică. Grecii foloseau pentru amîndouă numele de ecclisia, împrumutat și de popoarele latine din Occident. Popoarele germanice au pentru amîndouă numele de Kirche, Church, și cele asemănătoare la alte popoare germanice, care derivă de la grecescul Kyriaki, iar acesta de la Kyrios = Domnul. Ele exprimă prin acest nume în mod direct faptul că atît locașul bisericesc, cît și larga comuniune bisericească au ca temelie pe Domnul Hristos. Popoarele slave au pentru amîndouă cuvîntul Țerkov, Țerkva, care se pare că e o prescurtare a cuvîntului românesc Biserică, arătînd că au primit creștinismul în ambianța poporului român.

    Poporul grec și popoarele latine folosesc un nume derivat de la Domnul (Hristos) numai pentru ziua învierii Lui: Kyriaki dominica. Legătura acestei zile cu Domnul Hristos o indică și popoarele slave, numindu-o: voscresenie = înviere, arătînd prin acest nume în mod direct că e ziua învierii Domnului. Dar am putea spune că și cuvîntul biserică, forma românească a lui basilica, implică în el gîndul la Domnul Hristos, ca Împărat, în sensul eminent al cuvîntului. Căci cuvîntul înseamnă, ca locaș, casa împăratului, iar ca comuniune, Împărăția lui Hristos și implicit a Sfintei Treimi: a Tatălui și a Fiului și a Sfîntului Duh. Poporul grec, cele latine și germanice folosesc pentru sensul de comuniune al bisericii, pe lîngă cuvîntul ecclesia sau Kirche, și pe cel de Vasileia tou Theou, de regnum sau Reich Gottes = Împărăție, Împărăția lui Dumnezeu. Iar întrucît împărăția lui Dumnezeu a început să fie anunțată de Hristos și a venit odată cu El, sau a luat ființă după învierea Lui, la Rusalii, prin coborîrea Sfîntului Duh, de cînd cei ce cred în Hristos devin moștenitori ai acestei împărății, numirea regnum Dei implică și ea pe Hristos, ca și cea de Vasileia tou Theou.

    Deci toate aceste numiri arată legătura bisericii cu Domnul Hristos atît în sensul de locaș cît și în cel de largă comuniune a celor ce cred în El.

    S-ar părea că numai cuvîntul grec ecclesia (în latină: ecclesia) nu cuprinde o referire la Hristos. Dar aceasta este numai o aparență. Cuvîntul grec ekklesia vine de la verbul ekkaleo, care înseamnă chem pe cineva dintre alții, sau îl chem de la o stare la alta. În Noul Testament el are ca subiect totdeauna pe Hristos. Cei chemați de El devin o comunitate a Lui, sau în El. Deci ekklesia e gruparea, sau totalitatea celor chemați de Hristos, ca să viețuiască în El. Locurile din Noul Testament în care se vorbește despre această chemare a lui Hristos, sau despre cei chemați la viața cea nouă în El sînt foarte numeroase. Nu ne oprim la chemarea apostolilor de către Hristos, care a fost un eveniment decisiv în viața lor, nici la declarația repetată a Sfîntului apostol Pavel, că el a fost «chemat» de Iisus Hristos, și la ce întorsătură radicală a produs această chemare în viața lui. El nu mai trăia sieși, ci lui Hristos, ca de altfel toți apostolii.

    Dăm numai unele locuri despre chemarea celorlalți creștini de către Domnul Iisus Hristos. Sfîntul apostol Pavel, declarînd că a fost chemat de către Iisus Hristos la apostolie, luînd har ca să aducă la ascultarea credinței toate neamurile, le spune adresanților săi din Roma: «Între care sînteți și voi chemați ai lui Iisus Hristos…, iubiți ai lui Dumnezeu, chemați sfinți» (Rom. I, 6-7). Sfîntul apostol Pavel e conștient că el a fost chemat dintre Iudei, iar adresanții săi, dintre păgîni, ca să formeze împreună poporul lui Hristos (Rom. IX, 24). Chemarea s-a făcut prin puterea harului (Gal. I, 6, 15), printr-o atracție mai presus de fire exercitată asupra omului. Ea se produce din puterea jertfei lui Hristos, și cei chemați primesc prin chemare «făgăduința moștenirii veșnice» (Evr. IX, 15). Dar la împlinirea acestei făgăduințe ajungem alergînd spre ea ca spre ținta noastră finală, care e prin aceasta și o răsplată a efortului care ni se cere odată cu chemarea (Filip. III, 14). Arătîndu-ne prin chemare ținta spre care trebuie să alergăm și drumul pe care trebuie să alergăm spre ea, chemarea a fost și o scoatere a «noastră din întuneric la lumina cea minunată a lui Hristos». Prin chemarea aceasta am devenit «o seminție aleasă, o preoție împărătească, neam sfînt agonisit lui Dumnezeu, ca să vestim în lume bunătățile Celui ce ne-a chemat», pe care în parte le avem de pe acum, iar deplin le vom primi în viața viitoare (I Petru II, 9).

    Iată deci că și termenul greco-latin de ecclesia implică în sine prezența și harul lui Hristos. Și deși el se referă în mod direct la biserică în înțeles de comuniune, el s-a extins încă din timpul Noului Testament și la biserica în sensul de locaș. În sensul de locaș întrebuințează sfîntul apostol Pavel cuvîntul ecclesia cînd cere femeilor «să tacă în biserică» (I Cor. XIV, 33-35). În același înțeles este folosit de sfîntul apostol Pavel cuvîntul în 1 Cor. XI, 18 (în versiunea românească a Noului Testament din 1978, cuvîntul ecclesia e tradus nu cu «biserică», ci, ca în traducerile neoprotestante, cu «adunare», neînțelegîndu-se că cuvântul ecclesia implică prezența și lucrarea lui Hristos, așa cum are loc în locașul bisericesc, deci nu se referă la o adunare în indiferent care înțeles). Căci e opusă caselor particulare: «N-aveți, oare, case ca să mîncați și să beți? Sau disprețuiți biserica (evident că e vorba de biserică în sens de locaș) lui Dumnezeu?». E clar că nu e vorba numai de disprețuirea unei «adunări» omenești, ci de disprețuirea unui locaș în care e prezent Hristos, Care se aduce jertfă în el. Căci urmează descrierea jertfei euharistice. Sensul de locaș îl are cuvîntul ecclesia (biserică) și în Col. IV, 16, unde sfîntul apostol Pavel cere să se citească epistola sa și în «Biserica din Laodicea». Desigur epistola avea să se citească în fața comunității din Laodiceea, dar în fața comunității adunate nu în indiferent care casă, ce ar putea fi disprețuită, ci într-un locaș al lui Dumnezeu, care nu trebuie disprețuit.

    Dar sfîntul apostol Pavel leagă strîns biserica în sensul de locaș nu numai cu biserica în sensul de largă comuniune cu Hristos, răspîndită pretudindeni unde sînt credincioși în Hristos, ci și cu comunitatea ce se adună înlăuntrul ei ca locaș. Legătura dintre biserica în sensul de locaș și biserica în sensul de comuniune răspîndită pretutindeni o arată sfîntul apostol Pavel alternînd folosirea cuvîntului în cele două sensuri, iar legătura bisericii ca locaș cu biserica în sensul de comunitate adunată înlăuntrul ei o arată în locurile în care spune: «salutați Biserica din casa lui Nynfei» (Col. IV, 15); sau: «salutați pe Priscila și Acvila… și biserica din casa lor» (Rom. XIV, 10); sau: «har și pace Bisericii din casa ta» (Filimon. V, 2). Desigur nu salută locașul în sine, ci comunitatea, dar comunitatea se aduna în același locaș.

    Întocmai ca sfîntul apostol Pavel, tot așa și creștinii de azi, cînd rostesc în diferitele lor limbi cuvîntul biserică, subînțeleg prezența și lucrarea Domnului Iisus Hristos în ea, fie că vorbesc de locașul bisericesc în care se adună comunitatea locală a celor de aceeași credință, fie de larga și continua comuniune bisericească. Prezența lui Hristos este atît de subînțeleasă în cuvîntul Biserică, încît creștinii care trăiesc credința în realitatea ei spirituală concretă, cînd zic, în oricare dintre limbile lor naționale, biserică, se gîndesc în primul rînd la locașul bisericesc, pentru că în el primesc nemijlocit pe Hristos, pe Care cei mai introduși în sensul teologic al Bisericii Îl văd mai mult în larga comuniune a celor ce cred în El. De fapt, dacă Hristos n-ar fi prezent și nu s-ar comunica în locașul bisericesc, unde se adună comunitatea locală, n-ar fi prezent nici în larga comuniune bisericească, Hristos este prezent în cea din urmă, pentru că Același e prezent în modul cel mai accentuat și mai lucrător în locașurile bisericești locale ale ei.

    Dacă Hristos nu s-ar aduce jertfă în locașurile bisericești, dacă nu S-ar împărtăși în ele prin trupul și sîngele Său jertfite și prin harul tuturor Tainelor, membrilor comunității din fiecare locaș, El n-ar fi prezent și lucrător în larga comuniune bisericească. De aceea credincioșii simpli au dreptate să înțeleagă în primul rînd prin biserică locașul în care se întîlnesc cu Hristos și-L primesc pe El. De fapt noi vedem ca și sfîntul apostol Pavel că nici comunitatea nu poate fi despărțită de locaș, nici locașul de comunitate, și nici amîndouă de larga comuniune bisericească. Căci în toate aplicările, Biserica are drept viață a ei pe Hristos, pornind de la comunitatea unită cu Hristos în locașul bisericesc.

    Denominațiunile creștine au părăsit cuvîntul de biserică pentru locaș nu numai ca numire, ci și ca sens care implică prezența lui Hristos în acest locaș. Aceasta pentru că au părăsit credința că pe Hristos Îl primesc prin Taine, că Tainele sînt mijloacele prin care se împărtășește comunității, într-un locaș sau altul, Hristos. Ei au înlocuit biserica cu «casa de adunare», rol pe care îl poate avea orice casă. Hristos, nu mai e prezent, pentru ele, în locașul bisericesc decît în orice alt fel de casă și în orice alt fel de loc, odată ce El nu se mai împărtășește în mod special prin Taine. Pentru aceste denominațiuni, nici «casa» nu mai este biserică, pentru că nu mai este Hristos în ea într-un mod special, nici «adunarea» nu mai e biserică, pentru că nu se mai împărtășește cu Hristos în «casa de adunare».

    Mai mult, unele dintre aceste denominațiuni au pierdut înțelesul hristologic al Bisericii și nesocotesc mîntuirea adusă de El prin înviere și comunicată nouă prin Taine. Cînd văd pe dreptcredincioșii în Hristos intrînd în biserică, ei spun că intră într-o capiște idolească, pentru că nu cred în prezența euharistică a lui Hristos în ea. În realitate, ei sînt cei ce intră în «casa lor de adunare» ca în orice casă, întrucît nu mai au pe Hristos în ea.

    Unii dintre ei au înlocuit pe Hristos cu Iehova, deci nu mai cred că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, întrucît revin la ideea de Dumnezeu din Vechiul Testament, care nu e un Dumnezeu în Treime, iar în loc de ziua învierii lui Hristos sărbătoresc ziua terminării creației, socotind că lumea aceasta e tot ce avem de la Dumnezeu.

    II. Această legătură între locașul bisericesc și comunitatea bisericească locală, pe de o parte, și între ele și Biserica în sens de largă comuniune în Hristos, cere însă unele explicări mai dezvoltate.

    Iisus Hristos, împărtășindu-se ucenicilor cu trupul și cu sîngele Său la Cina cea de Taină le-a poruncit: «Aceasta s-o faceți spre pomenirea Mea» (Luca XXII, 19). A arătat astfel că împrtășirea de El e forma principală prin care își va îndeplini făgăduința Sa: «Iată Eu cu voi voi fi pînă la sfârșitul veacurilor» (Matei XXVIII, 18).

    Spunînd «aceasta s-o faceți», a arătat că ei vor putea face exact ceea ce a făcut El atunci, că deci ei nu vor face numai o comemorare a ceea ce a făcut El. Deci dacă Hristos le cere să facă aceasta întru amintirea Lui, «amintirea» de care vorbește este totodată retrăirea a ceea ce s-a petrecut la Cina cea de Taină. Îmi amintesc de cineva nu numai gîndindu-mă la întîlnirea de altădată cu el, ci și reîntîlnindu-mă din nou cu el; sau în acest caz amintirea vechii întîlniri este și mai deplină. Acest sens îl are în săvârșirea Euharistiei și în Sfînta Împărtășanie amintirea lui Hristos de la Cina cea de Taină. Iar Hristos, poruncind ucenicilor Săi să facă în viitor ceea ce a făcut El la Cina cea de Taină, ca reîntîlnindu-se astfel cu El să-și aducă aminte de întîlnirea dintre El și ucenici la Cina cea de Taină, le-a promis ucenicilor și urmașilor lor și puterea de a face ceea ce a făcut El la Cina cea de Taină, le-a promis să vină de fiecare dată din nou la ei, cum a fost la Cina cea de Taină. Căci altfel, în zadar le-ar fi dat ucenicilor Săi și urmașilor lor această poruncă (Jean Hani, La divine Liturgie, 1981, p. 41).

    Iar pluralul «s-o faceți» are două sensuri: a) s-o facă fiecare apostol și urmașii lui; b) dar s-o facă avînd în jurul lui o comunitate, cum erau ucenicii în jurul lui Hristos, toți împreună, nu în izolare. În aceasta se implică faptul că pentru a face ceea ce a făcut Hristos, credincioșii dintr-o localitate trebuie să se adune într-un locaș din acea localitate și în jurul unui episcop sau preot, urmaș al apostolilor, învestit pentru fapta aceasta cu puterea lui Hristos. Numai împreună acestea două creează un punct de convergență pentru toți, cum a fost și la Cina cea de Taină Hristos și locul ei. Dar episcopul sau preotul e investit numai cu puterea de a prilejui prin rugăciunea sa, ca și Hristos, prefacerea pîinii și vinului în trupul și sîngele lui Hristos și de a le împărtăși pe acestea credincioșilor, nu de a se și preface el însuși în acestea, cum S-a prefăcut Hristos. Iar în momentul împărtășirii sale, el trece din rolul unic de săvîrșitor al Tainei, sau de reprezentant în oarecare privință al lui Hristos, și în acela de primitor al lui Hristos, ca și ceilalți credincioși. El e jertfitor în oarecare privință al trupului și sîngelui lui Hristos, nu și jertfa însăși ca Hristos; și e nu numai împărtășitor al acestei jertfe credincioșilor, ci și primitor al ei. Rolul lui se reduce numai la acela de organ vizibil prin care Hristos Însuși preface în mod nevăzut pîinea și vinul în trupul și sîngele Său, sau prin care Hristos Însuși se aduce jertfă pe Sine Însuși, și nu pe altcineva (ca preotul; și la acela de organ vizibil prin care Hristos Însuși se împărtășește pe Sine credincioșilor în mod invizibil. Episcopul, sau preotul, are numai rolul de punct vizibil de convergență a credincioșilor pentru întîlnirea prin El cu Hristos Cel invizibil. Acest rol e necesar dat fiind că credincioșii sînt suflete dotate cu trupuri și unirea lor cu Hristos și întreolaltă trebuie să se manifeste prin această convergență a lor ca ființe ce au nu numai suflete, ci și trupuri deosebite.

    Deoarece, conform poruncii Mîntuitorului, credincioșii trebuie să se unească în Hristos mîncînd trupul și bînd sîngele Lui sub chipul pâinii și vinului, deci cu Hristos Care în prealabil se jertfește, locașul bisericesc trebuie să fie prevăzut cu un altar vizibil de jertfă, care este în același timp și o sfîntă masă, așezată în fața credincioșilor, la care slujește ca organ văzut al lui Hristos, Care se jertfește și se dă spre mîncare și băutură, – episcopul sau preotul.

    Deci sînt absolut necesare trei condiții văzute pentru ca credincioșii dintr-o localitate să se poată împărtăși de trupul și sîngele lui Hristos jertfite pentru ei înainte de a se împărtăși, sub chipul pâinii și vinului, toți împreună, ca la Cina cea de Taină; un locaș, un preot și un altar sau o sfîntă masă. Iar întrucît jertfa lui Hristos s-a adus pe cruce, amintirea lui Hristos ca întîlnire reală cu El în stare de jertfă se concretizează ca însoțită de semnul crucii, care e prezent cît mai mult în biserică, în binecuvîntările preotului și în rugăciunile credincioșilor.

    Despre acest altar-masă vorbește tot sfîntul apostol Pavel, cum vorbește și despre locașul în care se adunau toți credincioșii. Căci, oprind pe credincioși de la împărtășirea de jertfele aduse în templele idolilor, ca unii ce se împărtășesc de trupul și sîngele lui Hristos (I Cor. XI, 24-25), zice: «Nu puteți să beți paharul Domnului și paharul demonilor; nu puteți să vă împărtășiți la masa Domnului și la masa demonilor» (I Cor. X, 21).

    Dacă sfîntul apostol Pavel vorbește de locaș și de masă ca condiții pentru a face ceea ce a făcut Însuși Domnul la Cina cea de Taină cu ucenicii Săi, ca să împlinească porunca Lui, Clement Romanul, un ucenic al apostolilor vorbește, încă la sfârșitul secolului I, nu numai de jertfa ce se aduce în acest locaș și pe această masă, ci și de persoana autorizată pentru săvârșirea acestei slujbe, afirmînd că Dumnezeu Însuși cere aceste condiții: «Dumnezeu Însuși a arătat, în virtutea voinței Sale, locul unde trebuie să se săvîrșească aceste sfinte slujbe (jertfe) și pe cei care trebuie să le săvîrșească» (Corinteni I, 40).

    S-a comentat acest pasaj spunîndu-se că Dumnezeu a indicat trebuința unui locaș, a altarului de jertfă și a preotului, încă în Vechiul Testament, cînd a arătat lui Moise pe Sinai modelul cortului.

    De fapt, Părinții Bisericii au văzut în modelul cortului de pe Sinai un model fie al locașului bisericesc creștin, ca Paulin, episcopul de Tir din secolul III, fie al Bisericii universale. Dar ei au văzut în acest cort de pe Sinai totodată o prefigurare spirituală a Însuși Cuvîntului dumnezeiesc, în care se cuprind înainte de creație chipurile tuturor creaturilor, iar după creație și opera de mîntuire a lui Hristos, înseși creaturile readunate în El.

    Astfel, Paulin de Tir, potrivit celor spuse de Eusebiu de Cezareea în Panegiricul ce i l-a dedicat și pe care l-a inserat în Istoria bisericească a sa, – asemenea lui Veseleil, care a dat în simbolul material al cortului din legea veche o expresie văzută modelului ceresc, formîndu-și un chip exact al lui Hristos, Cuvîntul și Înțelepciunea lui Dumnezeu, – a construit o biserică măreață Celui Prea Înalt, după un model cu mult mai desăvârșit, ca înfățișare văzută a Bisericii nevăzute (X, 4, 21). Dar modelul ceresc al locașului bisericesc are ca prim chip sufletul, care odată dezorganizat prin păcat, se reînnoiește prin imprimarea în el a modelului său dumnezeiesc, a Cuvîntului ipostatic (X, 54). Noi am zice că omul întreg este un chip al Cuvîntului, sau un chip al templului ceresc. Și Eusebiu termină zicînd că Cuvîntul, marele Orînduitor al tuturor lucrurilor, s-a făcut El însuși pe pămînt, prin întrupare, o copie a modelului ceresc, iar apoi extinzîndu-se în Biserica-comuniune, înaintează spre a deveni Ierusalimul de sus, cetatea Dumnezeului Celui viu (X, 65). Prin aceasta afirmă legătura dintre biserica locaș și Biserica comuniune universală.

    Sfîntul Grigorie de Nyssa vede în cortul de pe Sinai în primul rînd modelul comuniunii universale în Hristos: «Puterea cuprinzătoare a tuturor, în care locuiește toată plinătatea dumnezeiască, cortul de obște al tuturor, care cuprinde în el toate, se numește cort în înțelesul cel mai propriu… Căci apostolul zice undeva despre Unul Născut că «întru El au fost făcute toate cele văzute și cele nevăzute, fie scaunele, fie stăpîniile, fie începătoriile, fie domniile, fie puterile» (Col. 1, 16)» (Viața lui Moise, în «Părinți și scriitori bisericești», vol. 29, p. 79).

    Dumnezeu-Cuvîntul ne învăluie pe toți, ca un locaș general, ne cuprinde pe toți, încă înainte de întrupare, jertfa și învierea Lui. Cortul de pe Sinai e Cuvîntul neîntrupat în Care se cuprind toate ca într-un locaș al întregii creații, căci aceasta nu e despărțită de Dumnezeu, de Cuvîntul, prin Care s-au creat toate cele văzute și nevăzute. Chivotul, continuă tot sfîntul Grigorie de Nyssa, ni se pare că înseamnă necuprinsul cugetat al celor ascunse și negrăite.

    În alt loc, sfîntul Grigorie de Nyssa vorbește de asemenea de Biserica în sensul de comuniunea universală în Hristos, considerînd-o și pe aceasta un templu în care credincioșii sînt pietre vii, zidiți pe Hristos, piatra cea din capul unghiului, potrivit cu ceea ce au spus sfîntul apostol Pavel (Efes. II, 20-22) și sfîntul apostol Petru (I Petru II, 5). Iar această Biserică, sfîntul Grigorie de Nyssa o vede prefigurată în templul lui Solomon: «Și cine este atît de mare ziditor de templu, ca Cel ce a pus temeliile lui în munții cei sfinți, adică în prooroci și apostoli, și apoi zidește, cum zice Pavel, pe temelia apostolilor și a proorocilor, pietrele vii și însuflețite care se orînduiesc de către El spre buna întocmire a zidurilor, după cuvîntul proorocului (Ps. 36, 2, ș. u.), în așa fel ca, închegîndu-se în unitatea credinței și în legătura păcii, să facă să crească prin ele templul cel sfînt, ca să se facă locuința lui Dumnezeu în duh» (Comentar la Cîntarea Cîntărilor. Omilii. VII, în trad. rom. cit., p. 203).

    Însă în «Viața lui Moise», după ce a vorbit de cortul de pe Sinai ca prefigurare a Bisericii în sensul de largă comuniune în Hristos, sfîntul Grigorie continuă, «arătînd că în cortul din Vechiul Testament se afla acoperămîntul împăcării ca prefigurare a «patimii mîntuitoare» a lui Hristos». Astfel sfîntul Grigorie alternează vorbirea despre Biserica în sensul de largă comuniune în Hristos cu cea despre biserica în sensul de locaș. Căci în amîndouă locuiește Hristos și în amîndouă se cuprind credincioșii în El.

    Două sînt scopurile pe care le urmărește Dumnezeu-Cuvîntul cu făpturile pe care le cuprinde în Sine ca un cort: a) Să le aducă la unitate, și b) să le imprime dispoziția de jertfă. Primul scop n-ar putea fi înfăptuit fără al doilea. Cine nu renunță la sine, dăruindu-se lui Dumnezeu și semenilor săi, nu poate realiza unitatea între sine, Dumnezeu și ceilalți oameni. De aceea deja cortul Vechiului Testament, ca prefigurare simbolică a lui Hristos, era nu numai punctul de unitate pentru tot poporul Israel, ci și un loc de jertfe pentru toți membrii acestui popor.

    În ce privește unitatea, s-ar părea că, cortul și templul din Vechiul Testament o realiza și o menținea mai mult decît bisericile creștine ca locașuri, o dată ce era unul singur pentru tot poporul Israil, cîtă vreme în creștinism sînt locașuri multe.

    Dar prezența cu mult mai directă, mai simțită a lui Dumnezeu Cel făcut Om și care se aduce ca aceeași jertfă și se împărtășește credincioșilor în toate aceste locașuri, realizează o unitate mult mai strînsă a credincioșilor în Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat și deci și între ei în El, decît unitatea pe care o realiza templul din Vechiul Testament și jertfele ce se aduceau acolo și de care se împărtășeau membrii poporului Israel. Căci aceia nu se împărtășeau toți de Însuși trupul și sîngele Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat și înviat, de trupul și sîngele Aceluiași Hristos. Dumnezeu nu era acolo atît de aproape, cum e în locașurile bisericești creștine, în care e prezent Fiul lui Dumnezeu Însuși, venit în maxima apropiere de noi, prin participare la firea noastră, și rămas așa și după înviere, adică pentru veci, și nici nu se împărtășeau acolo membrii poporului Israil toți de trupul și de sîngele Lui, întreg, ci fiecare familie mînca o parte din carnea animalului adus de ea ca jertfă, care nu avea decît o oarecare atingere cu puterea dumnezeiască. În bisericile creștine ne împărtășim însă toți de Însuși Fiul lui Dumnezeu, venit în cea mai mare intimitate a noastră și rămas aproape de noi. Ba mai mult, Îl avem într-o și mai mare apropiere datorită jertfei și pătimirii pentru noi și datorită faptului că ne rămîne în această apropiere permamentă prin starea de jertfă în care se află continuu și în care ni se împărtășește.

    Dar tot prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și mai ales prin împărtășirea de El ca jertfă, se realizează o unitate cu mult mai mare nu numai între cei ce sînt în același locaș bisericesc, ci între cei prezenți în toate locașurile bisericești.

    Mai mult, împărtășirea de același Hristos jertfit pentru toți realizează o unitate maximă între ei, [nu] numai prin faptul că primesc toți același trup și același sînge pe care le are El, ci și prin faptul că prin aceasta se întărește în ei dispoziția de jertfă, de părăsire a egoismului, de predare lui Dumnezeu și semenilor. În sensul acesta sfîntul apostol Pavel, după ce redă cuvîntul Domnului de la Luca: «Aceasta s-o faceți întru amintirea Mea», aduce explicația: «Căci ori de cîte ori veți mînca pâinea aceasta și veți bea sîngele acesta, moartea Domnului veți vesti, pînă cînd va veni» (I Cor. XI, 26). Nu e vorba de vestire a morții Domnului cu cuvîntul, căci aceasta trebuiau să o facă creștinii totdeauna, nu numai cînd se împărtășesc, ci cu însăși ființa lor, murind și ei lor înșăși din puterea morții lui Hristos. Aceasta arată și mai mult că nu e vorba în Euharistie de o simplă comemorare, ci de o trăire a stării actuale de jertfă a lui Hristos în dispoziția actuală a ființelor noastre. Iar faptul acesta al trăirii lui Hristos Cel jertfit prin dispoziția noastră de jertfă se arată mărturisit și el prin semnul crucii prezent în biserici, în binecuvîntările preotului și în practica creștinilor. În general totul în biserica locaș și în Biserica comuniune e plin de Hristos Cel jertfit și înviat. Sfîntul Grigorie de Nyssa zice: «Cel ce privește spre Biserică, privește spre Hristos, care Se zidește și Se mărește pe Sine Însuși prin adăugarea celor ce se mîntuiesc» (Cînt. Cînt., Omil. XIII, trad. cit., p. 291). Cu atît mai mult totul e plin de Hristos pentru cei ce se află în biserica locaș și în Biserica comuniune, și nu privesc numai spre ea.

    Prin împărtășirea de același Hristos în starea Lui permanentă de jertfă, se depășește nu numai despărțirea dintre membrii comunității dintr-un anumit locaș bisericesc, ci dintre toate comunitățile aflate în diferite locașuri bisericești în care se mărturisește aceeași dreaptă și integrală credință în Hristos. Și depășind despărțirile între ei, credincioșii depășesc spațiul ca interval între ei. Toți se unesc în Același Hristos, care e temelia nespațială a spațiului. Ba chiar dacă în diferitele locașuri bisericești credincioșii nu se împărtășesc exact în același timp, ei depășesc și timpul, întrucît Hristos de care se împărtășesc e pururea în starea de jertfă în care li se împărășește; numai prefacerea pâinii și vinului în trupul și sîngele Său jertfite are loc în diferite timpuri, potrivit cu necesitățile noastre de a dedica diferitele timpuri diferitelor noastre trebuințe.

    Toți credincioșii din toate locașurile bisericești se întîlnesc cu Hristos Cel permanent jertfit și se împărtășesc de El, depășind timpul și spațiul variat în care se împărtășesc. Propriu-zis această depășire a spațiului și timpului nu este o uitare de viața noastră în spațiu și timp, ci ridicarea ei în planul netrecător și deschis universalului. Responsabilitățile noastre impuse de timpul și de spațiul propriu al nostru și împlinite sau neîmplinite în ele devin responsabilități cu repercusiuni eterne și pentru toți.

    În sensul unei uniri a tuturor cu Același Hristos în permanenta stare de jertfă, ridicați cu adîncimea ființelor noastre dincolo de spațiu și de timp, se vorbește de o Liturghie cerească, care ia chip vizibil în liturghiile din diferitele biserici. Iar veșnicia și nespațialitatea în care ne ridicăm nu e golită de urmările vieții noastre în timp și în spațiu, ci le ducem pe acestea imprimate în ființele noastre, așa cum și Hristos ca Om ridică în veșnicie și nespațialitate «amintirea» trăită a jertfei Sale.

    Ca atare Hristos Cel jertfit coexistă cu noi toți în timpul și spațiul în care trăim, prelungindu-Și asupra noastră eficiența acestei stări, sau în alt sens, făcîndu-ne părtași de veșnicia și nespațialitatea stării Sale de jertfă. Sfîntul Maxim Mărturisitorul a spus în acest sens că eternitatea noastră viitoare va fi o eternitate «eonică», în care se vor păstra urmele vieții noastre în timp, nu o eternitate ca a lui Dumnezeu (Ambigua, P.G., 91, 1153, 1164). Aceasta se întîmplă și cu Hristos ca om.

    În sensul unirii noastre a tuturor cu Același Hristos în starea Lui permanentă de jertfă, se vorbește de o unică și permanentă Liturghie cerească, care ia chip vizibil în liturghiile din diferitele locașuri bisericești. Această idee a afirmat-o clar Teodor de Mopsuestia. Împărtășirea euharistică este pentru el împărtășirea sacramentală (prin chipuri) de jertfa cerească (la Jean Daniélou, Bible et Liturgie, ed. Cerf, 1951, p. 21, care folosește: «Les Homélies catéchétiques de T. de M.», Cité du Vatican, 1949). În vechea liturghie asiro-chaldeeană se spune: «Ridicați privirile voastre spre cele cerești și priviți Tainele ce se săvârșesc acum. Serafimii stau cu frică în fața tronului slavei lui Hristos, cîntînd laude trupului jertfit și paharului amestecat. Și aici jos poporul se roagă și preotul cere mila pentru lumea întreagă» (Rugăciunea de după sfințirea darurilor). «Astfel Liturghia are prototipul ei în jertfa cerească a Mielului descris în Apocalipsă» (Jean Hani, op. cit., p. 41).

    Mai precis, prin Liturghie Hristos leagă cerul cu pămîntul. Prin ea Fiul lui Dumnezeu, făcut Om, jertfit, înviat și înălțat, ne duce de-a lungul istoriei, pe toți cei ce vrem, spre Tatăl, unde s-a înălțat El. Căci El s-a înălțat la Tatăl nu pentru a petrece acolo despărțit de noi, ci pentru a ne trage și pe noi la Tatăl. Sfîntul Chiril din Alexandria repetă în scrierea sa Închinare în duh și în adevăr continuu, că noi nu putem intra la Tatăl decît în stare de jertfă curată, iar cum noi nu ne putem așeza în această stare, Fiul Lui Cel întrupat, care I se oferă Tatălui ca o astfel de jertfă neîncetat, ne dă putința să ne unim cu El în starea Lui de jertfă curată, ca să ne putem ridica și noi împreună cu El la Tatăl asimilați cu El ca jertfe curate. Aflîndu-se în fața Tatălui în stare de jertfă pentru noi, El este în același timp legat și cu noi în mod pe de o parte actual, pe de alta virtual. El e punte între Tatăl și noi. Cu un braț e întins spre Tatăl, cu altul spre noi. «Că prin El avem aducerea la Tatăl, într-un duh» (Efes. II, 18). De aceea a trebuit să intre întîi El la Tatăl în stare de jertfă, pentru ca să vină continuu și să ne ducă și pe noi acolo unde este El. Căci fiind în stare de jertfă permanentă, este și Arhiereu permanent pentru noi. «În casa Tatălui Meu sînt multe locașuri. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă gătesc vouă loc. Și dacă Mă voi duce și voi găti vouă loc, iarăși voi veni și vă voi lua cu Mine ca să fiți și voi unde sînt Eu» (Ioan XIV, 2-4).

    Dar dacă toți intrăm la Tatăl prin Fiul Său Cel întrupat și jertfit, toți găsim în același timp unitatea noastră în unirea cu El în stare de jertfă. În felul acesta toți cei ce se împărtășesc de El în toate bisericile de aceeași dreaptă credință, formează unitatea Bisericii ca comuniune universală a celor ce cred astfel în El.

    Clar vorbește despre legătura ce o face între noi toți cu Tatăl, Hristos ca Arhiereu și jertfă a bunătăților viitoare, Epistola către Evrei. Și e clar că ea vede această legătură săvîrșindu-se printr-o Liturghie care se prelungește din cer pînă în bisericile noastre: «El a intrat o singură dată în Sfînta Sfintelor, nu cu sînge de țapi și de viței, ci cu însuși sîngele Său și a dobîndit o veșnică răscumpărare». «Drept aceea, fraților, avînd îndrăzneală, să intrăm (și noi) în Sfînta Sfintelor, prin sîngele lui Iisus» (Evr. IX, 11-12; X, 19). Pe de o parte, Iisus «aducînd o singură jertfă, S-a așezat în vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu», pe de alta noi toți «sîntem sfințiți prin jertfa trupului lui Iisus Hristos» (Evr. XII, 10). El stă ca jertfă în cer, dar prin această jertfă El ne sfințește pe rînd, cum venim la existență în istorie, căci ne deschide intrarea spre locul unde este El; deci jertfa Lui ni se face proprie și nouă, pe rînd. Prin această jertfă El «va curăți cugetul nostru de faptele cele moarte» (Evr. IX, 14), adică va lucra asupra noastră cît sîntem pe pămînt în tot timpul pînă la sfârșitul lumii.

    Aceeași legătură între jertfa prezentată în cer de Hristos și mîntuirea tuturor celor ce o vor primi, o face și Apocalipsa. Căci Ioan a văzut «un Miel stînd ca înjunghiat» în cer lîngă Cel ce șade pe tron, deci lîngă Tatăl, dar avînd «șapte coarne și șapte ochi, care sînt cele șapte duhuri trimise în tot pămîntul» și fiind lăudat de toată făptura din cer și de pe pămînt. «Toată făptura care este în cer și pe pămînt și sub pămînt și în mare și toate cîte sînt în cer, le-am auzit zicînd: Celui ce șade pe tron și Mielului, fie binecuvîntarea și cinstea și slava și puterea, în vecii vecilor!» (Apoc. V, 6, 13). Mielul primește aceeași cinste ca și Cel ce șade pe tron, ca și Tatăl. Dar El este Cel ce stă prezent în fața Tatălui ca Miel înjunghiat pentru noi. Mai precis Mielul stă «între tron și cele patru ființe și bătrîni» în număr de 24, care sînt, se pare, cei 12 prooroci și cei 12 apostoli (dintre care cei 4 evangheliști), prin care s-a vestit și se vestește continuu venirea și lucrarea Mielului asupra creațiunii). Mielul ia cartea din dreapta Tatălui și o deschide, iar deschiderea ei este una cu desfășurarea vieții omenești de pe pămînt. Dar în, desfășurarea aceasta, unii merg spre readunarea în Tatăl, alții, spre veșnica nefericire, după cum se mișcă spre Miel sau contrar Lui. Dar cum se pot mișca făpturile spre asemănarea cu Mielul, dacă nu prin împărtășirea de El? Textul acesta din Apocalipsă presupune faptul sporirii făpturilor umane în asemănarea spirituală cu Mielul, prin împărtășirea liturgică de jertfa Lui.

    Ni se prezintă aici același dinamism al lucrării Mielului, Care conduce ființele umane spre asemănarea cu El, deși ele pot înainta, prin libertatea lor, și spre o stare contrară Mielului, care se afirmă în textele citate din Epistola către Evrei, unde ni se spune că Arhiereul Cel aflat la dreapta lui Dumnezeu, pe cei ce se sfințesc prin jertfa Sa îi duce «la veșnica desăvârșire», iar despre vrăjmașii Săi spune că așteaptă să-i vadă «puși așternut picioarelor Sale» (Evr. X, 14, 13). Liturghia are astfel rolul de căpetenie în acest dinamism al desfășurării vieții omenești prin lucrarea Mielului. Ea e mijlocul de unire a Mielului jertfit cu ființele umane din generațiile ce se succed după Înălțarea Lui la cer. Prin ea se realizează de fapt readunarea creațiunii în Cuvîntul întrupat și prin El în unirea cu Tatăl în Duhul Sfînt. «Ea este operația prin care Dumnezeu-Omul, primul născut din toată creațiunea, readuce universul la Dumnezeu, îl ridică din planul creat în cel necreat» (după har) (Jean Hani, op. cit., p. 40).

    Acest dinamism îl vede un liturghist ca rîul vieții ce țîșnește din tronul lui Dumnezeu și al Mielului (Apoc. XXII, 1 ș.u.), coborîndu-Se întîi la noi într-un mod oarecum subteran în Fiul Care se smerește întrupîndu-Se și jertfindu-Se, ca să urce apoi, ieșind la suprafață, spre Tatăl, prin învierea și înălțarea lui Hristos, întîi El, «primul născut dintre mulți frați», ca după aceea să ne adune și pe noi în El sau să ne ridice pe malurile Lui, udați pe apa rîului sfînt, lîngă Tatăl. «Îngerul îmi arătă rîul vieții, limpede ca cleștarul, care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului. Iar în mijlocul pieții din cetate, de o parte și de alta a râului sînt pomi ai vieții… Și frunzele lor pot tămădui neamurile» (Jean Corbin, Liturgie de source, ed. Cerf, 1980).

    Iar pâinea și vinul aduse de credincioși, în succesiunea timpului, pentru a fi prefăcute în trupul și sîngele Domnului, e în același timp toată creațiunea, ca dar al lui Dumnezeu, și în solidaritate cu ea, ființa noastră, întoarsă ca darul nostru lui Dumnezeu, unindu-se împreună cu noi înșine, cu Fiul Cel Unul Născut și întrupat al Tatălui. Toți devenim astfel legați cu creațiunea ce ni s-a dat, fii ai Tatălui, uniți cu Fiul și între noi. Această lucrare de unire a noastră cu Fiul și între noi și prin El cu Tatăl, se face în locașurile bisericești, care, deși multe, nu ne despart, dar nici nu ne confundă, așa cum nici membrii comunității din fiecare locaș nu sînt nici despărțiți, nici confundați, ci uniți fără confuzie în Același Hristos și cu Același Tată.
    […]

    Apreciază

  5. octoviv zice:

    IIC XC + NIKA

    Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul = Cuvântul lui Dumnezeu = Hristos = Adevărul = adevărul = Biserică = biserică = biserica = Biserica

    „În dar ați luat, în dar să dați.” (Sfânta Scriptură, Sfânta Evanghelie de la Matei 10, 8)

    Partea a 6-a. Sinodul eretic din Creta: Documentul oficial „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ‘Restul Lumii Creștine’”. Paragraful 6.:

    holycouncil.org » ​Official Documents of the Holy and Great Council of the Orthodox Church » Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World » Ελληνικά:
    https://holycouncil.org/-/rest-of-christian-world?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=el_GR

    theolcom.ru » Опубликованы документы Критского собора 18-26 июня 2016 года » 4. Отношения Православной Церкви с остальным христианским миром » [GR], pagina 2, paragraful 6:
    http://theolcom.ru/images/2016/3.Σχεσεις_της_Ορθοδοξου_Εκκλησιας_προς_τον_λοιπον_χριστιανικον_κοσμον.pdf

    ΣΧΕΣΕΙΣ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ ΠΡΟΣ ΤΟΝ ΛΟΙΠΟΝ ΧΡΙΣΤΙΑΝΙΚΟΝ ΚΟΣΜΟΝ:
    […]

    6. Κατά τήν ὀντολογικήν φύσιν τῆς Ἐκκλησίας, ἡ ἑνότης αὐτῆς εἶναι ἀδύνατον νά διαταραχθῇ. Παρά ταῦτα, ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία ἀποδέχεται τήν ἱστορικήν ὀνομασίαν τῶν μή εὑρισκομένων ἐν κοινωνίᾳ μετ’ αὐτῆς ἄλλων ἑτεροδόξων χριστιανικῶν Ἐκκλησιῶν καί Ὁμολογιῶν, ἀλλά πιστεύει ὅτι αἱ πρός ταύτας σχέσεις αὐτῆς πρέπει νά στηρίζωνται ἐπί τῆς ὑπ’ αὐτῶν ὅσον ἔνεστι ταχυτέρας καί ἀντικειμενικωτέρας ἀποσαφηνίσεως τοῦ ὅλου ἐκκλησιολογικοῦ θέματος καί ἰδιαιτέρως τῆς γενικωτέρας παρ’ αὐταῖς διδασκαλίας περί μυστηρίων, χάριτος, ἱερωσύνης καί ἀποστολικῆς διαδοχῆς. Οὕτω, ἦτο εὔνους καί θετικῶς διατεθειμένη τόσον διά θεολογικούς, ὅσον καί διά ποιμαντικούς λόγους, πρός θεολογικόν διάλογον μετά τῶν λοιπῶν χριστιανῶν εἰς διμερές καί πολυμερές ἐπίπεδον καί πρός τήν συμμετοχήν γενικώτερον εἰς τήν Οἰκουμενικήν Κίνησιν τῶν νεωτέρων χρόνων, ἐν τῇ πεποιθήσει ὅτι διά τοῦ διαλόγου δίδει δυναμικήν μαρτυρίαν τοῦ πληρώματος τῆς ἐν Χριστῷ ἀληθείας καί τῶν πνευματικῶν αὐτῆς θησαυρῶν πρός τούς ἐκτός αὐτῆς, μέ ἀντικειμενικόν σκοπόν τήν προλείανσιν τῆς ὁδοῦ τῆς ὁδηγούσης πρός τήν ἑνότητα.
    […]

    …………………………………………………………………….

    holycouncil.org » ​Official Documents of the Holy and Great Council of the Orthodox Church » Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World » English:
    https://holycouncil.org/-/rest-of-christian-world?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=en_US

    theolcom.ru » Опубликованы документы Критского собора 18-26 июня 2016 года » 4. Отношения Православной Церкви с остальным христианским миром » [EN], pagina 2, paragraful 6:
    http://theolcom.ru/images/2016/3.Relations_of_the_Orthodox_Church_with_the_Rest_of_the_Christian_World.pdf

    RELATIONS OF THE ORTHODOX CHURCH WITH THE REST OF THE CHRISTIAN WORLD:
    […]

    6. In accordance with the ontological nature of the Church, her unity can never be perturbed. In spite of this, the Orthodox Church accepts the historical name of other non-Orthodox Christian Churches and Confessions that are not in communion with her, and believes that her relations with them should be based on the most speedy and objective clarification possible of the whole ecclesiological question, and most especially of their more general teachings on sacraments, grace, priesthood, and apostolic succession. Thus, she was favorably and positively disposed, both for theological and pastoral reasons, towards theological dialogue with other Christians on a bi-lateral and multi-lateral level, and towards more general participation in the Ecumenical Movement of recent times, in the conviction that through dialogue she gives a dynamic witness to the fullness of truth in Christ and to her spiritual treasures to those who are outside her, with the objective aim of smoothing the path leading to unity.
    […]

    …………………………………………………………………….

    holycouncil.org » ​Official Documents of the Holy and Great Council of the Orthodox Church » Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World » русский:
    https://holycouncil.org/-/rest-of-christian-world?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=ru_RU

    theolcom.ru » Опубликованы документы Критского собора 18-26 июня 2016 года » 4. Отношения Православной Церкви с остальным христианским миром, pagina 2, paragraful 6:
    http://theolcom.ru/images/2016/3.Отношения_Православной_Церкви_с_остальным_христианским_миром.pdf

    ОТНОШЕНИЯ ПРАВОСЛАВНОЙ ЦЕРКВИ С ОСТАЛЬНЫМ ХРИСТИАНСКИМ МИРОМ:
    […]

    6. Единство, которым обладает Церковь по своей онтологической природе, не может быть нарушено. Тем не менее Православная Церковь признает историческое наименование других не находящихся в общении с ней инославных христианских церквей и конфессий, и в то же время верит, что ее отношения с ними должны строиться на скорейшем и более объективном уяснении ими всей экклезиологической тематики, особенно в области учения о таинствах, благодати, священстве и апостольском преемстве в целом. Так, исходя из богословских и пастырских соображений, она благожелательно и положительно смотрела на диалог с остальными христианами на двустороннем и многостороннем уровнях и на участие в экуменическом движении новейших времен вообще, веря, что таким образом она несет активное свидетельство о полноте Христовой истины и о своих духовных сокровищах тем, кто находится вне ее, преследуя объективную цель – подготовить путь к единству.
    […]

    …………………………………………………………………….

    holycouncil.org » ​Official Documents of the Holy and Great Council of the Orthodox Church » Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World » français:
    https://holycouncil.org/-/rest-of-christian-world?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=fr_FR

    theolcom.ru » Опубликованы документы Критского собора 18-26 июня 2016 года » 4. Отношения Православной Церкви с остальным христианским миром » [FR], pagina 2, paragraful 6:
    http://theolcom.ru/images/2016/3.Les_relations_de_l'Église_orthodoxe_avec_l'ensemble_du_monde_chrétien.pdf

    Les relations de l’Église orthodoxe avec l’ensemble du monde chrétien:
    […]

    6. D’après la nature ontologique de l’Église, son unité ne saurait être perturbée. Cependant, l’Église orthodoxe accepte l’appellation historique des autres Églises et Confessions chrétiennes hétérodoxes qui ne se trouvent pas en communion avec elle, mais elle croit aussi que ses relations avec ces dernières doivent se fonder sur une clarification aussi rapide et objective que possible, de la question ecclésiologique dans son ensemble et, plus particulièrement de l’enseignement général que celles-ci professent sur les sacrements, la grâce, le sacerdoce et la succession apostolique. Ainsi, pour des raisons tant théologiques que pastorales, elle est favorablement disposée à prendre part au dialogue théologique avec les autres chrétiens au niveau bilatéral et multilatéral, et, plus généralement, à participer au Mouvement œcuménique des temps modernes, dans la conviction que par le dialogue, elle apporte un témoignage dynamique de la plénitude de la vérité en Christ et de ses trésors spirituels à tous ceux qui sont à l’extérieur de celle-ci, ayant pour objectif d’aplanir la voie menant vers l’unité.
    […]

    …………………………………………………………………….

    ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία ἀποδέχεται τήν ἱστορικήν ὀνομασίαν τῶν μή εὑρισκομένων ἐν κοινωνίᾳ μετ’ αὐτῆς ἄλλων ἑτεροδόξων χριστιανικῶν Ἐκκλησιῶν καί Ὁμολογιῶν = the Orthodox Church accepts the historical name of other non-Orthodox Christian Churches and Confessions that are not in communion with her = Православная Церковь признает историческое наименование других не находящихся в общении с ней инославных христианских церквей и конфессий = l’Église orthodoxe accepte l’appellation historique des autres Églises et Confessions chrétiennes hétérodoxes qui ne se trouvent pas en communion avec elle = Biserica Ortodoxă acceptă numele istoric al altor ‘Biserici’ și Confesiuni creștine non-orthodoxe (neorthodoxe) care nu sunt în comuniune cu ea

    Creștin ⊇ creștin = al lui Hristos, cel întru Hristos = orthodox ⊆ Orthodox

    creștin non-ortodox = creștin neortodox = eretic, schismatic, păgân ⇒ creștin non-ortodoxe = creștin neortodoxe = eretice, schismatice, păgâne

    Oare nu intră în aceeași categorie, creștin non-ortodox = creștin neortodox, și persoana menționată aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Anton_LaVey care a căzut pradă înșelării celui viclean; oare nu se numesc tot creștini neortodocși și cei care fac parte din organizația întemeiată de persoana menționată anterior, care de asemenea au fost și sunt înșelați de cel viclean???

    Oare vedem, înțelegem și trăim gravitatea paragrafului eretic semnat la Creta???

    to accept = a accepta ⇒ accepts = acceptă:
    a accepta = to accept = to consider as true or believe in (a philosophy, theory, etc) = a considera ca adevărat[ă] (întru adevăr) sau a crede întru (o filosofie/filozofie, theorie, etc.) (http://thefreedictionary.com/accept)
    a accepta = a admite = a primi [ca adevărat] = a încuviința = a [se] împărtăși [de, cu] (https://dexonline.ro/definitie/accepta)
    accepts = acceptă = admite = primește [ca adevărat] = încuviințează = [se] împărtășește [de, cu]

    the historical name = numele istoric = denumirea istorică:
    the historical name = numele istoric

    numele istoric = numele cu care este numit[ă] la un moment dat în istorie (timp) = numele cu care apare la un moment dat în istorie (timp) = numele pe care l-a primit când a fost născut la un moment dat în istorie (timp) = numele pe care l-a primit când a fost înființat la un moment dat în istorie (timp)

    numele istoric al unei persoane = numele cu care apare o persoană, la un moment dat, în istorie (timp) = numele pe care l-a primit o persoană când a fost născută, la un moment dat, în istorie (timp) = numele pe care l-a primit o persoană când a fost adusă la existență, la un moment dat, în istorie (timp) = numele pe care l-a primit o persoană când a fost înființată, la un moment dat, în istorie (timp)

    Dar „există o identitate efectivă între sufletul unui om și numele lui; întreaga personalitate, cu toate particularitățile și toată energia sa sunt prezente înlăuntrul numelui” (http://ziarullumina.ro/puterea-numelui-43007.html) atunci:

    numele istoric al unei persoane = persoana însăși în istorie (timp)

    Dacă, potrivit părintelui profesor dr. Dumitru Stăniloae, cuvântul Biserică, referindu-se la Biserica Ortodoxă, înseamnă comuniune de persoane în Hristos, adică mai multe persoane unite întru una, ca și cum ar fi o singură persoană, în Hristos și deoarece confesiune = religie (https://dexonline.ro/definitie/confesiune) atunci:

    (1) Biserica Ortodoxă acceptă numele istoric al altor ‘Biserici’ și Confesiuni non-orthodoxe (neortodoxe, heterodoxe) = Biserica Ortodoxă primește ca adevărate religiile eretice și păgâne = Biserica Ortodoxă primește ca fiind întru Adevăr religiile eretice și păgâne

    (2) Χριστιανός = Χριστ-ιαν-ός = cel ce cu „darul lui Dumnezeu”, de care „Dumnezeu S-a milostivit”, de care „Domnul S-a îndurat”, „în Hristos s-a botezat, în Hristos s-a îmbrăcat” (Galateni 3, 27) = cel, „îmbrăcat prin Botez”, întru Hristos = Creștin

    (3) Hristos = Adevărul

    Din (1), (2) și (3) ⇒ Biserica Ortodoxă acceptă numele istoric al altor ‘Biserici’ și Confesiuni creștine non-orthodoxe (neortodoxe, heterodoxe) = Biserica Ortodoxă primește ca fiind ‘botezate’ religiile eretice și păgâne = Biserica Ortodoxă primește ‘botezul’ religiilor eretice și păgâne = HULĂ ÎMPROTIVA DUHULUI SFÂNT = EREZIE !!! ANATHEMA !!! (II Corinteni 6, 13-16; Galateni 1, 8-9)

    și deoarece mai sunt numite și creștine atunci:

    Biserica Ortodoxă acceptă numele istoric al altor ‘Biserici’ și Confesiuni creștine non-orthodoxe (neortodoxe, heterodoxe) = Biserica Ortodoxă primește ca adevărată ‘mirungerea’ religiilor eretice și păgâne = HULĂ ÎMPROTIVA DUHULUI SFÂNT = EREZIE !!! ANATHEMA !!! (II Corinteni 6, 13-16; Galateni 1, 8-9)

    Dar, a accepta = a [se] împărtăși [de, cu] = a fi în comuniune cu, și deoarece:

    Celor ce spun că pomenirea ecumeniştilor se poate face din iconomie: mărturia Părinţilor Aghioriţi din sec. XIII:
    http://lumea-ortodoxa.ro/celor-ce-spun-ca-pomenirea-ecumenistilor-se-poate-face-din-iconomie-marturia-parintilor-aghioriti-din-sec-xiii/
    […]
    Căci este scris în Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii (a sf. Gherman): „cel ce slujește cele sfinte rostește numele arhiereului, arătând și supunerea sa față de cel de mai sus, și comuniunea cu el, și succesiunea credinței acestuia și a celor sfinte”. Şi marele părinte al nostru și mărturisitor Teodor Studitul așa spune într-o scumpă scrisoarea a sa: „Mi-ai spus că te-ai temut să-i faci observație presbiterului tău să nu pomenească numele ereziarhului, iar eu nu găsesc ce să-ți spun acum despre asta altceva decât că comuniunea prin singură pomenirea lui întinează, chiar dacă cel ce pomenește ar fi ortodox”. Așa spune acest părinte. Dar mai înaintea lui și Dumnezeu a indicat asta, spunând: Preoții lui calcă legea Mea și pângăresc lucrurile sfinte ale Mele. Cum? Nu osebesc ce este sfânt de ce nu este sfânt (Iez. 22:26), ci totul era la ei fără deosebire.
    […]

    atunci:

    Biserica Ortodoxă acceptă numele istoric al altor ‘Biserici’ și Confesiuni creștine non-orthodoxe (neortodoxe, heterodoxe) = Biserica Ortodoxă este în comuniune cu numele altor religii eretice și păgâne = Biserica Ortodoxă se împărtășește cu alte religii eretice și păgâne = Biserica Ortodoxă primește ca adevărată ‘euharistia’ altor religii eretice și păgâne = HULĂ ÎMPROTIVA DUHULUI SFÂNT = EREZIE !!! ANATHEMA !!! (II Corinteni 6, 13-16; Galateni 1, 8-9)

    Biserica Ortodoxă acceptă numele istoric al altor ‘Biserici’ și Confesiuni creștine non-orthodoxe (neortodoxe, heterodoxe) = Biserica Ortodoxă primește ca făcând parte din ea alte religii eretice și păgâne = Biserica Ortodoxă primește ca în-creștinate alte religii eretice și păgâne = Biserica Ortodoxă primește ca adevărate ‘botezul’, ‘mirungerea’ și ‘euharistia’ altor religii eretice și păgâne = MINCIUNĂ, FALS, NEADEVĂR ÎMPROTIVA DUHULUI SFÂNT = ÎNTREITĂ HULĂ ÎMPROTIVA DUHULUI SFÂNT = ÎNTREITĂ EREZIE !!! ANATHEMA, ANATHEMA, ANATHEMA !!! (II Corinteni 6, 13-16; Galateni 1, 8-9)

    Oare vedem, înțelegem și trăim gravitatea paragrafului eretic semnat la Creta???

    Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta!

    Apreciază

  6. octoviv zice:

    IIC XC + NIKA

    Sfântul Părinte Cuvios Justin Popovici de la Celje despre Biserică (fragmente extrase din FILOSOFIA ORTODOXĂ A ADEVĂRULUI. DOGMATICA BISERICII ORTODOXE. BISERICA CA O CINZECIME CONTINUĂ (Pnevmatologie). DUMNEZEU-OMUL CA JUDECĂTOR (Eshatologie). Tradusă din sârbă de Jean-Louis Palierne. TOMUL AL CINCILEA, Editura L’Age d’Homme, Lausanne, 1997):

    https://scribd.com/document/343919171/Sfantul-Parinte-Cuvios-Justin-Popovici-de-la-Celje-despre-Biserica

    descărcabil aici: https://4shared.com/office/ozW84wYRca/1_Sfantul_Parinte_Cuvios_Justi.html

    Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae despre Biserică:

    https://scribd.com/document/343918923/Parintele-profesor-doctor-Dumitru-Staniloae-despre-Biserica

    descărcabil aici: https://4shared.com/office/5QhRG49fca/2_Parintele_profesor_doctor_Du.html

    Sfântul Părinte Cuvios Maxim Mărturisitorul, cu durere și lacrimi, despre cei ce au hulit și hulesc Biserica prin acceptarea hotărârilor din Creta:

    https://scribd.com/document/343918691/Sfantul-Parinte-Cuvios-Maxim-Marturisitorul-despre-cei-ce-hulesc-Biserica

    descărcabil aici: https://4shared.com/office/1kpKuk8Iei/3_Sfantul_Parinte_Cuvios_Maxim.html

    Paragraful 6 al documentului oficial eretic, al sinodului eretic din Creta, „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”:
    în limba greacă:

    6. Κατά τήν ὀντολογικήν φύσιν τῆς Ἐκκλησίας, ἡ ἑνότης αὐτῆς εἶναι ἀδύνατον νά διαταραχθῇ. Παρά ταῦτα, ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία ἀποδέχεται τήν ἱστορικήν ὀνομασίαν τῶν μή εὑρισκομένων ἐν κοινωνίᾳ μετ’ αὐτῆς ἄλλων ἑτεροδόξων χριστιανικῶν Ἐκκλησιῶν καί Ὁμολογιῶν, ἀλλά πιστεύει ὅτι αἱ πρός ταύτας σχέσεις αὐτῆς πρέπει νά στηρίζωνται ἐπί τῆς ὑπ’ αὐτῶν ὅσον ἔνεστι ταχυτέρας καί ἀντικειμενικωτέρας ἀποσαφηνίσεως τοῦ ὅλου ἐκκλησιολογικοῦ θέματος καί ἰδιαιτέρως τῆς γενικωτέρας παρ’ αὐταῖς διδασκαλίας περί μυστηρίων, χάριτος, ἱερωσύνης καί ἀποστολικῆς διαδοχῆς. Οὕτω, ἦτο εὔνους καί θετικῶς διατεθειμένη τόσον διά θεολογικούς, ὅσον καί διά ποιμαντικούς λόγους, πρός θεολογικόν διάλογον μετά τῶν λοιπῶν χριστιανῶν εἰς διμερές καί πολυμερές ἐπίπεδον καί πρός τήν συμμετοχήν γενικώτερον εἰς τήν Οἰκουμενικήν Κίνησιν τῶν νεωτέρων χρόνων, ἐν τῇ πεποιθήσει ὅτι διά τοῦ διαλόγου δίδει δυναμικήν μαρτυρίαν τοῦ πληρώματος τῆς ἐν Χριστῷ ἀληθείας καί τῶν πνευματικῶν αὐτῆς θησαυρῶν πρός τούς ἐκτός αὐτῆς, μέ ἀντικειμενικόν σκοπόν τήν προλείανσιν τῆς ὁδοῦ τῆς ὁδηγούσης πρός τήν ἑνότητα.

    în limba engleză:

    6. In accordance with the ontological nature of the Church, her unity can never be perturbed. In spite of this, the Orthodox Church accepts the historical name of other non-Orthodox Christian Churches and Confessions that are not in communion with her, and believes that her relations with them should be based on the most speedy and objective clarification possible of the whole ecclesiological question, and most especially of their more general teachings on sacraments, grace, priesthood, and apostolic succession. Thus, she was favorably and positively disposed, both for theological and pastoral reasons, towards theological dialogue with other Christians on a bi-lateral and multi-lateral level, and towards more general participation in the Ecumenical Movement of recent times, in the conviction that through dialogue she gives a dynamic witness to the fullness of truth in Christ and to her spiritual treasures to those who are outside her, with the objective aim of smoothing the path leading to unity.

    în limba rusă:

    6. Единство, которым обладает Церковь по своей онтологической природе, не может быть нарушено. Тем не менее Православная Церковь признает историческое наименование других не находящихся в общении с ней инославных христианских церквей и конфессий, и в то же время верит, что ее отношения с ними должны строиться на скорейшем и более объективном уяснении ими всей экклезиологической тематики, особенно в области учения о таинствах, благодати, священстве и апостольском преемстве в целом. Так, исходя из богословских и пастырских соображений, она благожелательно и положительно смотрела на диалог с остальными христианами на двустороннем и многостороннем уровнях и на участие в экуменическом движении новейших времен вообще, веря, что таким образом она несет активное свидетельство о полноте Христовой истины и о своих духовных сокровищах тем, кто находится вне ее, преследуя объективную цель – подготовить путь к единству.

    în limba franceză:

    6. D’après la nature ontologique de l’Église, son unité ne saurait être perturbée. Cependant, l’Église orthodoxe accepte l’appellation historique des autres Églises et Confessions chrétiennes hétérodoxes qui ne se trouvent pas en communion avec elle, mais elle croit aussi que ses relations avec ces dernières doivent se fonder sur une clarification aussi rapide et objective que possible, de la question ecclésiologique dans son ensemble et, plus particulièrement de l’enseignement général que celles-ci professent sur les sacrements, la grâce, le sacerdoce et la succession apostolique. Ainsi, pour des raisons tant théologiques que pastorales, elle est favorablement disposée à prendre part au dialogue théologique avec les autres chrétiens au niveau bilatéral et multilatéral, et, plus généralement, à participer au Mouvement œcuménique des temps modernes, dans la conviction que par le dialogue, elle apporte un témoignage dynamique de la plénitude de la vérité en Christ et de ses trésors spirituels à tous ceux qui sont à l’extérieur de celle-ci, ayant pour objectif d’aplanir la voie menant vers l’unité.

    în limba română:

    Biserica Ortodoxă acceptă numele istoric al altor Biserici și Confesiuni creștine non-orthodoxe (heterodoxe) care nu sunt în comuniune cu ea

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s