CUVINTE ALE SFÎNTULUI TEOFAN ZĂVORÎTUL

Immagine correlata

DESPRE PREGĂTIREA PENTRU SPOVEDANIE ŞI SFÎNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

[…] Mulţumirea de sine şi îndreptăţirea de sine sînt înşelarea cea mai pierzătoare în care vrăjmaşul reuşeşte să îi ţină pe mulţi oameni, şi încă nu din cei mai răi. Această înşelare taie picioarele şi opreşte din mers. Cel ce se simte drept ce nevoie are să se neliniştească şi să caute mult milă? Scopul a fost atins – omul e drept; la ce să se mai ostenească? Rămîne doar să se uite în jur, să se îngîmfe, iar pe ceilalţi să îi defaime. De fapt, asta înseamnă a strica prin gînd ceea ce ai dobîndit prin osteneală şi a te pierde pe tine însuţi. Iată de ce în învăţăturile Sfinţilor Părinţi sînt repetate fără încetare lecţii de smerenie şi defăimare de sine şi sînt înfăţişate cu deosebită stăruinţă mustrări ale părerii de sine şi înălţării de sine. […]
Avem obiceiul să spunem: „sînt păcătos”, „sînt păcătoasă” – ce cuvinte plăcute lui Dumnezeu! Dar să ne îngrijim ca ele să nu fie doar rostite de limbă, ci şi simţite de către inimă. Să ne convingem pe noi înşine că simţămîntul dreptăţii proprii este o abatere pe calea pierzării şi apoi, îndată ce se arată cîtuşi de puţin, să îl gonim ca pe un vrăjmaş cît se poate de primejdios, ce se strecoară ca să ne răpească bunul cel mai scump – îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arăta slăbiciune în nici o privinţă faţă de această ispită, să facem aşa fel ca oricărei fapte şi întreprinderi a noastre să-i meargă înainte simţămîntul păcătoşeniei noastre, şi acesta să fie în fruntea tuturor. Dai milostenie? Dă cu gîndul: „nu sînt vrednic să primesc pentru ea mila lui Dumnezeu.” Posteşti sau iei asupra ta vreo altă asprime trupească? Să ai gîndul: „Alţii îşi măresc prin nevoinţa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon – trebuie să mă ostenesc pentru păcatele mele.” Mergi la biserică ori săvîrşeşti acasă rugăciune? Să-ţi spui: „Să mă ostenesc, poate că Domnul se va milostivi şi-mi va ierta păcatele.” Şi mai ales în lucrarea rugăciunii, cînd vă îndreptaţi cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, să nu vă vedeţi altfel decît ca pe oamenii cei mai neîndreptaţi şi care au nevoie mai mult ca toţi de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea Sfîntului Pimen, care spunea: „eu mă văd ca pe un om cufundat în noroi pînă la grumaz şi numai gură am ca să strig: Dumnezeule, miluieşte-mă!.” Astfel orînduindu-ne lăuntric, prin harul lui Dumnezeu vom scăpa de înşelarea părerii de sine şi vom îndepărta piedica cea mai însemnată din calea deschiderii uşii frîngerii inimii – uşă prin care ieşind, în cele din urmă vom da şi de uşa milostivirii lui Dumnezeu.[…]
A venit gîndul la mîntuire; ai simţit primejdia rămînerii în păcat, te-ai hotărît să te îndrepţi: ia seama să nu pierzi aceste mişcări ale sufletului tău, lăsîndu-le să treacă fără a le fi băgat în seamă! Acesta e un dar al harului: nu îl dispreţui şi nu-l respinge. Ceea ce ţi se insuflă să faci nu amîna pe mîine. Chiar astăzi intră înăuntrul tău şi începe să socoteşti şi să chibzuieşti tot ce se cuvine, potrivit insuflării primite, să faci cu tine şi pentru tine. După aceea, începe să umbli după rînduiala în care se sălăşluieşte şi se aprinde harul biruitor: păzeşte postul, mergi la biserică, fă milostenie, încetează pentru o vreme treburile şi grijile lumeşti, însingurează-te, citeşte dacă poţi, cugetă la cele Dumnezeieşti şi, lucrul cel mai însemnat, roagă-te, roagă-te cu mintea şi cu inima ta şi cazi la Domnul, cerîndu-I cu durere să-ţi dăruiască ajutor ca să te birui pe tine însuţi. Dacă vei face acest lucru cu toată sinceritatea, în cele din urmă va căuta Domnul spre cererea ta, te va umbri cu harul Său, va despietri inima ta şi îţi va da putere ca să frîngi încăpăţînarea voii tale. Sînt multe legături care nu îngăduie sufletului să se ridice şi să meargă la Domnul.[…]
Prima capcană a vrăjmaşului e tulburarea gîndurilor. De obicei, el începe prin a semăna doar un gînd, totuşi în aşa fel ca acesta să atingă inima şi să se însămînţeze în ea. Îndată ce va reuşi asta, îndată va aduna în jurul acestui gînd care nu pare însemnat, iar uneori nici rău, un nor întreg de gînduri ce vin să se adauge, şi înceţoşează în acest chip atmosfera pînă atunci curată şi luminoasă a sufletului. Prin aceasta, vrăjmaşul îşi pregăteşte loc şi întindere pentru lucrarea sa şi în scurtă vreme începe să lucreze în această ceaţă, rănind sufletul prin – atacuri păcătoase, care lasă în suflet rană după rană. Aceste răni micuţe acoperă apoi sufletul din toate părţile pentru a se contopi, în cele din urmă, într-o singură rană dureroasă a aşezării (dispoziţiei) sufleteşti pătimaşe. Se întîmplă acelaşi lucru cu ceea ce păţeşte cineva care este împuns pe întuneric cu un ac ascuţit: capătă o rană, două, trei şi aşa mai departe pe tot trupul. Fiecare împunsătură pricinuieşte suferinţă şi lasă în urma sa o rană în care se fac puroi şi coji – şi aşa, coajă după coajă, trupul devine tot o rană.
Aşadar, luaţi aminte: în starea cea bună a sufletului gîndurile nu se tulbură şi vrăjmaşul nu are cum să lucreze, fiindcă el îşi începe toată lucrarea sa prin tulburarea gîndurilor omului: iar el le tulbură prin mijlocirea unuia singur, pe care îl alege ca pretext, potrivit caracterului şi îndeletnicirilor omului. Îndată ce reuşeşte să sădească în inimă acest gînd, se porneşte viforul gîndurilor; pacea şi liniştea lăuntrică pier. Ei, şi atunci vrăjmaşul se strecoară în inimă şi începe să stîrnească în ea, puţin cîte puţin, mişcări pătimaşe. Acesta este deja pasul al doilea! Şi acum, ia aminte! Dacă vezi că se întîmplă în tine acest lucru, opreşte-te, să nu mergi mai departe, deja e foarte rău. Tulburarea gîndurilor poate că nu vei izbuti s-o bagi de seamă, fiindcă fără să vrem sîntem prinşi cu multe îndeletniciri; mişcarea patimii, însă, cum să n-o bagi de seamă? Mai ales atunci cînd hotărîrea de a nu te supune ei e încă neatinsă. Dacă şi asta este prea anevoie pentru tine, îţi voi arăta un semn şi mai palpabil. Bagă de seamă: îndată ce, ca urmare a momirii tale de către un singur gînd şi a tulburării, apoi, de către multe, se va petrece o răcire a inimii, să ştii că în inimă s-au făcut deja răni şi bube, chiar dacă ele nu se bagă deloc de seamă. Răcirea inimii faţă de slujirea lui Dumnezeu este o jumătate bună din drumul spre cădere – iar unii spun că e cădere sigură.
După aceasta, vedeţi şi singuri ce trebuie să facem, în ceea ce ne priveşte: nu îngădui să intre în inimă gîndul dintîi, cel care te momeşte şi nu te împreuna cu el. Dacă vei respinge primul gînd, vei strica toate cursele vrăjmaşului şi-i vei tăia orice putinţă de a lucra asupra ta şi a te ispiti. De aici, iată ce lege a mîntuirii reiese: a venit gîndul ispititor? Alungă-l. A venit iar? Alungă-l iar. A venit un al doilea şi un al treilea? Şi pe acestea alungă-le. Aşadar, să goneşti orice gînd ispititor şi să-l respingi cu mînie şi cu supărare faţă de el şi vei fi cu desăvîrşire liber de căderi. Vrăjmaşul te va tot ispiti, se va încrîncena asupra ta; dar dacă nu vei înceta să lucrezi în acest fel, nu va putea să-ţi facă nimic. Dimpotrivă, dacă te vei supune primei momeli a lui, el poate deja să îţi sucească minţile. Strămoaşa noastră, dacă l-ar fi alungat de la început pe şarpele-ispititor, n-ar fi căzut. Ea, însă, a intrat în vorbă cu el… a continuat, a continuat… s-a încurcat în cursele vrăjmaşului şi a căzut. La fel se întîmplă în privinţa orişicărei căderi! […]
Deci, aminteşte-ţi de unde ai căzut şi pocăieşte-te! Cît de nefirească e starea noastră de acum ar trebui să simtă, pare-se, fiecare, necăjindu-se toată viaţa şi încercînd greutăţi şi lipsuri de tot felul: şi totuşi, nu se întîmplă aşa. Unii se obişnuiesc atît de mult cu starea lor de cădere, încît nici prin gînd nu le trece că n-ar fi trebuit să fie aşa, chiar încearcă să aducă dovezi cum că nici nu trebuie să fie altfel. Ce jalnic! Jalnici sînt toţi cei ce nu-şi simt căderea şi nu caută scularea. Cu atît mai jalnici sînt creştinii şi cei care trăiesc avînd în faţă creştinismul. În faţa noastră este casa mîntuirii, şi în ea ne-am împărtăşit deja de puterile tămăduitoare ce lucrează în ea; este un lucru jalnic dacă am ieşit din ea, gustînd mîncarea ce ne-a adus pierzarea.
Dar e un lucru şi mai jalnic dacă, stînd afară, privim cu nepăsare pierderea şi în lenevia noastră nu năzuim să intrăm înăuntru iarăşi şi să ne desfătăm de bunătăţile aflate acolo. Aşadar, treziţi, fraţilor, sufletele voastre, dacă au adormit. Treziţi-le zicînd: „Scoală-te, suflete adormit şi istovit în păcate – scoală-te, şi te va sfinţi Hristos! Ai fost deja sfinţit, şi ştii ce mare este fericirea celor sfinţiţi! Umple-te iar de rîvnă pentru acelaşi lucru şi scoală-te! lată, acum este vremea bineprimită, iată, acum este ziua mîntuirii!”
Am căzut prin mîncare, să ne străduim a ne ridica prin post; am căzut prin părerea de sine, să ne sculăm prin defăimarea de sine; am căzut prin nepocăinţă, să ne sculăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevie şi uitare de Dumnezeu, să ne sculăm prin grija de mîntuire şi frica de Dumnezeu; am căzut dedîndu-ne plăcerilor, să ne sculăm prin vieţuire aspră şi îndurare de bună voie a lipsurilor; am căzut prin înstrăinarea de Biserică, să ne sculăm prin mersul în casa lui Dumnezeu; am căzut ascultînd cîntece ruşinoase şi îngăduindu-ne să dansăm, să ne sculăm prin ascultarea cîntecelor bisericeşti şi prin metanii dese; am căzut prin multa vorbire, să ne sculăm prin tăcere; am căzut prin împrăştiere, să ne sculăm prin însingurare şi păzirea luării aminte; am căzut prin ascultarea de vorbe deşarte şi citirea de cărţi deşarte, să ne sculăm prin ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu şi citirea de cărţi mîntuitoare.[…]
Deci îngrijiţi-vă din nou să vă cunoaşteţi păcatele şi să vi le recunoaşteţi. A-ţi cunoaşte păcatele înseamnă a spune: „Am săvîrşit cutare şi cutare păcat”, iar a ţi le recunoaşte înseamnă a te osîndi pe tine însuţi pentru ele, zicînd: „Sînt vinovat”, neîngăduindu-ţi nici un fel de îndreptăţiri şi dezvinovăţiri. „Am păcătuit, sînt vinovat”: aceste două spuse trebuie rostite mai înainte de orice şi trebuie rostite cu sinceritate.
Uitaţi-vă în ce şi cum aţi păcătuit. Nu cred că este greu să faceţi asta. Poruncile sînt cunoscute, conştiinţă aveţi: porunca arată ce trebuia să facem, iar conştiinţa mărturiseşte dacă am făcut sau nu. Patima pe care se cuvenea s-o biruim şi păcatele cu care îl necăjim cel mai mult pe Domnul nu pot să se ascundă de luarea noastră aminte: ele stau pe primul plan şi ne înghesuie conştiinţa fără a putea fi alungate. Aceasta este, după cuvîntul Domnului, nici măcar andrea, ci bîrnă în ochi. Iată, asupra lor puneţi toată asprimea cercetării şi osîndirii de sine: fiindcă este viclenie în inima noastră păcătoasă, viclenie potrivit căreia ea este gata să se judece cu asprime în toate privinţele, afară de boala sa morală principală, în vreme ce orice altceva afară de păcatele principale sînt moralmente nişte nimicuri. Şi reiese că dacă nu luăm aminte cu asprime, sîntem în stare numai să strecurăm ţînţarul şi să înghiţim cămila în vasul nostru cel lăuntric. Tocmai această nedreptate să o îndrepte fiecare în sine mai înainte de toate, adică să-şi cunoască patima principală şi păcatele sale principale şi să se osîndeasca pentru ele fără să îşi îngăduie nici un fel de îndreptăţiri. Iar după ce faci asta, nu ai decît să te întorci şi spre celelalte păcate, de însemnătatea a doua, care faţă de cele dintîi pot fi numite mici, săvîrşite rar, fără voie, întîmplătoare. Pentru aceasta, cercetează cele zece porunci şi Fericirile, şi vezi ce poruncă ai încălcat şi ce virtuţi sînt neîndestulătoare în inima ta? Într-o oglindă curată, cînd te uiţi în ea cu ochii deschişi şi neacoperiţi, se văd şi cele mai mici bubuliţe de pe faţă, la fel se vădesc şi toate păcatele noastre în cuvintele, faptele şi gîndurile noastre atunci cînd ne punem conştiinţa să se privească în oglinda poruncilor lui Dumnezeu, care sînt arătate în cuvîntul lui Dumnezeu. Rămîne doar să adăugăm la aceasta osîndirea de sine, recunoaşterea vinovăţiei noastre, şi asta va veni atunci cînd vom lepăda orice îndreptăţire de sine prin orice pretext, cînd nu ne vom mai dezvinovăţi nici prin temperament, nici prin împrejurări, nici prin natura serviciului nostru şi a relaţiilor cu ceilalţi, nici prin distrageri, nici prin neştiinţă: într-un cuvînt, prin nimic; cînd vom face în aşa fel ca îndată ce ne-am băgat de seamă păcatul să spunem cu sinceritate: „Sînt vinovat! Sînt vinovat, nu am nici un răspuns înaintea lui Dumnezeu!”
După ce ne-am recunoscut păcatele, trebuie să plîngem pentru ele, să ne străpungem pentru că le-am făcut. Cel ce a spus cu sinceritate: „Sînt vinovat” nu e departe de a spune: „De ce am făcut toate astea?”, de a-i părea rău pentru păcate, de a se ruşina, de a se îndurera înaintea Domnului, de a se înfricoşa de judecata Lui şi de necazul care îl aşteaptă pe cel ce va rămîne neîndreptăţit întru păcatele sale! Totuşi, aceasta cere să îţi dai osteneală, silinţă cu tine însuţi, fiindcă este o împietrire a inimii potrivit căreia, chiar recunoscîndu-şi păcatul şi neavînd cu ce să se dezvinovăţească pentru el, omul spune: „Şi ce dacă?” Iată că trebuie să apucăm de mînerul meditaţiei ciocanul zdrobitoarelor adevăruri Dumnezeieşti şi să lovim cu el inima împietrită pînă ce se va înmuia, se va frînge şi va suspina. Adu-ţi aminte de negrăitele mile ale lui Dumnezeu arătate faţă de tine în zidire, în purtarea de grijă şi, mai presus de toate, în răscumpărare, precum şi de nerecunoştinţa ta; adu-ţi aminte de desăvîrşirea firii tale, pe care tu ai înjosit-o; adu-ţi aminte de soarta cea amară pe care o meriţi şi care, poate, nici nu e departe de tine; adu-ţi aminte de tihna dinainte şi de împovărarea de acum a duhului; adu-ţi aminte de cîte ori ai zis: „N-o să mai fac! N-o să mai fac!”, însă tot ai păcătuit, chiar mai mult şi mai cu încăpăţînare decît înainte; adu-ţi aminte că nimeni nu te-a silit, ci singur, după năravul tău cel rău, ai păcătuit şi L-ai jignit în faţă pe Dumnezeu, care vede toate, şi mîna cu care El voia să te oprească i-ai dat-o la o parte. Adu-ţi aminte de moarte, de judecată, de iad; adu-ţi aminte şi toate celelalte prin care ai nădejde să frîngi inima ta încăpăţînată. Nelinişteşte-o în tot chipul, stîrneşte-o şi pune-o în mişcare. La aceste cugetări adaugă rugăciunea către Domnul, ca El, Stăpîn fiind al tuturor, să-ţi dea stăpînire peste inima ta şi, intrînd ca focul, să topească încăpăţînarea inimii tale şi să te izbăvească de nesimţirea cea împietrită, întrebuinţează toate mijloacele legiuite ca să ajungi a suspina din inimă, fiindcă aceasta este rădăcina pocăinţei. Suspinării îi premerge cunoaşterea păcatelor şi îi urmează hotărîrea de a nu mai păcătui. Dar ceea ce premerge e nefolositor şi ceea ce urmează nu ai de ce s-aştepţi dacă nu există această verigă ce le leagă: întristarea din inimă pentru păcate. Doar întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă fără de căinţă (hotărîre neclintită de a nu mai păcătui) spre mîntuire (2 Corinteni 7, 10). Ce pocăinţă este cea din care lipsesc întristarea, îndurerarea şi frîngerea inimii?
În urma îndurerării inimii pentru păcate vine şi hotărîrea de a le părăsi, de a nu-L mai jigni cu ele pe Domnul, dîndu-ne în acelaşi timp pierzării pe noi înşine. Iar după ea urmează mărturisirea cît se poate de sinceră a păcatelor şi dezlegarea desăvîrşit lucrătoare de ele. Şi astfel se săvîrşeşte pocăinţa cu adevărat mîntuitoare. Dăruieşte-ne, Doamne, tuturor să ne învrednicim în zilele de faţă de acest dar al lui Dumnezeu! Altminteri, ce folos dacă vom sta fără simţire, cu plictiseală sau împrăştiere la slujbă, supărîndu-ne că ţine aşa de mult; dacă vremea cînd nu sînt slujbe o vom petrece în moţăiala şi nelucrare, iar apoi vom rosti cu răceală: „Am păcătuit” cînd ne întreabă duhovnicul dacă am făcut cutare şi cutare păcat, fără să ne gîndim cîtuşi de puţin că scopul nostru de căpetenie trebuie să fie desăvîrşita îndreptare a vieţii?! Ce folos? Asta va însemna că împlinim un obicei, nu că ne pregătim de împărtăşire în chip mîntuitor. Vegheaţi, deci, fiindcă umbletul vostru este cu primejdie, mai ales în aceste zile cînd vrăjmaşul, neispitindu-ne cu păcate, se străduieşte în chip viclean să facă nefolositoare mijloacele dăruite nouă de către harul lui Dumnezeu spre curăţirea noastră de păcate, şi prin aceasta şă-şi prelungească stăpînirea asupra noastră.
[…] Pocăinţa dimpreună cu spovedania sînt inima pregătirii pentru împărtăşire. Nevoinţele premergătoare, slujesc drept pregătire pentru ele, iar Sfînta Împărtăşanie încununează şi desăvîrşeşte totul. Fără adevărată pocăinţă şi mărturisire nevoinţele rămîn neroditoare, iar Sfînta Împărtăşanie nu va fi spre tămăduirea sufletului şi trupului. Să intrăm, deci, în noi înşine şi să ne îndeletnicim cu aceasta aşa cum trebuie.
Mărturisirea păcatelor nu ridică mari greutăţi atunci cînd omul reuşeşte să aibă stăpînire de sine şi să ia hotărîrea de a lăsa păcatul; dar omul nu dobîndeşte stăpînire de sine pînă ce nu se pocăieşte; nu se pocăieşte atîta vreme cît nu se osîndeşte şi nu se osîndeşte pînă ce nu-şi cunoaşte păcatele sale. Deci, totul în pocăinţă pleacă de la cunoaşterea păcatelor proprii.
Aşadar, să intre fiecare în sine însuşi şi să se îndeletnicească mai întîi de toate cu cercetarea vieţii sale şi a tot ce a rămas neîndreptat în ea. Bineînţeles, fiecare este gata să spună despre sine că este păcătos, ceea ce şi face, şi nu doar că o spune, ci deseori se şi simte păcătos; însă această păcătoşenie ni se înfăţişează într-un chip foarte tulbure şi nedefinit. Nu este de ajuns: mergînd la spovedanie, trebuie să ne lămurim limpede ce anume este în noi necurat şi păcătos, şi în ce măsură. Trebuie să ne cunoaştem păcatele limpede, pe fiecare în parte, socotite şi numărate, ca să zic aşa. Pentru aceasta, iată ce să faci: pune de o parte legea lui Dumnezeu, iar de cealaltă viaţa ta, şi uită-te: în care privinţe se potrivesc şi în care nu? Ia fie faptele tale şi du-le în faţa legii ca să vezi dacă sînt legiuite sau nu, fie legea şi uită-te dacă a fost împlinită aşa cum trebuie în viaţa ta sau nu. De pildă, ai fost jignit şi te-ai răzbunat: aşa porunceşte legea creştină? Ai văzut păcătoşenia altora şi ai osîndit: aşa spun poruncile lui Hristos să faci? Ai făcut un lucru bun şi te-ai îngîmfat sau ai trîmbiţat înaintea ta: oare este îngăduit unui creştin să facă aşa ceva? Legea porunceşte să mergi la biserică fără lene şi să stai în ea cu evlavie, întru luare-aminte şi rugăciune: oare ai împlinit lucrul acesta? Legea porunceşte să nu pofteşti, să nu te mînii, să nu pizmuieşti, să nu îţi însuşeşti bun străin şi aşa mai departe: oare este purtarea noastră pe potriva acestor porunci? În acest fel să treci prin legea toată şi prin toată viaţa ta. Dar, pentru a nu scăpa din vedere nici o parte din această însemnată lucrare care este cercetarea de sine, e bine să păstrăm în ea o anumită rînduială. Fă-ţi o idee cît mai limpede despre toate îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi înşine, şi apoi verifică-ţi toată viaţa, cît mai exact şi mai amănunţit, în toate aceste privinţe. Sau ia poruncile Decalogului, una după alta, dimpreună cu toate prescripţiile particulare ce ţin de ele, şi uită-te: ai împlinit toate cerinţele lor? Cine poate să mai citească şi predica de pe munte a Mîntuitorului, unde El tîlcuieşte Legea Veche, umplînd-o de duh creştin, sau să citească ultimele capitole ale Epistolelor apostolice, unde sînt înfăţişate faptele la care sînt îndatoraţi creştinii şi hotărîri în privinţe de însemnătate obştească: de pildă, capitolul 12 al Epistolei către Romani, sau capitolul 4 al Epistolei către Efeseni, Epistola Apostolului Iacov şi prima Epistolă a Sfîntului Ioan Teologul şi aşa mai departe. Priviţi în toate acestea ca într-o oglindă şi veţi vedea ce pată sau sluţire este în voi şi unde.
Ca urmare a acestei verificări a vieţii noastre, iese la lumină că în rîndul faptelor, cuvintelor, simţămintelor, gîndurilor şi dorinţelor noastre sînt o mulţime fie de-a dreptul nelegiuite, fie numai pe jumătate legiuite, adică în care intenţiile nu au fost tocmai curate, deşi pe dinafară ele erau potrivite cu legea; se-adună cu totul o mare mulţime de acest fel, şi poate că viaţa întreagă se arată alcătuită numai din fapte rele, ca dintr-un lanţ sau şir necurmat de lucruri urîte şi dezgustătoare.
În aceasta, însă, este doar începutul cunoaşterii de sine şi nu se cade să ne oprim aici. Este nevoie să înaintăm în cunoaşterea propriei păcătoşenii, altfel spus să pătrundem mai adînc în inima noastră păcătoasă. Sub fapte şi cuvinte, sub gîndurile, dorinţele şi simţămintele luate în parte stau dispozi­ţiile statornice ale inimii, care sînt izvorul acestora. Suma acestor dispoziţii ale inimii alcătuieşte personalitatea omului şi defineşte caracterul lui: de aceea, tocmai pe ele trebuie mai ales să le cunoaştem. Aici nu e nevoie de multă osteneală: conştiinţa noastră sinceră faţă de noi înşine nu ne va îngădui să ascundem ceea ce stăpîneşte inima noastră şi ce stăpînitori locuiesc în ea. De altfel, avem un semn foarte limpede: faptele rele în care cădem deseori, şi cu asemenea putere că nu ne putem stăpîni, arată că avem în inimă aplecarea, patima corespunzătoare, care le şi pricinuieşte mereu. Dacă, de pildă, cineva, arătînd pe altul, într-un caz spune: „Ia uite ce face!”, în altul repetă cu asprime: „Ce lucru urît!”, făcînd o faţă batjocoritoare şi, îndeobşte, vorbeşte mai cu plăcere şi mai mult despre partea urîtă a faptelor străine, pentru acela nu este greu de ghicit că suferă de patima potrivnică lui Dumnezeu a osîndirii.
O astfel de verificare ne duce la cunoaşterea patimilor care domnesc în noi sau a celei care precumpăneşte asupra tuturor celorlalte. Ştiţi că rădăcina tuturor relelor este iubirea de sine (egoismul). Din iubirea de sine iau naştere trufia, lăcomia şi împătimirea de plăceri, iar din acestea vin toate celelalte patimi. În oricine păcătuieşte se află toate aceste patimi, dar nu la toţi în aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte trufia, la altul lăcomia, la altul împătimirea de plăceri. Nici trufaşul nu e străin de felurile lăcomiei şi de plăceri, dar le biruie lesne atunci cînd satisfacerea lor îl poate înjosi în ochii celorlalţi; şi lacomul e gata să se desfete dacă asta nu îl costă nimic, şi aşa mai departe. Aşadar, la fiecare domneşte doar o patimă, iar celelalte stau în umbra şi sub ascultarea acesteia. Noi trebuie să vedem şi să definim tocmai această patimă precumpănitoare, ca după aceea să putem şi lucra în chip mai hotărît asupra ei. Oarecare dintre Sfinţii Părinţi spune: „Domnul cere de la tine repunerea în drepturi a întregii înţelepciuni, iar tu faci azile şi paraclise: îndreaptă mai înainte lucrul dintîi şi atunci cel de-al doilea va fi plăcut înaintea Lui!”
Totuşi, trebuie să înaintăm şi mai mult în ce priveşte cunoaşterea de sine. În cele din urmă, trebuie definit duhul în care se desfăşoară îndeobşte viaţa noastră, sau trăsătura caracteristică a ei, şi anume: Cui slujim? Domnului sau nouă înşine şi păcatului? Ce avem în vedere? Pe noi înşine sau pe Domnul – slava Lui şi bună plăcerea Lui? Pentru ce ne luptăm? Pentru numele Domnului sau pentru al nostru? Această trăsătură defineşte ce sîntem în noi înşine şi ce putem, ca atare, aştepta de la noi înşine. Această cunoaştere încununează cunoaşterea de sine. Aceasta este concluzia generală a tot ceea ce se spune mai înainte în conştiinţă, se defineşte limpede în mintea omului şi se mărturiseşte înaintea Domnului Celui Atoateştiutor.
Astfel, în cele din urmă, se va zugrăvi întregul tablou al păcătoşeniei noastre şi toată istoria vieţii noastre păcătoase: faptele, simţămintele şi dispoziţiile şi duhul care stăpîneşte în viaţa noastră! În urma acestui fapt, se cuvine să ne îndurerăm pentru noi înşine şi să ne plîngem păcatele.
După ce ţi-ai cunoscut păcătoşenia, nu fi spectator indiferent al ei. Nu trece pe lîngă ea cu gîndul la fel de nepăsător cum umblă cineva pe un cîmp străin, părăsit şi plin de buruieni. Apropie-ţi această cunoaştere de conştiinţă şi începe împreună cu ea să stîrneşti în inimă simţămintele mîntuitoare ale pocăinţei. Aceste simţăminte ar trebui, în chip firesc, să urmeze în noi de la sine; din păcate însă, nu se întîmplă aşa întotdeauna. Păcatul înăspreşte inima. Omul care face muncă de jos se înăspreşte ca urmare a muncii sale: şi inima se înăspreşte în omul care se dă pe sine la munca de jos în folosul păcatului şi patimilor, care adună roşcove şi se hrăneşte cu ele. Ca atare, ea nu se înmoaie lesne atunci cînd trebuie s-o aducem la pocăinţă. Iată încă o osteneală, şi o osteneală mai însemnată: fiindcă în lucrarea pocăinţei totul depinde de simţămintele inimii!
Purcezînd la această lucrare, mai înainte de toate sileşte-te să ajungi la demascarea de sine, aşa încît în adîncul inimii tale să se rostească: „Sînt vinovat!” Aici se va purta lupta cu îndreptăţirea de sine, altfel spus cu dezvinovăţirile pentru căderile şi păcatele proprii. Pentru a le alunga, îndepărtează de la luarea ta aminte totul, lasă-te singur cu Dumnezeu-Judecătorul şi mustră-te fără ascunzişuri: „Ai ştiut că nu se cade să păcătuieşti şi ai păcătuit; ai fi putut să te înfrînezi şi să fugi de păcat şi nu ai întrebuinţat spre bine stăpînirea de sine pe care ţi-a dat-o Dumnezeu; şi conştiinţa te ameninţa, dar tu ai înăbuşit cu dispreţ acest glas al lui Dumnezeu către tine.” După aceea, adu-ţi aminte de locurile, timpurile şi împrejurările în care ai păcătuit, şi din toate acestea scoate mărturiile care pot face inima ta şi conştiinţa ta să se pătrundă de simţămîntul vinovăţiei: „Sînt vinovat! Nu am nici o îndreptăţire!” În acest fel, treci de la un păcat la altul şi de la o aşezare sufletească necurată la alta, şi la suma tuturor adaugă ca pe o semnătură spusa: „Sînt vinovat!”
Săvîrşind cu conştiinţă bună această lucrare a demascării de sine, vei recunoaşte din inimă toate păcatele tale; vei recunoaşte că eşti vinovat şi în cutare privinţă, şi în alta, şi în cealaltă, că întru toate eşti vinovat; te vei îmbrăca, parcă, în păcatele tale şi vei simţi că ele zac asupra ta cu toată greutatea lor; îţi vei da seama că eşti fără de răspuns şi vei striga: „Ticălos om sînt eu!” Iar după ce se va petrece asta în inima ta, grăbeşte-te să stîrneşti ori să scoţi din inimă, care a fost deja predispusă la asta, simţămintele îndurerate ce alcătuiesc cuprinsul adevăratei pocăinţe, şi anume: întristarea că L-ai jignit pe Dumnezeu; ruşinea că ai ajuns atît de neisprăvit; părerea de rău că puteai să te înfrînezi şi nu te-ai înfrînat şi supărarea pe voia ta cea păcătoasă, care n-a luat aminte la nici o insuflare a raţiunii şi conştiinţei. Aceste simţăminte sînt gata să se nască în inimă de la sine după conştientizarea păcatelor şi vinovăţiei proprii; însă şi tu să le ajuţi să se dezvolte şi să le stîrneşti din ce în ce mai puternic. Sufletul să ardă în ele ca în foc: cu cît va arde mai mult şi cu cît va fi mai puternică arderea, cu atît va fi mai mîntuitoare. Limita pînă la care trebuie dusă această îndurerare pentru păcate este ura faţă de păcate şi dezgustul faţă de ele. În acest dezgust se află temeiul hotărîrii de a nu mai păcătui şi nădejdea îndreptării de sine. Cel ce a dobîndit dezgust faţă de păcat, acela a ajuns în afara păcatului, altfel spus l-a alungat din sine şi are acum deplină libertate de a lucra fără să simtă atracţiile lui. Iată, aceasta este clipa cînd poţi să purcezi cu îndrăzneală la făgăduinţa de a nu mai păcătui, făgăduinţă ce se rosteşte în inima ta înaintea feţei Domnului. Să cazi atunci înaintea Lui şi să îi spui: „Nu o să mai păcătuiesc! Nu o să mai păcătuiesc niciodată, chiar de ar fi să mor, numai să mă mîntuieşti şi să mă miluieşti!” Această făgăduinţă din inimă trebuie să încununeze simţămintele de pocăinţă şi să dea mărturie pentru sinceritatea lor. Ea trebuie să fie nu în cuvînt, ci în simţămînt şi alcătuieşte legămîntul cel lăuntric al inimii cu Dumnezeu, repune în drepturile ei religia inimii.
Pînă aici am vrut să aduc luarea voastră aminte. Începeţi prin cunoaşterea păcătoşeniei voastre, treceţi prin demascarea de sine şi simţămintele îndurerate de pocăinţă şi sfîrşiţi prin hotărîrea de a nu mai păcătui, întărind-o prin legămîntul dat înaintea feţei Domnului de a fi de aici încolo îndreptaţi şi cu viaţa. Cel care va străbate tot acest şir de lucrări nu va avea nici o greutate în a-şi descoperi la spovedanie, cu inimă curată, toată necurăţia sa: el va aduce mărturisire deplină, sinceră, fără cruţare de sine, şi pentru asta va primi dezlegare atoatelucrătoare de la Domnul prin gura părintelui său duhovnicesc, dezlegare care va umple cu adîncă pace şi bucurie toată fiinţa lui. Harul Atotsfîntului Duh, care nu a putut sălăşlui în inima iubitoare de păcat, se sălăşluieşte iarăşi în el şi omul se arată înnoit, aşa cum a ieşit la început din scăldătoarea botezului. […]
Lucrarea pocăinţei este simplă: un suspin şi un cuvînt: „Am păcătuit, n-o să mai fac!” însă acest suspin trebuie să străbată cerurile, să devină mijlocitor înaintea tronului Dreptăţii; şi acest cuvînt trebuie să şteargă din cartea vieţii toate înscrisurile prin care sînt însemnate acolo păcatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osîndirea de sine fără cruţare şi din frîngerea fierbinte de inimă. Iată, într-acolo şi trebuie să fie îndreptată toată strădania noastră de a ne pocăi: înmuiaţi-vă şi frîngeţi-vă inima şi apoi, în ceasul spovedaniei, nu vă ruşinaţi să destăinuiţi tot ce vă face de ruşine înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
În lucrarea pregătirii pentru spovedanie şi împărtăşire, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inimă şi să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc; de fapt, însă, acesta ar trebui să fie lucrul cel mai îmbucurător. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de răni să fie vindecat, pentru cel pătat de toată necurăţia să fie spălat, pentru cel legat în lanţuri să fie slobo­zit? Dar tocmai în aceasta stă puterea dezlegării preoţeşti de la spovedanie: venim acoperiţi de răni şi plecăm vindecaţi, venim necuraţi şi plecăm albiţi, venim în lanţuri şi plecăm liberi. Aceasta e făgăduinţa lui Dumnezeu: „Spune tu fărădelegile tale mai înainte, ca să fii îndreptăţit!” Vei fi îndreptăţit fără nici o îndoială; dar mai înainte spune fărădelegile tale fără să tăinuieşti nimic. Să ştii că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăţia dată în vileag se spală, numai lanţurile arătate se desfac. Ia seama, dar, să nu pleci netămăduit, nealbit şi neslobozit!
Cel ce lucrează aici e Domnul. Părintele duhovnicesc îl reprezintă şi spune cuvîntul Lui. Domnul ştie păcatul tău şi tu nu poţi să nu ţi-l recunoşti în gînd înaintea Domnului; dar Domnul vrea să ştie dacă tu ţi-ai da păcatul în vileag înaintea feţei Lui atunci cînd ţi S-ar înfăţişa El Însuşi, ori te-ai ascunde aşa cum au făcut protopărinţii. De aceea a şi rînduit să îţi arate faţa Sa în părintele duhovnic care te spovedeşte, poruncindu-i să spună în numele Său şi cuvînt dezlegător care, rostit fiind pe pămînt de o făptură slabă, mai apoi este pecetluit în cer prin puterea lui Dumnezeu.
Şi încă o faţă mai închipuie părintele duhovnicesc: faţa întregii omeniri. Cel ce se ruşinează să se dea în vileag la spovedanie să alunge această ruşine prin gîndul că schimbă ruşine cu ruşine: o ruşine mare cu o ruşine mică, o ruşine fără bucurie şi fără folos cu o ruşine mîntuitoare! Înaintea feţei întregii omeniri vor fi date cîndva în vileag toate faptele noastre rele, şi ne vor acoperi cu o asemenea ruşine că mai bucuroşi ne-am învoi să cadă munţii peste noi decît să fim supuşi unei asemenea ruşini. Iată, de aceea a şi rînduit Domnul să ne ruşinăm înaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta să ne scape de ruşinarea înaintea întregii omeniri.
Este o anumită viclenie preapierzătoare în inimile noastre: uneori oamenii îşi arată cu plăcere toate păcatele afară de cel principal, de cel care ruşinează mai mult decît toate faţa noastră. Cel mai ades e un păcat trupesc, însă poate fi şi oricare altul. Cel în care se află o asemenea neputinţă e gata a purta orişice nevoinţe şi a săvîrşi orişice virtuţi, numai să rămînă neatinsă boala pe care a îndrăgit-o. La Domnul, însă, legea e aşa: „Nu îmi da milostenie dacă pătimeşti de lipsa întregii înţelepciuni; nu îmi da post, dacă eşti împovărat cu dragostea de agonisită; nu îmi da osteneala rugăciunii, dacă eşti bolnav de slavă deşartă. Descoperă-ţi rana, ca să se vindece şi să se preschimbe în frumuseţe prin virtutea potrivnică ei.” Să se însufleţească, aşadar, tot sufletul, să se înfrîngă pe sine mai ales în privinţa a ceea ce se împotriveşte înfrîngerii.
Acest rod nevrednic al pocăinţei este urmarea pregătirii nepotrivite pentru spovedanie. Spovedaniei îi premerge pregătirea prin ostenelile postirii, însingurării, privegherii şi rugăciunilor. Această parte a vieţuirii aspre, care chinuie şi frînge trupul, a fost rînduită cu scopul ca sub această nevoinţă exterioară să se zămislească şi să se desăvîrşească întru străpungere mişcările de pocăinţă ale inimii. Ea e neapărat trebuincioasă ca mijloc, dar fără simţămintele de pocăinţă nu are scop şi îşi pierde însemnătatea. Despre cel ce se străpunge numai la arătare nu se poate încă spune că are deja putere pentru o spovedanie deplină, fără ruşinare; dar cel ce pe lîngă asta se străpunge şi lăuntric face spovedanie curată, deplină, fără ascunzişuri. Cel ce şi-a cunoscut păcatul, s-a recunoscut vinovat pentru el, l-a plîns şi a ajuns să se dezguste de el, acela a zis deja înaintea lui Dumnezeu în chip lăuntric, prin aşezarea inimii lui: „Sînt vinovat! N-o să mai fac!” Unul ca acesta e gata să se mărturisească înaintea întregii lumi, nu numai a părintelui său duhovnicesc. Şi iată unde este rădăcina deplinătăţii pocăinţei: în frîngerea inimii pentru păcate însoţită de dezgust faţă de ele! Inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Deci, înmoaie-ţi inima, topeşte-o frîngînd-o – şi ea va lepăda afară de la sine tot ce e necurat; iar spovedania va arde toată necurăţia prin focul ruşinării şi al dezlegării de către Dumnezeu.
Inima care lăcrimează şi se îndurerează atrage înţelepciune, ce îl învaţă pe cel care se pocăieşte să lucreze în pocăinţa sa, atît lăuntric cît şi în afară, în aşa chip încît să culeagă cu mîinile pline roadele ei, în rîndul cărora intră nu numai miluirea şi deplina iertare, ci şi deplina schimbare a inimii spre bine, de la care vine îndreptarea vieţii. Cel ce şi-a străpuns adînc inima se mărturiseşte deplin şi după spovedanie se arată cu totul înnoit. Aduceţi-vă aminte de pilda Mariei Egipteanca, a Taisiei, a Evdochiei, a lui Moisi Arapul, a lui David, a tîlharului şi a altora. La o asemenea schimbare să rîvnească acum oricine se pregăteşte pentru spovedanie!
În urma dezlegării de păcate, frîngerea inimii şi spovedania dau naştere unirii în pocăinţă a elementului Dumnezeiesc cu cel omenesc, din care iese o făptură nouă, aşa cum a ieşit la început din scăldătoarea botezului. De asta să vă şi învrednicească Multmilostivul Dumnezeu pe voi pe toţi, ca toţi să ieşiţi din spitalul pocăinţei întru totul tămăduiţi şi cu desăvîrşire înnoiţi în toate simţămintele şi aplecările inimii voastre; ca de acum înainte să iubiţi ceea ce mai înainte vreme vă lăsa reci şi să urîţi cele faţă de care mai înainte eraţi împătimiţi; ca să iubiţi în locul mîniei -blîndeţea, în locul trufiei – smerenia, în locul beţiei – trezvia, în locul curviei – întreaga înţelepciune, în locul zavistiei – voirea de bine, în locul urii – dragostea, în locul zgîrceniei – dărnicia, în locul iubirii de plăceri – înfrînarea, în locul leneviei – iubirea de osteneală, în locul împrăştierii – seriozitatea, în locul gîlcevirii – iubirea de pace, în locul judecării şi clevetirilor – cinstirea aproapelui, într-un cuvînt în locul oricărui păcat şi oricărei patimi, virtutea şi buna aplecare potrivnică.
Cineva care s-a pocăit aşa cum trebuie, atunci cînd după spovedanie tovarăşii de viaţă păcătoasă pe care-i avusese înainte vreme l-au poftit la plăcerile lor obişnuite, a răspuns: „Eu nu mai sînt acelaşi!” Iată cu ce întocmire sufletească se cade să ne arătăm şi noi la sfîrşitul pregătirii pentru împărtăşire, aşa încît atunci cînd se vor răscula patimile cu care ne-am deprins, cerînd să fie satisfăcute, toate oasele noastre să le răspundă: „Noi nu mai sîntem aceiaşi!” Şi aşa va fi, dacă ne vom cunoaşte păcatele, ne vom mărturisi vinovăţia pentru ele şi le vom plînge, şi vom dobîndi dezgust faţă de ele şi le vom mărturisi fără să tăinuim nimic părintelui nostru duhovnicesc, luînd hotărîrea nestrămutată de a nu le mai repeta, fiindcă atunci puterea lui Dumnezeu se va pogorî în noi şi ne vom arăta zidiţi întru Hristos Iisus spre fapte bune, ca întru ele să umblăm, ferindu-ne de tot răul. […]
Întristarea pentru păcate, supărarea pe ele şi dezgustul faţă de ele ar trebui să fie atît de fireşti în suflet încît nici să nu am pentru ce pomeni de ele. Păcatul este rana sufletului. Dacă se întîmplă să căpătăm vreo rană în trup, simţim durere şi ne grăbim să doftoricim rana; aşa ar trebui să fie şi cu sufletul în privinţa păcatului! Şi totuşi, se întîmplă cu totul altceva: păcatul, rana sufletului, aduce cu sine şi o anumită tîmpire, care îl face pe cel care s-a înrobit păcatului să nu îşi vadă nenorocirea, să nu o simtă şi să nu aibă grija de a ieşi din ea. Orbirea, nesimţirea şi nepăsarea sînt urmarea iubirii de păcat, care apoi îi şi ţine pe iubitorii de păcat pe tărîmul păcatului, într-o stare fără de ieşire. Pe bună dreptate este asemănat păcătosul cu cineva cufundat într-un somn adînc, la care trebuie să ţipi tare: „Scoală-te, adormitule!” ca să se scoale.
Şi iată ce aveţi acum de făcut cu sufletul vostru: să-l treziţi din somnul păcatului; să-l faceţi să vadă primejdia păcatului, să simtă această primejdie şi să se îngrijească a se izbăvi de ea. Veţi întreba: „Şi cum să facem asta?” Răspunsul meu este acesta: „Nimeni nu poate face acest lucru pentru voi, afară de voi înşivă.” Trebuie să intraţi voi înşivă înăuntrul vostru şi, stînd înaintea sufletului adormit de păcat, să îl treziţi din acest somn, fiecare aşa cum poate şi cum se pricepe, în această sfîntă a sfintelor din voi nu poate pătrunde altcineva şi ceea ce trebuie să se înfăptuiască acolo nu se poate în­făptui prin nici o faptă şi nevoinţă exterioară: totul se săvîrşeşte acolo prin împreună-vorbirea tainică ce are loc între voi şi sufletul vostru înaintea numai a feţei Domnului, de Care nimic nu e ascuns. Împreună-grăirea cu sine, înduplecarea sufletului este mijlocul de căpetenie pentru a-l trezi din somnul păcatului.
Intraţi deci, în voi înşivă şi începeţi să lucraţi cu conştiinţă bună! Toate, doar, vă sînt cunoscute: vă sînt cunoscute patimile şi păcatele voastre. Toate acestea îi sînt cunoscute şi Domnului, pe Care nu puteţi să nu-L vedeţi din inima voastră. N-aveţi ce să ascundeţi. De oameni, care sînt în afara noastră, putem să ne ascundem: dar de noi înşine şi de Domnul unde să ne ascundem? Iată, luaţi tocmai această limpede vedere de sine înaintea Domnului ca punct de plecare în împreună-vorbirea cu sufletul vostru. Spuneţi-i: „Nu te mai ascunde după deget, suflete: şi patima asta e urîtă, şi păcatul ăsta este cumplit, şi obiceiul ăsta este prost!” Poruncile limpezi şi bine statornicite au fost călcate, şi judecata pentru călcarea lor este limpede şi bine statornicită. Iată, înaintea conştiinţei noastre este şi Domnul, Care a dat poruncile şi a statornicit judecata! Nu avem încotro să ne mai întoarcem: rămîne fie să pierim împreună cu osîndiţii, fie să ne grăbim a ieşi din starea aceasta pierzătoare. Luînd aminte cu conştiinţă bună la această împreună-vorbire înaintea feţei Domnului, vă veţi pune în starea cea întru mîntuire fără ieşire, cu totul potrivnică stării fără ieşire în care vă ţine, spre pierzania voastră, iubirea de păcat. Temerea pentru voi înşivă, pentru soarta voastră veşnică, va fi în mîinile voastre pîrghie, cu care veţi răsturna toate cele dinăuntrul vostru şi veţi pricinui acolo o prefacere mîntuitoare.
Iarăşi repet că acest lucru trebuie să-l săvîrşiţi chiar voi înăuntrul vostru: nimeni din afară nu-l poate face în locul vostru. Sufletul fiecăruia este acoperit de întuneric în faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însuşi, atunci cînd el intră în sine însuşi şi începe a ţine sfat cu sine despre felul în care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să întreprindă. Deci, intraţi acum în voi înşivă şi acolo, împreună cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „De ce, suflete, să ne tot tăvălim în păcat? Să ne sculăm şi să mergem cu picioare neşovăielnice la Domnul, care e gata să ne primească!” Pentru a lucra în această privinţă mai cu izbîndă asupra voastră, înconjuraţi-vă cu gînduri însufleţitoare despre scîrboşenia păcatului, despre cît de mult îl jigneşte el pe Domnul, Care este atît de milostiv faţă de noi, despre cît de mult ne înjoseşte el pe noi, care am fost meniţi asemănării cu Dumnezeu, şi despre necazul în care el ne aruncă, aici lipsindu-ne de odihnă şi dincolo gătindu-ne muncile cele veşnice. Adăugaţi la aceasta închipuirea că muriţi sau aţi murit deja şi că staţi înaintea nefăţarnicei judecăţi a lui Dumnezeu. Închipuindu-vă toate acestea, purtaţi o discuţie cît se poate de vie cu sufletul vostru: „Ei, ce o să facem acum, suflete, şi cum o să hotărîm? Ştii că toate acestea adevărate sînt. Întocmai, păcatul e scîrbos înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor Sfinţilor, precum şi înaintea conştiinţei noastre; şi chiar această soartă amară aşteaptă în veşnicie ca plată pentru el, dacă nu ne vom despărţi de el. Şi de ce să ne pierdem eu şi cu tine pe noi înşine? Dulceaţa păcatului este mică şi trecătoare, iar amărăciunea lui fără de măsură şi veşnică: s-o lepădăm! Oare sîntem noi mai răi decît alţii, sau altfel decît restul lumii? Sau Domnul tuturor nu e şi Domnul nostru? Sau mîntuitoarele Lui aşezăminte din Sfînta Biserică sînt închise pentru noi? De ce să ne facem de rîs înaintea tuturor şi să pricinuim plăcere vrăjmaşilor noştri şi ai lui Dumnezeu? Să lepădăm păcatul! Iată, la spovedanie vom primi dezlegare; prin Sfînta Împărtăşanie Domnul ne va primi la Sine şi apoi vom începe să trăim împreună cu El după poruncile Lui, desfătîndu-ne aici de pace sufletească şi pregătindu-ne dincolo fericire veşnică.”
Aşa să staţi de vorbă cu sufletul vostru şi să-l înduplecaţi: poate îşi va veni în fire, se va simţi şi se va însufleţi ca să îşi schimbe, în sfîrşit, viaţa cea rea şi năravul cel neplăcut lui Dumnezeu. Îmbărbătaţi-vă! Domnul este aproape! El urmăreşte mişcările lucrării noastre de taină şi este gata să ne ajute, îndată ce va vedea că înclinaţi spre bine, va întări în voi prin harul Său această aplecare. Fără Domnul nimic nu putem face – însă El aşteaptă totdeauna propria noastră încordare spre bine şi doar atunci cînd o vede este gata îndată să ne ajute. Ca atare, sfătuindu-vă cu sufletul vostru şi încordîndu-vă să daţi naştere în el unor mişcări bune, întoarceţi-vă mereu spre Domnul în rugăciune – toate acestea în cămara cea de taină a inimii voastre. Vorbiţi cu sufletul şi cădeţi la Domnul cu strigare îndurerată ca să vă înmoaie sufletul şi să lucreze spre schimbarea lui. După aceea, începeţi iarăşi să vorbiţi cu sufletul şi iarăşi întoarceţi-vă către Domnul. Chemaţi în ajutor pe Stăpîna de Dumnezeu Născătoare, pe Îngerul vostru păzitor, pe Sfîntul al cărui nume îl purtaţi şi pe toţi Sfinţii. Faceţi aşa mereu, fie că staţi în biserică, fie că vă rugaţi şi meditaţi acasă, avînd în minte un singur lucru: cum să vă frîngeţi, în cele din urmă, sufletul împietrit şi să îl îndreptaţi la bine. Osteniţi-vă! Căutaţi ajutor! Sculaţi-vă din cursa diavolului şi spuneţi cu îndrăznire, asemenea fiului risipitor: „Sculîndu-mă, voi merge!”
Şi mergeţi deja, fără a vă uita înapoi şi fără a da ascultare nici unor insuflări pe care le va semăna atunci în voi vicleanul. El va începe să aţîţe compătimirea de sine ori să vă insufle fie frica pentru viaţa voastră, fie temerea că vă veţi da peste cap felul de trai, fie că piedicile în calea înstăpînirii noilor rînduieli de viaţă sînt de netrecut, doar-doar vă va abate de la buna voastră hotărîre. Nu luaţi aminte şi rostiţi cu botărîre în sinea voastră: „Toate le voi jertfi Domnului: şi starea materială, şi toate ostenelile, şi însăşi viaţa. Nu mă voi abate de la hotărîrea mea chiar dacă viaţa mi-ar fi ca mersul pe ace.” O astfel de hotărîre necruţătoare va risipi îndată tot norul de gînduri tulburătoare şi va pune capăt tuturor încercărilor vrăjmaşului. El e neputincios să se lupte cu cei care sînt gata să moară pentru a urma Domnului, Care de dragul nostru S-a răstignit. În hotărîrea aceasta se vede umbra morţii de cruce, care a stricat stăpînirea lui, şi vrăjmaşul fuge de ea ca de foc. Aici e moarte pentru moarte: moartea cea pierzătoare întru păcat este înlocuită cu hotărîrea de a fi gata să murim în luptă cu păcatul, întru mîntuire; şi iată sămînţa vieţii celei noi întru Hristos Iisus, Domnul nostru! […]
Iar dacă cineva întreabă: „De unde să ştim dacă ne-am necăjit destul pentru păcatele noastre, sau că frîngerea inimii pentru ele şi-a împlinit lucrarea în noi?” aceluia îi vom răspunde: „Hotarul frîngerii inimii pentru păcate este hotărîrea nestrămutată de a nu-L mai jigni cu păcatele noastre pe Dumnezeu.” Această hotărîre este plînsul nemijlocit al frîngerii inimii şi arată că frîngerea inimii noastre a fost nefăţarnică, deplină şi bineplăcută lui Dumnezeu. Şi această hotărîre, la rîndu-i, înrâureşte frîngerea inimii: alină amărăciunea ei şi o îmblînzeşte, în vreme ce buna nădejde a miluirii o însufleţeşte şi o înalţă. În pocăinţă toate sînt legate între ele ca un şir neîntrerupt: ca atare, nu te mulţumi cu simţămintele de întristare, ci, în timp ce te întristezi, sileşte-te şi să părăseşti păcatele, făcînd în aşa fel încît să nu mai cazi în ele şi să nu te mai pui într-aşa o poziţie necăjită şi chinuitoare. Care bolnav după ce a aflat pricina bolii sale, nu se hotărăşte îndată să îndepărteze acea pricină? Cine după ce s-a poticnit de o piatră şi s-a lovit, nu se jură că n-o să mai meargă pe acea cale? Aşadar, cel ce simte durere din pricina păcatelor şi recunoaşte că acestea l-au distrus, nu va mai sta mult pe gînduri, ci va pune îndată capăt iubirii sale de păcat; şi totodată, cînd se va îndurera pentru păcate, îşi va aduce aminte toate prilejurile cînd a păcătuit, şi văzînd unde a fost greşeala, va lua hotărîrea de a fugi de ele în tot chipul, statornicindu-şi şi mijloacele pentru asta. De pildă: „Am fost într-o casă şi am căzut în cutare păcat: nu voi mai merge acolo; m-am împrietenit cu cutare şi cutare, şi iată ce m-au învăţat: acum o să rup orice legătură cu ei. M-am dedat cutărei distracţii şi iată ce s-a întîmplat: acum nu o să-mi mai îngădui acel lucru pentru nimic în lume.” Astfel, cercetîndu-şi toată viaţa păcătoasă, cel care cu adevărat se pocăieşte şi se întristează pentru păcatele sale, ia hotărîrile cele bune: cum, unde, ce să îndrepteze pe toată întinderea vieţii sale ca să nu mai cadă în păcate; şi îndată face rînduieli potrivite cu hotărîrile acelea, spunîndu-şi: „De-ar fi să mor, nicicum nu voi mai merge pe căile ce m-au adus în starea asta pierzătoare.” Cel care îşi simte respiraţia îngreunată într-o cameră strîmtă fuge repede afară ca să tragă în piept aer curat; cel care nu mai poate suferi o haină strîmtă aruncă de pe sine povara lor şi fuge repede din casa necurată şi stricătoare a păcatului în tărîmul curat şi larg al vieţii bineplăcute lui Dumnezeu. […]
Vrăjmaşul atacă fiecare parte a firii noastre, asupra fiecăreia trimite patima şi păcatul potrivit ei. Cel ce se apără trebuie să apere împotriva năvălirii, cu o armă, fiecare parte a sa. Iată, uitaţi-vă care sînt părţile noastre, care sînt atacurile patimilor împotriva lor şi care sînt armele împotriva acestor patimi. Să cercetăm pe bucăţele alcătuirea firii noastre şi să o înarmăm aşa cum trebuie. Avem trup. Viaţa trupului este susţinută prin lucrarea armonioasă a feluritelor lui părţi. Satisfacerea necesităţilor trupului este o lege a firii; dar se apropie de ele patima, această satisfacere pierde măsura şi chipul cuviincios şi devine păcat. Trupul nostru trebuie hrănit. Organele legate de hrănire sînt cel gustativ, gîtul şi stomacul. Patimile care atacă aceste părţi sînt: multa mîncare, mîncarea de bunătăţi – luxul în mîncare şi condimente, îmbuibarea şi beţia. Armele cu care se taie această patimă sînt înfrînarea şi postul. Trupul nostru simte. Simţurilor le slujesc nervii şi organele de simţ. Patimile care le atacă pe acestea sînt multe. Fiecare simţ – ochiul, urechea, gustul – are sminteala sa; iar patima lor comună este patima excitării plăcute a simţurilor, altfel spus a plăcerii simţurilor. Arma cu care trebuie înarmată această parte se numeşte la Sfinţii Părinţi paza simţurilor, mai ales a văzului şi auzului, de toate impresiile smintitoare, mai ales prin mijlocirea însingurării şi ferirea de întîlnirea cu lucrurile, persoanele şi locurile smintitoare. Trupul nostru se mişcă. Organele mişcării sînt mîinile şi picioarele, cu muşchii şi oasele lor. Patimile care atacă această parte sînt, pe de o parte, lenevia şi somnolenţa, pe de alta agitaţia, patima jocurilor şi distracţiilor, dansul, actoria, bătăile şi aşa mai departe. Armele cu care trebuie apărată această parte a trupului sînt: osteneala, privegherea, metaniile, regularitatea serioasă a mişcărilor. Trupul are limbă – organul cuvîntului. Patimile ce năvălesc asupra ei sînt: vorbirea în deşert, clevetirea, certurile, hulele. Arma cu care trebuie apărată ea este tăcerea înţeleaptă a gurii. Acesta este trupul nostru; acestea sînt patimile lui şi acestea sînt armele împotriva lor. Suma acestor nevoinţe se cheamă la Sfinţii Părinţi nevoinţe trupeşti. Aşadar, pe trup trebuie să punem frîul şi să îl învăţăm cu viaţa evlavioasă. Cei ce sînt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24).
Să trecem la suflet. Aici, pe primul loc vine închipuirea împreună cu memoria: magazinul sufletesc împreună cu ghidul comorilor lui. Patimile care tulbură această capacitate a sufletului sînt: visarea, împrăştierea sau răpirea minţii, fantezia aprinsă de citirea romanelor şi de discuţiile deşarte. Arma împotriva lor este luarea-aminte sau trezvia, împreună cu privegherea duhului. După închipuire urmează discernămîntul cu raţiunea, prin care este cunoscut cu gîndul orice lucru. Vrăjmaşii care le vatămă sînt: iscodirea deşartă, îndoiala, trufia, încrederea doar în sine, încăpăţînarea în păreri, lipsa convingerilor. Armele cu care trebuie ele înarmate sînt: citirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi a scrierilor părinteşti, discuţia cu oameni încercaţi în viaţa duhovnicească, supunerea propriului discernămînt faţă de glasul Bisericii.
Lîngă discernămînt vine voinţa, capacitatea făptuitoare de a voi şi a întreprinde. Patimile care o chinuie sînt: grija de multe, lăcomia, nesupunerea, obrăznicia. Arma împotriva lor este ascultarea în toate privinţele, altfel spus supunerea faţă de rînduielile legiuite, obştească, bisericească şi cea dată de părintele duhovnicesc. În continuare vine gustul, capacitatea de a cunoaşte plăceri estetice. Patimile care îl biruiesc sînt: iubirea de modă, scliviseala, patima distracţiilor, a balurilor, a teatrelor. Armele duhovniceşti pentru paza lui sînt: cîntarea duhovnicească, icoanele şi mai ales mersul la biserică, prin care gustul nepervertit capătă satisfacţia cea mai deplină. Acesta este sufletul; acestea sînt patimile lui; acestea sunt armele împotriva lor. Toate aceste arme luate împreună alcătuiesc cercul nevoinţelor sufleteşti, prin mijlocirea cărora îl proslăvim pe Dumnezeu şi în sufletele noastre (1 Corinteni 6, 20), totodată cîştigăm sufletele noastre (Evrei 10, 39) şi le curăţim (1 Petru 1, 22).
În fine, mai presus de suflet e duhul, putere îndreptată către Dumnezeu şi lucrurile Dumnezeieşti. Aici vrăjmaşii sînt: necredinţa, uitarea de Dumnezeu, netemerea de Dumnezeu, înăbuşirea conştiinţei, neiubirea faţă de cele sfinte, deznădejdea. Armele împotriva lor: credinţa şi iubirea devotate lui Dumnezeu, însufleţite de nădejde şi lucrînd întru umblarea înaintea Domnului, prin necurmata întoarcere a minţii şi a inimii către Dumnezeu, sau întru rugăciunea neîncetată. Scurtez cuvîntul, pentru a da libertate luării voastre aminte obosite, pe care am purtat-o pe un tărîm cu care ea nu e obişnuită: mă voi mulţumi să înşir la rînd toate armele luptei noastre duhovniceşti. Ele sînt: credinţa, rugăciunea, mersul la biserică şi petrecerea întru toată rînduiala bisericească, ascultarea în toate privinţele, citirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi, discuţiile cu oameni încercaţi duhovniceşte şi cugetarea la cele Dumnezeieşti, luarea-aminte trezvitoare la sine, osteneala trupească, privegherea, metaniile, însingurarea, paza simţurilor, tăcerea, înfrînarea, postul. […]
Aşadar, lucrarea de căpetenie în ceea ce ne priveşte e lupta cu păcatul. Luptă-te, nu te da bătut, şi vei învinge, şi nu va fi păcat întru tine. Dacă şi ceilalţi vor face la fel, nici în ei nu va fi păcat, şi va fi pretutindeni împărăţie luminoasă a sfinţeniei şi dreptăţii.
Cel ce se luptă trebuie să aibă arme şi să ştie cum să le folosească, altfel spus, să ştie cum să lupte. V-am înfăţişat cu un alt prilej panoplia creştină şi v-am lămurit că este neapărată nevoie să vă înarmaţi cu ea. Aduceţi-vă aminte care sînt armele din această panoplie: postul, însingurarea, privegherea, paza simţurilor, metaniile, mersul la biserică, citirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi a scrierilor părinteşti, ascultarea în toate privinţele, luarea-aminte trezvitoare la sine, rugăciunea, credinţa. Aţi văzut că ele decurg din firea noastră şi din felul de a fi al luptei: puteţi fi siguri că toate sînt neapărat trebuincioase în lucrarea luptei noastre împotriva păcatului.
Să presupunem, însă, că cineva s-a înarmat cu toate aceste arme; cu asta a făcut tot? Nu. Mai rămîne să şi lucreze cu ele, şi să lucreze nu la nimereală, ci potrivit cu scopul urmărit. Nu mă voi apuca să descriu în amănunt cum se poartă lupta duhovnicească. Acest subiect este foarte vast. Vă voi arăta doar metodele principale care sînt suficiente pentru a vă asigura succesul în luptă.
Unu. Nici nu vă gîndiţi să porniţi război împotriva întregii oşti a patimilor, ci înarmaţi-vă de fiecare dată împotriva acelei patimi care vă luptă. Vă luptă trufia? Luptaţi-vă cu trufia. Vă luptă mînia? Luptaţi-vă cu mînia. Vă biruie invidia? Luptaţi-vă cu invidia. Luptaţi-vă cu vrăjmaşul pe care îl aveţi în faţă, asupra acestuia îndreptaţi-vă toate „forţele armate” şi toată luarea-aminte. Vrăjmaşul ne întinde cursă, abătîndu-ne forţele în altă parte decît aceea dinspre care vine primejdia.
Doi. Grăbiţi-vă să vă deosebiţi de vrăjmaş şi să deveniţi potrivnici lui. În lupta duhovnicească nu e la fel ca în lupta trupească. În cea trupească, vrăjmaşul vine în faţa ta şi îl vezi, iar în lupta duhovnicească atît vrăjmaşul, cît şi noi sîntem în acelaşi suflet şi în aceeaşi inimă; şi tot necazul ne vine în cea mai mare parte din faptul că nu ştim să-l deosebim pe vrăjmaş de noi înşine şi să ne despărţim de el. Noi credem că mişcarea pătimaşă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, o cerinţă firească, ce trebuie satisfăcută, în vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci pe vrăjmaşul nostru, cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre în păcat şi al tuturor faptelor noastre greşite. Dacă am reuşi să deosebim patima de noi înşine ca pe ceva duşmănos nouă, nu ne-am îndupleca s-o satisfacem, ci am fi însufleţiţi de ură şi împotrivire faţă de ea.
Trei. După ce aţi deosebit de voi înşivă patima care vă strică liniştea şi aţi recunoscut-o ca vrăjmaş, începeţi să luptaţi împotriva ei, folosind armă după armă, pînă ce va fugi şi se va ascunde de noi sau pînă ce sufletul va dobîndi odihnă. Postiţi, rugaţi-vă, citiţi, meditaţi, vorbiţi cu părintele duhov­nicesc, mergeţi la biserică, faceţi metanii acasă: într-un cuvînt, întrebuinţaţi toate mijloacele pe care le găsiţi de cuviinţă pentru a-l învinge pe vrăjmaş. Uneori, patima se ascunde repede, alteori se luptă vreme îndelungată. Treaba noastră este să nu slăbim, ci să răbdăm cu bărbăţie în nevoinţele lup­tei, pînă ce nu va rămîne nici urmă de vrăjmaş pe pămîntul sufletului nostru.
Patru. Vrăjmaşul a fost izgonit, patima a fost stinsă, sufletul a dobîndit odihnă. Niciodată să nu credeţi că aţi lovit de moarte acea patimă. Nu. Ea s-a îndepărtat doar pentru o vreme, neavînd putinţa de a ţine piept iureşului forţelor voastre: însă îndată ce se iveşte prilejul, ea se ridică degrabă şi începe să lupte. Aţi învins patima numai cu un prilej: însă ea va afla mii de asemenea prilejuri, şi iarăşi va începe să lupte şi să provoace la luptă. Pe lîngă asta, dacă o patimă este înlăturată, iese în faţă alta; şi arena noastră nicicînd nu e pustie. Asta înseamnă că niciodată nu are voie creştinul să lase armele sale, ci să rămînă echipat cu ele ziua şi noaptea. El este ostaş căruia niciodată nu-i vine schimbul şi care trebuie să fie totdeauna gata de luptă. Aici este răbdarea (Apocalipsa 13, 10). Intru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre (Luca 21, 19), fiindcă numai cel ce va răbda pînă în sfîrşit se va mîntui (Marcu 13, 13).
Iată întreg programul luptei! După ce ai recunoscut ca vrăjmaş al tău patima care te luptă acum, loveşte-o cu armele tale, întrebuinţîndu-le una după alta, pînă ce o vei goni. Ai gonit-o? Stai şi priveşte, aşteptînd năvălirea aceleiaşi patimi sau a alteia: şi atunci cînd năvăleşte, fă cu ea ceea ce ai făcut şi cu prima, şi tot aşa în fiecare zi, în fiecare ceas şi în fiecare minut.
Întrebaţi: „Dar cînd se sfîrşeşte asta?” În fapt, fiecare va vedea singur cînd va veni pentru el anume sfîrşitul bătăliei. Nimeni nu poate spune dinainte. Dinainte se poate spune doar atît: cu cît se va lupta cineva mai cu bărbăţie, fără a se supune nici unei înrîuriri păcătoase, cu atît mai repede vor începe patimile să slăbească şi pe măsură ce această luptă stăruitoare se va prelungi, pacea şi liniştea vor începe să se sălăşluiască în suflet. Şi este nădejde că sufletul va ajunge, în cele din urmă, într-o stare plină de pace, în care, ca în liniştea de la miezul nopţii, va împăraţi o tăcere adîncă, semn că toţi vrăjmaşii au fost goniţi departe sau răpuşi. Atunci sufletul va prăznui lăuntric sabat neîncetat, strigînd: Am trecut prin foc şi prin apă, şi ne-ai scos pe noi la odihnă (Psalmi 65, 11) […]
Astfel, şi patimile sînt însetări lăuntrice arzătoare, sînt pofte aprinse ale sufletului iubitor de păcat. Aici, pe pămînt, le satisfaci şi ele tac pentru o vreme. După aceea, însă, ele cer iarăşi cu putere să fie satisfăcute şi nu-ţi dau pace pînă nu vor fi săturate iarăşi. Iar pe lumea cealaltă nu vei mai avea cu ce să le satisfaci, fiindcă toate obiectele patimilor sînt lucruri pămînteşti. Aceste lucruri rămîn aici, iar patimile rămîn în suflet şi trec dincolo împreună cu sufletul, şi vor înseta după satisfacere; vor înseta şi vor chinui sufletul cu această sete, fiindcă el nu va avea cu ce să le satisfacă. Şi cu cît va trăi în continuare sufletul, cu atît va fi mai chinuit şi mai sfîşiat de patimile nesatisfacute. Acest chin nu va înceta să tot crească şi această creştere şi întărire nu va avea sfîrşit. Iată şi iadul! Pizma e vierme; mînia şi iuţimea sînt foc; ura este scrîşnire a dinţilor; pofta e întunericul cel mai dinafară!
Acest iad al patimilor începe încă de aici: fiindcă cine dintre pătimaşi cunoaşte desfătarea odihnei de patimi? Numai că aici patimile nu arată pe deplin cît sînt de chinuitoare pentru suflet. Aici, trupul şi viaţa în societate abat şi moderează loviturile lor. Pe lumea cealaltă această pavăză nu va mai fi, şi patimile îşi vor arunca asupra sufletului toată otrava, şi ca să vă încredinţaţi mai bine, vă voi spune cuvintele Cuviosului Avvă Dorotei despre aceasta: „Aflîndu-se în acest trup, sufletul primeşte uşurare de patimile sale şi oarecare mîngîiere: omul mănîncă, bea, doarme, stă de vorbă, umblă împreună cu prietenii săi iubiţi. Iar după ce iese din trup, su­fletul lui rămîne singur cu patimile sale şi de aceea este pururea muncit de ele; plin de ele, sufletul este ars de tulburarea lor şi este sfîşiat de ele. Precum cel ce pătimeşte de fierbinţeală (febră) este ars de focul lăuntric, aşa şi sufletul pătimaş va fi pururea chinuit, nefericitul, de obiceiul său cel rău, avînd pururea în sine aducerea-aminte amară şi lucrarea chinuitoare a patimilor, care îl pîrjolesc fără încetare. Iar de vreme ce aşa stau lucrurile, cu adevărat ne aşteaptă un sfîrşit cît se poate de crunt dacă nu vom fi cu luare-aminte la noi înşine. De aceea vă şi zic totdeauna: străduiţi-vă să lucraţi în voi înşivă aşezările sufleteşti cele bune, ca să le aflaţi dincolo; fiindcă ce are omul aici, aceea va şi pleca împreună cu el dincolo şi aceea va avea pe lumea cealaltă.” Acelaşi lucru îl voi adăuga şi eu la cuvîntul meu. Să ne îngrijim atîta vreme cît sîntem vii, a ne curaţi de toată întinăciunea patimilor, şi în locul lor să sădim toate virtuţile. Fireşte, asta cere osteneală, şi încă nu puţină: însă cum ar putea fi altfel? Fără osteneală nimic nu se înfăptuieşte. […]
Luaţi aminte că prin cuvîntul „lume” se are în vedere la modul propriu nu societatea omenească nu lucrurile acestei vieţi, ci tot ce este păcătos, pătimaş, potrivnic lui Dumnezeu. Lumea este acolo unde lucrează pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, sau acolo unde împărăţeşte un păcat oricare ar fi el. Luate astfel cuvintele: „Mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” vor însemna acelaşi lucru cu: „Faţă de mine orice păcat este răstignit şi eu m-am răstignit faţă de orice păcat.” Cum şi cînd se întîmplă asta?
În primul rînd, băgaţi de seamă că în fiecare păcat sînt două laturi: pe una o alcătuiesc faptele păcătoase, iar pe alta – patima păcătoasă. Patima este izvorul şi pricina faptelor păcătoase, iar faptele sînt produsul şi manifestarea patimii. Astfel, de pildă, mînia sau irascibilitatea este o patimă păcătoasă, care trăieşte în inimă – iar faptele prin care ea se manifestă sînt crizele de mînie, certurile, scandalurile, bătăile, uciderile. O singură patimă, dar cîte fapte! Şi toate iau naştere din ea. De asemenea, iubirea de plăceri sau senzualitatea este patima păcătoasă a plăcerii simţurilor, iar faptele ei sînt: îmbuibarea, iubirea de mîncare bună, iubirea de multă băutură, iubirea de băuturi bune, frecventarea cîrciumilor, a bordelurilor, a teatrelor, a balurilor (în ziua de astăzi a discotecilor – n. tr.). La fel trebuie să înţelegem lucrurile în privinţa oricărei patimi. Orice patimă, una fiind în inimă, se manifestă în exterior, prin trup, în multe fapte. După aceasta, nu vă e greu să înţelegeţi cum se face că păcatul, altfel spus, lumea se răstigneşte faţă de noi şi noi faţă de păcat, altfel spus, faţă de lume.
Atunci cînd cineva se lasă de faptele păcătoase sau pătimaşe, păcatul, altfel spus lumea se răstigneşte faţă de el; iar atunci cînd cineva stinge şi dezrădăcinează în sine însăşi patima păcătoasă, şi el se răstigneşte faţă de păcat, altfel spus, faţă de lume. Astfel, de pildă, atunci cînd cineva se lasă de teatre, cîrciumi, chefuri şi celelalte, aşa încît nimeni nu îl mai vede niciodată în fapte şi locuri netrebnice, ci este văzut întotdeauna purtîndu-se drept şi cuviincios, înseamnă că păcatul, altfel spus lumea a murit prin acea parte a sa faţă de el, altfel spus s-a răstignit faţă de el. Cu toate acestea, nu se poate spune însă cu siguranţă că şi el s-a răstignit faţă de păcat, altfel spus faţă de lume, căci cu toate că el nu este cu trupul în acele locuri şi fapte, poate să fie acolo cu inima şi mintea. Nu e în teatru cu trupul, dar poate să se gîndească la teatru şi să spună cu dor: „Ce bine ar fi să fiu acolo!” Nu e în cîrciumă şi la chefuri cu trupul, dar poate fi acolo cu mintea şi cu inima, poate gîndi şi dori cum să nimerească acolo, părîndu-i rău că nu este acolo. În toate aceste cazuri şi în cele asemănătoare, chiar dacă păcatul, altfel spus lumea, s-a răstignit faţă de el, el însuşi nu s-a răstignit încă faţă de păcat, altfel spus faţă de lume, încă îl mai iubeşte, încă îl mai doreşte şi se mai îndulceşte de el. S-a biruit pînă la a se depărta de faptele păcătoase; dar pe inimă încă nu şi-a călcat, încă n-a dezvăţat-o să iubească faptele păcătoase, să se dezguste de ele şi să le urască. Înaintea lui Dumnezeu el este încă iubitor de păcat, altfel spus iubitor de lume: fiindcă Domnul caută nu numai la fapte, ci mai ales la inimă. Ca atare, trebuie nu numai să încetăm cu faptele pătimaşe şi păcătoase, ci să biruim şi să stingem înseşi patimile, aşa încît să nu ne desfătăm cu nici un fel de lucruri şi fapte pătimaşe, ci să avem faţă de ele dezgust şi să ne depărtăm de ele. Iată, atunci cînd cineva a ajuns deja la starea aceasta, atunci cînd nu numai că nu face fapte păcătoase, ci a stins în sine însăşi împătimirea de ele, poate să spună despre sine că şi el s-a răstignit faţă de lume.
Aşadar, puneţi de o parte toate faptele păcătoase şi pătimaşe, iar de cealaltă, patimile păcătoase, şi cugetaţi astfel: atunci cînd veţi părăsi toate faptele pătimaşe se va putea spune că lumea s-a răstignit faţă de voi; iar cînd veţi stinge înseşi patimile, se va putea spune că şi voi v-aţi răstignit faţă de lume. Iată în ce sens vă punem şi vouă, mirenilor, legea de a avea lumea răstignită faţă de voi şi pe voi răstigniţi faţă de lume. Prima parte a legii se împlineşte prin aceea că omul păcătos părăseşte viaţa dezmăţată, stricată, ruşinoasă şi începe o viaţă serioasă, îndreptîndu-şi purtarea; iar cea de-a doua se împlineşte prin aceea că omul nu are doar purtare bună, ci îşi păstrează bune, curate şi bineplăcute lui Dumnezeu şi simţămintele inimii. Prima parte e mai uşoară, a doua mai anevoioasă. Ca atare, nu orice om care şi-a îndreptat purtările şi-a îndreptat şi inima. […]
Într-adins am stăruit mai mult asupra acestui loc apostolic, pentru a vă insufla că boala pe care o avem aproape toţi în comun, cruţarea şi îngăduinţa faţă de trup, este cu totul nepotrivită celor ce caută şi aşteaptă Împărăţia lui Dumnezeu. Vrei Împărăţia? Nu-ţi cruţa trupul. Dacă îţi va părea rău de trup, nu vei primi Împărăţia. Ah! Cum nu este pe gustul nostru această vieţuire aspră, ce chinuieşte trupul, şi ce şmecherii nu întrebuinţăm pentru a ne scuti de ea! Iată, acum e post: şi cine posteşte aşa cum trebuie? Unii nu dau doi bani pe post; alţii îl petrec în aşa fel că trupul nu simte nici o asprime în urma lui. Şi ce nu spun aceştia spre a se dezvinovăţi! De cei cărora nu le pasă defel de mîntuire ce să mai spunem, aceştia nu trăiesc decît trupeşte; dar iată, şi rîvnitorii cucerniciei au aplecarea de a-şi hrăni şi încălzi trupul în tot chipul. „Eu”, zic unii ca aceştia, „mă voi îndeletnici cu cugetarea la cele Dumnezeieşti, şi la biserică o să merg, voi citi cărţi mîntuitoare, voi face milostenie şi sînt gata să fac şi altele; pe trup, însă, lasă-l să aibă parte de toată tihna şi îndestularea – în mîncare, în somn, în lipsa de osteneală şi înlăturarea tuturor greutăţilor.” Şi ce mai zic ei? Ei zic: „Chinuirea trupului e lucrare trupească, iar noi sîntem duhovniceşti; prin lucrări duhovniceşti vom şi ajunge în Împărăţia Cerurilor – cea fără de materie.”
La aceste argumente şi la cele asemănătoare lor voi spune doar un lucru: în ce măsură era duhovnicesc Apostolul Pavel? Şi cine se poate compara cu el în ce priveşte cunoaşterea lucrării pe care trebuie să o facem?! Şi vedeţi ce a scris? A arătat cununa cea nestricăcioasă, şi tuturor celor ce vor să pună mîna pe ea le-a poruncit să chinuie şi să supună robiei trupul lor: n-a rînduit nici un alt mijloc şi nimic altceva n-a adăugat. Aici chinuirea trupului, dincolo cununa cea nestricăcioasă. O vrei pe cea din urmă? Apucă-te de cea dintîi; iar argumentele viclene lasă-le. Dacă şi pe mine ar începe cineva să mă bată la cap: „Explică-mi cutare şi cutare lucru”, i-aş spune: „Ce mare filozofie este aici? Ce înseamnă cununa cea nestricăcioasă este limpede? Fireşte, limpede. Ce înseamnă chinuirea şi înrobirea trupului este limpede? Şi asta, bineînţeles, e limpede. Aşadar, mergi de chinuie trupul tău şi-l supune robiei, şi vei primi cununa cea nestricăcioasă. Iar de vei face altfel, nu numai că nu vei primi cunună, ci te vei arăta netrebnic, precum se teme Sfîntul Apostol şi pentru sine, şi pentru noi. Iar despre cel netrebnic ştii ce s-a zis? S-a zis: pe robul cel netrebnic aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară, unde e plînsul şi scrîşnirea dinţilor. Iată nefericitul sfîrşit al odihnirii trupului!” […]
Iată, asta e tot! Ţine-ţi trupul în continuă neodihnă şi pătimire, iar sufletul puneţi-l, adunîndu-ţi în tine însuţi luarea-aminte, înaintea judecăţii lui Dumnezeu, şi schimbă toate rînduielile vieţii tale, netemîndu-te şi neruşinîndu-te de nimic. Fă aşa şi vei fi neprimejduit din partea căderilor. Ca să o spun pe şleau: trebuie să dobîndeşti, prin frica de moarte şi de judecată, necruţare faţă de trup, neluare în seamă a părerii oamenilor despre tine şi frică de Dumnezeu, fiind cu luare-aminte la tine însuţi. Atunci cînd vei pune în tine această rînduială, vrăjmaşul nu va mai putea ajunge la tine; iar dacă se va şi apropia vreodată, va fi îndată lovit şi pus pe fugă. Prin luarea-aminte vei băga de seamă îndată apropierea lui şi, înhăţîndu-l prin necruţarea de sine şi nefrica de judecăţile omeneşti, îl vei lovi cu frica judecăţii. Necruţarea de sine, nepăsarea faţă de ceea ce vor spune oamenii şi frica de judecată sînt trei săbii ascuţite pe amîndouă părţile, împotriva cărora nu poate ţine piept nici o ispită a vrăjmaşului. Atîta vreme cît sînt întregi şi în putere în tine aceste arme, vrăjmaşul nici nu va veni la tine. Ca atare, dacă te-ai aprovizionat cu ele şi le păzeşti, vrăjmaşul nu se va apuca să te ispitească prin nimic, ci toată viclenia şi-o va întoarce spre a îţi smulge armele acestea, adică fie spre a-ţi împrăştia luarea-aminte, fie spre a te face să slăbeşti frîiele trupului şi dorinţei de a plăcea oamenilor, fie spre a stinge frica de judecată şi a sălăşlui în inima ta răceală. Dacă va reuşi în aceasta, va începe să te tragă şi la păcat; iar dacă nu va reuşi, se va depărta de la tine. Ştiind aceasta, mai presus de toate păzeşte-ţi armele, stai mereu înaintea judecăţii lui Dumnezeu, fugi de toată odihna trupului şi păzeşte-ţi neschimbată rînduială de viaţă, chiar dacă ai fi în vremea de faţă ocărît şi chiar bătut – şi fără îndoială că vei rezista, cu ajutorul harului dumnezeiesc.
Cu toate acestea, spune Sfîntul Ioan Scărarul, trebuie să privim cu agerime de unde şi încotro bate vîntul, ca să dăm pînzelor noastre îndreptare pe măsură. Vrăjmaşul nu doarme şi va întrebuinţa toate vicleşugurile spre a te amăgi. La început, el se va depărta cu totul şi va înceta să îţi mai dea bătaie de cap cu ispitele, ca să crezi că te-ai slobozit deja de patima care te stăpînea şi, dedîndu-te leneviei, să îţi slăbeşti luarea-aminte. Dacă nu-ţi vei da seama de vicleşugul acesta şi vei slăbi luarea-aminte, vrăjmaşul te va atrage în cugetări multe şi, mai înainte de a-ţi veni în fire, va pricinui conglăsuirea inimii tale cu fapte păcătoase, după care te vei face singur duşman ţie.
Dacă nu va reuşi în aceasta, va începe să se apropie cu gînduri subţiri şi fulgerătoare, ca să te ademenească afară din cetatea ta, iar odată ce te va prinde în cîmp deschis să te dezarmeze şi să te înrobească. Uite, se întîmplă asta: în mijlocul unei oarecare fapte, zboară prin mintea ta ca fulgerul gîndul că, pasămite, ai sporit destul. Gîndul zboară şi parcă n-ar mai fi. Urma lui, însă, rămîne ca o zgîrietură pe suflet, şi dacă nu vei lua în seamă acest lucru puterile vor începe îndată să îţi slăbească şi în suflet vor prinde a-ţi răsuna chemări ademenitoare ba la îngăduinţă faţă de tine însuţi, ba la împrăştiere, ba la părăsirea obişnuitei asprimi în rînduieli. Supune-te şi vei fi nu departe de cădere.
Dacă nici asta nu îi va reuşi vrăjmaşului, el va începe să te aţîţe la nevoinţe peste măsură: fie la postire prea aspră, fie la rugăciuni prea lungi, fie la însingurare sau vreun alt lucru dincolo de măsura pe care ne-am pus-o atunci cînd am stabilit rînduială noii noastre vieţi. Lipsa de măsură întotdeauna slăbeşte puterile nevoitorului, strică rînduială lui şi îi aduce tulburare – în care vrăjmaşului îi e deja uşor să te învingă.
Dacă nici aici nu va reuşi, va începe să împletească răul în fiecare lucru bun pe care-l ai, aşa cum se înfăşoară iedera parazită în jurul copacilor. Tu te îndeletniceşti cu cugetarea ziditoare la cele Dumnezeieşti, iar el te abate în iscodirea deşartă a tainelor Scripturii, care îl răceşte pe om şi dezvoltă în el părerea de sine cea pierzătoare. Tu te îngrijeşti cum să nu jigneşti pe nimeni, iar el te abate în dorinţa cea pierzătoare de a fi pe placul oamenilor. Tu te temi să nu osîndeşti pe cineva, iar el se grăbeşte să îţi insufle nepăsare atît faţă de bine cît şi faţă de rău. Deopotrivă îşi împleteşte vrăjmaşul în multe cele ale sale, spune Sfîntul Ioan: în dragostea de oaspeţi lăcomia pîntecelui, în chibzuinţă – asprimea, în blîndeţe – făţărnicia, în bucurie – părerea de sine, în nădejde – lenevia, şi aşa mai departe.
Uită-te cîte curse (cum numesc aceste atacuri ale vrăjmaşului oamenii încercaţi în lupta cu ele); uită-te cîte curse şi fii de două ori mai cu luare-aminte şi mai priveghetor. Iar ca să te ajuţi, iată ce să faci: găseşte-ţi un părinte duhovnicesc bun şi, încredinţîndu-i-te cu totul, roagă-L pe Domnul să-i dea să-ţi spună întotdeauna ceea ce este bine, spre zidirea ta; sau dacă poţi află-ţi un frate de un cuget cu tine şi fiţi deschişi unul faţă de celălalt, povăţuindu-vă şi întărindu-vă unul pe celălalt. Dacă ştii să citeşti, aprovizionează-te cu cărţi mîntuitoare şi, studiindu-le, caută în ele învăţătură şi limpezirea feluritelor lucruri nelămurite din gîndurile, simţămintele şi mişcările inimii tale. Prin aceste mijloace, dacă vei avea dorinţa sinceră de a fugi de rău şi de a te întoarce în rugăciune către Dumnezeu, vei avea întotdeauna putere să descurci viclenele împletituri ale vrăjmaşului, să vezi răul pe care el ţi-l pregăteşte şi să îl pui apoi pe fugă cu armele tale duhovniceşti. […]
Este o îndepărtare de lume cu trupul – aceasta este îndepărtarea în pustie; dar este şi o îndepărtare de lume fără a ieşi din lume: îndepărtarea de felul ei de viaţă. Prima nu e la îndemîna tuturor şi nu stă în puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor şi trebuie împlinită de către toţi. Şi iată, tocmai la aceasta ne chema Sfîntul Andrei în canonul său atunci cînd sfătuia să ne îndepărtăm în pustie prin legiuirea bună. Aşadar, leapădă năravurile lumeşti şi fiecare faptă a ta, fiece pas al tău, să le săvîrşeşti aşa cum porunceşte legea cea bună a Evangheliei: şi ai să vieţuieşti în mijlocul lumii ca în pustie. Această bună legiuire se va face între tine şi lume ca un perete despărţitor, din pricina căruia nu vei vedea lumea. Ea va fi înaintea ochilor tăi, însă ca şi cum nu ar fi. În lume vor continua schimbările ei, iar tu vei avea rînduielile tale. Lumea va merge la teatru, tu la biserică; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasă, în însingurare; ea va fi întru grăire deşartă şi glume, tu întru tăcere şi slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi în plăceri, tu în osteneli; ea va citi romane deşarte, tu vei citi Dumnezeieştile Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorbă cu cei de un cuget cu tine sau cu părintele duhovnicesc; ea îşi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfă de sine; ea va fi în visări pătimaşe, tu în cugetare la cele Dumnezeieşti. Şi astfel, în toate trasează-ţi reguli şi introdu-ţi rînduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti – şi vei fi în lume în afara lumii, ca în pustie. Nici tu nu vei fi văzut în lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Vei fi în lume pustnic şi vei deveni următor al Sfintei Maria, fără a te îndepărta în pustie. Dacă, precum am amintit, vei adăuga la aceasta şi ţinerea trupului tău în post, în osteneli, în priveghere şi, îndeobşte, în lipsa de orişice odihnă, vei stăpîni amîndouă mijloacele cu care şi-a biruit patimile Sfînta Maria Egipteanca şi s-a mîntuit.
Pe scurt, în două vorbe: fugi de odihna trupului şi pune-ţi rînduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti, altfel spus îngrădeşte-te cu legiuirea cea bună. Fă aşa: vei birui patimile şi tu, te vei mîntui. Căci, iată, potrivit învăţăturii Sfîntului Isaac, ce va fi cu tine dacă vei stăpîni amîndouă aceste mijloace: supunere a simţurilor, trezvie a minţii, blîndeţe a gîndurilor, mişcări luminoase ale minţii, sîrguinţă la fapte, gînduri înalte şi subţiri, lacrimi ce nu cunosc măsură, pomenire a morţii, întreagă înţelepciune curată, departe de orice închipuire ce ispiteşte gîndul, înţelegere de taină, la care mintea ajunge cu ajutorul cuvintelor Dumnezeieşti, frică ce taie lenevia şi nepăsarea şi stinge orice poftă; iar în cele din urmă, libertatea omului adevărat, bucuria şi învierea sufletească împreună cu Hristos întru Împărăţia Lui. Iată şi mîntuirea.
Iar dacă cineva se va arăta nepăsător faţă de aceste două mijloace, să ştie următorul lucru: nu doar că se va vătăma pe sine în toate privinţele, ci va clătina şi însăşi temelia virtuţilor. Acestea, dacă le va păstra în sine şi va rămîne întru ele, sînt începutul şi capul lucrării Dumnezeieşti în suflet, uşa şi calea către Hristos: aşijderea, dacă cineva se rupe şi se depărtează de ele, ajunge la patimile potrivnice lor: răsfăţul trupului şi rătăcirea trupească, adică umblarea după obiceiurile lumii, care deschid intrare în suflet tuturor păcatelor şi tuturor patimilor. Căci arată numai îngăduinţă faţă de obiceiurile lumii, care nu sînt altceva decît rătăcire trupească – arată numai îngăduinţă faţă de această rătăcire, şi să vezi ce o să iasă! Alunecări nepotrivite şi neaşteptate (continui cuvîntul Sfîntului Isaac), care apropie de căderi, viforul simţirilor (senzaţiilor) puternice stîrnite prin văz, grabnica aprindere ce pune stăpînire pe trup, gîndurile neînfrînate, ce tind către cădere, răcirea dragostei faţă de cele Dumnezeieşti şi desăvîrşita părăsire a regulilor vieţii tale noi, reînnoirea faptelor rele care fuseseră uitate şi deprinderea altora, pe care înainte nu le cunoscusei. Şi patimile care, cu harul lui Dumnezeu, fuseseră deja omorîte în suflet şi nimicite prin uitarea aducerilor aminte păstrate în minte, încep să se pună iar în mişcare şi să silească sufletul la lucrarea lor. Iată ce se întîmplă în tine ca urmare a primei îngăduinţe faţă de păcat, adică a rătăcirii trupului după năravurile lumii şi a nerăbdării în suferirea petrecerii necăjite în noua rînduială de viaţă. Iar cele ce au loc ca urmare a facerii pe placul trupului şi mai ales pe placul pîntecelui, sînt cu neputinţă chiar a fi înşirate: greutate în cap, mare împovărare în trup şi slăbiciune în muşchi, părăsirea pravilelor de rugăciune, lenevia de a face metanii, întunecarea şi răcirea inimii, îngroşarea minţii şi gîndurilor, o ceaţă groasă şi de nepătruns, ce se întinde în tot sufletul, o puternică trîndăvire şi plictiseală în orişice lucrare după Dumnezeu, precum şi neputinţa de a gusta în vremea citirii dulceaţa cuvintelor Dumnezeieşti, rătăcirea gîndurilor pe tot pămîntul, privelişti spurcate ce umplu sufletul şi aprind pofta; neîncetată şi nesuferită aprindere în tot trupul, de unde vin noi gînduri amăgitoare, cu care împreunîndu-se sufletul, cade în patimi de ocară, la început în sine însuşi – prin încuviinţare, apoi şi în afară, prin faptă.
Iată roadele amare care se nasc din rătăcirea după năravurile lumii şi din toată odihna trupului! Ştie vrăjmaşul că cel ce i se va supune va fi prada lui sigură. Ca atare, se străduieşte în fel şi chip fie să strice noile rînduieli de viaţă bună, fie să ne plece spre a face oarecare îngăduinţă trupului. Faci o asemenea îngăduinţă, cazi în alta şi în nici una dintre ele nu vei scăpa de căderea în păcat şi de întoarcerea patimilor dinainte. Fii îngăduitor faţă de trup şi el te va aduce la îngăduinţa şi faţă de năravurile lumii. Un vrăjmaş te va da pe mîna altuia, fără a înceta să te lucreze şi el; şi în doi te vor duce de fiecare dată la cădere. Ştiind de acest necaz, să ţii piept cu tărie în ceea ce ai început. Pentru trup va lupta iubirea de această viaţă, pentru lume – dorinţa de a plăcea oamenilor. Adu împotriva lor ajutoare: în chinuirea trupului simţirea vieţii celei adevărate şi în respingerea obiceiurilor lumii – tovărăşia cu oamenii adevăraţi. Trupul va începe să se smiorcăie şi sufletul să tînjească? Înarmează-te cu răbdare. Însufleţeşte-te cu acest gînd: că te aşteaptă moartea. Îngăduinţa faţă de trup şi de năravurile lumii naşte moartea prin căderea în păcat: moartea cea adevărată şi veşnică. Şi trupul dimpreună cu lumea îi sperie cu moartea pe cei ce merg împotriva cerinţelor lor, însă această moarte e părută, nu adevărată, ci născocită de vrăjmaş ca să bage în sperieţi. Mai bine să fim gata de această moarte spre mîntuire, pentru a scăpa de moartea cea pierzătoare.
Bineînţeles, acesta e un lucru greu. De asta se şi cheamă calea aceasta „calea strîmtă şi necăjită”: numai că Dumnezeu, Cel Nemincinos, a unit-o cu făgăduinţa mîngîietoare că ea duce la viaţă. Numai nebunii, spune Sfîntul Isaac, preferă o mică odihnă din faţa lor unei împărăţii îndepărtate, neştiind că mai bine este să rabzi chinuri în nevoinţă decît să te odihneşti pe patul împărăţiei pămînteşti şi să fii osîndit pentru lenevie. Cei înţelepţi vor mai bine moartea, numai să nu cadă sub învinuirea că au împlinit vreuna din faptele lor fără trezvie. Nu fii trîndav atunci cînd este vorba de ceea ce te face viu cu adevărat, şi nu te lenevi să mori pentru aceasta.
Cu asemenea gînduri şi asemenea poveţe părinteşti (patristice) întăriţi-vă hotărîrea de a rezista în noile rînduieli bune de viaţă, în împotrivirea faţă de năravurile lumii, şi de a nu face grija de trup spre pofte. Prin asta veţi scăpa de lucrul cel chinuitor – de robia păcatului şi veţi intra degrabă în libertatea fiilor lui Dumnezeu, atunci cînd, întăriţi fiind de puterea lui Dumnezeu, veţi începe să umblaţi deja fără împiedicare, fără sforţări, fără jertfe deosebite, întru poruncile Domnului, aşa cum umblă fiii în casa tatălui lor. Amin.
Bibliografie: Sfîntul Teofan Zăvorîtul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfînta Împărtăşanie, Editura Sophia, Bucureşti, 2002
Anunțuri

Despre maria

IMPARTASANIA CU NEVREDNICIE(cu păcate opritoare) DUCE LA DEMONIZAREA OMULUI ******************************************************************************** .....Căci şi atunci diavolul a intrat în Iuda după ce s-a împărtăşit; diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, a dispreţuit pe Iuda, pentru neruşinarea lui, ca să afli că în aceia care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Dumnezeieştile Taine, în aceia, mai cu seamă, intră mereu diavolul, ca şi în Iuda atunci. Cinstea este de folos celor vrednici, dar cei care se bucură cu vrednicie de cinste îşi atrag mai mare osândă....... ******************************************************************************** ....De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte....... ******************************************************************************** ....Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta!” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 138) ******************************************************************************** https://tainacasatoriei.wordpress.com/2011/11/02/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie/
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s